Capitolul VIII

În dimineaţa aceea de mai a anului 1862, pe când trenul o ducea spre nord, Scarlett se gândea că nu era cu putinţă ca Atlanta să fie un oraş atât de plictisitor ca Charleston şi ca Savannah. Cu toată antipatia pe care o simţea pentru domnişoara Pittypat şi pentru Melanie, era curioasă să vadă cum se schimbase oraşul de la ultima ei vizită, care avusese loc în iarna dinaintea războiului.

Atlanta o interesase întotdeauna mai mult ca oricare alt oraş fiindcă în copilărie Gerald îi spusese că ea şi Atlanta aveau exact aceeaşi vârstă. Devenind mai mare, descoperise că Gerald minţise puţin, aşa cum îi era obiceiul când voia să-şi facă poveştile mai interesante; însă Atlanta era numai cu nouă ani mai mare ca Scarlett, şi astfel oraşul îi părea extraordinar de tânăr în comparaţie cu alte oraşe. Savannah şi Charleston aveau o vârstă respectabilă, primul fiind în al doilea secol de existenţă şi celălalt intrând în al treilea. Când era copil, aceste oraşe i se păreau a fi ca nişte bunici bătrâne, aşezate la soare şi făcându-şi liniştite vânt cu evantaiele. Atlanta însă era din generaţia ei; avea toată cruzimea tinereţii, un oraş impulsiv şi impetuos ca şi ea.

Povestea pe care i-o spusese Gerald se întemeia pe faptul că ea şi Atlanta fuseseră botezate în acelaşi an. În cei nouă ani înainte de naşterea lui Scarlett, oraşul se numise la început Terminus, apoi Marthasville, şi numai în anul în care se născuse Scarlett devenise Atlanta.

Când Gerald se instalase în nordul Georgiei, Atlanta nici nu exista, nu era nici măcar un sat, şi locul unde se afla acum oraşul era un pustiu. Dar în anul următor, în 1836, statul autorizase construirea unei căi ferate spre nord-vest, prin teritoriul cedat recent de indienii cherokezi. Se ştia sigur că drumul de fier se va îndrepta spre Tennessee şi spre vest, iar punctul iniţial din Georgia rămăsese oarecum nesigur, până când, un an mai târziu, un inginer înfipse un stâlp în lutul roşiatic, pentru a însemna extremitatea sudică a liniei ferate; astfel se născu Atlanta, numită la început Terminus.

Pe atunci nu erau căi ferate în nordul Georgiei şi foarte puţine în alte părţi. Însă în timpul anilor dinainte de căsătoria lui Gerald cu Ellen, mica aşezare aflată la douăzeci şi cinci de mile de Tara se transformă încet în târg, şi drumul de fier înaintă spre nord. Pe urmă începu adevărata eră a construcţiei căilor ferate. Din vechiul oraş Augusta, o a doua cale ferată se întise spre vest străbătând statul, ca să se unească cu noua cale ferată spre Tennessee. Din vechiul oraş Savannah porni un al treilea drum de fier, întâi spre Macon, chiar în inima Georgiei, şi pe urmă spre nord, făcând legătura cu celelalte două căi ferate, pentru a da portului Savannah un drum prin care să ajungă în vest. De la acelaşi nod, noul oraş Atlanta, se construi o a patra cale ferată spre sud-vest, spre Montgomery şi Mobile.

Născut dintr-o cale ferată, Atlanta se dezvoltă odată cu căile ferate. Aflată la încrucişarea celor patru linii, Atlanta era legată de vest, de sud, de coastă şi, prin Augusta, de nord şi de est. Devenise punct de încrucişare între nord şi sud, între est şi vest, şi fosta aşezare se trezi la viaţă.

În puţin mai mult decât cei şaptesprezece ani câţi avea Scarlett, Atlanta, dintr-un par înfipt în pământ, ajunsese un orăşel prosper de zece mii de oameni, centrul atenţiei întregului stat. Oraşele mai vechi, mai liniştite se uitau la acest nou oraş harnic ca o găină care a clocit un pui de raţă. Prin ce se deosebea oraşul acesta de celelalte oraşe din Georgia? De ce se dezvolta aşa de repede? În fond, n-avea nici o calitate specială, în afară de căile ferate şi o mână de oameni care ştiau ce voiau.

Oamenii care întemeiaseră oraşul numit rând pe rând Terminus, Marthasville şi Atlanta ştiau foarte bine ce voiau. Erau oameni energici, neobosiţi, veniţi din părţile mai vechi ale Georgiei şi din statele mai depărtate, atraşi de oraşul acesta care se întindea împrejurul nodului de cale ferată. Veniseră cu mult entuziasm. Ridicaseră magazine împrejurul gării, acolo unde se încrucişau cele cinci drumuri roşii şi noroioase. Construiseră apoi case frumoase pe străzile Whitehall şi Washington, de-a lungul părţii mai ridicate de teren, pe care generaţii întregi de indieni încălţaţi cu mocasini bătuseră o potecă ce se numea Făgaşul Piersicului. Erau mândri de oraşul lor, mândri de dezvoltarea lui, mândri de ei înşişi, care contribuiseră la această dezvoltare. Oraşele cele vechi puteau spune orice voiau despre Atlanta. Atlantei nu-i păsa.

Lui Scarlett îi plăcuse întotdeauna acest oraş, tocmai pentru motivele pentru care Savannah, Augusta şi Macon îl condamnau. Ca şi ea, era un amestec de ceea ce era nou şi ceea ce era vechi în Georgia, în care elementul vechi venea adeseori în conflict cu elementul nou, viguros şi încăpăţânat şi era adeseori alungat pe planul al doilea. De altfel, pentru Scarlett oraşul care se născuse – sau cel puţin fusese botezat – în acelaşi an cu ea prezenta un interes pasionant.

Toată noaptea plouase şi bătuse vântul, dar când Scarlett ajunse la Atlanta, un soare fierbinte încerca să usuce străzile întortocheate; care erau ca nişte râuri de noroi roşiatic. În locul deschis din faţa gării, pământul moale fusese ca arat şi răsturnat de neîntrerupta circulaţie care-l transformase într-o băltoacă de noroi. Ici-colo se vedeau vehicule înnămolite până la butucul roţilor. Un nesfârşit şir de furgoane militare şi de ambulanţe descărcau sau încărcau provizii şi răniţi din trenuri; noroiul se îngroşase şi îmbulzeala crescuse; vehiculele porneau cu greu; oamenii înjurau, catârii împroşcau cu noroi.

Scarlett se opri pe treapta cea mai de jos a vagonului. Era minunat de frumoasă în hainele de doliu, palidă sub vălul de crep care-i atârna fluturând până aproape de călcâie. Şovăi, nevoind să-şi murdărească pantofii şi poalele rochiei, şi căută cu privirea dacă nu se afla şi domnişoara Pittypat în învălmăşeala de furgoane, trăsuri şi şarete. Dar persoana ei grăsuţă cu obraji trandafirii nu se vedea nicăieri. Tocmai când Scarlett, puţin îngrijorată, era să-şi reîn-ceapă cercetările, un negru bătrân şi uscăţiv cu favoriţi cărunţi şi cu un aer plin de autoritate şi de demnitate se apropie de ea, trecând prin noroi cu pălăria în mână.

