Capitolul LIX.

Nu mai încăpea îndoială că Bonnie Butler era pe cale să ajungă nesuferită şi avea neapărat nevoie să fie condusă de o mână energică; dar cum toată lumea o adora, nimeni n-avea curajul să înceapă opera de îndreptare necesară, începuse să nu mai asculte de nimeni în timpul călătoriei de trei luni pe care o făcuse împreună cu tatăl ei. La New Orleans şi la Charleston, Rhett îi îngăduise să se culce la orice oră şi să adoarmă în braţele lui la teatru, la restaurant sau la mesele de joc. După asta, doar cu sila o mai puteai culca odată cu ascultătoarea Ella. În timpul călătoriei, Rhett îi dăduse voie să poarte orice rochie poftea, şi de atunci o apuca o furie îngrozitoare de câte ori Mammy încerca s-o îmbrace cu o rochie de stambă sau cu un şorţ, în loc de o rochie de tafta albastră cu guler de dantelă.

Părea că nu mai e nici un mijloc de a îndrepta răul făcut în timpul călătoriei, al bolii lui Scarlett şi al convalescenţei la Tara. Bonnie creştea şi, deşi Scarlett încerca s-o mai domolească puţin şi s-o împiedice să ajungă un copil prea alintat şi prea încăpăţânat, toate strădaniile ei rămâneau aproape fără folos. Oricât de nebuneşti i-ar fi fost dorinţele şi oricât de extravagantă i-ar fi fost purtarea, Rhett îi lua totdeauna partea. O încuraja să spună tot ce-i trecea prin cap şi se purta cu ea ca şi cum ar fi fost o persoană mare. Când îşi dădea părerea, o asculta cu cea mai mare seriozitate aparentă şi pretindea că se lasă condus de ea. Bonnie se amesteca în vorba celor mari, îl contrazicea şi chiar îl repezea pe tatăl ei. Rhett se mulţumea să râdă şi nu dădea voie lui Scarlett nici măcar s-o plesnească peste mână pe Bonnie, sau s-o certe.

"Dacă n-ar fi atât de drăgălaşă, atât de încântătoare, ar fi nesuferită", îşi zicea Scarlett tristă, dându-şi însă seama că fetiţa ei are voinţă. "Îl adoră pe Rhett şi, dacă el ar vrea, ar putea s-o cuminţească".

Dar Rhett nu dorea deloc s-o cuminţească pe Bonnie. Tot ce făcea ea era bine, şi dacă ar fi cerut luna, Rhett i-ar fi dat-o dacă ar fi putut s-o fure din cer. Era nebuneşte de mândru de frumuseţea ei, de buclele ei, de gropiţele ei, de gesturile ei graţioase. Îi plăceau vioiciunea, veselia şi felul minunat şi neobişnuit cum ştia să-i arate dragostea. Deşi alintată şi autoritară, era totuşi adorabilă, şi pe Rhett nu-l lăsa inima să-i facă nici cea mai mică observaţie. Era Dumnezeul ei, centrul micului ei univers şi el preţuia atât de mult toate astea, încât nu voia să rişte să le piardă certând-o.

Bonnie se ţinea de Rhett ca o umbră. Dimineaţa îl deştepta mai devreme decât ar fi avut poftă. La masă se aşeza lângă el şi mânca pe rând, când din farfuria lui, când dintr-a ei. Când călărea, se aşeza în faţa lui pe şa. Numai Rhett avea dreptul s-o dezbrace şi s-o culce în pătuţul aşezat lângă al lui.

Scarlett privea mişcată şi amuzată cu ce mână de fier îşi conducea fetiţa tatăl. Cine ar fi crezut altădată că tocmai Rhett îşi va lua în serios rolul de tată? Uneori Scarlett simţea că o roade gelozia văzând că, la vârsta de patru ani, Bonnie îl înţelegea pe Rhett mai bine decât l-a înţeles ea vreodată şi ştia să-l manevreze mai bine decât ştiuse ea vreodată.

Când Bonnie împlini patru ani, Mammy începu să bombăne că nu se mai cădea să vezi o fată "călă'ind bă'băteşte pe şaua lui tată-său, cu fustele în vânt". Rhett ascultă atent vorbele lui Mammy, cum făcea ori de câte ori Mammy dădea sfaturi pentru creşterea fetiţelor. Până la urmă, vorbele astea aduseră un ponei negru cu alb, cu o coamă şi o coadă lungă şi mătăsoasă. Îi puseră în spate o şa mică de amazoană, bătută în argint. În teorie, poneiul era al tuturor celor trei copii, şi Rhett cumpără o şa şi pentru Wade, dar lui Wade îi era mai drag câinele său St. Bernard, iar Ellei îi era frică de toate animalele. Poneiul ajunse astfel proprietatea exclusivă a lui Bonnie, şi fu botezat "Domnul Butler". La început lui Bonnie îi păru rău că nu mai putea călări bărbăteşte ca tatăl ei, şi nu se lăsă convinsă decât când acesta o lămuri că e mai greu de călărit ca amazoană. Făcu repede progrese, şi Rhett constata cu mândrie ce mână sigură are şi ce bine se ţine în şa.

