Capitolul LX.

Se petrecuse ceva în lume, un lucru rău, sinistru, înspăimântător, ceva ce învăluia totul într-o ceaţă întunecoasă, de nepătruns şi care o cuprindea pe Scarlett din toate părţile. Era un rău mai cumplit chiar decât moartea lui Bonnie, căci prima durere, de neîndurat, se ştergea acum, făcând loc resemnării. Oricum, sinistra presimţire a unui dezastru viitor stăruia, de parcă cineva în mantie şi glugă neagră ar fi stat chiar în spatele ei; de parcă pământul de sub picioarele ei se preschimba în nisip mişcător în clipa când păşea pe el.

Niciodată nu cunoscuse o teamă de acest fel. Toată viaţa avusese picioarele pe pământ, iar singurele lucruri care o speriau erau cele pe care le vedea sau le simţea: durerea fizică, foamea, sărăcia, pierderea dragostei lui Ashley. Deşi n-avea obiceiul să analizeze situaţiile, acum încerca totuşi să priceapă, dar era zadarnic. Pierduse pe copilul ei cel mai drag, dar durerea aceasta o putuse îndura, aşa cum îndurase şi alte pierderi grele. Era sănătoasă, avea bani din belşug şi-l avea încă pe Ashley, deşi îl vedea din ce în ce mai rar. Nici răceala ce se ivise între ei, din ziua nefericitei recepţii de la Melanie, n-o îngrijora prea mult, căci ştia că o să treacă. Nu, nu se temea nici de durere, nici de foame, nici de pierderea dragostei. Temerile acestea n-o copleşiseră niciodată în felul în care-o copleşea presimţirea de acum – o groază, aidoma celei din coşmarul ei, ca o ceaţă deasă prin care alerga cu inima zvâcnind, ca un copil rătăcit căutând un adăpost pe care nu-l găsea.

Îşi amintea de felul cum o făcea întotdeauna Rhett să râdă, făcând-o să uite grijile. Îşi amintea de consolarea pe care pieptul lui lat şi braţele-i puternice i-o aduceau. Astfel se întoarse spre el, cu ochi care-l vedeau acum cu adevărat pentru prima oară de câteva săptămâni încoace. Şi schimbarea pe care o văzu la el o izbi. Omul acesta nu o va mai face să râdă şi nu o va mai consola niciodată.

Câtăva vreme după moartea lui Bonnie, Scarlett fusese pornită împotriva lui, fiind prea prinsă de propria-i durere pentru a face mai mult decât să-i vorbească politicos în faţa servitorilor. Fusese prea prinsă de amintirea lui Bonnie, tropăind cu picioruşele-i grăsuţe prin casă, de râsul ei copilăresc, ca să se mai poată gândi că şi el, poate, îşi aminteşte, şi că durerea lui e poate chiar mai adâncă decât a ei. În decursul acestor săptămâni se întâlniseră şi vorbiseră politicos, ca doi străini care se văd întâmplător între zidurile neutre ale unui hotel, sub acelaşi acoperiş, la aceeaşi masă, dar fără a-şi împărtăşi unul altuia gândurile.

Acum însă, simţindu-se singură şi înspăimântată, ar fi vrut să doboare, de-ar fi putut, bariera ce-i despărţea; dar el o ţinea la distanţă, refuzând parcă să înceapă cu ea vreo discuţie care să răzbată mai adânc. Acum mânia îi trecuse şi ar fi vrut să-i spună că nu-l mai socoteşte vinovat de moartea lui Bonnie. Ar fi vrut să plângă în braţele lui, mărturisind că şi ea fusese mândră de talentele de călăreaţă ale fetiţei, prea îngăduitoare cu ea, şi că o răsfăţase prea mult. S-ar fi umilit bucuros, recunoscând că nu-l învinovăţise decât din pricina durerii, nădăjduind că, lovindu-l pe el, îşi va uşura propria-i suferinţă. Dar Rhett o privea cu ochi negri, inexpresivi, care nu o invitau să vorbească. De altfel, o dată amânate, explicaţiile sunt din ce în ce mai greau de dat până ce lucrul devine cu neputinţă.

