Capitolul LII.

Într-o după-amiază ploioasă, cam la vreun an de la naşterea lui Bonnie, Wade umbla plictisit prin salon şi, din când în când, se ducea la fereastră şi-şi lipea nasul de geamul pe care curgea apa şiroaie. Era un băiat subţirel, destul de scund pentru cei opt ani ai lui, liniştit şi aproape sfios, care nu vorbea decât dacă era întrebat. Se plictisea şi nu ştia ce să facă, căci Ella se juca într-un colţ cu păpuşile, Scarlett şedea la biroul ei şi aduna în şoaptă o coloană lungă de cifre, iar Rhett, trântit pe jos, îşi legăna ceasul de lanţ şi-l trăgea înapoi de câte ori încerca Bonnie să-l ia.

După ce Wade se uită la câteva cărţi pe care apoi le trânti cu zgomot şi oftă din fundul sufletului, Scarlett se întoarse enervată spre el.

— Pentru Dumnezeu, Wade! Du-te afară şi te joacă.

— Nu pot. Plouă.

— Da! Nu băgasem de seamă. Bine, atunci fă ceva. Mă enervezi tot învârtindu-te pe-aici fără nici un rost. Du-te şi spune-i lui Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă la Beau, să te joci cu el.

— Nu-i acasă, zise Wade oftând. E invitat la Raoul Picard, de ziua lui de naştere.

Raoul era fiul lui Maybelle şi al lui René Picard – un ţânc nesuferit, zicea Scarlett, care semăna mai curând a maimuţă decât a copil.

— Atunci, du-te la cine vrei. Spune-i lui Pork să te ducă.

— Niciunul dintre prietenii mei nu sunt acasă, răspunse Wade. Sunt toţi la Raoul.

Deşi Wade nu o pronunţase, propoziţiunea "Toţi, în afară de mine" plutea în cameră. Scarlett însă, prea ocupată de registrele ei, nu observă nimic.

Rhett se sculă şi se aşeză pe covor.

— De ce nu eşti şi tu la Raoul, băiatul meu? îl întrebă el.

Wade se apropie încetişor de tatăl lui vitreg, târându-şi un picior şi având aerul nenorocit.

— N-am fost invitat.

Rhett îşi lăsă ceasul în mâinile distrugătoare ale lui Bonnie şi se sculă în picioare.

— Lasă blestematele alea de cifre, Scarlett. De ce n-a fost invitat Wade la Raoul Picard?

— Pentru Dumnezeu, Rhett! Nu mă deranja acuma. Ashley a încurcat grozav socotelile astea! O. la Raoul! Cred că nu e un lucru extraordinar ca Wade să nu fie poftit şi nici nu i-aş fi dat voie să se ducă, chiar dacă ar fi fost poftit. Nu uita că Raoul e nepotul doamnei Merriwether şi că doamna Merriwether ar prefera să primească în salonul ei sacrosanct mai curând un negru eliberat, decât pe vreunul dintre noi.

Rhett se uită la Wade şi îl văzu tresărind.

— Vino aici, băiatul meu, zise trăgându-l pe copil spre dânsul. Ai vrea să te duci la Raoul?

— Nu, zise Wade plin de curaj, dar lăsând ochii în jos.

— Hm. Ia spune-mi, Wade, eşti invitat la Joe Whiting sau la Frank Bohnell sau. în sfârşit, la vreunul din tovarăşii tăi de joacă?

— Nu. Pe mine nu mă invită.

— Wade, de ce minţi? exclamă Scarlett întorcându-se spre el. N-ai fost poftit de trei ori săptămâna aceasta la petrecerea copiilor Bart, la copiii doamnei Gelert şi ai doamnei Hundon?

— Cea mai splendidă colecţie de catâri cu hamuri de cai, zise Rhett, cu glasul intenţionat tărăgănat. Ai petrecut bine? Haide, spune-mi adevărul.

— Nu.

— De ce nu?

— Nu. nu ştiu. Mammy. Mammy spune că sunt nişte golani.

— Am s-o rup în bătaie pe Mammy chiar acum! strigă Scarlett, sculându-se brusc. Cât despre tine, Wade, am să te învăţ eu cum să vorbeşti de prietenele mamei tale.

— Băiatul are dreptate, şi Mammy de asemenea, zise Rhett. Dar, natural, pe tine nu te-a interesat niciodată adevărul. Nu te mai necăji, băiatul meu. N-are să mai trebuiască să te duci la nimeni care nu-ţi place. Poftim, şi scoase un bilet de bancă din buzunar, poftim, spune-i lui Pork să pună caii la trăsură şi să te ducă în oraş. Cumpără-ţi bomboane. câte vrei, destule ca să te apuce apoi burta.

Wade, încântat, vârî banii în buzunar şi se uită îngrijorat spre mama lui, ca pentru a-i cere aprobarea. Dar Scarlett se uita încruntată la Rhett. El o ridicase pe Bonnie de pe jos şi, cu obrazul lipit de al ei, o legăna în braţe. Nu înţelegea expresia feţei lui, dar în privire era ceva ca o vagă teamă şi remuşcări.

Wade, încurajat de generozitatea tatălui său vitreg, se apropie timid de el.

— Unchiule Rhett, pot să te întreb ceva?

— Bineînţeles, răspunse Rhett, care părea necăjit şi absent, şi o strângea tare pe Bonnie în braţe. Ce este, Wade?

— Unchiule Rhett, unde. tu te-ai luptat în timpul războiului?

Ochii lui Rhett se aţintiră asupra băiatului, dar glasul îi rămase neschimbat.

— De ce mă întrebi, băiatul meu?

— Fiindcă Joe Whiting mi-a spus că nu te-ai luptat, şi tot aşa mi-a spus şi Frank Bonnell.

— A, zise Rhett. Şi tu ce le-ai spus?

Wade păru jenat.

— Le-am. le-am spus că nu ştiu – şi deodată explodă: Dar nu-mi pasă, şi i-am bătut. Ai fost la război, unchiule Rhett?

— Da, zise Rhett cu o violenţă subită. Da, am fost la război. Am luptat opt luni de zile. Am luat parte la toate luptele, de la Lovejoy la Franklin, în Tennessee. Şi eram cu Johnston când s-a predat.

