* * *

Nu mă înșelasem, dar, nici de data asta. Incendiul spitalului de la Coțofenești era începutul unei ere noi. Situația noastră urma să se schimbe și pe front, și la Iași. Toata lumea era, de altfel, convinsă că războiul pe frontul de răsărit nu mai putea continua. După refuzul armatei democratice a Rusiei revoluționare de a mai lupta contra imRoș u, galben și albastru 129 perialismului puterilor centrale, armatei române nu-i mai rămâneau decât două soluții: să-și ardă drapelele și să se sinucidă în bloc, sau să se facă... soră cu dracul până ce va trece puntea... Și puntea ce ni se arunca de către dușman, era... Basarabia! Victoria finală trebuia să se decidă pe alte fronturi. Frontul nostru nu mai conta, decât ca o filă albă la sfârșitul unui volum. Acțiunea războiului propriu-zis se desfășura în textul zilelor precedente. Trebuia să umplem și noi însă cu ceva această filă albă.

La drept vorbind, Basarabia era tot a noastră. O puteam, deci, încorpora și pe ea în strofa cântecului nostru războinic: „Să cucerim ce-avem de cucerit!”...

N-aveam decât să rezervăm cucerirea Ardealului pentru vremuri mai bune. Deocamdată, visul lui Mihai Viteazul trebuia să-l îndeplinim începând cu Basarabia lui Ștefan cel Mare și Sfânt! Românii de peste Prut ne așteptau. Oligarhia de la Iași îi neliniștea mai puțin ca democrația de la Moscova. Vocea sângelui începuse să capete anumite rezonanțe și în Basarabia. Și dacă se vărsase zadarnic atâta sânge românesc în Carpați, de ce nu s-ar fi vărsat cu folos și două, trei picături, pe Nistru?...

Aliații noștri din răsărit ne deschideau singuri perspectiva celei mai nebănuite mărturii de dragoste, începusem chiar să binecuvântăm revoluția rusă, iar eu, personal, începusem să iubesc pe Nicolașa ca pe un adevărat frate basarabean...

Evenimentele se precipitau ca desfășurarea unei serbări naționale, după programul oficial. Guvernele se schimbaseră, unul după altul.

Toto nu mai era șef de cabinet. Rămăsese un simplu căpitan de rezervă, în schimb, însă, ofițerii de rezervă nu mai aveau nici un motiv să-și înlocuiască uniforma militară cu hainele civile. Marele cartier fusese desființat și animatorii victoriei finale de la ziarul România obținuseră favoarea să fie trimiși la vatră, ca și ceilalți demobilizați anonimi. Frontul de luptă dispăruse, ca și meridianul geografic pe care desenatorul uitase să-l tragă și pe noua hartă. Solemn și glacial, războiul intrase, sub formă de amintire, în arhiva documentelor naționale.

După armistițiu, urmă pacea de la București și după pace, primele operațiuni de contabilitate dublă. Profitul și pierderea începură să fie apreciate după putința sufletească a fiecăruia. Nu se putea, însă, cădea de acord, fiindcă, de data asta, diplomele Academiei de Înalte Studii Comerciale trebuiau eliberate de Panteonul patrimoniului nostru național.

Pierduserăm Carpații și jumătate din Dobrogea și câștigasem Basarabia.

Harta țării se schimbase. Se umflase pe o latură și se subțiase pe cealaltă. Din forma unei ghete, luase forma unui cimpoi...

Gheata veche, e drept că fusese purtată cu folos de atâția inși.

Cine s-ar fi încumetat, însă, să cânte cu același succes din cimpoiul cel nou?... Naționalul nostru instrument muzical era amenințat să nu-și găsească cimpoier. Cine, dar, avea să cânte Hora unirii cu frații de peste Prut, când frații de peste Carpați boceau încă la căpătâiul gropilor proaspete?... Vorbești însă de lup și lupul la poartă!... Laurențiu Blebea a sosit la Iași. A fugit din București, fiindcă nu mai putea suporta atmosfera înăbușitoare a pumnului prusac. Fuga lui Blebea era o întreagă odisee. Dar aici, la Iași, cel puțin, se putea respira în libertate.