— Domnişoa'a Sca'lett? Eu sunt Pete', vizitiu' domnişoa'ei Pitty. Nu călcaţi în no'oiu' ăsta, îi porunci el sever, tocmai când Scarlett îşi apucase fustele ca să coboare. Sunteţi ca domnişoa'a Pitty, ca'e îşi udă picioa'ele la fel ca un copil. Vă duc eu în b'aţe!

O ridică uşor pe Scarlett, deşi părea bătrân şi plăpând, şi zărind-o pe Prissy pe platforma vagonului, cu copilul în braţe, se opri şi zise:

— Copila aia e dădaca dumneavoast'ă? Domnişoa'a Sca'lett, e p'ea tână'ă să îng'ijească de singu'ul copil al lu' domnu' Cha'les. A'anjăm noi însă asta mai tâ'ziu. Hai, fată, vino după mine şi nu ca'e cumva să scapi copilul.

Scarlett se lăsă dusă în braţe la trăsură şi nu răspunse nimic criticilor adresate ei şi lui Prissy de unchiul Peter. Trecând prin noroi, urmată de Prissy, îmbufnată, Scarlett îşi aduse aminte ce-i povestise Charles despre unchiul Peter.

"A făcut toată campania Mexicului cu tata şi l-a îngrijit când a fost rănit – de fapt i-a scăpat viaţa. Se poate spune că unchiul Peter ne-a crescut, pe Melanie şi pe mine, fiindcă eram mici când au murit tata şi mama. Cam în timpul acela mătuşa Pitty s-a certat cu fratele ei, unchiul Henry, şi atunci a venit să locuiască la noi şi să ne îngrijească. E cea mai neputincioasă fiinţă din lume – e ca un copil mare şi unchiul Peter o tratează ca pe un copil. Mătuşa Pitty n-ar fi în stare să ia nici o hotărâre, chiar dacă ar fi să-şi scape viaţa, aşa că unchiul Peter le ia pentru ea. El a fost cel care a hotărât ca, la vârsta de cincisprezece ani, să capăt mai mulţi bani de buzunar şi a insistat să fiu trimis la Harvard ca să-mi iau licenţa, atunci când unchiul Henry voia să-mi continui studiile la universitate. El a hotărât când Melly să-şi pieptene părul în sus şi când să meargă la petreceri. Îi spune mătuşii Pitty când e prea frig sau prea umed ca să meargă în vizite şi când să-şi pună un şal pe umeri. E cel mai deştept negru din câţi am văzut şi totodată şi cel mai devotat. Singurul cusur e că s-a făcut stăpân pe noi trei, trup şi suflet, şi o ştie şi el."

Peter se sui pe capră, luă biciul, şi cuvintele lui Charles se dovediră adevărate.

— Domnişoa'a Pitty e foa'te necăjită că n-a venit la ga'ă. Se temea c-o să vă supă'aţi, da' i-am spus ei şi domnişoa'ei Melly că au să se st'opească cu no'oi şi că o să vă explic eu. Domnişoa'ă Sca'lett, a' fi mai bine să luaţi copilul. Neg'esa aia mică a'e să-l scape jos.

Scarlett se uită la Prissy şi oftă. Prissy nu era deloc dădaca ideală. Recenta ei înaintare îi zăpăcise mintea. Dintr-o negresă mică, cu fuste scurte şi cu moaţe în păr, ajunsese dădacă cu rochie lungă de stambă şi turban alb, scrobit. O transformare care o zăpăcise. N-ar fi ajuns aşa de tânără la o situaţie atât de înaltă, dacă nevoile războiului şi pretenţiile intendenţei n-ar fi oprit-o pe Ellen să se despartă de Mammy sau de Dilcey, chiar de Rosa sau de Teena. Prissy nu se depărtase niciodată mai mult de o milă de Tara sau de Doisprezece Stejari, aşa încât călătoria cu trenul, plus ridicarea ei la rangul de dădacă, fusese prea mult pentru creierul închis în ţeasta ei mică şi neagră. Călătoria de douăzeci de mile de la Jonesboro la Atlanta o emoţionase în aşa hal, încât tot drumul Scarlett se văzu silită să ţină ea copilul. Acum, atâtea clădiri şi atâta lume o îmbătară pe Prissy complet. Se răsucea într-o parte şi într-alta, arăta cu degetul, sărea în sus şi scutura aşa de tare copilul, încât acesta începu să scâncească.

Scarlett regreta că Mammy nu putea să-l legene în braţele ei grase. Mammy doar punea mâna pe un copil, şi acesta tăcea. Dar Mammy era la Tara şi Scarlett nu putea face nimic. Degeaba l-ar lua ea pe micul Wade. Ţipa tot aşa de tare în braţele ei ca şi în ale lui Prissy. S-ar fi agăţat şi de panglicile bonetei ei şi i-ar fi mototolit rochia. Se prefăcu deci că n-auzise propunerea unchiului Peter.

"Poate că într-o zi am să învăţ şi eu să îngrijesc copii", se gândi ea enervată, pe când trăsura o zdruncina, ieşind cu greu din mocirla din faţa gării. "Niciodată însă n-are să-mi placă să mă joc cu ei."

Faţa lui Wade se înroşise de atâtea ţipete, şi Scarlett zise furioasă:

— Dă-i suseta pe care o ai în buzunar, Prissy. Dă-i orice, numai să tacă. Ştiu că-i e foame, dar acum n-am ce să-i fac.

Prissy scoase suseta pe care i-o dăduse Mammy de dimineaţă, şi ţipetele copilului încetară. Acum, când liniştea se restabilise şi când vedea atâtea lucruri noi, Scarlett începu să-şi recapete buna dispoziţie. Când, în sfârşit, unchiul Peter reuşi să scoată trăsura din băltoacele pline de noroi şi ajunseră pe Strada Piersicului, simţi un interes pe care nu-l simţise de luni de zile. Cum se mai dezvoltase oraşul! Nu trecuse decât un an de când fusese pe aici, şi totuşi parcă nu i se părea cu putinţă ca micul oraş Atlanta pe care-l cunoştea să se fi schimbat atâta.

În ultimul an fusese atât de absorbită de propriile ei dureri, atât de plictisită de tot ce se spunea despre război, încât nu ştia că, din clipa când începuseră luptele, Atlanta se transformase. Aceleaşi căi ferate care, în timp de pace, făcuseră din oraşul acesta ridicat la încrucişarea lor un centru comercial, erau acum de o importanţă strategică de prim rang. Departe de zona de luptă, oraşul şi căile ferate formau legătura dintre cele două armate ale Confederaţiei, armata din Virginia şi armata din Tennessee şi vest. Şi Atlanta mai unea şi cele două armate cu Sudul mai îndepărtat, de unde se aprovizionau. Acum, răspunzând nevoilor războiului, Atlanta devenise un centru industrial, o bază de spitale şi unul din principalele antrepozite pentru strângerea alimentelor şi a materialelor necesare armatelor în campanie.