"Aşteptaţi să mai crească puţin", se lăuda el, "ca să poată călări la vânătoare. N-o s-o întreacă nimeni. Veţi vedea când am s-o duc în Virginia. Numai acolo sunt vânători adevărate. Şi am s-o duc şi în Kentucky, unde oamenii se pricep la călărie".

Când a trebuit să-i comande un costum de amazoană, au lăsat-o ca întotdeauna, să aleagă culoarea după gustul ei, şi, ca întotdeauna, a ales albastrul.

— Nu, drăguţă, nu catifeaua asta albastră! Catifeaua albastră mi s-ar potrivi mie pentru o rochie de recepţie, încercă s-o lămurească Scarlett râzând. O stofă neagră frumoasă, asta poartă fetiţele.

Văzând că micile sprâncene negre se încruntă, Scarlett exclamă:

— Pentru Dumnezeu, Rhett, spune-i că nu i se potriveşte şi că o să fie tot timpul murdară!

— Ei, las-o să-şi ia catifea albastră. Dacă se murdăreşte, o să-i facem alt costum, răspunse Rhett liniştit.

Astfel Bonnie căpătă un costum de catifea albastră, cu o trenă atât de lungă încât mătura coastele poneiului şi, pentru că poveştile cu Jeb Stuart istorisite de mătuşa Melly îi stârniseră imaginaţia, căpătă şi o pălărie neagră cu pană roşie. Când vremea era frumoasă şi senină, tatăl şi fiica puteau fi văzuţi călărind alături pe Strada Piersicului. Rhett îşi ţinea în frâu calul său negru şi îi potrivea pasul după acela al micului ponei rotofei. Câteodată porneau în galop pe câte o alee liniştită, speriind găinile, câinii şi copiii. Bonnie, cu buclele în vânt, îl cravaşa pe "Domnul Butler", în timp ce Rhett îşi strunea calul ca s-o facă să creadă că a câştigat cursa.

Când Rhett văzu că fetiţa ştie să se ţină bine în şa, că are mişcările sigure şi că nu e deloc fricoasă, hotărî că a venit vremea ca Bonnie să înveţe să sară peste obstacole potrivite pe măsura picioarelor scurte ale lui "Domnul Butler". Aşa că puse să se ridice o mică barieră în grădină şi dădu douăzeci şi cinci de cenţi pe zi lui Wash, un nepot al unchiului Peter, ca să antreneze pe "Domnul Butler". Începu cu o bară aşezată la cinci centimetri de pământ, pe care o ridică încetul cu încetul până la treizeci.

Combinaţia aceasta nu conveni nici unuia dintre cei trei interesaţi, adică lui Wash, "Domnului Butler" şi lui Bonnie. Lui Wash îi era frică de cai, şi numai suma princiară care îi fusese oferită îl hotărî să deprindă pe poneiul încăpăţânat să sară de zeci de ori pe zi. "Domnul Butler" răbda cu seninătate de câte ori mica lui stăpână îl trăgea de coadă sau îi inspecta copitele, dar socotea că Dumnezeul poneilor nu i-a dăruit un trup rotofei ca să sară peste o bară. În sfârşit, Bonnie nu putea să sufere ca altcineva să încalece pe calul ei, şi nu-şi găsea locul ori de câte ori "Domnul Butler" era antrenat.

Când Rhett hotărî că poneiul e destul de dresat ca să i-o poată încredinţa pe Bonnie, încântarea fetiţei fu nemărginită. Sări bine de prima dată şi, ca urmare, nu mai găsi nici o plăcere în plimbările cu tatăl ei. Scarlett nu putea să se abţină să râdă de mândria şi entuziasmul tatălui şi al fetiţei, dar spera că într-o zi Bonnie se va plictisi de ponei şi va începe să se amuze cu jocuri mai puţin supărătoare pentru vecini. Bonnie însă continua să călărească cu aceeaşi plăcere. Drumul măcinat de copitele poneiului, care ducea de la chioşcul din fundul grădinii până la gard, răsuna în fiecare dimineaţă de strigăte asurzitoare. Bunicul Merriwether, care în 1849 făcuse o excursie în toată ţara, afirma că strigătele lui Bonnie semănau cu urletele indienilor când reuşeau să scalpeze un duşman.