Revoluția rusă nu putuse fi decât o floare la ureche pe lângă ocupația germană. Rușii sunt oameni generoși. Au suflet... și — vorba domnului Aivazian — dacă știi cum să te porți cu ei, îi bagi în cofă numaidecât. Pe câtă vreme neamțul e altceva. Parcă are plumb în cap și asfalt în suflet...

Ca să poată scăpa nespânzurat, Blebea fusese nevoit să joace o mare carte: se prefăcuse că se dă de partea lor, ba, ceva mai mult chiar, scrisese câteva articole și la Gazeta Bucureștilor. Cum s-a încheiat însă pacea, a șters-o pe furiș. Până ce n-o pleca ultimul soldat neamț din București, nu se mai întoarce înapoi.

Suntem nevoiți să primim explicațiile lui Blebea, fără nici un comentariu.

Prezența misiunii militare germane la Iași (care înlocuise misiunea franceză) ne impunea cea mai strictă rezervă de ordin sentimental, chiar față de anume compatrioți ai noștri. Îl primim, dar, din nou în cercul nostru și, după câteva zile, cercul nostru de la Iași se transformă parcă în vechea „gardă a demnității naționale” de la București, din timpul neutralității.

Părerea tuturor este că nemții au să fie învinși. De la Salonic continuă să vină știri, tot mai bune din zi în zi. Se pare că bulgarii nu mai vor să lupte. Nemții sunt nevoiți să-i țină pe front cu mitralierele din spate... Ce invenție lipsită de imaginație mai e și istoria asta!...

Nu-i decât o veșnică repețire. În Macedonia se petrecea exact același lucru ca și în Moldova. La fel procedasem și noi cu rușii, la Mărășești...

Tot așa de îmbucurătoare sunt și știrile de pe marele front din apus.

Noua ofensivă germană asupra Parisului a dat greș. Diviziile Kaizerului s-au împotmolit iar în mlaștinile Marnei. De la Aețiu și până la Foch, câmpiile Catalaunice acordă, cu aceeași tradițională generozitate latină, locuri pentru odihnă veșnică tuturor turbaților de peste Rin. Încep să mă stimez mai mult decât eram obișnuit să mă cred.

Simptomele unei ipertrofii timide îmi gâdilă, discret și plăcut, subconș tientul meu de animal raționabil. Deși nu mărturisisem încă nimănui lucrul acesta, eram convins că îndreptarea situației noastre se datora nebunului care dăduse foc spitalului de la Coțofenești. Herostratul nostru național fusese un inspirat al zeilor. Minunea începuse să se vadă cu ochii. Regretam chiar că nu fusesem eu nebunul incendiator.

Mi-aș fi legat cel puțin numele de un act eroic. Nebunia și eroismul trăiesc frățește în același compartiment al creierului.

Laștitatea noastră comună începe să ne pârguiască sufletul ca pe niște struguri. Toată lumea așteaptă cu nerbadare începutul culesului.

O să fie, oare, în toamna asta, sau poate...

Blebea nu crede în victoria aliaților. O așteaptă și el cu nerăbdare, bineînțeles; dar nemții sunt încă tari. Diviziile retrase de pe frontul răsăritean aveau să strice echilibrul balanței de pe frontul apusean.

Laurențiu Blebea locuiește într-o odaie din curtea bisericii Banului, peste drum de Legația franceză, instalată în localul Conservatorului. Aci venim zilnic să citim comunicatele de la Turnul Eifel și să luăm note după fluctuațiile frontului. Câțiva dintre noi am făcut cerere la comandatura germană să ni se permită întoarcerea la București. Nici unul, însă, din prietenii lui Blebea n-am putut obține cuvenitul „ausweis”.