Scarlett căută cu ochii micul orăşel pe care-l cunoştea atât de bine, dar nu-l mai văzu. Oraşul pe care-l vedea acum era ca un copil mic care se transformase peste noapte într-un uriaş harnic şi plin de viaţă.

Atlanta bâzâia ca un stup de albine. Oraşul era mândru de importanţa pe care o avea pentru Confederaţie şi, zi şi noapte, nu mai înceta activitatea care transforma o regiune agricolă într-una industrială. Înainte de război se găseau foarte puţine fabrici de bumbac sau de lână, arsenale şi ateliere de construcţii mecanice la sud de Maryland, şi sudiştii erau mândri de lucrul acesta. Sudul producea bărbaţi de stat şi soldaţi, plantatori şi medici, avocaţi şi poeţi, dar bineînţeles nu ingineri sau mecanici. Să îmbrăţişeze yankeii profesiuni atât de ordinare, dacă voiau! Acum însă porturile Confederaţiei erau blocate de canonierele yankee. Doar foarte puţine mărfuri reuşeau să se strecoare din Europa din cauza blocadei, şi Sudul încerca din răsputeri să-şi fabrice propriile materiale de război. Nordul putea cere lumii întregi materiale şi soldaţi, şi mii de irlandezi şi de nemţi se înrolau în armata Uniunii, atraşi de soldele oferite de Nord. Sudul nu se bizuia decât pe sine însuşi.

În Atlanta erau fabrici care produceau prea încet material de război – încet, fiindcă Sudul avea doar puţine maşini după care să poată lua model şi aproape fiecare roată şi fiecare angrenaj se făcea după planuri expediate din Anglia şi ajunse aici înfruntând blocada. Se vedeau chipuri străine pe străzile Atlantei şi cetăţeni care, acum un an, ar fi ciulit urechile auzind doar accentul din vest, nu dădeau nici o atenţie limbilor străine vorbite de europenii care, în ciuda blocadei, veniseră să construiască maşini şi să fabrice muniţii pentru Confederaţie. Erau oameni dibaci, fără de care cu greu ar fi putut Confederaţia produce pistoale, puşti, tunuri şi praf de puşcă.

Puteai aproape să auzi bătând pulsul oraşului, care muncea zi şi noapte pentru a expedia armament şi materiale spre cele două fronturi. Mereu soseau şi plecau trenuri. Funinginea deasă de la fabricile de curând clădite cădea pe casele albe. Noaptea, furnalele dogoreau şi ciocanele loveau mult timp după ce orăşenii se culcaseră. Acolo unde cu un an în urmă fuseseră locuri virane erau acuma fabrici ce produceau hamuri, şei şi ghete; arsenale pentru puşti şi tunuri, laminoare şi topitorii pentru şine de fier, şi furgoane pentru a înlocui pe cele distruse de yankei, şi tot felul de fabrici producând pinteni, zăbale, catarămi, corturi, nasturi, pistoale şi săbii. Dar topitoriilor începuse să le lipsească fierul, fiindcă prin blocadă nu trecea decât o cantitate minimă, şi minele din Alabama lucrau prea puţin din cauză că minerii erau pe front. La Atlanta nu se mai vedeau acum garduri de fier, chioşcuri de fier; porţi de fier sau chiar statui de fier pe peluzele grădinilor; toate ajunseseră în cuptoarele fabricilor.

Aici, pe Strada Piersicului şi pe străzile vecine, se aflau sediile diferitelor servicii militare; toate roiau de bărbaţi în uniforme, de infanterişti, de ofiţeri din corpul de semnalizări, din cel de transmisiuni, transporturi şi comandamentul pieţii. La marginea oraşului se afla depoul de remontă, cu ţarcuri îngrădite pline de cai şi catâri, şi pe străzile laterale erau spitalele. Din câte spunea unchiul Peter, Scarlett înţelese că Atlanta era un oraş plin cu răniţi, fiindcă avea spitale generale, spitale pentru boli contagioase şi nenumărate spitale pentru convalescenţi. Şi în fiecare zi, trenurile aduceau alţi bolnavi şi răniţi.

Orăşelul dispăruse, iar oraşul care se dezvolta era animat de o neobosită energie şi de o nepotolită activitate. Scarlett, care abia plecase din liniştea şi viaţa potolită de la ţară, era înmărmurită de atâta forfoteală, dar îi plăcea. Oraşul avea o atmosferă de înfrigurare care o înviora. I se părea că pulsul oraşului bătea în acelaşi ritm cu inima ei.

Înaintând încet prin făgaşele pline de noroi ale străzii principale, se uita cu interes la toate clădirile şi chipurile noi. Trotuarele erau înţesate de bărbaţi în uniforme purtând însemnele tuturor gradelor şi ale tuturor armelor. Strada îngustă era plină de vehicule: trăsuri, şarete, ambulanţe, furgoane militare acoperite, ai căror conducători nepricepuţi înjurau în timp ce catârii înaintau cu greu printre făgaşuri. Curieri îmbrăcaţi în cenuşiu duceau în galop ordine şi telegrame de la un sediu la altul. Convalescenţi treceau şchiopătând, sprijiniţi în cârje, însoţiţi de obicei de câte o doamnă binevoitoare. De pe terenul de instrucţie, unde recruţii erau transformaţi în soldaţi, se auzeau trompete, tobe şi comenzi. Cu gâtul strâns de emoţie, Scarlett văzu pentru prima dată uniforme yankee, când unchiul Peter îi arătă cu vârful biciului un detaşament de soldaţi în uniforme albastre, pe care un grup de soldaţi confederaţi, cu baioneta la armă, îl ducea la gară să ia trenul spre un lagăr de prizonieri.

"O", se gândi Scarlett, simţind pentru prima oară de la ziua picnicului o adevărată plăcere, "are să-mi placă să stau la Atlanta. E un oraş plin de viaţă!"

Era chiar mai plin de viaţă decât îşi dădea seama Scarlett, fiindcă se deschiseseră o mulţime de baruri noi. Oraşul roia de femeile uşoare ce urmau armata, şi bordelurile erau pline de târfe, spre marea consternare a lumii bisericoase. Toate hotelurile, toate pensiunile şi toate casele particulare erau ticsite de rude ce veniseră să fie aproape de răniţii internaţi în spitalele din Atlanta. Se dădeau petreceri şi baluri; se organizau bazaruri în fiecare săptămână; mulţi militari se căsătoreau în grabă înainte de a pleca pe front. Mirii erau în concediu şi arborau uniforme strălucitoare, cenuşiu cu auriu, miresele purtau rochii elegante importate în ciuda blocadei. Perechile treceau pe sub săbiile încrucişate ale camarazilor ce asistau la cununie; se bea şampanie, importată şi ea cu toată blocada, şi pe urmă venea despărţirea udată de lacrimi. În fiecare noapte, pe străzile întunecoase mărginite de pomi răsunau paşii dansatorilor, iar în saloane se cânta la pian, vocile sopranelor amestecându-se cu ale militarilor în melodii fermecătoare şi pune de melancolie ca "Goarna sună" şi "Scrisoarea ta a sosit, dar prea târziu". Aceste balade triste făceau să plângă ochi frumoşi care nu cunoscuseră până acum lacrimile vărsate pentru suferinţe reale.