De ce se întâmplă aşa? se întrebă ea. Rhett era soţul ei, şi între ei exista legătura indestructibilă dintre doi oameni care au împărţit acelaşi pat, au conceput şi născut un copil, ce le-a fost răpit prea de timpuriu. Ea nu putea găsi mângâiere decât alături de părintele acelui copil, în schimbul de amintiri şi de suferinţe; ar fi fost dureros, la început, dar pe urmă rana avea să se vindece. Însă aşa cum stăteau lucrurile, Scarlett ar fi putut tot atât de bine să caute mân-gâiere în braţele unui străin.

Rhett nu era decât rareori acasă; iar când se întâmplă să rămână la masă, era de obicei beat. Băutura nu mai avea acum acelaşi efect asupra lui ca înainte, când se înveselea şi spunea lucruri nostime, pline de haz, care o făceau fără voia ei să râdă. Acum avea o beţie tăcută, ursuză, şi pe măsură ce vremea trecea, Rhett devenea din ce în ce mai abrutizat de beţie. Câteodată îl auzea sosind călare în zori şi bătând la uşa locuinţei servitorilor, pentru ca Pork să-l ajute să suie scara de serviciu şi să-l culce. Să-l ajute să se culce! Pe Rhett, care înainte bea până ce cădeau toţi sub masă şi pe urmă tot el îi ducea la culcare.

Acum era neglijent în îmbrăcăminte, în timp ce înainte fusese atât de îngrijit, iar Pork trebuia să discute mult cu el ca să-l hotărască să-şi schimbe măcar cămaşa înainte de cină. Whisky-ul începea să-i lase urme pe faţă şi linia viguroasă a bărbiei se ştergea sub o buhăială nesănătoasă, iar umflăturile se măreau sub ochii injectaţi. Trupul său voinic, cu muşchi tari şi rotunzi, era acum moale şi fleşcăit, iar mijlocul începea să i se îngroaşe.

Adesea nu se întorcea deloc acasă şi nici măcar nu trimitea vorbă că va lipsi toată noaptea. Poate că sforăia prin vreo cameră deasupra unei cârciumi; dar Scarlett era mai degrabă încredinţată că, în asemenea cazuri, îşi petrecea noaptea la Belle Watling. O văzuse o dată, pe Belle, într-o prăvălie; o femeie comună, trecută, care-şi pierduse frumuseţea. În ciuda fardului şi a hainelor ţipătoare, era durdulie şi avea un aer aproape matern. În loc să-şi plece ochii sau să se uite obraznic, cum făceau alte femei uşoare când întâlneau femei de lume, Belle o privi fix, căutând să descifreze ceva pe faţa ei, cu o uitătură plină de interes şi, oarecum, de milă, ceea ce o făcu pe Scarlett să roşească.

Dar acum nu-l mai putea acuza de nimic; nu mai putea să-l certe, cerându-i să-i fie credincios sau încercând să-l facă de ruşine, după cum nu se putea hotărî nici ea să-i ceară iertare pentru că-l învinovăţise de moartea lui Bonnie. Scarlett era cuprinsă de o apatie neînţeleasă, de o nefericire pe care n-o pricepea, de o suferinţă mai adâncă decât tot ce resimţise până atunci. Îi era urât şi nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de plictisită şi de singură. Poate că până atunci nu avusese timp să se plictisească. Se simţea singură, înfricoşată şi n-avea la cine să alerge, în afară de Melanie. Acum până şi Mammy, singurul ei sprijin, se înapoiase la Tara. Plecase pentru totdeauna.

Mammy nu dăduse nici o explicaţie pentru plecarea ei. Ochii ei bătrâni şi obosiţi o priviseră trist pe Scarlett, când ceruse bani de tren ca să se ducă acasă. În clipa când Scarlett o rugase, plângând, să mai stea, Mammy răspunsese doar:

— Tot timpu' o aud pe domnişoa'a Ellen că-mi spune: "Mammy, vino acasă. Ţi-ai făcut dato'ia". Aşa că plec acasă.