Wade nu mai putea de mândrie, dar Scarlett începu să râdă.

— Credeam că ţi-e ruşine de vitejiile taie din timpul războiului, zise ea. Nu mi-ai spus să le ascund?

— Taci! zise el scurt. Eşti mulţumit, Wade?

— O, da! Eram sigur că ai fost la război. Eram sigur că nu ţi-a fost teamă, aşa cum spuneau ei. Dar. dar de ce nu ai fost la un loc cu taţii celorlalţi băieţi?

— Fiindcă taţii celorlalţi băieţi erau nişte proşti şi au fost trimişi la infanterie. Eu fusesem elev la West Point, aşa că am fost la artilerie. Artilerie adevărată, Wade, nu aceea a gărzii locale. Trebuie să fii foarte priceput ca să fii la artilerie, Wade.

— Cred şi eu, zise Wade zâmbind. Ai fost rănit, unchiule Rhett?

Rhett stătu la îndoială.

— Vorbeşte-i de dizenteria ta, zise Scarlett batjocoritoare.

Rhett puse binişor fetiţa jos, pe podea, apoi îşi trase cămaşa din pantaloni:

— Vino încoace, Wade, să-ţi arăt unde am fost rănit.

Wade se apropie emoţionat şi se uită la locul pe care i-l arătă Rhett cu degetul. O cicatrice lungă, verticală, brăzda pieptul bronzat şi abdomenul musculos. Era o amintire rămasă de la o încăierare cu cuţitul pe terenurile aurifere din California. Wade însă nu ştia asta şi era fericit.

— Cred că eşti aproape tot atât de viteaz ca şi tatăl meu, unchiule Rhett.

— Aproape, dar nu chiar ca el, zise Rhett, vârându-şi cămaşa în pantaloni. Acum du-te de-ţi cheltuieşte dolarul şi să-i snopeşti în bătaie pe cei ce ţi-or spune că n-am făcut războiul.

Wade ieşi sărind într-un picior şi îl strigă pe Pork. Rhett o luă iar în braţe pe fetiţă.

— Ia spune-mi, de ce atâtea minciuni, viteazule? întrebă Scarlett.

— Un băiat trebuie să fie mândru de tatăl lui. sau de tatăl lui vitreg. Nu vreau să-i fie ruşine în faţa javrelor acelora mici. Ce cruzi sunt copiii!

— Mofturi!

— Nu-mi închipuiam că pentru Wade are vreo însemnătate, zise Rhett încet. Nu-mi închipuiam că suferă. Şi nu vreau să fie la fel şi pentru Bonnie.

— Cum la fel?

— Crezi că am s-o las pe Bonnie să-i fie ruşine de tatăl ei? Să ajungă să nu fie invitată la nimeni la vârsta de nouă sau zece ani? Să fie umilită, ca Wade, pentru lucruri de care nu e ea vinovată, ci tu şi cu mine?

— O, petreceri de copii!

— Petrecerile de copii sunt preludiul ieşirii unei fete în societate. Crezi că am să permit ca fiica mea să fie ţinută departe de toate familiile cumsecade din Atlanta? Şi n-am chef s-o trimit la şcoală şi la vizite în Nord, fiindcă nu e primită de nimeni aici, ori la Charleston, ori la Savannah, ori la New Orleans. Nu vreau să ajungă să fie silită să se mărite cu un yankeu sau cu un străin, fiindcă n-ar fi acceptată ca noră de niciuna din familiile bune din Sud. numai fiindcă mama ei a fost o nesăbuită şi tatăl ei un ticălos.

Wade se întorsese şi stătea la uşă, interesat dar puţin intrigat.

— Bonnie poate să se mărite cu Beau, unchiule Rhett.

Toată supărarea lui Rhett se topi când se întoarse spre băiat. Apoi începu să se gândească la cuvintele lui Wade cu o seriozitate prefăcută, aşa cum făcea întotdeauna când avea de-a face cu copii.

— Ai dreptate, Wade. Bonnie se poate mărita cu Beau Wilkes, dar tu cu cine te însori?

— O, eu nu mă însor cu nimeni, îi mărturisi Wade, fericit de această discuţie serioasă cu singura persoană care, în afară de Melly, nu-l certa niciodată, ci îl încuraja. O să merg la Harvard şi o să ajung avocat ca tata, apoi o să fiu un soldat curajos, aşa cum a fost el.

— Bine ar face Melly dacă ar mai tăcea din gură, zise Scarlett. Wade, n-ai să mergi la Harvard. E o universitate yankee şi nu vreau să mergi la yankei. Ai să mergi la universitatea din Georgia şi, după ce îţi dai examenele, ai să conduci prăvălia în locul meu. Cât despre curajul tatălui tău.

— Taci, zise Rhett scurt, observând flacăra care se aprinsese în ochii lui Wade când vorbise de tatăl lui pe care nu-l cunoscuse. Să creşti mare şi să fii curajos cum a fost tatăl tău, Wade. Încearcă să-ajungi ca el, fiindcă a fost un erou, şi să nu permiţi nimănui să spună altfel. El s-a însurat cu mama ta, nu-i aşa? Mai mare dovadă de eroism nici nu există. O să am grijă să fii trimis la Harvard şi să ajungi avocat. Acum, fugi de-i spune lui Pork să te ducă în oraş.

— Te poftesc să mă laşi să-mi cresc copiii cum înţeleg eu, zise Scarlett, când Wade, ascultător, ieşi din cameră.

— Grozav te mai pricepi să-i creşti. Ai compromis viitorul lui Wade şi al Ellei, dar n-am să-ţi dau voie să faci la fel cu Bonnie. Bonnie o să fie o mică prinţesă şi toată lumea o s-o privească cu dragă inimă. O să meargă unde o să vrea. Doamne sfinte, crezi că am s-o las să crească înconjurată de pleava asta care se înghesuie la noi în casă?

— Pleava asta e destul de bună pentru tine.

— Şi mult prea bună pentru tine, scumpa mea. Dar nu pentru Bonnie. Crezi că am să-i permit să se mărite cu una din haimanalele astea cu care îţi petreci timpul? Irlandezi care ar face orice ca să parvină, yankei, golani, carpetbagger-i ajunşi. Bonnie a mea, cu sânge Butler şi din rasă Robillard în vine.

