* * *

În bodega de la „Cocostârcul de aur” redacția ziarului România sărbătorește victoria de la Marășești. Întâmplător, colonelul unui regiment rus, care nu fugise încă de pe front, era văr cu Nicolașa. Asta înseamnă că „doctorul” Gorski — cum îi zic românii — nu poate lipsi din mijlocul nostru. Tatiana, care m-a căutat acasă, mă găsește la bodegă.

Colegii de redacție, care au botezat-o „Rusoaica lui Băleanu”, o primesc cu aplauze zgomotoase. Se strigă chiar „Trăiască Rusia”. Pentru prima dată, la Iași, apariția unei femei frumoase atenuează impresia unei acțiuni urâte. Adăugați, apoi, la frumusețea Tatianei cantiRoș u, galben și albastru 111 tatea de alcool consumată în proporțiile impuse de natura petrecerii și veți ghici ușor pentru ce simpla prezență a Tatianei ne răzbuna de trădarea întregii Rusii. O victorie ca cea de la Mărășești nu se putea sărbători numai cu apă de Timișești. Și românul — iertător din fire

— în fața unui pahar cu vin bun, devine mai bun ca însuși Isus Hristos, în fața buretelui muiat în oțet și fiere...

Dar pe Tatiana o dezgustă oamenii beți. Pe mine mă tolerează, fiindcă nu i-am dat încă ocazia să mă vadă cu limba și picioarele împleticite.

Pe Nicolașa, însă, nu-l poate suferi. În mijlocul acestor străini care țin cu tot dinadinsul s-o asocieze bucuriei lor, Tatiana pare, oarecum, stingherită. Zâmbetul ei purifică parcă atmosfera bodegii, ca o ploaie de primăvară... Îmi face semn să plecăm. Eu mă apropii de ea. Privirile tuturor se abat asupra noastră ca o salvă de mitraliere. Românul, însă, la beție, este mitocan, nu-și poate ține gura și face glume nesărate. De la o masă, unul dintre colaboratorii victoriei de la Mărăsești zbiară ca un măgar:

— Bravo, Bălene!... Așa lovitură, zic și eu!... Să nu te lași, până ce n-ai să ne răzbuni de toate mizeriile rușilor.

Infamia cea mare, însă, pornește de la altă masă:

— Și dacă te simți obosit, să ne-o treci și nouă!... Tresar, ca și cum as fi primit o palmă din senin. Tatiana nu a priceput fraza, dar a înțeles din gestul meu reflex că a fost vorba de ea. Nicolașa a sărit de pe scaun, răsturnând masa cu paharele și sticla plină de vin. Statura lui ne domină pe toți ca un Guliver în țara piticilor.

— Cine a îndrăznit să insulte o femeie rusă?… Tăcere și lașitate generală!...

Bodega pare mai goală ca o tranșee după bombardamentul artileriei grele. Domnul Aivazian a înghețat la tejghea, cu ochii țintă la mine. Vinovatul era un locotenent de cavalerie, detașat la cenzură în toiul luptei de la Mărășești. Mă îndrept spre el și îl bat prietenește cu palma pe epoletul ierarhiei sale militare.

— Domnule locotenent... Cereți-vă scuze imediat sau, dacă nu, pregătiți-vă să trageți consecințele cuvintelor pronunțate.

Deși calmă, intervenția mea produce efectul unui gest eroic. Ea se varsă ca un hârdău cu apă rece în capul celor înfierbântați de băutură.

Toată lumea s-a trezit, parcă la comandă. Disciplina lașității este începutul înțelepciunii omenești. Corul figuranților repetă cu insistență după bagheta capelmaistrului:

— Scuze... scuze.... scuze...

Locotenentul se ridică, galben și umilit ca o lămâie stoarsă de zeamă, bolborosește câteva cuvinte și așteaptă verdictul. Unul din judecă torii improvizați îi ordonă:

— Sărută mâna rusoaicei. Și locotenentul pornește de la masă ca o păpușă automată și execută ordinul, în aplauzele asistenței care consideră incidentul închis.

