* * *

Toto îmi scrisese tocmai, rugându-mă să-i dau vești despre nevasta colonelului, care, probabil, odată ajunsă la Iași, rupsese orice legături sentimentale cu Bucureștii. Cum n-o mai văzusem nici eu până atunci, plecai s-o caut, nu atât pentru mine, cât pentru împlinirea comisionului...

Dacă nu mai mult, cel puțin atât merita și prietenul meu.

Ca să mergi din strada Lozonski în strada Muzelor, trebuie să treci prin fața statuii lui Cuza-Vodă. Consiliul miniștrilor de bronz de pe soclul domnitorului sub care se făcuse unirea principatelor, era tulburat de discuția diferitelor grupe care se învârteau în cercul vicios al aceleiași idei: „Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română...” Ca și la București, Blebea era nelipsit, oricând și oriunde se discuta dezrobirea fraților din Ardeal. De data asta, era vorba de o nouă manifestare de solidaritate a tuturor românilor din toate țările subjugate. Țarul Nicolae promisese liberarea prizonierilor austro-ungari de origine română. O comisie mixtă, formată din civili și militari români și ruși, avea să plece în lagărele de prizonieri din Rusia pentru a alege pe ardeleni și bucovineni. Din această comisie urma să facă parte, natural, și câțiva români de peste Carpați și, printre ei, cel mai indicat era Laurențiu Blebea — penajul regelui Henric în lupta de la Ivry. Blebea demonstra că dacă țarul vrea, afacerea se poate face, că „dreptul ginților” nu se opune, fiindcă ordinea rasei primează uniforma soldatului și că el, dacă s-ar duce la Petrograd, într-o săptămână cel mult, chestia ar fi tranșată în mod definitiv.

Ne strângem mâna în treacăt. De când s-a început războiul, nu mai îmi place să m-amestec în discuții, unde e nevoie să-ți cântărești vorbele. Iau notă, însă, de noua latură a activității lui patriotice. Pentru mine situația lui era mai clară ca lumina zilei. Laurențiu Blebea nu mai atingea acum nici măcar tangențial sfera bănuielilor Siguranței, cum că ar fi spion neamț.

De la statuia lui Cuza până în strada Muzelor sunt doi pași. În curtea Consulatului rusesc, trei camioane militare descarcă diferite lăzi și pachete pe care stă scris în două limbi: „Legation imperiale de Russie” și „Russcoie Imperatorscoie Posolstvo”. Asta înseamnă că la București s-a început evacuarea și a legațiilor aliate.

Odaia doamnei Jenny colonel Vasilescu e la parter. Din trotuar pot privi pe fereastră înăuntru. De data asta însă, perdeaua e dată în lături și din odaie privește în stradă un chipiu românesc cu cocarda tricoloră și cifra regelui Ferdinand. Mă opresc în loc, nehotărât, pentru un moment, ce trebuie să fac... S-o iau înainte sau înapoi...

Probabil că amanta prietenului meu s-a mutat din odaia dată provizoriu de comenduire. Sau, poate, o fi chiar chipiul bărbatului care și-a luat concediu anume pentru ea... Dar, și într-un caz și în altul, eu nu aveam ce căuta acolo. Cel mai bun lucru de făcut, dar, era să-mi amân vizita pentru altă dată. În momentul acela însă, o mână se întinse spre fereastră și chipiul dispăru, ca să apară din nou, peste câteva clipe, în capul unui căpitan de jandarmi, care ieși din odaia cu bucluc, unde, cât p-aci, era să intru eu. Căpitanul era vesel și rumen la figură. Se vedea că nici nu vine de pe front, nici n-are de gând să se ducă vreodată. Nu știu, dar, de ce purta uniformă, când, la Iași, hainele civile l-ar fi prins mult mai bine. Dar cine putea fi căpitanul ăsta?... Noul chiriaș al odăii sau poate chiar noul amant al doamnei Jenny colonel Vasilescu?...

Intru în gangul casei și bat la ușă:

— A!... Tu erai?...

— Da, eu...

— Și până azi ce-ai făcut de nu te-ai mai văzut?

— Am așteptat în stradă, până s-a îndurat să plece căpitanul de jandarmi.

Amanta prietenului meu, a mea și a căpitanului, se făcuse galbenă ca mijlocul drapelului național. Celelalte două culori ni le rezervase, probabil, una mie și una lui Toto.

— A, da... Tocmai venise de pe front. Mi-a adus o scrisoare de la Jorj...

— Și ăsta vine de pe front?... O fi tot frontul de pe strada Nisipari... Știi... Zepellinul... Bomba...

Nevasta colonelului mă privi calmă, ca o regină detronată, ce-și măsoară cu ochii propriul eșafod.

— Te rog să mă lași în pace... De azi înainte nu mai vreau să știu că te-am cunoscut. De altfel, mâine plec la Huși... Sper că n-ai să te ții după mine și acolo...

— Eu nu, m-a ferit Dumnezeu!... Dar poate o să vină Toto... Mă roagă tocmai să-i dau vești despre dumneata...

— A, nu, nu, nu... Vă rog să mă lăsați în pace. M-am săturat de copii rău crescuți... Să vă faceți ucenicia cu modistele și cu fetele din Conservator, nu cu femeile din lumea bună...

Morala deci: nu te amesteca în tărâțe, că te mănâncă porcii!...

Toate aceste istorioare cu tâlc sunt foarte interesante, dar au un mare inconvenient. Ți se spune totdeauna că nu trebuie să faci, dar nu ți se da niciodată garanția că n-ai să mai faci.