În timp ce trăsura înainta pe stradă, prin noroiul lipicios, Scarlett îi punea lui Peter nenumărate întrebări, la care acesta răspundea arătând ici şi colo cu biciul, mândru de cunoştinţele lui.

— Acolo e a'senalul. Da, acolo se ţin tunu'ile. Nu, domnişoa'ă, alea nu sunt p'ăvălii, sunt bi'ou'ile blocadei. Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett, nu ştiţi ce sunt? Sunt bi'ou'i unde şed st'ăinii ca'e cumpă'ă de la noi bumbac şi-l t'imit la Cha'leston şi la Wilmington şi ne aduc p'af de puşcă. Nu, domnişoa'ă, nu ştiu ce fel de st'ăini sunt. Domnişoa'a Pitty zice că sunt ingleji, da' nimeni nu p'icepe ce zic. Da, e mult fum, şi funinginea asta st'ică pe'delele de mătase ale domnişoa'ei Pitty. Vine de la topito'ie şi de la fab'ici. Şi ce gălăgie fac noaptea! Nimeni nu poate să doa'mă. Nu, domnişoa'ă, nu pot să op'esc ca să vă uitaţi. Am făgăduit domnişoa'ei Pitty să vă aduc acasă imediat. Domnişoa'ă Sca'lett, răspundeţi la salut. V-au salutat domnişoa'a Me'iwehe' şi domnişoa'a Elsing.

Scarlett îşi amintea vag de două doamne cu aceste nume care veniseră de la Atlanta la Tara ca să asiste la nunta ei; ştia că sunt cele mai bune prietene ale domnişoarei Pittypat. Salută deci, întorcându-se repede în direcţia pe care i-o arătase unchiul Peter. Cele două doamne şedeau într-o trăsură oprită în faţa unei prăvălii cu stofe. Negustorul şi doi vânzători ieşiseră pe trotuar cu braţele pline de baloturi de pânzeturi, pe care le arătau. Doamna Merriwether era o doamnă înaltă şi grasă, aşa de strânsă în corset încât bustul îi ieşea înainte ca prora unui vapor. Părul ei cărunt era completat de un breton de păr fals, care se ondula mândru în bucle şatene, nepăsător că nu se armoniza cu restul părului. Avea o faţă rotundă şi roşie care exprima totodată bunătate, şiretenie şi obişnuinţa de-a porunci. Doamna Elsing era o femeie mai tânără şi mai gingaşă; odinioară fusese o adevărată frumuseţe şi îi mai rămăsese încă o oarecare strălucire puţin veştejită şi o expresie distinsă şi impunătoare.

Aceste două doamne, împreună cu o a treia, doamna Whiting, erau personajele feminine centrale ale Atlantei. Ele conduceau cele trei parohii din care făceau parte, precum şi clerul, corul şi pe enoriaşi. Organizau bazaruri şi prezidau şezători, însoţeau fete tinere la baluri şi picnicuri, ştiau cine era o partidă bună şi cine nu, cine bea pe ascuns, cine era gata să nască şi când trebuia să nască. Se pricepeau de minune în chestiunile de genealogie, cunoşteau toate familiile bune din Georgia, din Carolina de Sud şi din Virginia şi nu se sinchiseau de celelalte state, convinse că orice persoană bine trebuie să fie numai din unul din aceste trei state. Ştiau ce se cade să faci şi ce nu; întotdeauna îşi spuneau părerile ca să fie auzite de toată lumea; doamna Merriwether şi-o spunea pe-a ei cu un glas ascuţit, doamna Elsing, mai distinsă, cu o voce obosită, tărăgănată, iar doamna Whiting într-un fel de şoaptă, ca să arate ce neplăcut îi era să vorbească de astfel de lucruri. Aceste trei doamne se antipatizau şi se bănuiau una pe cealaltă, aşa cum făcuseră primii triumviri ai Romei, şi acesta era probabil şi motivul strânsei lor alianţe.

— I-am spus lui Pitty că vreau să vii la spitalul meu, strigă doamna Merriwether zâmbind. Să nu care cumva să promiţi doamnei Meade sau doamnei Whiting că te duci la ele.

— Nu, zise Scarlett care habar n-avea despre ce vorbea doamna Merriwether, dar plăcut impresionată de această primire. Sper să vă văd în curând.

Trăsura îşi continuă drumul mai departe şi se opri puţin, ca să lase două doamne, cu coşuri şi feşi în braţe, să treacă cu greu strada plină de noroi şi de pietre alunecoase.

Chiar în clipa aceea Scarlett zări o femeie mergând repede pe trotuar. Purta o rochie de culoare deschisă – prea deschisă pentru stradă – şi un şal de Paisley cu franjuri lungi până jos. Era înaltă şi frumoasă şi avea o faţă îndrăzneaţă şi un păr bogat, prea roşu ca să fie natural. Era prima oară când vedea o femeie care era evident că "şi-a dat cu ceva în păr" şi se uită la ea fascinată.

— Unchiule Peter, cine e femeia aceea? şopti ea.

— Nu ştiu.

— Ba ştii. Sunt sigură. Spune-mi.

— O cheamă Belle Watling, zise unchiul Peter strâmbându-se puţin dispreţuitor.

Scarlett observă imediat că nu spusese nici domnişoară, nici doamnă înainte de numele ei.

— Cine e?

— Domnişoa'ă Sca'lett, zise Peter încruntat, lovind caii aşa de tare încât se speriară, domnişoa'ei Pitty n-a'e să-i placă dacă înt'ebaţi atâtea luc'u'i câte nu vă p'ivesc. Acum e o mulţime de lume de tot felul pe aici, de ca'e nu face să vo'beşti.

"Doamne sfinte!" se gândi Scarlett, silită să tacă din gură. "Trebuie să fie o femeie stricată."

Niciodată nu văzuse o femeie stricată, şi-şi răsuci gâtul şi se uită după ea până dispăru în mulţime.

Acum magazinele şi noile clădiri ridicate pentru necesităţile războiului se mai răriseră şi între ele erau locuri virane. În sfârşit, cartierul comercial rămase în urmă şi începu să se zărească partea mai elegantă a oraşului. Scarlett recunoştea casele cum ar fi recunoscut nişte prieteni vechi. Iată casa impunătoare şi plină de demnitate a familiei Leyden, casa cu coloane mici albe şi cu storuri verzi a Bonnell-ilor; casa în stil georgian de cărămidă roşie a familiei McLure, străjuită în faţă de un gard de merişor. Acum trăsura mergea mai încet fiindcă multe doamne, care de pe verande, care de pe trotuar, o strigau pe Scarlett. Pe unele le cunoştea puţin, pe altele şi le amintea vag, dar pe cele mai multe nu le cunoştea deloc. Desigur că Pittypat spusese la toată lumea că vine. De o mulţime de ori trebui să-l ridice pe micul Wade ca să-l arate doamnelor care se aventurau prin noroi până la trăsură ca să-l vadă. Toate îi cereau să vină la ele la şezătoare, să coasă sau să împletească; să lucreze la spital; să nu cumva să meargă la altele. Scarlett le promitea tuturor.