După o săptămână, Bonnie ceru să sară peste o bară mai înaltă, la cincizeci de centimetri de la pământ.

— Când o să împlineşti şase ani, îi spuse Rhett. Atunci o să fii destul de voinică pentru ca să sari mai sus, şi am să-ţi cumpăr un cal mai mare. "Domnul Butler" nu are picioarele destul de lungi ca să poată să sară peste o asemenea înălţime.

— Ba da! Le are destul de lungi! Am sărit peste trandafirii mătuşii Melly, care sunt foarte înalţi!

— Nu! Trebuie să aştepţi! hotărî Rhett, în sfârşit energic.

Numai că hotărârea lui se topi încetul cu încetul, în faţa asalturilor repetate ale lui Bonnie şi a acceselor ei de furie.

— Bine, bine, ne-am înţeles, spuse în sfârşit într-o dimineaţă, ridicând mai sus mica bară. Dar dacă ai să cazi, să nu plângi şi să nu vii să mă învinovăţeşti pe mine!

— Mamă, strigă Bonnie repezindu-se spre camera lui Scarlett. Mamă, priveşte-mă! Tăticul a spus că am voie să sar.

Scarlett, care tocmai se pieptăna, se duse la fereastră şi surâse privindu-şi fetiţa care nu mai putea de bucurie şi părea atât de nostimă în haina ei albastră, acum murdară.

"Tot o să trebuiască să-i fac alt costum", îşi zise Scarlett. "Dumnezeu ştie cât de greu o să fie însă s-o conving să şi-l schimbe pe ăsta".

— Priveşte, mamă!

— Te privesc, scumpa mea! strigă Scarlett surâzând.

În timp ce Rhett ridica fetiţa şi o aşeza pe ponei, ea simţi un val de mândrie văzând spatele drept şi mândrul port al capului fetiţei.

— Eşti tare drăguţă, comoara mea, îi strigă ea.

— Şi tu la fel, răspunse Bonnie generoasă.

Apoi, lovind cu călcâiul în coastele "Domnului Butler", se avântă de lângă chioşc şi porni în galop spre barieră.

— Mamă, priveşte-mă cum o iau pe asta! strigă fetiţa ridicându-şi cravaşa.

Priveşte-mă cum o iau pe asta!

În fundul sufletului, Scarlett auzi sunând clopotul amintirii. Era ceva straniu în cuvintele acestea. Ce oare? De ce nu-şi putea aminti? Îşi privi fetiţa, uşoară ca o pană pe spatele poneiului, cu sprâncenele încruntate, şi un fior îi străbătu pieptul. Bonnie se repezea asupra obstacolului, cu buclele în vânt, şi cu ochii albaştri strălucitori.

"Are ochii tatei", gândi Scarlett. "Ochi albaştri de irlandez. Seamănă cu tata în toate privinţele".

Şi cum se gândea la Gerald, amintirea pe care o căuta îi veni deodată, ca un fulger de vară a cărui lumină neaşteptată te orbeşte şi cuprinde o clipă întreaga câmpie într-o sclipire supranaturală. Auzi un glas irlandez cântând, auzi tropotul grăbit al unui cal prin livada de la Tara, şi vocea avea exact îndrăzneala fetiţei ei: "Ellen! Priveşte-mă cum o iau pe asta!"

— Nu! strigă Scarlett. Nu! Bonnie, opreşte!

În clipa când se aplecă pe fereastră, bara de lemn se sfărâmă cu un zgomot înfricoşător. Rhett scoase un strigăt răguşit. Pe jos, patru copite se zbătură în gol, într-o învolburare de catifea albastră. Pe urmă "Domnul Butler" se ridică în picioare şi se depărtă la trap, purtându-şi şaua goală.

În a treia seară după moartea lui Bonnie, Mammy urcă greoi scările care duceau la bucătăria Melaniei. Era îmbrăcată în negru, de la ghetele mari bărbăteşti, crăpate anume ca să dea libertate degetelor, până la basmaua de pe cap. Ochii ei de femeie bătrână erau injectaţi şi încercănaţi. Tot trupul ei enorm îşi striga durerea. Faţa boţită era năucă de tristeţe, ca a unei maimuţe bătrâne, dar felul cum îşi scotea înainte bărbia vădea o mare hotărâre.

Spuse câteva cuvinte lui Dilcey, care dădu din cap cu bunăvoinţă, ca şi cum un armistiţiu tacit ar fi oprit vechea lor ceartă. Dilcey puse jos farfuria pe care o ţinea în mână, trecu prin oficiu fără să se grăbească şi se îndreptă spre sufragerie. După o clipă, Melanie intră în bucătărie cu şervetul în mână, cu faţa plină de îngrijorare.

