* * *

Și totuși, cineva m-a recunoscut. Cine? Nu știu bine... N-aș putea spune încă cine anume. Nu e un prieten propriu-zis. E cineva pe care nu l-am cunoscut decât întâmplător la Paris. Nu l-am văzut și nu i-am vorbit decât o singură dată. Se pare însă că, până azi, pe mine nu m-a cunoscut nimeni dintre cei cu care am vorbit mai mult.

Dacă știam că are să fie așa, n-aș mai fi vorbit poate cu nimeni, nimic... Și când mă gândesc că „la-nceput a fost cuvântul!”... Minciuni!...

Pune, Doamne, straje gurii mele măcar de azi înainte...

Aproape nu-mi vine să cred. E poate singura întâmplare din viața mea care merită să fie povestită exact, așa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta, însă, nu însemnă că n-au fost și ele tot atât de adevărate. Povestirile, însă, sunt ca medicamentele. Nu te vindecă decât dacă sunt adevărate. Numai că pe cele prea amare le înghiți cu puțină apă zaharată. Zahărul este un aliment inofensiv. Nu alterează nici medicamentele, nici povestirile... Începusem să cred că pentru boala mea nu există nici un fel de medicamente. Ba, la un moment dat, eram sigur că voi muri și eu tot ca Lizica, fără să fi avut timp să trăiesc cu adevărat.

Noroc, însă, că într-o bună zi, în cafeneaua „Kübler” își face apariția un client nou. De altfel, mai toate cefenelele vechi trăiesc numai grație clienților noi. Cu atât mai mult, deci, cafeneaua lui papa Kübler, unde, vechi sau noi, toți clienții trebuie să fie cineva.

De data asta, însă, noul client nu pare a fi nici intelectual, nici gazetar. Deși schimbă în treacăt câteva saluturi și cu unii și cu alții, nu se oprește totuși la nici una din mesele lor. Probabil caută pe altcineva.

Pe cine, însă?... Nu cumva mă caută chiar pe mine? De ce se îndreaptă grăbit cu mâna întinsă spre mine de cum m-a zărit? Parcă m-ar cunoaște de când lumea... Și eu nu-l văzusem decât o singură dată până atunci...

— Bine că te văd... Am tocmai ceva pentru tine... Să știi, însă, că nu e aici la București... Trebuie să mergi cu mine la Constanța, în Dobrogea.

Intimitatea cu care-mi vorbește mă zăpăcește. Graba cu care îmi face această propunere neașteptată nu-mi dă răgaz nici măcar să-i strâng bine mâna.

— Cred că ești liber... Nu?... Mâine dimineață plecăm la Constanța.

Nu-ți fie teamă, că n-ai să regreți... Ai, te rog, încredere în mine.

Eu nu îndrăznesc să-l întreb decât atât:

— La Constanța?... De ce tocmai la Constanța?

— Fiindcă deocamdată n-am decât acolo un post liber pentru tine...

Cred c-o să-ți convină... Nu e cine știe ce mare lucru... Dar totuși, e ceva... Secretarul contenciosului la Administrația Domeniilor Statului din Dobrogea.

Când aud ce fel de post mi se oferă, îngălbenesc.

— Vă mulțumesc. Numai că eu... Nu știu dacă știți... Nu mi-am trecut încă toate examenele.

— Nu face nimic... Ce, crezi că avocatul nostru de-acolo are licența completă?... Aș... De unde!... E un fel de avocat d-ăia de Târgoviște... De altfel, nu-ți fie teamă, că nu te pun să pledezi... O să îngrijești numai de dosare... Și, bineînțeles, ai să faci și concepte pentru birou...

Pe măsură ce binefăcătorul meu continuă să-mi explice rolul pe care aveam să-l joc la Constanța, simt cum din galben mă schimb în verde.

— Da, da... Înțeleg... Vă mulțumesc... Dar, vedeți... Eu nici măcar de atâta lucru nu cred să fiu bun... Eu, în liceu, am fost... cum să vă spun... corigent la limba română.