Pe când treceau pe lângă o casă verde de lemn, aşezată pieziş, o mică negresă aşezată pe treptele din faţă strigă:

— Iat-o că vine!

Şi doctorul Meade, soţia lui şi băiatul lor Phil în vârstă de treisprezece ani ieşiră s-o salute. Scarlett îşi aminti că şi ei fuseseră la nunta ei. Doamna Meade se sui pe un pietroi şi întinse gâtul ca să-l vadă pe copil, doctorul însă, fără să-i pese de noroi, veni până la trăsură. Era un om înalt şi uscăţiv, cu o barbă căruntă, cenuşie; hainele fluturau pe trupul lui slab ca bătute de vânt. La Atlanta era considerat izvorul puterii şi al înţelepciunii, şi nu era de mirare că împărtăşise până la urmă credinţa concetăţenilor săi. Însă, cu toate că obişnuia să facă preziceri, şi cu tot felul lui cam pompos de a fi, era unul dintre cei mai buni oameni din oraş.

După ce strânse mâna lui Scarlett şi ciupi burta lui Wade, găsindu-l foarte bine dezvoltat, doctorul anunţă că mătuşa Pittypat jurase că Scarlett nu va intra la alt spital nici în alt comitet decât în acelea conduse de doamna Meade.

— Vai de mine! Dar am promis până acum la o mulţime de doamne, zise Scarlett.

— Desigur că doamnei Merriwether, strigă doamna Meade. Of, şi femeia asta! Mi se pare că se duce la toate trenurile.

— I-am făgăduit fiindcă habar n-aveam despre ce e vorba, mărturisi Scarlett. În orice caz, ce sunt comitetele de spitale?

Amândoi, şi doctorul şi soţia lui, părură miraţi de neştiinţa ei.

— Fireşte, ai fost până acum înmormântată la ţară şi n-ai de unde să ştii, o scuză doamna Meade. Avem comitete de infirmiere pentru diferite spitale şi pentru diferite zile. Îngrijim soldaţii, îi ajutăm pe doctori, facem feşi şi coasem haine şi, când oamenii sunt destul de sănătoşi ca să poată părăsi spitalul, îi ducem acasă la noi să-şi termine convalescenţa, până când se pot întoarce în armată. Şi îngrijim nevestele şi copiii răniţilor săraci. ai celor foarte săraci. Doctorul e la spitalul Institutului, acolo unde lucrează comitetul meu, şi toată lumea spune că face minuni şi.

— Haide, haide, doamnă Meade, zise doctorul afectuos. Ia nu mă mai lăuda în faţa lumii. Fac destul de puţin, fiindcă nu m-ai lăsat să mă înrolez.

— N-am vrut să te las? strigă ea indignată. Cine? Eu? Oraşul n-a vrut să te lase, şi o ştii prea bine. Scarlett, când lumea a auzit că are de gând să plece în Virginia ca medic militar, toate doamnele au iscălit o petiţie rugându-l să rămână aici. Evident, oraşul nu se putea lipsi de tine.

— Bine, bine, doamnă Meade, zise doctorul, care se simţea vădit satisfăcut auzind atâtea laude. Poate că, pentru moment, e destul că am un fiu pe front.

— Şi eu plec la anul, strigă micul Phil, ţopăind entuziasmat. Plec ca toboşar. Am început să-nvăţ să bat toba. Vrei să mă auzi? Mă duc să-mi aduc toba.

— Nu, nu acum, zise doamna Meade strângându-l lângă ea, cu o expresie de durere. Nu la anul, scumpul meu, poate peste doi ani.

— Dar atunci războiul are să se termine, strigă Phil supărat, fugind de lângă mama lui. Şi mi-ai promis!

Peste capul copilului, părinţii se uitară unul la celălalt cu o privire pe care Scarlett o surprinse. Darcy Meade era în Virginia, şi acum părinţii lui se strângeau mai aproape de băieţaşul care le rămăsese.

Unchiul Peter tuşi un pic.

— Domnişoa'a Pitty e'a foa'te ene'vată când am plecat de acasă şi dacă nu mă-nto'c cu'ând, a'e să leşine.

— La revedere. Trec să vă văd după-amiază, zise doamna Meade. Şi spune-i lui Pitty din partea mea că are să-i meargă şi mai rău dacă nu intri în comitetul meu.

Trăsura porni alunecând şi opintindu-se pe drumul plin de noroi; Scarlett se răsturnă pe perne şi surâse. Se simţea bine, cum nu se mai simţise de luni de zile. Atlanta, cu mulţimea, cu agitaţia, cu atmosfera ei îmbătătoare era foarte plăcută şi foarte veselă. Era mult mai simpatică decât plantaţia izolată, departe de Charleston, unde doar ţipătul aligatorilor întrerupea liniştea nopţii. La Atlanta era mai bine chiar decât la Charleston, un oraş adormit, cu grădinile lui înconjurate de ziduri înalte, şi chiar ca la Savannah, cu străzile mărginite de palmieri şi râul plin de mâl. Da, şi pentru moment prefera Atlanta chiar Tarei, oricât de dragă îi era Tara.

Oraşul acesta cu străzi înguste şi pline de noroi, întins printre dealuri ondulate, roşietice, avea ceva captivant, ceva primitiv care impresiona latura sălbatică a sufletului ei, ascunsă sub pojghiţa cu care-o acoperise educaţia dată de Elen şi de Mammy. Deodată îşi dădu seama că era făcută să trăiască aici şi nu în oraşele vechi şi liniştite de pe malul nurilor cu apă gălbuie.

Acum, casele erau din ce în ce mai rare. Aplecându-se în afară, Scarlett zări zidurile de cărămidă roşie şi acoperişul turtit al casei mătuşii Pittypat. Era aproape ultima casă de la marginea de nord a oraşului. După ea, Strada Piersicului se îngusta şi şerpuia sub pomi înalţi, până se pierdea în pădurea deasă şi liniştită. Gardul de lemn fusese de curând vopsit în alb şi grădiniţa era presărată cu ultimele narcise galbene ale primăverii. Pe scara din faţă se aflau două femei îmbrăcate în negru şi, în spatele lor, o femeie voinică cu tenul galben, cu mâinile ascunse sub şorţ, arătându-şi dinţii albi într-un zâmbet deschis. Grasă şi foarte emoţionată, domnişoara Pittypat ţopăia, cu o mână apăsată pe pieptul voluminos, ca să-şi astâmpere bătăile inimii. Scarlett o văzu pe Melanie lângă ea şi, cuprinsă de antipatie, simţi că singurul punct negru din viaţa ei la Atlanta va fi această mică persoană în doliu, care îşi strânsese buclele părului ca să pară mai impunătoare şi care o aştepta cu un surâs fericit, întipărit pe faţa ei în formă de inimă.