— Nu cumva Scarlett.

— Domnişoa'a Sca'lett, ca de obicei, nu se lasă dobo'âtă, răspunse Mammy cu un aer abătut. Nu voiam să vă de'anjez în timpul mesei, domnişoa'a Melly. Mai pot să aştept ca să vă spun ce am pe suflet.

— Şi masa poate să mai aştepte, spuse Melanie. Dilcey, serveşte mai departe. Mammy, vino cu mine.

Mammy o urmă cu mersul ei legănat, trecând prin hol şi prin faţa sufrageriei, unde Ashley era aşezat în capul mesei cu micul Beau de o parte şi cu cei doi copii ai lui Scarlett, care se luptau cu lingurile de supă, de cealaltă parte. Glasurile fericite ale lui Wade şi Ella răsunau în cameră. Era o adevărată plăcere pentru ei să petreacă atâta vreme la mătuşa Melly, care totdeauna era aşa de bună şi care acum era şi mai bună. Moartea surioarei lor celei mici nu-i tulburase prea mult. Bonnie căzuse de pe ponei şi mama plânsese mult, iar mătuşa Melanie îi luase pe amândoi la ea ca să se joace în grădină cu Beau şi să mănânce prăjituri de câte ori aveau poftă.

Melanie intră cea dintâi în salonul mic, cu pereţii acoperiţi de cărţi, închise uşa şi arătă lui Mammy canapeaua.

— Aveam de gând să mă duc acolo îndată după-masă. Acum, dacă a venit şi mama căpitanului Butler, cred că se va face mâine înmormântarea.

— Înmo'mânta'ea, tocmai asta-i, spuse Mammy. Avem toţi un ma'e necaz şi am venit să vă 'og să ne ajutaţi. Ma'e necaz pe capul nost'u, ma'e necaz!

— A leşinat cumva Scarlett? întrebă Melanie îngrijorată. Abia am zărit-o de când Bonnie. Nici n-a ieşit din cameră, şi căpitanul Butler era plecat.

Deodată lacrimile începură să curgă pe obrazul negru al lui Mammy. Melanie se aşeză lângă bătrâna negresă şi o mângâie de braţ. Mammy îşi ridică un colţ de rochie şi îşi şterse lacrimile.

— T'ebuie să ne ajutaţi, domnişoa'ă Melly. Am făcut tot ce-am putut, da' n-am făcut nimic.

— Oare Scarlett.

Mammy îşi ridică capul.

— Domnişoa'ă Melly, o cunoaşteţi pe domnişoa'a Sca'lett cum o cunosc şi eu. Când a'e o supă'a'e, îi dă bunul Dumnezeu pute'ea să o 'abde. Asta i-a zd'obit inima, da' poate să o 'abde. Am venit pent'u domnu' 'hett.

— Aş fi dorit tare mult să-l văd, dar de câte ori am fost acolo, sau era plecat în oraş, sau era închis în camera lui cu. Scarlett părea o fantomă şi nu scotea un cuvânt. Spune repede, Mammy. Ştii doar că am să fac tot ce-mi va sta în putinţă.

Mammy îşi şterse nasul cu dosul mâinii.

— Spun că domnişoa'a Sca'lett poate 'ăbda tot ce-i t'imite Dumnezeu, pent'u că multe a sufe'it în viaţă, da' domnu' 'hett. Domnişoa'ă Melly, dânsul n-a avut niciodată supă'ă'i când n-a voit să le aibă. Pent'u el am venit.

— Dar.

— Domnişoa'ă Melly, t'ebuie să veniţi cu mine astă-sea'ă. şi era ceva poruncitor în glasul lui Mammy. Domnu' 'hett poate că o să vă asculte. Totdeauna a ţinut seamă de pă'e'ile dumneavoast'ă.

— Dar ce se petrece, Mammy?

Mammy oftă.

— Domnişoa'ă Melly, domnu' 'hett. şi-a pie'dut minţile. Nu v'ea să fie dusă mica domnişoa'ă.

— Şi-a pierdut minţile? Dar bine, Mammy, nu se poate.

— Nu mint. E foa'te adevă'at. Nu v'ea să fie înmo'mântată fetiţa. Mi-a spus-o el singu' acum un ceas.

— Dar nu poate. doar nu-i.

— De asta spun şi eu că şi-a pie'dut minţile.

— Bine, dar.