Rhett, care ascultase convorbirea, îi dădu banii şi o bătu pe umăr.

— Ai dreptate, Mammy. Doamna Ellen are dreptate. Nu mai ai ce face aici. Du-te acasă. Înştiinţează-mă dacă ai nevoie de ceva.

Şi cum Scarlett izbucni din nou, cu indignare, rugând-o să stea, el exclamă:

— Taci, nebuno! Las-o să plece! Cine-ar mai avea chef să stea în casa asta. acum?

Ochii lui sclipeau atât de sălbatic, încât Scarlett se depărtă speriată.

— Doctore, crezi că şi-a. şi-a pierdut minţile? întrebă ea mai târziu pe doctorul Meade, la care se dusese pentru că nu mai ştia ce să facă.

— Nu, spusese doctorul, dar bea de stinge, şi o să se omoare, dac-o duce mai departe aşa. Iubea mult fetiţa, dragă Scarlett, şi cred că bea ca s-o uite. Sfatul meu este să-i faci alt copil, cât mai repede.

"Ha!" exclamă ea în gând cu amărăciune, părăsind cabinetul doctorului.

Era mai uşor de spus decât de făcut. I-ar fi făcut bucuroasă încă un copil, şi chiar mai mulţi, dac-ar putea astfel şterge privirea aceea din ochii lui Rhett şi umple golul dureros din inima ei. Un băiat care să aibă frumuseţea negricioasă a lui Rhett, şi încă o fetiţă. Ah, o fetiţă drăguţă, veselă şi surâzătoare, nu ca proasta de Ella. De ce, ah, de ce nu luase Dumnezeu pe Ella, dacă trebuia neapărat să-i ia un copil? Ella nu era o mângâiere pentru ea, acum că o pierduse pe Bonnie. Dar se părea că Rhett nu mai voia să aibă copii. În orice caz, nu venea niciodată în dormitorul ei, deşi uşa nu mai era încuiată, ba chiar rămânea crăpată, ca şi cum l-ar fi invitat. Părea că nu-i mai pasă. Nu-i păsa de nimic decât de whisky şi de femeia aceea grasă cu părul roşu.

Rhett era înăcrit, pe când înainte ironia lui fusese plăcută, şi era de-a dreptul brutal, pe când înainte observaţiile lui erau îndulcite de un anumit umor. După moartea lui Bonnie, câteva vecine cu inimă bună, pe care le câştigase prin felul cum se purtase cu fiica lui, se grăbiră să-i arate toată simpatia lor. Îl opreau pe stradă, sau vorbeau cu el peste gard, exprimându-şi întreaga lor compasiune. Dar acum, când Bonnie, unica raţiune a bunelor sale purtări, nu mai era, dispărură şi bunele purtări. Rhett răspundea scurt, tăind cu grosolănie vorbele de simpatie ale vecinilor.

Totuşi, lucru ciudat, ele nu se simţiră ofensate. Pricepeau, sau credeau că pricep. Când se întorcea călare, spre casă, în amurg, atât de beat încât cu greu se ţinea în şa şi răspundea doar cu mormăieli celor care-i vorbeau, doamnele spuneau "Săracul!" şi-şi dădeau şi mai multă osteneală să fie bune şi blânde cu el. Le părea rău de el văzându-l atât de chinuit, cu inima zdrobită, şi mergând spre casă unde nu găsea altă mângâiere decât pe Scarlett.

Toată lumea ştia cât de rece şi nesimţitoare era ea. Toată lumea era înmărmurită văzând ce uşor, în aparenţă, îşi revenise după moartea lui Bonnie, şi nimeni nu-şi dădea seama, nici nu încerca să ghicească, ce sforţări mari se aflau îndărătul acestei aparente vindecări. Rhett câştigase simpatia şi compătimirea întregului oraş, dar nici nu-i păsa. Iar Scarlett era privită cu duşmănie, tocmai acum când, pentru prima dată, ar fi avut nevoie de simpatia vechilor ei prieteni.