— Cu atât mai bine... Eu n-am nevoie de premianți întâi... Ăștia sunt prea pretențioși. Și-afară de asta, nu sunt buni de nimic... Toată ziua nu fac decât să strâmbe din nas... Nu le place Constanța...Auzi, că Dobrogea e provincie de periferie... Nu pot trăi decât la București... la centru...

Câteva minute rămân cu ochii pironiți pe marmora mesei pătată de cafea turcească. Răspunsul îl aveam gata... Numai că mi-era teamă să-i dau drumul chiar în clipa aceea... Mi-adusesem aminte că într-o vreme mă hotărâsem să plec în Sahara. Și doar de Sahara nu mă simțeam legat cu nimic... Dobrogea, cel puțin, e tot pământ românesc.

De ce, dar, n-aș încerca și eu să-mi cunosc țara întreagă, de la un cap la altul? Pe la Vârciorova, e drept, trecusem de atâtea ori... La Constanța, însă, nu fusesem niciodată.

El însă continua să-mi vorbească:

— Eh! Ce zici?... Mergi cu mine? Parcă spuneai odată că-ți place marea... Și mie îmi place... Marea și corăbiile... Corăbiile cu tot felul de mărfuri și de oameni... Oameni și mai ales femei!... Și încă ce femei!...

Femei venite de pe unde nici nu gândești... Femei pe care le poți avea chiar fără să le cunoști... Femei fără nume, fără domiciliu, fără suflet, fără amintiri... În clipa aceea, o femeie cochetă apare fantomatic în ușa cafenelei.

E una din acele femei cu care intelectualii și gazetarii stau de vorbă cu plăcere nopți întregi. Eu, însă, n-o cunosc personal.

N-am vrut s-o cunosc niciodată. Nu știu de ce, dar nu-mi place.

Ba, ceva mai mult, o urăsc chiar. De câte ori o văd în cafenea, închid ochii de teamă. Mi-e teamă de mine însă, nu de ea. Dacă aș cunoaște-o, aș omorî-o poate. Femeia asta seamănă și cu Margareta, și cu Steluța, și cu Kety... Seamănă parcă chiar și cu Lizica...

Seamănă cu toate femeile pe care le-am iubit eu... Apariția ei mă face să tresar. Ea îmi recapitulează parcă întreaga poveste a vieții mele de până acum.

Povestea asta, însă, a durat prea mult. E drept că mai toate poveștile adevărate sunt lungi... lungi de parcă nu se mai sfârșesc. Cu cât povestea e mai lungă, cu atât copilul adoarme mai repede. Dar eu nu mai sunt copil... Dovadă că povestea vieții mele a-nceput să mă plictisească până chiar și pe mine. Trebuie s-o sfârșesc dar cât mai curând. Dacă se poate, chiar în momentul acesta... Dar cum?...

Omul care-mi vrea binele îmi surprinde neliniștea, dar nu-mi ghicește și intențiile.

Probabil s-așteaptă să-l refuz. Își închipuie că femeia care mă făcuse să tresar nu poate fi decât o nouă prietenă a mea — poate chiar femeia care mă împiedică că plec din București. Mă crede, cu alte cuvine, același cățeluș, cu zgardă ca la Paris. Nu bănuiește că de la moartea Lizichii port numai gulere scrobite și cravate pe care mi le înnod singur... Și omul care mă recunoscuse începe deodată să mă privească oarecum jenat, ca și cum s-ar fi adresat din greșeală altuia, nu mie...

La fel însă îl privesc și eu pe el. Privirile noastre se încrucișează ca niște faruri marine, care ne orbesc și pe unul, și pe altul. Aproape nu ne mai vedem deloc. Nedumerirea mea, însă, este cu atât mai mare, cu cât omul acesta nu-mi pare a fi ca toți oamenii. Nu există parcă decât în imaginația mea. Și totuși, e singurul om de care avem nevoie cu adevărat în viață... E omul care ne ajută să sfârșim convenabil povestirile cu subiect mediocru.