— Şi O'Hara.

— Poate că mai demult un O'Hara ar fi putut ajunge rege al Irlandei, dar tatăl tău n-a fost decât un golan de irlandez ros de dorinţa să parvină. Şi asta eşti şi tu. Dar şi eu sunt de vină. Am trecut prin viaţă ca un demon scăpat din iad, fără să-mi pese de nimic, fiindcă pentru mine nimic nu avea vreo importanţă. Dar Bonnie ocupă un loc prea mare în viaţa mea. Doamne, ce nesocotit am fost! Bonnie nu va fi primită de nimeni la Charleston, orice ar face mama mea, sau mătuşile tale Eulalie şi Pauline. şi e vădit că nu va fi primită nici aici, dacă nu luăm imediat măsuri.

— O, Rhett, de ce iei în serios lucrul acesta! Cu averea noastră.

— Fir-ar să fie de avere! Cu toată averea noastră n-am putea cumpăra ce doresc eu pentru ea. Aş prefera ca Bonnie să fie poftită să mănânce pâine goală în magherniţa nenorocită a lui Picard, sau în şopronul dărăpănat al doamnei Elsing, decât să fie aleasă regina unui bal republican. Scarlett, ai fost o nesocotită. De ani de zile ar fi trebuit să asiguri un loc în societate copiilor tăi. N-ai făcut-o însă. Nici măcar nu te-ai obosit să ţi-l păstrezi pe al tău. Şi e prea târziu să te schimbi acuma. Eşti prea dornică să câştigi bani şi-ţi place prea mult să terorizezi lumea.

— Toată chestiunea aceasta mi se pare o furtună într-un pahar cu apă, zise Scarlett rece, răsfoind hârtiile ca să arate că pentru dânsa discuţia e încheiată.

— Nu o avem decât pe doamna Wilkes care ne poate ajuta, şi tu faci tot posibilul să o jigneşti şi să o îndepărtezi de noi. O, nu mă mai bate la cap cu sărăcia ei şi cu rochiile ei demodate. E sufletul şi centrul întregii societăţi bune din Atlanta. Mulţumesc lui Dumnezeu că o avem pe ea. Are să mă ajute în ceea ce vreau să fac.

— Şi ce vrei să faci?

— Ce vreau să fac? Am să le cultiv pe toate babele din vechea gardă a oraşului ăstuia, mai ales pe doamna Merriwether, pe doamna Elsing, pe doamna Whiting şi pe doamna Meade. Chiar dacă va trebui să mă târăsc în genunchi în faţa acestor ciume bătrâne şi grase care mă urăsc, am s-o fac. Am să mă umilesc şi am să mă căiesc de greşelile din trecut. Am să dau bani pentru blestematele lor opere de binefacere şi am să merg şi la blestematele lor de biserici. Am să recunosc că am servit Confederaţia şi am să mă laud cu asta şi, dacă va fi nevoie, am să mă înscriu şi în blestematul lor de Ku Klux Klan – deşi Dumnezeu care e milos nu-mi va da o pedeapsă atât de grea. Şi n-am să mă sfiesc să reamintesc dobitocilor pe care i-am scăpat că au o datorie faţă de mine. Şi dumneata, cucoană, ai să te abţii să mă torpilezi, executând ipotecile celor pe care vreau să-i cuceresc, sau vânzându-le lemn de calitate proastă, sau jignindu-i într-un fel sau altul. Şi guvernatorul Bullock n-are să mai pună piciorul în casa asta, mă-nţelegi? Şi niciunul din banda asta de escroci cu care eşti prietenă. Dacă-i inviţi, deşi ţi-am interzis-o, ai să te trezeşti într-o situaţie neplăcută, fiindcă stăpânul casei n-are să fie prezent. Dacă vin aici, am să mă duc să-mi petrec timpul la Belle Watling şi am să spun tuturor că nu vreau să mai stau sub acelaşi acoperiş cu aceşti indivizi.

Scarlett râse scurt, atinsă de aceste cuvinte usturătoare.

— Aşadar, omul care a jucat cărţi pe un vapor pe Mississippi, şi apoi a speculat în timpul războiului, vrea acum să devină cumsecade. Dar primul pas spre această schimbare ar trebui să fie vânzarea casei lui Belle Watling.

Fusese o lovitură dată la întâmplare. Scarlett nu ştiuse niciodată precis că Rhett era proprietarul acestei case. Rhett izbucni deodată în râs, ca şi cum i-ar fi ghicit gândul.

— Mulţumesc pentru sfat.

Chiar dacă ar fi făcut-o dinadins, Rhett n-ar fi putut alege un moment mai greu decât acesta pentru a începe campania lui de reabilitare. Niciodată numele de scallawag şi de republican nu inspiraseră atâta ură; acum corupţia regimului carpetbagger-ilor era la apogeul ei. Şi, de la înfrângere, numele lui Rhett era strâns legat de acela al yankeilor, al republicanilor şi al scallawag-ilor.

În anul 1866, lumea din Atlanta îşi zicea cu furie neputincioasă că nimic nu putea fi mai cumplit ca severa lege marţială care îi ţinea sub jug, dar acum, după venirea lui Bullock la putere, viaţa era şi mai grea. Graţie voturilor negrilor, republicanii şi aliaţii lor erau bine întăriţi pe poziţii şi chinuiau cât puteau minoritatea neputincioasă, care totuşi protesta.

Printre negri fusese răspândit zvonul că în Biblie nu se pomenea decât de două partide – al republicanilor şi al păcătoşilor. Nici un negru nu voia să se înscrie într-un partid compus numai din păcătoşi, aşa că se grăbeau să se înscrie la republicani. Noii lor stăpâni îi puneau să voteze neîncetat şi să aleagă tot felul de scallawag-i şi ticăloşi albi pentru funcţiile publice, şi chiar şi câţiva negri. Aceşti negri luau parte la şedinţele corpurilor legiuitoare, petrecându-şi cea mai mare partea timpului acolo, mâncând sau scoţându-şi ghetele din picioare, neobişnuiţi să umble încălţaţi. Foarte puţini dintre ei ştiau să scrie sau să citească. De curând sosiţi de pe plantaţiile de bumbac sau de trestie de zahăr, erau totuşi investiţi cu puterea de-a hotărî impozitele şi împrumuturile, sau acordarea de conturi enorme pentru ei şi pentru prietenii lor republicani. Şi votau cu mare plăcere. Contribuabilii plăteau cu durere în inimă, fiindcă ştiau că o mare parte din sumele destinate treburilor publice îşi făceau drum în buzunarele profitorilor.