— Domnişoa'ă Melly, am să vă povestesc totul. N-a' fi t'ebuit să spun asta nimănui, da' sunteţi din familie şi sunteţi singu'a că'eia pot să-i spun. Ştiţi cum o iubea pe fetiţa asta. N-am văzut niciodată un om alb sau neg'u iubindu-şi copilul aşa. Am c'ezut că o să înnebunească pe loc când docto'ul Meade i-a spus că biata mititică şi-a f'ânt gâtul. A luat puşca, a ieşit şi a împuşcat poneiul şi, zău! mi-a fost teamă să nu se omoa'e şi el. Nu mai ştiam ce să fac cu domnişoa'a Sca'lett ca'e leşinase, şi cu toţi vecinii ca'e e'au acolo, şi cu domnu' 'hett ca'e nu voia să dea fetiţa din b'aţe şi ca'e nu voia să mă lase să-i spăl feţisoa'a acolo unde e'a tăiată. Şi când domnişoa'a Sca'lett s-a t'ezit din leşin, mi-am zis: "Slavă Domnului, acum o să se îmbă'băteze unul pe altul".

Din nou prinseră să curgă lacrimile pe obrazul lui Mammy, care de data asta nici nu se mai osteni să le şteargă.

— Da' când s-a t'ezit, s-a dus pe ve'andă unde e'a domnu' 'hett cu domnişoa'a Bonnie în b'aţe şi a spus: "Dă-mi fetiţa mea pe ca'e mi-ai ucis-o".

— O, nu! N-a spus aşa!

— Ba da, chia' aşa a spus. "Tu ai ucis-o". Şi mi-a fost aşa de milă de domnu' 'hett, că am izbucnit în plâns când l-am văzut stând ca un câine bătut. Şi am spus: "Daţi copilul mamei sale. Eu nu v'eau ca astfel de cuvinte să se spună în faţa micuţei domnişoa'e". Şi i-am luat fetiţa şi am dus-o în came'ă să-i spăl faţa. Şi când i-am auzit cum îşi vo'beau şi ce-şi spuneau, mi-a îngheţat sângele în vine. Domnişoa'a Sca'lett îl făcea asasin pent'u că a lăsat fetiţa să sa'ă aşa sus, şi el îi spunea că ea n-a iubit nici pe Bonnie nici pe vreunul din copii.

— Taci, Mammy! Nu-mi mai spune nimic. Nu se cuvine să-mi spui toate astea! strigă Melanie, care se străduia să-şi alunge din minte indignarea stârnită de cuvintele lui Mammy.

— Ştiu bine că n-am d'eptul să vă spun toate astea, da' mi-e inima atât de g'ea, că nu mai ştiu ce t'ebuie şi ce nu t'ebuie să spun. Atunci domnu' 'hett s-a dus singu' la omul ca'e face înmo'mântă'ile şi apoi a pus din nou pe Bonnie în pătuţul ei din came'a lui. Şi când domnişoa'a Sca'lett i-a spus că t'ebuie s-o pună în salon înt'-un sic'iu, mi-a fost teamă că domnu' 'hett o s-o lovească. A spus: "Nu iese din came'a mea!" şi s-a înto's apoi sp'e mine şi mi-a spus: "Mammy, păzeşte-o să nu iasă de-aici până mă înto'c!" şi a plecat în goană şi a încălecat pe cal şi nu s-a înto's înainte de apusul soa'elui. Când a int'at, am văzut că băuse, că băuse mult, da' ca totdeauna ţine la băutu'ă. A int'at în casă fă'ă să spună un cuvânt domnişoa'ei Sca'lett şi dom-nişoa'ei Pitty sau celo'lalte doamne ca'e venise'ă şi a u'cat să'ind t'eptele în came'a lui şi m-a st'iga't. Am u'cat sca'a cât am putut de 'epede şi când am ajuns, e'a lângă pat şi e'a aşa de întune'ic, încât abia puteam să-l văd, căci obloanele e'au închise.

Atunci mi-a spus de pa'că voia să mă sfâşie: "Deschide obloanele. E întune'ic". Le-am deschis, şi când s-a uitat la mine, Sfinte Dumnezeule, domnişoa'ă Melly, mi-a fost f'ică să nu mi se taie picioa'ele, aşa înfăţişa'e ciudată avea domnu' 'hett. Atunci mi-a spus: "Adă lumână'i. Multe lumână'i. Şi ai g'ijă să nu se stingă. Doa' ştii că domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic".

Cu ochii măriţi de groază, Melanie o privi pe Mammy care clătina din cap.

— Aşa mi-a spus: "Domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic".

Şi Mammy se cutremură.

