XII Herostrat la Coțofenești

Arde spitalul de la Coțofenești!... La Cartier, nu se știe decât că i-a dat foc azi-noapte un nebun. Asta înseamnă că până să primim noi știrea la Iași, spitalul trebuie să fi fost distrus complet.

Dispariția acestei podoabe a „Crucii Roșii” mă face să exclam și eu ca Bossuet la moartea ducesei de Orlèans: „Madame se meurt... Madame est morte...” Toate nenorocirile de pe lume s-au abătut parcă asupra noastră.

Fatalitatea ne urmărește cu încăpățânarea ei de catâr, împrospătată în fiecare zi, nu mai știu din ce izvor, cu „apă vie”.

Eu, care nu mă apropiasem de front nici măcar până la Coțofenești, nu puteam aprecia importanța acestui dezastru. Câțiva ofițeri, în concediu de convalescență, îl socoteau chiar ca o nouă înfrângere a armatei române. Credința mea era însă, că, după victoria de la Mărășești, armata noastră nu mai putea suferi înfrângeri ca cele de pe Jiu, Olt și Argeș. Pentru mine, adevărul acesta plutea în atmosferă, ca un zbor de berze primăvara. Pentru prima dată de la începutul războiului, aveam impresia fermă că ultimele noastre necazuri nu sunt decât preludiul unei soarte mai bune. Nu eram profet și nici nu voiam să fiu, fiindcă profeții de până atunci își făceau penitența pe treptele castelului de la Canossa. Dar, pentru mine, dispariția spitalului de la Coțofenești era un indiciu divin că armata română nu mai avea nevoie de el. Întâmplarea, de altfel, mă făcu să constat, chiar a doua zi, că pe mine presimțirile nu mă înșelaseră niciodată.

Toto, care până atunci fusese veșnic îngrijorat, ca și cum răspunderea războiului ar fi dus-o el singur în spinare, mă întimpină de data asta mai vesel de cum ar fi avut să-mi anunțe o victorie:

— Uf!... Bine că s-a sfârșit și cu porcăria asta!...

Eram sigur că are să sfârșească... De altfel, în afacerea asta, să știi că am lucrat și eu... Nu ți-a spus șeful siguranței? De acum încolo, răspund eu de ei...

— De cine vorbești?

— Cum, de cine?... De ruși!...

— Ce are a face rușii cu Coțofeneștii?... Cu spitalul care a ars?

— Bineînțeles! ăla era spital?... Și șeful de cabinet al ministrului de interne, odată cu disprețul lui pentru gazetarul prost informat, îmi țipă în urechi un cuvânt internaț ional, cu care transformă insigna „Crucii roșii” într-un felinar de aceeași culoare.

— Nu știi c-am prins-o și pe Jenny acolo?... Făcea pe dama de caritate!...

— Ce, ești nebun? Vorbești serios?...

— Dar tu pe ce lume trăiești?... Cum? nu mi știai ce era la Coțofeneș ti?...

Mărturisesc că până atunci nu știam nimic. Discreția adorabilei mele lașități mă împiedica să peregrinez dincolo de barierele Iașilor.

Nesiguranța zilei de mâine îmi suprimase avântul oricărei curiozități.

Mă resemnasem, ca un sâmbure de fistic într-o bucată de rahat „Hagi-Bekir”, veritabil. Tatiana era o adevărată enciclopedie sentimentală, din care puteam să mă instruiesc la infinit, fără să mai simt nevoia bibliotecilor străine din dosul frontului. Ba, ceva mai mult chiar, trebuie să adaug că până atunci nici nu aflasem de fosta existență a spitalului de la Coțofenești.

Sunt sigur, dar, că Toto exagerează ca de obicei. Deși pretinde a cunoaște sufletul femeii în diferitele lui ipostaze, prietenul meu confundă, totuși, caritatea creștină cu dragostea personală și spiritul de sacrificiu cu darurile benevole. Supărarea lui este pricinuită, probabil, numai de prezența amantei sale la Coțofenești și nu de scopul propriu-zis al atâtor alte prezențe, cu mult mai ilustre decât a doamnei Jenny colonel Vasilescu. Toto este însă un egoist și raționamentul lui este tot atât de meschin ca și al celorlalți favorizați de soartă, care nu cunoscuseră greutățile frontului, nici binefacerile spitalelor din dosul frontului.