Acum, niciunul dintre vechii prieteni nu mai venea pe la ea, în afară de mătuşa Pitty, de Melanie şi de Ashley. Doar prietenii cei noi veneau în vizită, cu trăsurile lor luxoase, nerăbdători să-i arate cât o compătimesc, şi s-o facă să-şi uite necazul, povestindu-i nimicuri despre alţi prieteni noi, care n-o interesau defel. Toţi aceşti "oameni noi" erau nişte străini! N-o cunoşteau. N-aveau s-o cunoască niciodată. Nu ştiau nimic despre viaţa pe care-o dusese ea înainte de a-şi fi câştigat noua situaţie înfloritoare în casa de pe Strada Piersicului. Nici ei nu ţineau să-i vorbească despre viaţa lor dinainte de a fi ajuns să aibă mătăsuri scumpe şi trăsuri luxoase cu cai de rasă. Nu ştiau nimic despre lupta ei, despre lipsurile pe care le îndurase, despre toate lucrurile care o făceau să aprecieze casa aceasta mare, rochiile frumoase, argintăria şi recepţiile cele plăcute. Nu le păsa de nimic acestor oameni veniţi de cine ştie de unde, inşi care păreau că trăiesc doar la suprafaţă, care nu aveau amintiri comune cu ea despre război, foamete şi lupta pentru viaţă, care nu păreau să aibă rădăcini împlântate în acelaşi pământ roşu.

Acum, în singurătatea ei, ar fi dorit să-şi petreacă după-amiezile împreună cu Maybelle sau Fanny, cu doamna Elsing sau doamna Whiting, şi chiar cu bătrâna aceea afurisită şi bătăioasă care era doamna Merriwether. Ori cu doamna Bonnell, sau. sau cu oricare dintre prietenele ori vecinele ei din trecut. Ele ştiau. Ele cunoscuseră războiul, groaza şi focul, îi văzuseră pe cei dragi căzând înainte de vreme, umblaseră flămânde şi zdrenţăroase, trăiseră cu lupul la uşă. Şi îşi refăcuseră averile din ruine.

Ar fi fost o mângâiere să stea de vorbă cu Maybelle, mai ales că şi Maybelle pierduse un copilaş, mort în goana nebună dinaintea armatei lui Sherman. Ar fi găsit consolare în prezenţa lui Fanny; şi ea şi Fanny îşi pierduseră bărbaţii, în zilele întunecoase ale, stării de asediu. Şi ar fi făcut haz de necaz, amintindu-şi împreună cu doamna Elsing cum trecuse aceasta biciuind calul în goană prin Five Points în ziua când căzuse Atlanta, şi cum se rostogoleau din trăsură alimentele luate de la intendenţă. Ar fi fost plăcut să stea de vorbă cu doamna Merriwether – care acum ducea o viaţă asigurată din veniturile brutăriei – ar fi fost plăcut să-i spună: "Îţi aminteşti ce mizerie era după căderea oraşului? Îţi aminteşti de timpul când nu ştiam cu ce să ne cumpărăm o pereche de pantofi? Şi acum, uite ce situaţie bună avem!"

Da, ar fi plăcut. Acum pricepea ea de ce, când se întâlneau doi confederaţi, vorbeau cu atâta patimă despre război, cu atâta mândrie, cu atâta dor. Zilele acelea îi încercaseră din greu, dar trecuseră peste ele. Erau veterani. Era şi ea o veterană, dar n-avea camarazi cu care să retrăiască luptele de odinioară. Ah, de-ar fi iarăşi împreună cu ai ei, cu oamenii aceia care trecuseră prin aceleaşi greutăţi ca şi ea, care ştiau cât de dureroase erau acele lucruri – şi cât de mult fac totuşi parte din tine!

Dar oamenii aceia se depărtaseră de ea. Simţea că era din vina ei. Nu se sinchisise până acum – până când Bonnie murise, şi acum stătea singură şi înfricoşată, privind peste masa ei sclipind de argintărie şi nezărind decât un străin oacheş, beat turtă, care se distrugea sub ochii ei.