— Apoi, când am adus v'eo zece lumână'i, a spus: "Ieşi!" şi a închis uşa cu cheia şi n-a deschis-o nici atunci când a venit domnişoa'a Sca'lett şi a ţipat în fata uşii. Şi aşa-i de două zile. Nu v'ea să audă de înmo'mânta'e şi dimineaţa închide uşa cu cheia şi pleacă de acasă căla'e. Vine sea'a beat tu'tă şi ia' se închide şi nu mănâncă şi nu doa'me. Şi-acum a venit de la Cha'leston doamna Butle', băt'âna, şi de la Ta'a au venit domnişoa'a Suellen şi domnu' Will, da' domnu' 'hett nici nu v'ea s-audă. Vai, domnişoa'ă Melly, ce neno'oci'e. Şi o să fie şi mai 'ău şi lumea începe să spună că-i o 'uşine! Şi atunci astă-sea'ă. şi zicând asta, Mammy se opri şi îşi şterse a doua oară nasul cu dosul palmei. astă-sea'ă domnişoa'a Sca'lett l-a p'ins în holul de la etaj şi a int'at cu el în came'ă şi i-a spus:"Mâine e înmo'mânta'ea", şi el a spus: "Dacă faci asta, te ucid mâine!"

— Dar bine, sigur că nu mai e în toate minţile!

— Asta e sigu'. Şi au vo'bit aşa de încet amândoi, că n-am auzit decât pe domnu' 'hett ca'e spunea că domnişoa'ei Bonnie îi e teamă de întune'ic şi că în mo'mânt e foa'te întune'ic. Şi după o clipă, domnişoâ'a Sca'lett i-a spus: "Ce bine îţi stă să faci asta, după ce-ai ucis-o ca să-ţi satisfaci mând'ia". Şi el a spus: "Nu ţi-e milă de mine?" şi ea a spus: "Nu. Şi nici copil nu mai am. Şi nu pot să 'abd felul cum te po'ţi de când a fost ucisă Bonnie. Tot o'aşul e scandalizat. Eşti veşnic beat şi dacă îţi închipui că nu ştiu unde stai tot timpul, eşti un p'ost. Ştiu că ai fost la ticăloasa aia, la Belle Watling!"

— Oh, Mammy, nu se poate!

— Ba da, aşa a spus. Şi-apoi, chia' ăsta-i adevă'ul, domnişoa'ă Melly. Neg'ii află mult mai iute decât albii, aşa că şi eu ştiam ce se întâmpla, da' nu spuneam nimic. El nici n-a spus că nu-i aşa. A spus: "Da, doamnă, acolo m-am dus şi n-ai de ce să te înfu'ii, că nici nu-ţi pasă. Un bo'del e un 'ai faţă de casa asta, ca'e e un iad. Şi Belle a'e una din inimile cele mai bune din lume. Ea nu mă acuză că mi-am ucis copilul".

— Vai! oftă Melanie lovită drept în inimă.

Viaţa pe care o ducea era plăcută şi liniştită, oamenii din jurul ei îi arătau atâta dragoste, încât ceea ce îi povestea Mammy i se părea de neînţeles. Nu-i venea s-o creadă pe bătrâna negresă, şi totuşi o amintire i se strecură în minte, o imagine veche pe care se grăbi s-o alunge, cum ar fi întors capul în faţa unui om gol. Rhett îi vorbise de Belle Watling în ziua când plânsese cu capul pe genunchii ei. Dar o iubea pe Scarlett. În ziua aceea n-a putut să se înşele. Şi bineînţeles că şi Scarlett îl iubea. Ce se petrecuse între ei? Cum pot să se sfâşie unul pe altul cu atâta cruzime un bărbat şi nevasta lui?

Mammy îşi reluă povestea cu glasul stins.

— După o v'eme domnişoa'a Sca'lett a ieşit, albă ca va'ul da' cu dinţii încleştaţi, şi m-a văzut şi mi-a spus: "Mâine e înmo'mânta'ea, Mammy!" şi a t'ecut ca o fantomă. Atunci mi s-a op'it inima în piept, pent'u că domnişoa'a Sca'lett face întotdeauna ce spune, şi domnu' 'hett la fel. Şi el a spus că o va ucide dacă face asta. Şi mă simţeam şi mai chinuită, domnişoa'ă Melly, pent'u că aveam ceva pe suflet, o piat'ă ma'e pe suflet. Domnişoa'ă Melly, eu am făcut-o pe fetiţă să-i fie teamă de întune'ic.

— Dar bine, Mammy, asta n-are nici o importanţă. acum.