Când un locuitor din Sud se ostenea să-şi umple cufărul şi să pornească într-o călătorie de douăzeci de mile ca să facă o vizită cuiva, aceasta nu dura mai puţin de o lună, sau chiar mai mult. Celor din Sud le plăcea să primească şi să meargă în vizită. Şi nu era un lucru extraordinar ca nişte rude venite să petreacă Crăciunul să rămână până în iulie. Adeseori, când perechile de curând căsătorite îşi făceau obişnuitul turneu de vizite de după nuntă, rămâneau în câte o casă mai primitoare până li se năştea al doilea copil. De multe ori, mătuşi bătrâne sau unchi bătrâni veneau într-o casă să prânzească duminica şi rămâneau ani întregi, până mureau şi erau înmormântaţi acolo. Musafirii nu erau o problemă, deoarece casele erau spaţioase, servitorii numeroşi şi, în ţara asta a belşugului, câteva guri în plus nu însemnau nimic. Veneau musafiri de toate vârstele şi de toate sexele, perechi în călătorie de nuntă, tinere mame, convalescenţi sau persoane îndoliate, fete pe care părinţii voiau să le oprească de la o căsătorie nepotrivită, tinere la vârsta periculoasă care nu fuseseră încă cerute în căsătorie şi care se spera că vor face partide bune sub scutul rudelor stabilite în alte locuri. Musafirii aduceau noutate şi variaţie în viaţa domoală a Sudului şi erau întotdeauna bineveniţi.

Venind la Atlanta, Scarlett nu se gândise cât va rămâne acolo. Dacă viaţa i se va părea tot atât de plictisitoare ca la Charleston şi Savannah, se va întoarce acasă într-o lună. Dacă va fi însă plăcut, va sta oricât. De cum sosi însă, mătuşa Pitty şi cu Melanie se apucară s-o convingă să se stabilească definitiv la ele. Foloseau toate argumentele posibile. Voiau să stea cu ele de dragul ei, fiindcă o iubeau. Le era urât şi uneori le era frică noaptea singure în casa asta mare şi Scarlett era atât de curajoasă, încât le dădea şi lor curaj. Era atât de fermecătoare, încât le mai înveselea făcându-le să-şi mai uite durerea. Acum când Charles era mort, locul ei şi al fiului ei era lângă rudele lui. În afară de asta, prin testament Charles îi lăsase jumătate din casă. În sfârşit, Confederaţia avea nevoie de toată lumea ca să coasă, să împletească, să ruleze feşe şi să îngrijească răniţii.

Unchiul lui Charles, Henry Hamilton, un burlac care locuia la Hotelul Atlanta de lângă gară, îi vorbi şi el serios în această privinţă. Unchiul Henry era un domn bătrân, mic şi burtos, cu faţa trandafirie şi păr lung argintiu. Era foarte irascibil şi nu putea suferi femeile fricoase care leşinau pentru orice fleac. Acesta era motivul pentru care abia vorbea cu sora lui, domnişoara Pittypat. Din copilărie avuseseră temperamente diametral opuse şi animozitatea dintre ei crescuse din cauza felului cum îl crescuse ea pe Charles; dintr-un fiu de militar făcuse un molâu. Cu mulţi ani în urmă o jignise atât de tare, că acum domnişoara Pitty nu vorbea de el decât în şoaptă şi cu atâtea reticenţe, încât un străin ar fi putut crede că vorbeşte cel puţin de un ucigaş şi nu de un bătrân avocat cinstit. Lucrul acesta se întâmplase în ziua în care Pitty voise să retragă cinci sute de dolari din averea ei, pe care o administra Henry, ca să-i investească într-o mină de aur fictivă. El nu-i dăduse voie s-o facă, spunându-i înfuriat că n-avea minte nici cât un cărăbuş şi că îl apucau toţi nervii când stătea doar cinci minute lângă dânsa. Din ziua aceea nu-l mai vedea decât o dată pe lună, când unchiul Peter o ducea la biroul lui să scoată banii de care avea nevoie pentru gospodărie. După aceste vizite scurte, Pitty petrecea restul zilei în pat, plângând şi mirosind săruri. Melanie şi Charles, care erau în excelente relaţii cu unchiul lor, se oferiseră de mai multe ori s-o scape de această corvoadă, dar Pitty lua o expresie de copil încăpăţânat şi refuza. Henry era crucea ei şi trebuia s-o poarte. Charles şi Melanie ajunseseră la concluzia că această emoţie reînnoită îi făcea plăcere, fiind singura emoţie în viaţa ei monotonă.

Scarlett plăcu imediat unchiului Henry, fiindcă, zicea el, cu toate aerele ei afectate, se vede că are bun-simţ. Ei administra nu numai averea lui Pitty şi a Melaniei, ci şi pe aceea pe care Charles o lăsase lui Scarlett. Pentru Scarlett fu o plăcută surpriză când află că acum era o femeie bogată. Căci Charles îi lăsase, în afară de jumătate din casa lui Pitty, şi o moşie şi imobile în oraş. Magazinele şi antrepozitele înşirate de-a lungul căii ferate, lângă gară, care făceau parte din ceea ce moştenise, îşi întreiseră valoarea de când începuse războiul. Când unchiul Henry îi făcu inventarul averii, îi vorbi şi de chestiunea stabilirii ei definitive în Atlanta.

— Când Wade Hampton va ajunge major, are să fie un tânăr bogat, zise el. După felul cum se dezvoltă Atlanta, averea lui îşi va înzeci valoarea în douăzeci de ani, şi se cuvine ca băiatul să fie crescut acolo unde se află averea lui, ca să se deprindă să vadă de ea. dar şi de partea lui Pitty şi a Melaniei. În curând are să fie singurul ce va purta numele de Hamilton, căci eu n-am să trăiesc veşnic.

Cât despre unchiul Peter, el nu se îndoia că Scarlett venise să se stabilească pentru totdeauna la Atlanta. Era de necrezut ca singurul fiu al lui Charles să fie crescut undeva unde el să nu-l poată supraveghea. În faţa tuturor acestor argumente, Scarlett surâdea dar nu zicea nimic, nevoind să se angajeze înainte de a vedea dacă şederea la Atlanta şi relaţiile constante cu rudele ei prin alianţă îi vor plăcea. De asemenea, ştia că va trebui să capete aprobarea lui Gerald şi a lui Ellen. Şi nu numai atâta. Acum, când nu era la Tara, îşi dădea seama cât de mult îi lipseau câmpiile roşii, bumbacul verde care răsărea şi dulcea linişte a înserării. Era prima oară când înţelegea vag ce voia să spună Gerald când afirma că purta şi ea în sânge dragostea de pământ.

Pentru moment deci Scarlett, deşi foarte amabilă, evită să precizeze durata vizitei sale şi se adapta uşor vieţii din casa de cărămidă roşie de la liniştitul capăt al Străzii Piersicului.

Trăind alături de rudele de sânge ale lui Charles, cunoscând căminul în care crescuse, Scarlett putea acum să-l înţeleagă pe adolescentul care o făcuse soţie, văduvă şi mamă într-un timp atât de scurt. Acum înţelegea uşor de ce era sfios, candid şi idealist. Chiar dacă Charles moştenise vreuna din calităţile tatălui său, care fusese un militar aspru, curajos şi iute la mânie, ele fuseseră înăbuşite din copilărie de atmosfera plină de feminitate în care trăise. Fusese foarte legat de copilăroasa Pitty şi mai legat decât sunt fraţii, de obicei, de Melanie şi nu erau pe lume două femei mai încântătoare şi mai puţin pregătite pentru viaţă ca ele.