Tatiana a ghicit, probabil, tot ce nu putuse pricepe în primul moment.

Ochii ei mă învăluie ca o acoladă regală, cu care se răsplătește un act de eroism pe front. Nicolașa întinde mâna locotenentului care, de data asta, și-a revenit în fire, se urcă apoi pe o masă și începe să peroreze:

— Frați români!... Vă zic frați, fiindcă abia de azi înainte începem să fim cu adevărat frați... Deși aliați pe frontul nostru de luptă comună, gândurile noastre nu s-au contopit niciodată până astăzi și pumnii noștri n-au amenințat decât dușmani imaginari... De azi înainte, însă, trebuie să ne spunem cuvântul cinstit pe față și adevărata noastră frăție să înceapă așa cum stă scris în cărțile sfinte, fiindcă la început era cuvântul, și cuvântul era de la Dumnezeu, și Dumnezeu era cuvântul...

Asta înseamnă că Dumnezeu a dat omului cuvântul ca să-și poată pune în valoare mintea. Cuvintele sunt vehiculele rațiunii, vorbite sau scrise, ele singure ne mută dintr-un loc în altul, ne multiplică, ne descifrează, ne rezolvă și ne umanizează... Revoluția noastră nu este decât opera cuvântului propovăduit sau tipărit. Cine cugetă fără să vorbească, moare înainte de a se fi născut... Să ne spunem, dar, ce avem de spus fiecare... Să ne amestecăm durerile, ca să le putem pierde din urmă... Să ne controlăm, odată pentru totdeauna, idealurile, ca să ne descărcăm sufletele de povara contabilității duble...

Să ștergem frontierele dintre țări, ca să dispară odată cu ele și fronturile de luptă... și să desființăm toate rafturile naționale din prăvălia umanității... Dușmăniile actuale nu sunt decât iluzii optice... Misterul care ne desparte pe unii de alții nu este decât efectul lentilelor fumurii, prin care ne privim de la distanță... Ca să ne dăm seama, însă, că toți oamenii suntem la fel, trebuie să ne apropiem, să ne pipăim, să ne demisterizăm, să ne realizăm, să ne umanizăm!... Rusia vă pune la îndemnă, de azi înainte, materialul necesar să vă puteți construi și voi în formule noi. Rusia vă dă putința să ieșiți de sub tutela burgheziei care vă soarbe ca un fitil de lampă cu gaz. Cine-i întreține flacăra decât voi?... Fitilul uscat nu arde. Se pârlește numai și îți gâdilă nările cu mirosul lui de cârpă. Aruncați-l, dar, ca pe o cârpă murdară în lada cu gunoaie, să nu vă mai infecteze sufletul, că pe urmă o să fie prea târziu... Datoria voastră, a intelectualilor din România, este să înființați și voi odată un serviciu de ecarisaj social. Luați exemplu de la noi. Și dacă n-aveți brațe destule, ale noastre vă stau la dispoziție...

Dar, dezrobiți-vă odată, pentru numele lui Dumnezeu!... Deșteptați-vă, numerotați-vă, valorificați-vă, cuceriți-vă dreptul vostru sub soare, fiindcă soarele adevărat al unui popor voi sunteți, intelectualii!...

Burghezia nu-i decât un fitil de cârpă murdară... Nu-i mai împrumutați lumina soarelui, când nu vă răsplătește nici măcar cu sclipirea timidă a stelelor anonime din „Calea robilor”. Până când să vă fie viața o veșnică noapte?... Până când adevărata voastră viața să nu înceapă decât după moarte?... Ce sărbătoriți voi astăzi?... O victorie militară?...

O excrocherie burgheză, nenorociților!… Cine s-a bătut la Mărăsești?...

Cine a învins și cine putea să fie învins?... Stăpânii sau slugile?... Hai, spuneți-mi, dacă aveți curaj... Unde erau stăpânii și unde erau slugile?...