Nu știam ce-ar fi putut însemna pentru Toto un spital în timp de război. Eu, însă, găseam că, între un spital și o femeie, există o mare asemănare. Amândouă te pot vindeca, după cum amândouă te pot omorî. În atmosfera unui spital palpită sufletul colectiv al femeii, cu toate capriciile lui de o clipă, brodate pe canavaua eternului feminin.

Un spital fără femei nu poate fi un spital adevărat. Femeia singură poate încălzi albul rece și unanim al sălilor de spital. Un medic fără o soră de caritate este un medicament cu dozajul greșit. Primul descoperă și vindecă; a doua inventează și însuflețește...

Era natural, dar, ca în spitalul din dosul frontului să se găsească în permanență cât mai multe femei, fiindcă, în timp de război, sora de caritate singură îți poate fi mamă, soră sau înger de pază. Într-un spital, femeia este pâinea de toate zilele a răniților de pe front. Și în timp ce medicul îți vindecă numai rănile, femeia îți întregește sufletul fărâmițat de durerea rănilor...

Desigur că nebunul care dăduse foc spitalului de la Coțofenești nu fusese niciodată rănit pe front, sau poate că — rănit și vindecat de medic — înnebunise de dragul femeii care îi veghease la căpătâi.

Când o să se afle, oare, adevăratul motiv pentru care nebunul de la Coțofenești năzuise să reînvieze în Moldova numele lui Herostrat, pe care cele douăsprezece cetăți ioniene îl opriseră, sub pedeapsă de moarte, să fie transmis generațiilor viitoare?.... Și iată cum, actualitatea unui simplu fapt divers, poate servi drept trambulină unui ziarist mediocru, pentru a-l arunca în plină antichitate.

Dar istoria se repetă. Incendiul spitalului de la Coțofenești reeditează incendiul templului de la Ephes. Același mister le învăluie pe amândouă fiindcă, și într-unul și într-altul, se oficia cultul aceleiași zeițe, cu nume diferite. „Crucea roșie” modernă și Diana antică nu sunt decât paravanul Afroditei hetaire, pe care vulgul nu trebuie s-o cunoască niciodată sub adevăratul ei aspect... În templul de la Ephes se păstra manuscrisul lui Heraclit, care proclamase domnia focului. În spitalul de la Coțofenești se vindecau rănile celor atinși de focul războiului. Fatalitatea voise, dar, ca tot focul să le purifice și umanitatea păcatului pentru care erau divinizate.

Herostrat dăduse foc templului de la Ephes, fiindcă, probabil, lumina candelelor cu ulei îi dezvăluise misterul pe care el — copilul virgin de pe calul Caystrului — nu-l bănuise încă. În Artemision, preoții zeiței cu o sută de mamele adorau, după tradiția egipteană și ritul persan, pe zeița cu o sută de mii de buze. Și din toate podoabele templului blestemat, Herostrat nu voise să păstreze neatinse de foc, decât foile de papirus cu versurile lui Heraclit.

Nu știu dacă nebunul de la Coțofenești a putut salva și el ceva din spitalul distrus de foc. Dar ce putuse, oare, să vadă el, pe gaura cheii, la lumina electrică pe care medicii și surorile de caritate ale spitalului uitaseră s-o stingă, în timpul oficiului? Istoria se repetă, însă, iar cei care o scriu ca să fie citită, o înfrumusețează, ca să fie crezută. Herostrat a fost, probabil, un nebun, fiindcă un om cuminte s-ar fi angajat ca simplu senator al templului, iar nebunul de la Coțofenești a fost un Herostrat, fiindcă un român adevărat s-ar fi făcut și el medic aliat.

Epilogul celor două mistere este, iarăși, același. În noaptea când a ars templul de la Ephes, s-a născut Alexandru Macedon. În noaptea când a ars spitalul de la Coțofenești, s-a hotărât încheierea armistițiului pe front...