Cu şaizeci de ani în urmă, mătuşa Pitty căpătase la botez numele de Sarah Jane Hamilton, dar când era mică tatăl ei care o adora o poreclise Pittypat, din cauza felului cum îşi mişca întruna picioruşele neobosite, şi nimeni nu-i mai spusese altfel decât Pittypat. În anii care urmaseră acestui al doilea botez se întâmplaseră multe schimbări, care făcuseră ca numele să devină comic. Din copila uşoară şi iute nu mai rămăseseră acum, în afară de obiceiul de a sporovăi şi a râde oricând şi fără rost, decât două picioare mici, nepotrivite cu greutatea trupului. Mătuşa Pitty era acum o femeie grasă, cu obrajii roşii şi părul argintiu. Îşi strângea aşa de tare corsetul, încât întotdeauna gâfâia puţin. Picioarele şi le încălţa în pantofi prea mici şi nu putea face decât câţiva paşi pe jos. Cea mai mică emoţie îi dădea palpitaţii şi, plină de grijă pentru inima ei, leşina la orice fleac. Toţi ştiau că leşinurile ei nu erau decât şiretlicuri femeieşti, dar o iubeau destul ca să nu i-o spună. Toată lumea o iubea şi o răsfăţa ca pe un copil; nimeni nu o lua în serios, în afară de fratele ei Henry.

Îi plăcea bârfeala mai mult decât orice pe lume, chiar mai mult decât să mănânce, şi ceasuri întregi vorbea de treburile celorlalţi, fără răutate însă. Nu avea memoria numelor, a datelor şi a locurilor, şi adeseori confunda personajele unei drame din Atlanta cu cele ale altei drame; lucrul acesta nu făcea rău nimănui, fiindcă spusele ei nu erau luate în serios. Nimeni nu-i povestea vreun lucru într-adevăr groaznic sau scandalos, fiindcă situaţia ei de fată bătrână trebuia respectată, deşi avea şaizeci de ani. Prietenele ei o iubeau şi complotau cum s-o ferească de rele ca să rămână, deşi bătrână acum, un copil răsfăţat.

În multe privinţe, Melanie semăna cu mătuşa ei. Avea timiditatea, îmbujorările bruşte şi modestia ei, dar avea şi bun-simţ. "Un anumit fel de bun-simţ, trebuie s-o recunosc", îşi zicea vrând-nevrând Scarlett. Ca şi mătuşa Pitty, Melanie avea o faţă de copil care nu cunoscuse ticăloşia, ci numai simplitatea şi bunătatea, sinceritatea şi dragostea, un copil care nu ştia ce e răul şi răutatea şi care nu le-ar recunoaşte dacă ar fi pusă în faţa lor. Fiindcă fusese întotdeauna fericită, voia ca toţi cei din jurul ei să fie fericiţi, sau cel puţin mulţumiţi. De aceea nu vedea decât binele în toate şi se grăbea să-l sublinieze. Oricât de proastă sau de mărginită era o servitoare, ea găsea că e credincioasă şi bună; oricât de urâtă şi de antipatică era o fată, ea îi descoperea graţie sau nobleţe de caracter, oricât de plictisitor sau de lipsit de valoare era un bărbat, îl vedea nu cum era în realitate, ci cum ar fi putut fi.

Graţie acestor calităţi, ce izvorau sincer şi spontan dintr-o inimă generoasă, toată lumea se îngrămădea în jurul ei. De altfel, cine ar fi rezistat farmecului unei persoane care descoperă în alţii calităţi pe care ei nici nu visează că le au? Avea mai multe prietene ca orice altă fată din oraş şi mai mulţi prieteni chiar, deşi avea puţini adoratori, fiindcă îi lipsea egoismul şi şiretenia care ajută pe femei să cucerească inimile bărbaţilor.

Melanie făcea tot ce învăţau să facă fetele din Sud, adică să-i ajute pe oameni să se simtă bine şi mulţumiţi de ei înşişi. Această fericită influenţă feminină făcea ca societatea celor din Sud să fie atât de plăcută. Femeile ştiau că o ţară în care bărbaţii sunt mulţumiţi, în care nimeni nu-i contrazice şi nu le jigneşte vanitatea, e un loc plăcut de trăit pentru femei. Aşadar, din leagăn până în mormânt, femeile se străduiau să-i facă pe bărbaţi să se simtă satisfăcuţi de ei înşişi; iar bărbaţii, mulţumiţi, le răsplăteau prin curtenie şi adoraţie. De fapt, bărbaţii recunoşteau doamnelor orice calitate în afară de inteligenţă. Scarlett avea acelaşi farmec ca şi Melanie, dar şi-l exercita cu mai mult meşteşug şi mai multă îndemânare. Deosebirea dintre cele două fete era că Melanie spunea cuvinte frumoase şi măgulitoare din dorinţa de a face lumea fericită, chiar şi numai o clipă, în timp ce Scarlett nu o făcea decât ca să-şi atingă scopurile.

Melanie şi Pittypat, cele două femei pe care Charles le iubise mai presus de orice, nu-l pregătiseră însă deloc pentru viaţă, şi căminul în care crescuse fusese ca un cuib călduţ. Ce casă liniştită, distinsă şi învechită în comparaţie cu Tara! Scarlett simţea că această casă avea nevoie de mirosurile bărbăteşti de coniac, tutun şi briantină; ar fi vrut să audă, din când în când, glasuri răguşite de bărbaţi şi înjurături; ar fi vrut să vadă puşti, mustăţi, şei, hamuri şi câini. Simţea lipsa glasurilor certăreţe care se auzeau la Tara ori de dte ori lipsea Ellen, şi Mammy se certa cu Pork, Rosa se încăiera cu Teena, ea se lua la harţă cu Suellen, şi Gerald îi ameninţa pe toţi. Nu era deci de mirare ca Charles să fi ajuns ca o curcă plouată. Aici nu există enervare; lumea nu se răstea, toţi se înţelegeau între ei şi bătrânul autocrat cărunt din bucătărie conducea totul. Scarlett, care spera că va da de puţină libertate scăpând de Mammy, descoperi spre marea ei nemulţumire că normele de conduită ale lui Peter erau mai stricte chiar decât ale lui Mammy, mai ales în ceea ce privea pe "văduva lu' domnu' Cha'les".

În casa asta, Scarlett se regăsi pe sine şi, aproape fără să-şi dea seama, spiritul i se echilibră. Nu avea decât şaptesprezece ani, era sănătoasă şi plină de energie şi rudele lui Charles se sileau s-o facă fericită. Dacă nu reuşeau complet, nu era vina lor; nimeni nu-i putea vindeca inima de junghiul care o străbătea de câte ori se pomenea numele lui Ashley. Şi ce des îl pomenea Melanie! Ce plicticoase erau Pitty şi Melanie căutând mereu mijloace pentru a calma durerea de care credeau că suferă! Îşi împingeau deoparte propria lor durere, ca s-o distreze pe ea. Se osteneau să-i pregătească mâncărurile care-i plăceau; îi fixau ceasuri când trebuia să-şi facă siesta, şi când trebuia să iasă la plimbare cu trăsura. Nu numai că se extaziau admirându-i curajul, silueta, mâinile şi picioarele mici, tenul alb, dar îi repetau întruna că o iubesc, o mângâiau, o strângeau în braţe şi o sărutau ca să-i dovedească dragostea lor.

