XI Mai tare ca Stanislavski

Rușii s-au hotărât, în fine, să lupte, dar nu contra dușmanului ci contra aliaților care nu voiau să adere la revoluție. Dușmanului nu-i puteau pretinde lucrul acesta decât, cel mult, după încheierea păcii.

Aliaților de la Iași, însă, le puteau oricând impune voința lor, mai ales că românii făcuseră apel la ei, ca la niște „protectori”. O alianță între un țânțar și un armăsar nu era posibilă nici măcar în fabulă.

Victoria noastră de la Mărășești fusese „Visul unei nopți de vară”, în ultimul moment, însă, decorurile fuseseră amestecate și din pădurea fermecată a lui Shakespeare ne trezisem în pădurea „Hoților” lui Schiller.

Rușii părăsiseră frontul și se împrăștiaseră prin țara necotropită încă de dușman, ca să propăvăduiască frăția între oameni și binefacerile alcoolului de nouăzeci de grade, cu care noul regim democrat voia să egalizeze drepturile omului și circumvoluțiunile creierului.

Parte din ei își luaseră concediu nelimitat, lăsaseră în păstrarea primarilor, în schimbul unei „zapiska”, tunurile și materialul de război neîntrebuințat încă și trecuseră Prutul în Basarabia, unde era grânarul armatei de sud și pragul haosului democratic. Aceștia reprezentau voința poporului autentic, pe care pontifii de la Petrograd și Moscova îl scosese de sub robia țarismului, a cnutului și a nopților polare.

Alții, însă, rămăseseră pe loc. Își dădeau seama că misiunea lor nu putea fi complet terminată, până ce libertățile acordate poporului rus nu s-ar fi revărsat, ca niște râuri de lupte, pe tot cuprinsul pământului frământat de sclavajul social, economic, intelectual și politic și al altor popoare.

Era natural, dar, ca opera lor de umanitarism imperativ să înceapă cu România, care era cea mai aproape și cea mai potrivită pentru un prim câmp de experimentare... Aceștia erau adevărații apostoli ai revoluției, erau „poporul ales” din „poporul chemat”, erau smântâna laptelui democratic cu care ierarhia roșie atenua obsesia teroarei albe. Și aceștia nu voiau, pentru nimic în lume, să plece din România. Sovietele rusești votaseră în unanimitate fericirea poporului român. Protectorii noștri nu ne puteau lăsa în voia soartei, ca pe o barcă fără cârmă în voia valurilor. Democrația rusă nu putea fi capabilă de asemenea acte de lașitate. Armata rusă, care plecase de pe front, nu putea pleca și din țară, până ce n-avea să detroneze pe rege, să distrugă oligarhia, să proclame înfrățirea rușilor cu românii și, pe urmă, chiar înfrățirea cu dușmanii de pe front, ca să se poată pune odată pentru totdeauna capăt războaielor.

Situația noastră devenea tot mai critică, din zi în zi. Frontul de luptă își pierduse aproape importanța psihologică. Meridianul militar oscilase după fantezia neprevăzutului, de pe frontieră, pe diferitele cursuri de apă, trecuse apoi prin București, într-o dimineață posomorâtă de toamnă și se fixase, după părerea celor de la Marele Cartier, pe Dunăre, Siret și Carpații Moldovei. Acesta era, însă, frontul oficial, frontul comunicatelor trimise prin telegrafia fără fir. Dar frontul adevăratei noastre primejdii se înfipsese, ca și cuiul lui Pepelea, în inima Iașilor, pe care rușii puseseră stăpânire ca și nemții pe București.

Noutătile zilei nu mai veneau nici de pe Siret, nici din Carpați, ci de la sediul sovietului soldaților ruși de pe frontul de sud. Dar frontul și sovietul formau una și aceeași asociație de câțiva dezertori, care își țineau ședințele în sala Circului, de unde, apoi, rezoluțiile erau comunicate celor de la Socola. Acolo erau adunate marile depozite de muniții cu care rușii amenințau să arunce Iașii în aer, în cazul când regele n-ar fi voit să abdice și oligarhia să treacă puterea în mâna poporului suveran.

Generalul-șef al armatei rusești ajunsese un fel de premier moutardier du Pape. Rămăsese cu titlul doar și cu apartamentul de la Copou, în care sta închis și păzit de o sotnie de cazaci credincioși, pe care, însă, nu știa cât timp o să mai poată conta. Parte din ofițerii ruși, degradați de soldații revoluționari, se oferiseră să facă de gardă la palatul regal din strada Lăpușneanu, probabil pentru a-și răscumpăra vina de a nu fi știut să facă această gardă pe frontul de luptă. În această atmosferă de enervare și nesiguranță generală, conducătorii poporului român combinau, în laboratoarele consiliilor de miniștri și Marelui Cartier, tot felul de substanțe imaginare, din care sperau să scoată, într-o bună zi, „piatra filozofală” cu care să poată clarifica situația de față... Știința alchimiei evoluase, însă. Demagogia roșie nu se mai impresiona de secretele magiilor albe sau negre. Preoții lui Zoroastru și călugării evului mediu nu se mai puteau reîncarna în generalii sau miniștrii vremurilor noastre. Ne trebuia un pic de la Mirandola care să poată ține piept rușilor ca un nou de omni re scibili.

Soluția trebuie căutată în altă parte. Eroismul, însă, n-o putea găsi, fiindcă eroismul este un act spontan și spontaneitatea exclude matura chibzuință. Rămânea lașitatea singură. Dar cum nu pot face elogiul lașității, mă voi mărgini să citez pe Erasm care a scris Elogiul nebuniei.