V Hotarul celor două țări

Sunt la Iași de patru zile. Deși mă interesează orașul, nu mă arăt pe stradă, decât foarte rar. La cafenea am fost o singură dată. Dacă aș fi fost de două ori, ar fi însemnat că nu mai sunt la Iași!... Fugarii din București sosesc în grupuri organizate, ca trupele de actori. Mi-am regăsit la Iași atâtea cunoștințe, că aproape am început să mă cred tot în București.

Când pleci de acasă hotărât să descoperi o lume nouă, nu înțelegi, desigur, să te întâlnești tot cu cei lăsați acasă. Încep să cred că nu mai e chip să descoperi nimic nou pe pământ. În cea mai pustie insulă din Oceanul Pacific o să te împiedici de un funcționar englez, care o să te întrebe de pașaport. În cea mai ascunsă și misterioasă stradelă a Iașilor, un cunoscut bucureștean o să te întâmpine cu aceeași veșnică întrebare: „De când pe aici?”...

Nimeni nu vrea să admită că ideea lui au mai putut-o avea și alții.

Toți te măsoară cu ochii nedumeriți, ca și cum ai fi un animal antedeluvian.

Fiecare se crede în dreptul primului ocupant și enervarea celor sosiți crește pe măsură ce noile figuri bucureștene își fac apariția pe strada Lăpușneanu, la „Traian”, la „Tufli” sau chiar prin cartierele mărginașe ale Iașilor.

Capitala Moldovei a devenit mai sufocantă chiar decât capitala țării. La restaurant nu mai poți găsi un loc liber. Aștepți să se facă loc și nu măi găsești mâncare. La bărbier trebuie să te înscrii din vreme, ca pentru audiențele de la Palat. Ca să poți citi un jurnal, trebuie să-l cumperi de la gară, când sosește trenul și ca să poți vorbi cu o femeie pe stradă, trebuie să-i pui în cap tichia fermecată, fiindcă altfel ți-o suflă altul imediat.

De la București sosesc numai știri proaspete. Fugarii le povestesc după fantezia lor proprie. Unele pot fi chiar inventate pe de-a întregul. Nu le poți controla însă, fiindcă cei care le aduc, le dovedesc cu prezența lor la Iași. Comunicatele oficiale păstrează situația neschimbată. Numărul fugarilor însă, chiar dacă le-ai fi tăiat limba, tot nu ar fi fost mai elocvent decât rândurile măsurate ale comunicatelor.

Or, dacă în fundul Moldovei situația se schimbă din zi în zi, de ce, oare, pe front ea ar fi rămas aceeași?...

Eu, de altfel, mă așteptam la orice. Toto mă pusese în curent cu toate eventualitățile. Bucureștii trebuiau să cadă. Armata noastră avea să mai încerce o rezistență pe Ialomița și apoi ultima speranță era linia întărită, Galați — Nămoloasa — Focșani. Ce știam, dar, mi-era de-ajuns. Informațiile străzii și ale cafenelei erau chestii de amănunt.

M-am hotărât să nu mai ies din casă, întâmplă-se orice s-ar fi întâmplat... La biroul cenzurii nu se simte încă nevoie de prezența mea. Ieșenii, de altfel, nu m-ar fi văzut cu ochi buni. Pentru ei, publiciștii din București nu sunt destul de serioși. Fac glume de prostgust, nu pun destul preț pe critica literară, nu respectă tradiția limbii românești, renegă pe Eminescu și pe Creangă și nu știu să tragă chefuri până la ziuă, ca la „Bolta rece”.

Domnul Aivazian, care m-a și ghicit cam ce fel de om sunt, mă întreabă dacă n-aș vrea să cunosc un băiat „pe cinste”, de la spitalul militar rusesc.

— E doctor? îl întreb eu.

— Mi se pare că e și doctor... dar e mai mult unul d-ăștia ca dumneata... Citește... Aoleo !... Să-l vezi ce mai citește... și vorbește! Asta e ăl mai deștept de la noi din țară… Să știi!...

— Dar în ce limbă vorbește?

— În ce limbă vrei... Pe toate le știe... Vorbește și limba noastră. E rus din Basarabia. Și domnul Aivazian insistă, ca și cum ar fi pus la cale o afacere rentabilă. Proprietarul meu are perseverențe diabolice. Parcă toată viața n-a vândut decât năut și stafide la Trebizonda. Îmi spune cum îl cheamă, cu numele de botez și de familie, cum îi zic prietenii, cum e la trup, ce suflet are, cit alcool bea zilnic și unde îl poți găsi dimineața, când nu se mai poate duce acasă noaptea.

La început credeam, mărturisesc, la bordel. Domnul Aivazian, însă, mă privește cu niște ochi de Gorgonă și protestează cu vehemență:

— Cum?... Nicolașa la bordel?... Îmi pare rău, cucoane!... Se vede că nu-l cunoști... Un băiat subțire ca ăsta, nu-și murdărește tinerețea prin localuri de perdiție...

Apoi, începe să-mi povestească pe larg cele petrecute acum două săptămâni:

— Adusesem tocmai tămâiosul care l-ai gustat și dumneata. Seara am mâncat cu Nicolașa. Era cam plictisit că nu primea vești de acasă.

Nu știu de unde făcuse rost de un buchet de trandafiri... Îl ținea la piept și îl mirosea mereu, ca să-i treacă de urât. Așa sunt rușii, când cu votca, când cu florile!… Îmbucă de două, trei ori din cârnații de porc, și... iar cu trandafirii la nas!… Cu tămâiosul însă l-am dat gata.

Am băut vreo șapte măsuri, numai noi amândoi!… Pe la două după miezul nopții, a început să plângă. Până atunci cântase și-l înjurase pe țar… Bine că nu l-a auzit cineva, că-mi găseam beleaua cu el. De cum a început și plângă însă, nu i-am mai putut cădea în voie. S-a sculat, și-a luat șapca și buchetul de trandafiri și a plecat. Nu mi-a dat nici „bună seara”. Eu credeam că s-a dus acasă, adică la spital, la antrepozitele de la gară. Dar de unde!... Să mă fi bătut cineva și tot n-aș fi ghicit!... A doua zi dimineața m-am dus și eu, ca omul... știi... și când colo, ce să vezi?... Nicolașa al meu dormea pe scăunelul de la closet, cu buchetul de trandafiri în brațe...

Sar din scaun ca un Arhimede din baie și abia mă rețin să nu-mi sărut de bucurie proprietarul, în sfârșit!... Găsisem și eu ceva nou la Iași!...

— Adu-mi-l, nene Aivaziane... Adu-mi-l chiar astă-seară... să mâncăm împreună câteșitrei. Și domnul Aivazian surâde mulțumit, ca după sfârșitul cu bine al unei afaceri grase.

— Dacă nu ți-o plăcea, mă jur și te țin gratis la mine în casă, până ce s-o încheia pacea...