Lui Scarlett nu-i plăceau mângâierile, dar adora complimentele. La Tara nimeni nu-i spusese despre persoana ei lucruri atât de frumoase. De fapt, Mammy căuta să-i combată încrederea în sine. Acum, micul Wade n-o mai deranja atât de mult, fiindcă toţi din casă, negri şi albi, precum şi vecinii îl adorau şi veşnic se certau care să-l ţină în poală. Mai ales Melanie murea după el. Chiar când ţipa cât îl ţinea gura, Melanie îl găsea adorabil şi adăuga: "Comoara mea! Cum aş vrea să fii al meu!"

Uneori, lui Scarlett îi venea greu să-şi ascundă sentimentele. Tot o mai considera pe mătuşa Pitty cea mai neghioabă dintre bătrâne, şi leşinurile ei o scoteau din sărite. Pentru Melanie simţea o aversiune geloasă ce creştea pe măsură ce trecea timpul, şi uneori era silită să plece brusc din cameră când Melanie, plină de dragoste sau de mândrie, vorbea de Ashley sau îi citea scrisorile cu voce tare. În general însă viaţa se scurgea cât se poate de plăcut în împrejurările existente. Atlanta era un loc mai interesant decât Savannah sau Charleston, şi chiar decât Tara, şi oferea atâtea preocupări noi, create de nevoile războiului, încât nu mai avea timp să se gândească la lucruri triste. Uneori însă când sufla în lumânare şi-şi îngropa capul în pernă, ofta şi se gândea: "Dacă Ashley n-ar fi căsătorit! Dacă n-ar trebui să lucrez în blestematul acela de spital! O, dacă aş putea avea câţiva adoratori!"

Lui Scarlett îi fusese silă de la început de munca la spital; nu putea însă scăpa de această îndatorire, întrucât făcea parte şi din comitetul doamnei Meade, şi din cel al doamnei Merriwether. Aceasta însemna patru dimineţi pe săptămână petrecute într-un spital înăbuşitor şi plin de mirosuri grele, cu capul legat cu un tulpan şi cu un halat grosolan până la călcâie. Tinere sau bătrâne, toate femeile măritate din Atlanta erau infirmiere, şi încă infirmiere pline de zel, care lui Scarlett i se părea un fel de fanatism. Ele credeau serios că şi ea avea aceleaşi simţăminte patriotice, şi ar fi fost indignate dacă ar fi aflat ce puţin o interesa războiul. În afară de grija permanentă pentru Ashley, războiul nu o interesa deloc şi îngrijea bolnavii numai fiindcă nu ştia cum să scape de corvoada asta.

Meseria de infirmieră n-avea, fireşte, nimic poetic. Nu însemna nimic decât gemete, delir, moarte şi mirosuri grele. Spitalele erau ticsite de soldaţi bărboşi, murdari şi plini de păduchi, care miroseau îngrozitor şi aveau răni atât de hidoase, încât ţi se făcea rău doar privindu-le. Spitalele miroseau a cangrenă; mirosul acesta îi pătrundea în nări înainte de a ajunge la uşă; un miros dulceag, greţos, care îi intra în mâini, în păr şi o urmărea şi în vis. Nori de muşte, de musculiţe şi de ţânţari pluteau bâzâind prin sălile spitalului, chinuindu-i pe soldaţi şi făcându-i să înjure sau să se vaiete încet. Şi, în timp ce-şi scărpina înţepăturile de ţânţari, Scarlett mişca evantaie din foi de palmieri până când o dureau umerii, dorind să-i vadă morţi pe toţi oamenii aceştia.

Pe Melanie însă părea că n-o supără nici mirosurile, nici rănile, nici corpurile goale. Lui Scarlett acest lucru i se părea ciudat pentru o persoană care fusese întotdeauna cea mai sperioasă şi mai ruşinoasă dintre femei. Uneori, ţinând un lighean sau instrumente, pe când doctorul Meade tăia în carnea cangrenată, Melanie se îngălbenea. O dată, după o astfel de operaţie, Scarlett dădu peste ea în camera unde se păstra rufăria, vărsând într-un prosop. Dar cât timp era într-un loc unde o puteau vedea răniţii, se arăta blândă, înţelegătoare şi veselă, şi toţi soldaţii din spital ziceau că e un înger de bunătate. Şi lui Scarlett i-ar fi plăcut să i se spună aşa, dar pentru asta ar fi trebuit să atingă bărbaţi plini de păduchi, să bage degetele în gâtlejurile bolnavilor leşinaţi ca să vadă dacă nu s-au sufocat, să bandajeze membre amputate şi să caute viermi în cărnuri pline de puroi. Nu, era neîndoielnic că nu-i plăcea să fie infirmieră.

Poate că această meserie i s-ar fi părut suportabilă dacă i s-ar fi permis să-şi exercite farmecele asupra convalescenţilor, fiindcă mulţi dintre ei erau drăguţi şi de familie bună; numai că în situaţia ei de văduvă lucrul acesta nu-i era îngăduit. Domnişoarele din localitate, care nu aveau voie să fie infirmiere de teamă să nu vadă lucruri ce nu se cădea a fi văzute de ochi feciorelnici, îngrijeau de saloanele de convalescenţi. Nefiind nici măritate, nici văduve, puteau să cocheteze cât voiau şi făceau ravagii printre convalescenţi. Scarlett observă cu tristeţe că până şi fetele mai urâţele se logodeau foarte uşor.

În afară de muribunzi şi de grav răniţi, Scarlett nu vedea decât femei, şi lucrul acesta îi era nesuferit nu numai fiindcă n-avea încredere în semenele ei, ci şi pentru că o plictiseau. Totuşi, de trei ori pe săptămână trebuia să se ducă la şezătorile de lucru şi la comitetele pentru rulat feşi, organizate de prietenele Melaniei. La aceste adunări, fetele care-l cunoscuseră pe Charles erau bune şi atente cu ea, mai ales Fanny Elsing şi Maybelle Merriwether, fiicele celor două doamne care erau cele mai de vază şi mai autoritare din oraş. Se purtau însă respectuos cu ea, ca şi cum ar fi fost o bătrână cu viaţa sfârşită; vorbeau întruna de serate dansante şi de adoratori, făcând-o să le invidieze plăcerile şi să-i pară rău de văduvia ei care o lipsea de astfel de petreceri. Ah, şi când te gândeşti că era de trei ori mai atrăgătoare decât Fanny ori Maybelle! Ce nedreaptă e viaţa! Ce nedrept e ca toată lumea să creadă că inima ei era în mormântul lui Charles, când de fapt era cu Ashley, în Virginia!

În ciuda acestor mici neplăceri, Atlanta îi plăcea mult. Săptămânile treceau, şi vizita ei se prelungea.