Peste tot roiau o mulţime de afacerişti, de speculanţi, de amatori de contracte avantajoase şi de tot felul de ticăloşi veniţi să profite de banii ce curgeau gârlă, şi unii dintre ei deveneau neruşinat debogaţi. Nu întâmpinau nici o greutate să obţină banii statului pentru căi ferate fantomă, pentru vagoane şi locomotive fictive, sau pentru clădiri publice care nu existau decât în închipuirea acestor profitori.

Se emiteau bonuri de tezaur cu milioanele. Majoritatea erau nelegale şi frauduloase, dar tot erau emise. Vistiernicul statului, om cinstit, deşi republican, protesta împotriva acestor procedee ilegale şi refuza să le semneze, dar nici el, nici ceilalţi care încercau să stăvilească valul de abuzuri nu puteau face nimic.

Reţeaua de căi ferate ce aparţinea statului fusese odinioară o sursă de venituri; azi însă era în deficit şi datoria se urca la milioane de dolari. Nu mai era o reţea de căi ferate, ci un uriaş sac fără fund, din care luau toţi paraziţii. Mulţi slujitori la căile ferate erau numiţi din considerente politice, neţinându-se seama că nu cunosc nimic în legătură cu căile ferate, şi numărul lor era de trei ori mai mare decât era nevoie. Republicanii călătoreau cu permise gratuite, vagoane întregi de negri călătoreau gratis în zilele când circulau veseli prin tot starul pentru a vota şi a re-vota aceiaşi candidaţi.

Proasta administrare a căilor ferate ale statului îi scotea din sărite mai ales pe contribuabili, fiindcă din veniturile acestora ar fi trebuit să se clădească şcolile gratuite. Nu existau însă venituri, ci numai datorii, aşa că şcolile gratuite nu existau. Puţini aveau bani ca să plătească taxele şcolare ale copiilor, încât o generaţie întreagă se dezvolta în ignoranţă şi pregătea pentru viitor un mare număr de bărbaţi şi de femei analfabeţi.

Dar mai mult ca risipa, proasta administraţie şi corupţia, pe georgieni îi înfuria cel mai mult lumina în care guvernatorul îi prezenta în faţa autorităţilor din Nord. Când Georgia se indigna împotriva corupţiei, guvernatorul alerga în Nord şi se ducea la Congres, unde vorbea membrilor Congresului de acţiunile albilor împotriva negrilor, de pregătirile Georgiei pentru o nouă rebeliune şi de nevoia unei severe legi marţiale care să potolească spiritele. Nici un georgian nu voia să facă rău negrilor şi toţi căutau să evite tulburările. Nimeni nu mai dorea un război, şi nimeni nu voia sau nu avea nevoie să fie terorizat de armată. Toată Georgia voia să fie lăsată în pace, pentru ca statul să revină la normal. Dar datorită sistemului guvernatorului de a pune în mişcare ceea ce se numea "fabrica de calomnii", Nordul se convinse că Georgia e un stat rebel care are nevoie de o mână de fier, şi Georgia avu această mână de fier pe grumaz.

Banda de ticăloşi care sugruma Georgia se bucura. Toţi căutau să se procopsească cât mai mult, şi pretutindeni cinismul rece al ticăloşilor aflaţi în funcţii înalte îţi făcea rău. A protesta sau a încerca să te împotriveşti nu ducea la nici un rezultat, fiindcă guvernul local era susţinut de armata Statelor Unite.

Atlanta îl blestema pe Bullock, cu scallawag-ii şi republicanii lui, ca şi pe oricine avea legături cu ei. Şi Rhett avea legături cu ei. Fusese părtaş la combinaţiile lor necinstite. Acum, însă, Rhett îşi schimbă poziţia şi căută să recâştige tot ce pierduse din stima lumii.

Îşi începu campania foarte încet, foarte subtil, ca să nu trezească bănuielile oamenilor din Atlanta, apărând ca lupul îmbrăcat în blană de oaie. Începu prin a-şi evita prietenii dubioşi şi nu se mai arătă în tovărăşia ofiţerilor yankei, a scallawag-ilor şi a republicanilor. Asistă la întrunirile partidului democrat şi votă pe democraţi în văzul întregii lumi. Renunţă la jocul de cărţi cu mize mari şi se abţinu chiar de la băutură. Când mai avea chef să meargă la Belle Watling, se ducea numai noaptea şi pe furiş, aşa cum făceau şi alţi cetăţeni cumsecade, în loc să-şi lase calul legat la uşa din faţă câte o după-amiază întreagă, parcă înadins pentru a arăta că se află acolo.

Şi enoriaşii bisericii episcopale erau să cadă din stranele lor când, într-o duminică, după începutul slujbei, Rhett intră în vârful pidoarelor, ţinându-l pe Wade de mână. Rămaseră tot atât de miraţi de apariţia lui Wade ca şi de-a lui Rhett, fiindcă îşi închipuiau că băiatul era catolic. În orice caz, Scarlett era catolică sau aşa îşi închipuia lumea. Nu mai călcase în biserică de ani de zile, fiindcă renunţase îa religie, aşa cum renunţase la multe din lucrurile învăţate de la Ellen. Toată lumea credea că neglijase educaţia religioasă a copilului, şi Rhett crescu în stima lor prin faptul că încerca să îndrepte lucrurile, chiar dacă îl ducea pe Wade la o biserică episcopală în loc de una catolică.