— Ba da, fiindcă de aici vine tot 'ăul. Şi m-am gândit atunci că-i mai bine să-i spun lu' domnu' 'hett, chia' dacă mă ucide pe u'mă, pent'u că, vedeţi, aveam asta pe suflet. Atunci am int'at 'epede în came'ă, înainte de a fi apucat să închidă uşa cu cheia şi i-am spus: "Domnule 'hett, vin să mă spovedesc". Atunci s-a înto's la mine ca un nebun şi a ţipat: "Ieşi!" şi zău dacă mi-a fost v'eodată mai f'ică decât atunci, da' am spus: "Vă 'og, domnu' 'hett, lăsaţi-mă să vo'besc. Dacă nu mă'tu'isesc, am să mo'. Eu am făcut să-i fie f'ică de întune'ic domnişoa'ei mici". Atunci, domnişoa'ă Melly, mi-am pus capul în piept şi am aşteptat să mă pocnească, da' nici nu s-a clintit. Şi am spus atunci: "N-am făcut-o din 'ăutate, da' copilul ăsta, domnu' 'hett, n-avea teamă de nimic, să'ea din pat când toţi do'meau şi se plimba p'in toată casa în picioa'ele goale. Şi mi-e'a f'ică să nu se îmbolnăvească. Atunci i-am spus că în întune'ic sunt stafii şi st'igoi".

Ştiţi ce-a făcut atunci, domnişoa'ă Melly? S-a făcut d'ăguţ de tot şi s-a ar'opiat de mine şi mi-a pus mâna pe umă'. Întâia oa'ă făcea aşa ceva. Şi mi-a spus: "Nu-i aşa că e'a cu'ajoasă? Numai de întune'ic se temea". Şi când am început să plâng, mi-a spus: "Lasă, Mammy", şi m-a mângâiat pe mână: "Lasă, Mammy, nu te mai amă'î. Îmi pa'e bine că i-ai spus asta. Ştiu că o iubeşti pe domnişoa'a Bonnie şi, dacă o iubeşti, toate astea n-au nici o impo'tanţă. Numai ce-i în inimă a'e p'eţ". A fost foa'te d'ăguţ din pa'tea lui să mă mângâie aşa. Atunci mi-am luat cu'ajul şi i-am spus: "Şi cu înmo'mânta'ea ce facem, domnu' 'hett?" Atunci m-a p'ivit ca un sălbatic, cu ochi de foc, şi mi-a spus: "Doamne sfinte, am c'ezut că cel puţin tu înţelegi, dacă ceilalţi nu înţeleg. Cum îţi închipui că am să-i las să-mi ducă fetiţa în întune'ic, când ei îi este aşa de teamă de întune'ic? Aud încă ţipetele ei când se ferea în întune'ic. Nu v'eau să-i fie f'ică!" Atunci am înţeles, domnişoa'ă Melly, că şi-a pie'dut minţile. E beat, a'e nevoie să mănânce şi să doa'mă puţin, da' asta nu-i tot. E nebun de-a binelea. M-a dat afa'ă şi mi-a spus: "Ca'ă-te de-aici!"

Am cobo'ât şi m-am gândit că n-o să ne lase să îng'opăm fetiţa mâine, şi domnişoa'a Sca'lett a spus că mâine e înmo'mânta'ea şi el a zis că o va ucide. Şi casa e plină de neamu'i, şi toţi vecinii vo'besc deja v'ute şi nev'ute şi m-am gândit la dumneavoast'ă, domnişoa'ă Melly. T'ebuie să veniţi să ne ajutaţi.

— Dar bine, Mammy, nu pot să mă amestec în toate astea!

— Dacă domneavoast'ă nu puteţi, atunci cine poate?

— Ce pot să fac eu, Mammy?

— Nu ştiu, domnişoa'ă Melly. Da' t'ebuie să faceţi ceva. Să vă duceţi să vo'biţi cu domnu' 'hett şi poate că o să vă asculte. Vă iubeşte foa'te mult, domnişoa'ă Melly. Poate că n-o ştiţi, da' e adevă'at. L-am auzit de multe o'i spunând că sunteţi singu'a adevă'ată doamnă pe ca'e a întâlnit-o în viaţă.

— Dar.

Melanie se ridică, tulburată, cu inima strânsă la gândul că îl va înfrunta pe Rhett, că va discuta cu un om înnebunit de durere, că va intra în camera puternic luminată unde zăcea trupul fetiţei pe care-o iubea atât de mult. Ce-o să poată face? Ce-o să poată spune ca să-l consoleze puţin pe Rhett şi să-l facă să-şi vină în fire? Se gândi o clipă, neştiind ce să facă, şi atunci prin uşa închisă pătrunseră hohotele de râs ascuţit ale băiatului ei. Ca o lovitură de cuţit o izbi gândul că în odaia de sus ar putea zăcea corpul ţeapăn şi rece al lui Beau al ei, cu râsul lui vesel stins pentru totdeauna.

— Oh, strigă ea deodată speriată şi, în gând, îşi strânse la piept copilul.