Cine a fugit peste frontieră și cine a rămas să moară în pragul casei atacată de bandiți?... Faceți-vă singuri dreptate, fiindcă dreptatea stă pe loc totdeauna; nu fuge niciodată. Victoria de la Marăsești este victoria poporului anonim, care, de azi înainte, trebuie să poarte numele celor care au renunțat la el. Slugile au scăpat casa de bandiți, slugile trebuie s-o stăpânească, de azi înainte... Așa stă scris la cărțile sfinte, unde vorbește cuvântul lui Dumnezeu, nu cuvântul oamenilor... ăsta este adevărul, asta este dreptatea și ăsta este cuvântul lui Dumnezeu... Și Dumnezeu trebuie să fie singurul nostru cuvânt, fiindcă la început era cuvântul, și cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era...

Nicolașa nu mai poate vorbi. Ultimul cuvânt i se pusese de-a curmezișul în beregată, ca un os de pește. Aceeași impresie, însă, o aveam parcă și cei care îl ascultaserăm până atunci. După discursul rusului, douăzeci și trei de guri căscate și patruzeci și șase de ochi holbați presăraseră, în atmosfera glacială a bodegii, urmele calde încă ale unor explozii de obuze.

Cine avea să-i răspundă? Cine putea să-i răspundă? Cine și ce trebuie să-i răspundă?...

Situația intelectualilor români era mai penibilă ca a soldaților de pe front, prinși între două focuri. Cel care ar fi luat cuvântul trebuia să interpreteze sentimentul unanim al celor de față și poate chiar și al celor absenți. Eroismul acesta, însă, nu era prevăzut în regulamentul activității colaboratorilor externi ai victoriei de la Mărășești. Fiecare ne priveam cu nedumerirea unei regăsiri neașteptate. Nimeni dintre noi, însă, nu ne puteam regăsi ceea ce simțeam că pierdusem probabil pentru totdeauna. Curajul cuvântului, poate, nu lipsea nimănui dintre noi. Dar cuvintele erau vehiculele rațiunii și rațiunea noastră, de când se începuse războiul, pierduse obișnuința călătoriilor de plăcere!...

Nicolașa nu înțelege parcă și ne plânge de milă. Dar Nicolașa se înșală. România, în momentul acela, nu era nici a burghezilor fugiți peste frontieră, nici a intelectualilor de la Iași, nici a soldaților anonimi de pe front. Era a celor ce aveau s-o reclame mâine, pe baza hrisovului domnesc în care se da fiecărui ce se cuvine... Dar care dintre noi, în momentul acela, putea să facă pe Nicolașa să priceapă că palmierii de la Iași erau de hârtie vopsită și că pielea leopardului din bodega la „Cocostârcul de aur” fusese cumpărată de domnul Aivazian de la un armean care fusese prin India?...

Totuși, unul din noi, se aventură să șoptească la urechea altuia:

— Hai să-l combatem, că rusul este complet idiot!....

Dar sentimentul siguranței personale a fiecăruia din noi se opunea net.

— Ce, ești nebun?... Vrei să ne stâlcească rusul cu pumnii ?...

— Hai să zicem, atunci, ca el...

Siguranța personală, însă, este o stofă cu „double face”.

— Atât ne mai trebuie!... Să audă la Cartier numai, și gata... Ne-a și dat în Consiliul de Război!...

Locotenentul de cavalerie se sculase de la masă și dispăruse. Probabil că tot așa reușise să se subtilizeze și de pe front. În război, soluțiile ofițerilor activi sunt, incontestabil, mult mai adecvate situației decât soluțiile civililor sau ofițerilor de rezervă.

Parte din confrații mei încep să-l imite și, cinci minute mai târziu, nu mai rămâneam în bodegă decât eu, Tatiana, Nicolașa și domnul Aivazian.

Tatiana mă întrebă cu zâmbetul ei răutăcios:

— Tu nu zici nimic?...

— Ce vrei să zic?... Nicolașa are dreptate... Cu o singură excepție, însă... La început nu a fost cuvântul, cum scrie la Evanghelia lui Ioan...

La început a fost lașitatea și lașitatea a fost la început a lui Dumnezeu și pe urmă, abia, a fost a omului pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea să...