Rhett ştia să fie grav şi plăcut când voia să-şi tină gura, şi ştia să privească altfel decât ironic. De ani de zile nu se mai purtase cu seriozitate, dar se arătă grav şi plăcut, aşa cum îmbrăcase şi o jiletcă de culoare mai discretă. Nu era greu să câştigi simpatia unor oameni cărora le-ai scăpat viaţa. Aceştia şi-ar fi arătat de mult recunoştinţa, dacă şi-ar fi închipuit că lui îi păsa câtuşi de puţin. Acum Hugh Elsing, René, băieţii Simmons, Andy Bonnell şi alţii îl găseau plăcut, mai ales că nu încerca să se pună în valoare şi părea jenat de câte ori i se pomenea de datoria de recunoştinţă pe care o aveau faţă de el.

— N-a fost nimic, protesta el. În locul meu, toţi aţi fi făcut la fel.

Se înscrise cu o sumă importantă pentru fondul reparării bisericii episcopale şi oferi un obol generos, dar nu exagerat, ca să nu pară vulgar, Asociaţiei pentru înfrumuseţarea mormintelor glorioşilor noştri morţi. Se adresă doamnei Elsing şi o rugă să nu spună nimănui de unde venea această sumă, ştiind bine că era cel mai bun mijloc de-a împrăştia vestea. Doamna Elsing ar fi vrut să refuze banii lui. banii unui speculant. dar Asociaţia avea atâta nevoie de bani.

— Nu înţeleg de ce tocmai dumneata ţii să ne vii într-ajutor, zise ea înţepată.

Când Rhett îi declară, cu expresia demnă ce se impunea, că făcea acest gest în memoria atâtor vechi camarazi de arme care, mai puţin norocoşi ca el, zăceau acum în morminte necunoscute, doamna Elsing rămase cu gura căscată, uitând să mai pară atât de aristocratică. Dolly Merriwether îi spusese că ştia de la Scarlett că domnul Butler făcuse războiul, dar ea nu crezuse. Nimeni nu credea lucrul acesta.

— Ai făcut războiul? În ce regiment, în ce companie?

Rhett îi satisfăcu curiozitatea.

— O, la artilerie? Toţi cei pe care îi cunoşteam au fost sau la cavalerie, sau la infanterie. Atunci, aşa se explică.

Şi se opri încurcată, temându-se de ironia privirii lui Rhett. Acesta însă se uita în jos şi se juca cu lanţul de la ceasornic.

— Aş fi preferat să fiu la infanterie, zie el făcându-se că nu înţelege aluzia, dar când s-a aflat că fusesem la West Point. deşi e drept că n-am terminat academia, din cauza unei pozne copilăreşti. Atunci m-au vărsat la artilerie – la artileria activă, nu la miliţie. Era mare nevoie de oameni cu cunoştinţe tehnice speciale în ultima campanie. Ştiţi ce pierderi grele fuseseră, şi câţi artilerişti au fost omorâţi. Eram cam singur la artilerie – nici un om cunoscut. Mi se pare că n-am văzut un singur om din Atlanta în tot timpul cât am fost la război.

— Doamne! zise doamna Elsing, încurcată.

Dacă Rhett fusese într-adevăr la război, atunci ea se înşelase. Începu să se simtă vinovată pentru faptul că vorbise cu atâta răutate de laşitatea lui.

— Şi de ce n-ai spus nimănui că ai fost la război? S-ar zice că ţi-e ruşine.

Rhett o privi drept în ochi, cu o expresie impenetrabilă.

— Doamnă Elsing, zise el grav, vă rog să mă credeţi când vă spun că sunt mai mândru de serviciile pe care le-am adus Confederaţiei decât de tot ce am făcut sau de tot ce voi face în viaţa mea. Cred că. cred că.

— Atunci de ce te-ai ascuns?

— Mi-era ruşine să vorbesc de asta, din cauza unora. unora din faptele mele din trecut.

Doamna Elsing o informă pe doamna Merriwether despre contribuţia bănească a lui Rhett şi îi povesti în mod amănunţit toată conversaţia.

— Şi, Dolly, pe onoarea mea, atunci când spunea că îi era ruşine, avea lacrimi în ochi! Da, lacrimi! Eram gata să plâng şi eu.

— Ce prostie! exclamă doamna Merriwether, nevoind să creadă. Nu cred în lacrimile lui cum nu cred că a fost la război. Şi am să controlez imediat. Dacă zice că a fost la artilerie, o să scriu colonelului Carleton, care e însurat cu fata uneia din surorile bunicului meu. El a fost şeful suprem al artileriei.

Doamna Merriwether scrise colonelului Carleton şi, spre consternarea ei, primi un răspuns în care se aduceau laude lui Rhett într-o formă fără echivoc. Un artilerist înnăscut, un soldat viteaz şi un gentleman desăvârşit, un om modest care refuzase diploma ce-i fusese oferită.

— Poftim! zise doamna Merriwether arătând doamnei Elsing scrisoarea. Îmi vine să mor de necaz! Poate că ne-am înşelat când n-am crezut că secătura asta a fost la război. Poate că ar fi trebuit să le credem pe Scarlett şi pe Melanie care ne-au spus că s-a înrolat în ziua când a căzut Atlanta. Totuşi, e un scallawag şi o canalie şi nu pot să-l sufăr!

— Am impresia, zise doamna Elsing şovăind, am impresia că nu e chiar atât de rău. Un om care a luptat pentru Confederaţie nu poate fi un om rău. Cred că Scarlett e aceea care-l îndeamnă la rele. Să ştii, Dolly, că-mi vine să cred că. ei, da, că îi e ruşine de Scarlett, dar e prea bine-crescut ca s-o spună.

— Lui, ruşine! Fugi de-aici! Ce mi-e unul, ce mi-e altul! Cum poţi să crezi o asemenea prostie?

— Nu-i o prostie, zise doamna Elsing, indignată. Ieri când ploua cu găleata, se plimba cu trăsura încoace şi-ncolo pe Strada Piersicului, cu cei trei copii, chiar cu fetiţa cea mică; s-a oprit şi m-a luat şi pe mine până acasă. Şi când l-am întrebat: "Domnule Butler, de ce ţii copiii afară pe umezeala asta? De ce nu-i duci acasă?" s-a uitat jenat la mine, fără să spună o vorbă. Dar Mammy a răspuns în locul lui: "Casa e plină de golani albi şi e mai bine pentru copii să fie afară, în ploaie, decât acasă".