Îl înţelegea pe Rhett: Dacă ar muri Beau, cum ar putea să se despartă de el, să-l lase singur în vânt, în ploaie şi întuneric?

— Bietul căpitan Butler, oftă ea, mă duc chiar acum la el.

Se întoarse în grabă în sufragerie, şopti câteva cuvinte la urechea lui Ashley şi-l surprinse pe băieţelul ei cu felul cum îi sărută pasionat buclele blonde, strângându-l în braţe.

Plecă fără pălărie. Nu lăsase nici şervetul din mână şi mergea aşa de repede, încât bietele picioare bătrâne ale lui Mammy abia puteau să se ţină după ea. Când ajunse la Scarlett, trecu prin faţa bibliotecii şi se înclină doar spre domnişoara Pittypat cu faţa înlăcrimată, spre severa şi bătrâna doamnă Butler, spre Suellen şi bărbatul ei. Urcă scara într-un suflet, cu Mammy după ea care abia îşi trăgea sufletul. Se opri o clipă în faţa uşii lui Scarlett, dar Mammy murmură:

— Nu, nu vă op'iţi.

Melanie îşi urmă drumul cu un pas ceva mai încet, traversă holul şi se opri în faţa uşii lui Rhett. Ezită o clipă, ca şi cum ar fi avut de gând să se întoarcă înapoi. Dar făcându-şi curaj, ca un soldat care pleacă la asalt, bătu la uşă şi spuse cu glasul blând:

— Te rog, lasă-mă să intru, domnule Butler. E doamna Wilkes. Vreau s-o văd pe Bonnie.

Uşa se deschise îndată şi Mammy, ascunsă în umbră, văzu silueta mare şi întunecată a lui Rhett apărând în lumina scânteietoare a lumânărilor. Se împleticea şi duhnea a whisky. O privi pe Melanie, o luă de braţ, o trase înăuntru şi închise uşa.

Mammy aduse un scaun lângă uşă şi îşi aşeză în el corpul greoi. Rămase nemişcată şi începu să se roage, plângând liniştit, fără zgomot. Din când în când, îşi ridica un colţ al fustei şi îşi ştergea lacrimile. Degeaba trăgea cu urechea, nu putea să audă nimic altceva decât un murmur surd.

După o aşteptare care i se păru nesfârşită, uşa se crăpă puţin, şi apăru chipul palid şi răvăşit al Melaniei.

— Adă-mi repede o cană cu cafea şi câteva sandvişuri.

Când era nevoie, Mammy îşi regăsea vioiciunea de la şaisprezece ani şi, împinsă de curiozitatea de a pătrunde în camera lui Rhett, se grăbi cât putu. Speranţa ei fu însă zadarnică, fiindcă, atunci când voi să intre în cameră, Melanie se mulţumi să deschidă uşa şi să-i ia tava din mână. Multă vreme, cu urechea lipită de uşă, Mammy nu putu distinge decât zăngănitul furculiţei pe farfurie şi vocea blândă şi înăbuşită a Melaniei. Apoi auzi patul scârţâind sub greutatea unui trup greu şi, după o clipă, două cizme căzând pe podea. În sfârşit, Melanie ieşi trăgând repede uşa după ea, şi Mammy nu putu nici măcar să arunce o privire în cameră. Melanie părea frântă de oboseală, în ochi avea lacrimi, dar faţa îşi recăpătase seninătatea.

— Du-te şi spune-i lui Scarlett că domnul Butler este de acord ca înmormântarea să se facă mâine, murmură ea încetişor.

— Slavă Domnului! exclamă Mammy. Da' cum.

— Vorbeşte mai încet. S-a culcat acum. Mai spune-i, Mammy, lui Scarlett, că am să veghez toată noaptea aici, şi fă-mi o cafea. Să mi-o aduci aici.

— Aici, în came'a asta?

— Da, am făgăduit căpitanului Butler să-i veghez fetiţa cât timp se odihneşte. Hai, du-te şi spune-i lui Scarlett să nu-şi mai facă griji.

Mammy plecă, făcând să se cutremure podeaua holului sub paşii ei. Inima, uşurată, cânta un imn de mulţumire: Aleluia! Aleluia! Se opri gânditoare în faţa uşii lui Scarlett. Recunoştinţa şi curiozitatea se luptau în mintea ei.

"E de neînţeles ce a făcut domnişoa'a Melly. C'ed că o ajută înge'ii. Am să-i spun domnişoa'ei Sca'lett că mâine se face sigu' înmo'mânta'ea, da' c'ed că aş face mai bine să nu-i spun că domnişoa'a Melly e acolo sus cu domnişoa'a mică. Asta nu i-a' place domnişoa'ei Sca'lett."