Nicolașa, care nu mai face parte din nici un soviet, s-a înregimentat cercului nostru. De când s-a proclamat unirea Basarabiei cu Patriamumă, Nicolae Damianovici Gorski s-a făcut român basarabean. Pentru Blebea mai ales, Nicolașa are o deosebită stimă. Îi plac argumentă rile lui spontane și volubilitatea cu care peripateticianizează asupra diferitelor chestii la ordinea zilei. Când îl cauți, Nicolașa e la Blebea acasă. Pe la mine nu mai vine aproape deloc. Rezerva lui, de altfel, mi-o explic foarte ușor. Odată cu plecarea ultimilor soldați ruși din România, spitalul de la antrepozitele gării s-a desființat și Tatiana s-a mutat la mine. Îi apreciez discreția dar, cu atât mai mult, cu cât Tatiana este hotărâtă să plece cu mine la București. Porumbița mea de porțelan a început chiar să ciripească Doina Oltului și Ce te legeni, codrule? În ultimul timp, bodega la „Cocostârcul de aur” se transformase într-un restaurant de clasa I. Domnul Aivazian avusese dreptate: Războiul este o afacere ca oricare alta.

Depinde cum știi s-o învârtești. Și domnul Aivazian o învârtise mai bine ca noi. Ba, ceva mai mult chiar, scăpase și de pușcărie...

Un client cu care se certase la un pahar de vin, îl denunțase că servește la masă carne de pisică, în loc de carne de iepure. Autoritățile ordonaseră o anchetă imediat, se făcuse o descindere la fața locului și cum judecata sub starea de asediu se face altfel de cum stă scrisă la lege, domnul Aivazian stătuse închis aproape o lună. L-am scăpat, însă, noi — prietenii și clienții săi statornici. Și „Cocostârcul de aur” și-a întins aripile din nou și a început să zboare, odată cu apariția la Iași a celorlalți tovarăși sosiți în unghi ascuțit, din Constantinopol.

De data asta, însă, urgia cea mare trecuse și, localul născut din nevoile războiului trebuia să corespundă cerințelor vieții normale.

Domnul Aivazian a mai închiriat, dar, și prăvălia vecină, a spart zidul și a schimbat, odată cu mobilierul, și vechiul „menu” din timpul războiului. Acum se servește de toate și la fel pentru toată lumea.

Pentru câțiva clienți mai vechi însă, domnul Aivazian tot mai păstrează o surpriză, din când în când. Într-o seară, proprietarul meu îmi șoptește discret la ureche:

— Știi că mi-am asigurat localul pentru o jumătate de milion? Precauția asta mi-ar fi părut foarte naturală, dacă domnul Aivazian nu m-ar fi impresionat cu aerul sau misterios.

— Se vede că nu mai ai ce face cu banii!... Ai început să-i arunci pe gârlă.

— Așa crezi dumneata?... Va să zică, omul trebuie să-și lase avutul așa în voia soartei...

— Dar cine îți amenință avutul, nene?

— Cum cine?... Doamne ferește de ceasul rău!... Parcă știe omul ce se poate întâmpla mâine?... Ia gândește-te, bunăoară... Un foc...

N-ai văzut cum a ars spitalul de la Coțofenești?...

— Ăluia i-a dat foc un nebun.

— Ei, și?... Dumneata crezi că la Iași nu sunt nebuni?... Slavă Domnului!...

Iașul e mai mare ca Socola!...

— Atunci, foarte bine ai făcut... Bravo dumitale... În caz de incendiu, pui mâna pe o jumătate de milion...

— Deocamdată, o jumătate... Mă bate gândul să-i ridic asigurarea la un milion...

— Și ce-ai să faci, nene, cu atâția bani?...

Domnul Aivazian oftează adânc și mă privește cu mila unui părinte pentru un copil tâmpit din naștere.

— E, he!... Ce înseamnă un milion, cucoane, în zilele noastre? Dar dacă o da Dumnezeu să se întâmple și minunea asta, să știi că plec din Iași. Mă duc la Constantinopol. Acolo trebuie să fie rost de câștigat parale multe, acum... Mie nu-mi prea miroase a bine, cu nemții din Balcani... Să știi că la Constantinopol o să vină tot englezii... și ăia vin cu aur mult, nu glumă!... Ce crezi dumneata c-a fost rubla rusească? Nimica toată... Să poți lucra, însă, numai cu lire sterline și, pe urmă, să nu mai superi pe Dumnezeu cu nimic!...

Domnul Aivazian îmi face impresia că nu așteaptă decât ocazia binevenită, să poată face pe Herostratul propriului său restaurant.

De altfel, cum suntem intrați în toamnă, cocostârcii trebuie să fi început să plece spre Constantinopol.