— Şi el ce-a zis?

— Ce să zică? S-a uitat urât la Mammy şi n-a zis nimic. Ştii că ieri după-amiază Scarlett avea invitaţi care veniseră să joace cărţi, şi erau o mulţime de femei ordinare la ea. Îmi închipui că domnul Butler nu voia ca ele să-i sărute fetiţa.

— Ei, asta-i! zise doamna Merriwether, mai nesigură, dar tot încăpăţânată.

Săptămâna următoare, însă, capitulă şi ea.

Rhett avea un birou la bancă. Ce anume făcea el acolo, n-ar fi putut-o spune nici chiar directorii băncii, care-l priveau uimiţi; dar avea prea multe acţiuni ca să poată obiecta cineva împotriva prezenţei lui acolo. În scurt timp, însă, uitară antipatia pe care o simţiseră pentru dânsul, fiindcă era un om liniştit şi bine-crescut şi se pricepea un pic la afacerile de bancă şi la plasamente. În orice caz, şedea toată ziua la birou şi dădea tuturor impresia că lucrează, fiindcă voia să fie pe picior de egalitate cu concetăţenii lui cumsecade care munceau, şi chiar din greu.

Dorind să-şi mărească brutăria şi cofetăria, doamna Merriwether încercase să împrumute două mii de dolari de la bancă, oferind casa ca garanţie. Fusese însă refuzată, întrucât casa era de două ori ipotecată. Furioasă, bătrâna doamnă grasă ieşi de la bancă tunând şi fulgerând, când Rhett o opri, o întrebă ce necazuri are şi zise cu un aer preocupat:

— Trebuie să fie o greşeală, doamnă Merriwether, o mare greşeală. Dumneavoastră să vi se ceară garanţie?! Eu v-aş împrumuta banii doar pe cuvânt! Cineva care e în stare să pună pe picioare o afacere ca a dumneavoastră n-are nevoie de garanţie. Banca e interesată să împrumute bani unor persoane ca dumneavoastră. Vă rog, luaţi loc pe scaun şi aşteptaţi puţin să mă interesez personal.

Curând se întoarse surâzând prietenos şi o lămuri că se făcuse o greşeală, aşa cum îşi închipuise. Cele două mii de dolari erau la dispoziţia ei.

Indignată, jignită, furioasă că trebuie să accepte o favoare de la un om pe care nu-l putea suferi şi în care nu avea încredere, doamna Merriwether îi mulţumi cu foarte puţină căldură.

Rhett se prefăcu însă că nu observă. O conduse până la uşă şi îi zise:

— Doamnă Merriwether, am avut întotdeauna mult respect pentru cunoştinţele dumneavoastră, aşa că v-aş ruga să-mi daţi un sfat.

Doamna Merriwether dădu din cap cu atât de puţin entuziasm, încât penele de la pălărie abia i se mişcară.

— Ce-aţi făcut când Maybelle a dumneavoastră era mică şi îşi sugea degetul gros?

— Poftim?

— Mica mea Bonnie îşi suge degetul gros şi nu ştiu cum s-o dezvăţ de obiceiul ăsta.

— Trebuie s-o dezveţi, zise doamna Merriwether energic. Are să-şi deformeze gura.

— Ştiu, ştiu! Şi are o gură aşa de frumoasă. Dar nu ştiu ce să fac.

— Dar bine, Scarlett ar trebui să ştie, zise doamna Merriwether tăios. A mai avut doi copii.

Rhett îşi privi vârful pantofilor şi oftă:

— Am încercat să-i pun săpun sub unghie, zise el trecând peste observaţia cu privire la Scarlett.

— Săpun! Pff! Nu slujeşte la nimic săpunul. Eu am uns degetul lui Maybelle cu chinină şi te asigur, domnule Butler, că am dezvăţat-o imediat.

— Chinină! Nici prin minte nu mi-ar fi trecut! Nu ştiu cum să vă mulţumesc, doamnă Merriwether. Eram foarte necăjit.

Şi-i adresă un surâs atât de binevoitor, atât de recunoscător, încât o clipă, doamna Merriwether rămase încurcată. Dar când îşi luă rămas bun de la Rhett, zâmbea şi ea. Pentru nimic în lume n-ar fi recunoscut în faţa doamnei Elsing că-l judecase greşit pe Rhett; era însă cinstită şi mărturisi că un om care îşi iubea atât copilul nu poate fi cu desăvârşire rău. Ce păcat că Scarlett nu se interesa deloc de Bonnie, care era o fetiţă atât de drăgălaşă. Grija unui bărbat care încearcă să-şi crească singur copilul face întotdeauna o impresie patetică. Rhett îşi dădea foarte bine seama cât de patetic era spectacolul pe care-l prezenta, iar dacă reputaţia lui Scarlett suferea de pe urma acestui lucru, nu-i păsa.

Îndată ce fetiţa putu să umble, începu s-o ia mereu cu el în trăsură, sau cocoţată în faţa lui pe şa. După-masă, când se întorcea acasă de la bancă, o lua la plimbare pe Strada Piersicului, ţinând-o de mână, micşorându-şi paşii lui mari ca să-şi potrivească mersul cu umbletul ei nesigur, şi răspundea cu răbdare la miile ei de întrebări. Pe înserat, lumea avea obiceiul să stea pe verandă sau în grădina din faţa casei şi, deoarece Bonnie era un copil atât de drăguţ şi de prietenos, cu bucle bogate, negre şi cu ochii de un albastru viu, puţine persoane se abţineau de la plăcerea de a vorbi cu ea. Rhett nu se amesteca niciodată în conversaţiile astea, ci stătea de o parte, plin de mândrie părintească şi de recunoştinţă pentru faptul că fetiţa lui e băgată în seamă.

Locuitorii Atlantei aveau o memorie bună, erau bănuitori, şi îşi schimbau cu greu părerile. Vremurile erau grele şi cei ce întreţineau legături cu Bullock şi cu oamenii lui erau rău priviţi. Bonnie însă moştenise de la Scarlett şi Rhett tot ce aveau ei mai bun în firea lor, şi tatăl ei se sluji de ea ca să dărâme zidul de răceală pe care i-l opunea Atlanta.

Bonnie creştea repede, şi în fiecare zi se accentua din ce în ce mai mult asemănarea cu bunicul ei Gerald O'Hara. Avea picioare scurte şi voinice, ochii mari, albaştri ca ai irlandezilor şi o bărbie mică şi pătrată care arăta hotărârea de a face ce voia. De la Gerald moştenise accesele bruşte de mânie întovărăşite de ţipete şi urlete, care se potoleau de îndată ce i se îndeplineau dorinţele. De câte ori era Rhett cu ea, dorinţele ei erau imediat satisfăcute. Deşi Scarlett şi Mammy căutau să-l împiedice, Rhett o răsfăţa, fiindcă îi plăcea tot ce făcea fetiţa lui. Un singur lucru îl îngrijora: frica ei de întuneric.

Până la vârsta de doi ani, Bonnie dormise în odaia copiilor împreună cu Wade şi Ella – şi adormea uşor. Apoi, fără nici un motiv, începuse să plângă îndată ce Mammy ieşea din cameră luând lampa cu ea. În curând situaţia se agravă, căci Bonnie se trezea noaptea, ţipa de frică, speria pe ceilalţi copii şi alarma toată casa. O dată Rhett trimise chiar după doctorul Meade şi se arătă nemulţumit când bătrânul medic puse diagnosticul "vis urât". De la fetiţă nu se putea scoate decât un singur cuvânt – "întuneric".

Enervată, Scarlett sugeră să i se dea o bătaie bună fetiţei, şi refuza să lase lampa aprinsă în camera copiilor, fiindcă Wade şi Ella n-ar fi putut dormi. Rhett era îngrijorat; dar calm, şi, încercând să mai afle câte ceva de la fetiţa lui, afirmă că dacă e vorba de bătaie, atunci o va bate pe Scarlett şi nu pe Bonnie.

Drept urmare, fetiţa fu mutată în camera pe care o ocupa acum Rhett singur. Pătucul ei îşi găsi loc lângă patul lui, şi o lampă mică rămase aprinsă toată noaptea. Tot oraşul află de această întâmplare şi gurile rele se porniră să meliţe. Faptul că o fetiţă dormea în camera tatălui ei, chiar dacă avea numai doi ani, era oarecum jenant. Toţi o bârfeau pe Scarlett – întâi pentru că avea cameră separată de a bărbatului ei, lucru destul de şocant, şi apoi pentru că, dacă fetiţei îi era frică să doarmă singură, locul ei era lângă mama ei. Scarlett nu putea să explice că nu poate să doarmă cu lumină, şi nici că Rhett n-ar fi lăsat fetiţa să doarmă cu ea.

— Te-ai trezi numai când ar ţipa, şi atunci i-ai trage o palmă, zise el scurt.

Pe Scarlett o enerva importanţa pe care o dădea Rhett temerilor nocturne ale lui Bonnie, dar se gândi că va găsi ea mijlocul să schimbe lucrurile şi s-o mute la loc pe fetiţă în odaia copiilor. Toţi copiii se tem de întuneric, şi singurul remediu era severitatea. De altfel, tot ce făcea Rhett era numai din răutate, ca să arate lumii ce mamă rea e ea, ca s-o pedepsească că l-a alungat din camera ei.

Niciodată nu mai călcase în camera ei şi nici nu încercase uşa, din ziua când l-a anunţat că nu va mai vrea copii. În afară de asta, până în ziua când începu să stea acasă din cauza temerilor lui Bonnie, cina de mai multe ori în oraş decât acasă. Uneori lipsise toată noaptea, şi Scarlett, pândind din odaia ei până spre dimineaţă, se întreba unde putea fi. Îşi amintea de cuvintele lui: "Mai sunt şi alte paturi, draga mea!" Deşi gândul acesta o chinuia, n-avea ce face. Nu putea spune nimic fiindcă ar fi provocat un scandal care, fără îndoială, i-ar fi îngăduit lui Rhett să-i amintească de uşa ei încuiată şi de rolul probabil al lui Ashley în toată chestiunea aceasta. Da, luând-o pe Bonnie să doarmă într-o odaie în care lăsa lumina aprinsă – în propria lui odaie – nu urmărea decât să se răzbune pe dânsa.

Nu-şi dădu seama de importanţa pe care Rhett o dădea temerilor lui Bonnie şi nici de devotamentul lui pentru fetiţă, decât într-o noapte îngrozitoare. Toată familia nu avea să uite niciodată noaptea aceea.

Rhett se întâlnise în ziua aceea cu un fost prieten al lui din timpul blocadei şi avură multe să-şi spună. Scarlett nu ştia exact unde se duseseră să bea şi să stea de vorbă, dar bănuia că la Belle Watling. Rhett nu veni acasă după-amiază, ca s-o ducă pe Bonnie la plimbare, şi nici seara la cină. Fetiţa îl pândise nerăbdătoare toată după-amiaza de la fereastră, vrând să-i arate nişte gâze, dar până la urmă Lou o culcă, în ciuda văicărelilor şi împotrivirilor ei.

Fie că Lou uitase să aprindă lampa, fie că aceasta se stinsese singură – nimeni nu află exact ce s-a întâmplat – când Rhett se întoarse în sfârşit acasă, puţin cam ameţit, toată casa era în picioare, trezită de ţipetele lui Bonnie, pe care le auzi încă din grajd. Se trezise în întuneric şi-l strigase pe tatăl ei, care nu era acolo. Grozăviile fără nume care-i populau închipuirea se năpustiseră asupra ei. Toate luminile frumoase şi mângâietoare aduse de Scarlett şi de servitori nu o putură potoli, şi Rhett se repezi în sus pe scări, sărindu-le câte trei, speriat de moarte.

Când o luă în sfârşit în braţe, printre suspinele ei sfâşietoare nu putu deosebi decât cuvântul "întuneric". Se întoarse furios spre Scarlett şi spre negresă.

— Cine a stins lumina? Cine a lăsat-o singură pe întuneric? Prissy, am să te spânzur de vie.

— Doamne sfinte, domn'le 'hett! Nu eu! Lou a.

— Dumnezeule, dom'le 'hett, am.

— Destul. Ştiţi ce-am poruncit. Îmi vine să. Ieşi! Şi să nu te mai întorci. Scarlett, să-i plăteşti şi să nu o mai văd când voi coborî. Acuma, plecaţi toate!

Negresele dispărură, nenorocita de Lou plângând cu faţa în şorţ. Dar Scarlett nu plecă. Îi venea greu să-şi vadă copilul preferat liniştindu-se în braţele lui Rhett, pe când în ale ei ţipase atât de sfâşietor. Îi venea greu s-o vadă cum îşi trece braţele împrejurul gâtului lui Rhett ca să-i povestească cu vocea sugrumată de ce se speriase, pe când ea, Scarlett, nu reuşise să afle nimic.

— Şi s-a aşezat pe pieptul tău, zise Rhett încet. Era mare?

— O, da. Foarte mare! Avea şi gheare.

— A, şi gheare. Haide, haide. O să stau toată noaptea la pândă şi, dacă se întoarce, o să-l împuşc.

Rhett vorbea serios şi glasul lui potoli suspinele lui Bonnie. Vocea ei deveni mai naturală şi începu să-i descrie amănunţit cum era monstrul, într-un limbaj pe care numai el îl înţelegea. Pe Scarlett o enerva faptul că Rhett discuta cu fetiţa ca şi cum era vorba de ceva real.

— Pentru Dumnezeu, Rhett.

El însă îi făcu semn să tacă.

În sfârşit, când Bonnie adormi, o culcă în patul ei şi o acoperi cu cearceaful.

— Am s-o spânzur pe negresa aceea, zise el calm. E şi vina ta. De ce n-ai venit până aici să vezi dacă lumina e aprinsă?

— Nu fi caraghios, Rhett, şopti Scarlett. Bonnie face aşa fiindcă îi cauţi în coarne. Multor copii le e frică de întuneric, dar le trece. Wade se temea şi el, dar nu l-am răsfăţat. Dacă ai lăsa-o să ţipe o noapte sau două.

— S-o las să ţipe! exclamă Rhett, şi o clipă Scarlett crezu că are s-o bată. Ori eşti o proastă, ori eşti cea mai inumană femeie pe care am văzut-o vreodată.

— Nu vreau să ajungă nervoasă şi fricoasă.

— Fricoasă! Asta-i bună! Bonnie nu ştie ce-i frica! Tu însă n-ai imaginaţie şi nu poţi să-ţi dai seama cât suferă cei ce au. mai ales un copil. Dacă ceva cu gheare şi cu coarne ar veni şi s-ar aşeza pe pieptul tău, i-ai spune să se ducă la dracu', da? Vorbă să fie! Nu uita, cucoană, că te-am văzut trezindu-te şi ţipând ca o pisică opărită, fiindcă visaseşi că fugeai prin ceaţă. Şi nu de mult încă.

Scarlett se simţi încurcată, fiindcă nu-i plăcea să i se amintească de visul acesta. Ba mai mult, era jenată amintindu-şi că Rhett o mângâiase şi o potolise ca pe Bonnie. Schimbă deci vorba căutând să-l atace în alt fel.

— O răsfeţi şi.

— Şi am de gând să continui s-o răsfăţ, şi sunt sigur că o să-i treacă şi o să uite.

— Atunci, zise Scarlett înţepată, dacă vrei să faci pe dădaca, ar trebui să încerci să vii seara mai devreme, şi treaz dacă se poate.

— Am să mă întorc mai devreme, dar am să mă îmbăt turtă dacă aşa-mi place.

După această întâmplare, începu să se întoarcă acasă devreme, cu mult înainte de ora de culcare a lui Bonnie. Şedea lângă ea, o ţinea de mână până când adormea. Numai atunci cobora jos, în vârful picioarelor, şi lăsa lampa aprinsă şi uşa întredeschisă ca să poată auzi dacă se trezeşte şi se sperie. Nu voia cu nici un preţ să i se mai întâmple un acces de spaimă din cauza întunericului. Toată casa avea mare grijă de lampa aprinsă: Scarlett, Mammy, Prissy şi Pork veneau deseori sus în vârful picioarelor, ca să controleze dacă arde.

Şi venea acasă fără să fie băut, dar nu fiindcă i-o ceruse Scarlett. Luni de zile băuse mult, fără să fie însă niciodată beat mort. Dar iată că într-o seară, când duhnea a whisky, o luă în braţe pe Bonnie, o lipi de umărul lui şi o întrebă:

— Îl săruţi pe tăticul tău iubit?

Fetiţa îşi strâmbă nasul mititel şi încercă să scape din braţele lui.

— Nu, zise ea sinceră. Urât.

— Cum urât?

— Miroşi urât. Unchiul Ashley nu miroase urât.

— Să fiu al dracului, zise el încruntat, punând-o jos. Nu credeam că în casa mea am să găsesc pe cineva care să-mi vorbească de cumpătare.

De-atunci însă se mărgini să bea numai un pahar de vin după-masă. Bonnie, care avea voie să bea ultimele picături din paharul lui, nu mai zise că miroase urât. Ca urmare, obrajii lui Rhett, care se buhăiseră, îşi recăpătară conturul, şi cearcănele de sub ochii lui negri parcă se mai estompară. Cum lui Bonnie îi plăcea să se plimbe călare pe şa în faţa lui, Rhett stătea acum mai mult pe-afară, şi faţa lui se pârli de soare şi deveni şi mai oacheşă. Părea mai sănătos, râdea mai mult şi deveni iar bărbatul întreprinzător care făcuse o impresie atât de puternică la Atlanta la începutul războiului.

Oamenii cărora le fusese antipatic începură să-i surâdă când îl vedeau trecând călare cu fetiţa. Femei care până acum crezuseră că niciuna dintre ele nu era în siguranţă lângă el începură să se oprească pe stradă, să-i vorbească şi s-o admire pe Bonnie. Chiar şi cucoanele bătrâne cele mai severe erau de părere că un bărbat care ştie să discute cu atâta pricepere despre bolile şi problemele de educaţie ale copiilor nu poate fi iremediabil rău.