Capitolul IX.

Într-o dimineaţă de vară, Scarlett şedea la fereastra odăii ei de culcare şi se uita tristă la căruţele şi trăsurile pline de fete tinere, de militari şi de doamne mai în vârstă. Toţi coborau veseli pe Strada Piersicului, îndreptându-se spre pădure după ramuri de copaci cu care să împodobească sala pentru bazarul ce se ţinea în aceeaşi seară în folosul spitalelor. Coroanele copacilor se uneau deasupra drumului, iar frunzele îşi profilau umbrele pe pământ. De sub copitele cailor zburau nori mici de praf roşiatic. Într-o căruţă, cea din frunte, erau patru negri voinici cu topoare cu care să taie crengile şi să doboare viţa sălbatică. În fundul căruţei erau îngrămădite coşuri învelite cu şervete, pline de provizii, şi vreo zece pepeni verzi. Doi dintre negri aveau un banjo şi o armonică şi interpretau în felul lor melodia "Dacă vrei să petreci bine, înrolează-te în cavalerie". În urma lor se înşira vesela cavalcadă. Fetele tinere purtau rochii răcoroase de bumbac înflorat, eşarfe uşoare, mitene, pălării mari de pai şi umbreluţe care să le apere de soare tenul şi pielea. Doamnele mai în vârstă zâmbeau calm auzind glumele ce se aruncau de la o trăsură la alta. Convalescenţii, abia ieşiţi din spitale, şedeau înghesuiţi între doamne grase şi fete subţiri, care îi îngrijeau cu multă dragoste. Ofiţeri călare mergeau fără să se grăbească pe lângă trăsuri. Roţile scârţâiau, pintenii sunau, fireturile scânteiau, umbreluţele săltau, evantaiele se mişcau şi negrii cântau. Toată lumea se ducea să adune verdeaţă şi să se amuze mâncând pe iarbă bucatele aduse în coşuri şi pepenii. "Toată lumea", se gândi Scarlett îmbufnată, "afară de mine."

Trecând prin faţa ei, toţi o salutară şi o strigară, şi ea încercă să le răspundă amabil, dar îi veni greu. O durere mică dar ascuţită îi înţepa inima şi i se ridica în gât; acolo se va face nod şi nodul se va preface curând în lacrimi. Toată lumea se ducea la picnic, afară de ea. Adică toată lumea afară de ea, de Pittypat, de Melly şi de celelalte nenorocite în doliu. Melly şi Pittypat însă păreau nepăsătoare. Nici nu le trecea prin cap că s-ar fi putut duce la petrecere. Scarlett însă ar fi dat orice ca să poată merge.

Nu era drept. Lucrase de două ori mai mult ca orice altă fată ca să pregătească totul pentru bazar. Împletise şosete şi bonete pentru copii, cuverturi şi fulare şi coţi întregi de dantelă, şi pictase nu ştiu câte vase de porţelan. Şi apoi brodase steagul confederaţilor pe vreo şase feţe de pernă (de fapt stelele erau cam neregulate, unele fiind rotunde şi altele având şase sau şapte vârfuri, dar efectul general era bun). Ieri lucrase până la extenuare într-un hambar prăfuit ca să întindă pânza subţire, galben, roz şi verde, peste standurile ce se înşirau lângă pereţi. Supravegheată de doamnele din comitetul spitalului, muncise din greu şi nu se distrase deloc. Nu era amuzant să stai lângă doamna Merriwether, sau doamna Elsing, sau doamna Meade, care te terorizau ca pe negri. Şi pe urmă, trebuia să asculţi cum se lăudau cu succesele fiicelor lor. Şi, culmea, făcuse două băşici la degete ajutând-o pe Pittypat şi pe bucătăreasă să facă prăjituri pentru tombolă.

Acum, după ce muncise ca o roabă, trebuia să se retragă demnă tocmai când începea hazul. Nu era drept să aibă un soţ mort şi un copil care ţipă în odaia vecină, şi să fie ţinută departe de tot ce e plăcut pe lume!

Nu se scursese decât un an de când purtase şi ea rochii vesele, în loc de doliul acesta mohorât, şi fusese aproape logodită cu trei tineri. Nu avea decât şaptesprezece ani, şi picioarele ei cereau să danseze.

O, ce nedreptate! Viaţa trecea pe lângă ea pe drumul umbrit, plin de dogoarea verii – viaţa în uniforme cenuşii şi rochii de organdi înflorat, în sunetele banjoului şi ale pintenilor. Încercă să nu surâdă şi să nu facă gesturi prea înflăcărate bărbaţilor pe care-i cunoştea mai bine, acelora pe care îi îngrijise în spital; îi venea însă greu să nu râdă făcând gropiţe, păstrând înfăţişarea unei femei al cărei bărbat i-ar fi luat inima cu el în mormânt, atunci când de fapt nu era aşa.

Încetă brusc de-a mai saluta şi de-a face gesturi, căci mătuşa Pittypat intrase în odaie, gâfâind ca de obicei din cauza scărilor, şi o smucise destul de brutal de lângă fereastră.

— Ţi-ai pierdut minţile, scumpa mea? Cum de ţi-a venit să faci semne bărbaţilor de la fereastra odăii tale de culcare? Scarlett, îţi spun drept, sunt indignată! Ce-ar spune mama ta?

— Bine, dar lumea nu ştie că e odaia mea de culcare.

— Dar ar putea bănui că e odaia ta! Draga mea, nu trebuie să faci asemenea lucruri. Toată lumea are să vorbească de tine şi are să spună că eşti uşuratică. În orice caz, doamna Merriwether ştie că e dormitorul tău.

— Îmi închipui că are s-o spună tuturor băieţilor, scorpia bătrână!

— Ssst, draga mea! Dolly Merriwether e cea mai bună prietenă a mea!

— Asta n-o împiedică să fie o scorpie. Oh, îţi cer iertare, mătuşă, nu plânge! Uitasem că e fereastra dormitorului meu. N-am s-o mai fac. voiam. voiam doar să-i văd trecând. Aş fi vrut să mă duc şi eu.

— Draga mea!

— Ba da, e adevărat! M-am săturat de stat acasă.

— Scarlett, făgăduieşte-mi că n-ai să mai spui asemenea lucruri. Lumea te-ar vorbi de rău. Ar spune că nu respecţi cum se cuvine memoria sărmanului Charlie.

— O, mătuşă, nu mai plânge!

— O, şi-acum te-am făcut şi pe tine să plângi, suspină Pittypat oarecum mulţumită, căutându-şi batista în buzunarul fustei.

Durerea cea ascuţită ajunsese în sfârşit în gâtlejul lui Scarlett şi acum plângea tare, dar nu pentru bietul Charlie, cum credea Pittypat, ci pentru că nu se mai auzea uruitul roţilor şi râsetele vesele.

Cu foşnet de mătăsuri, Melanie intră în odaie; fruntea îi era încruntată de grijă şi în mână ţinea o perie de cap. Părul ei negru, de obicei bine strâns, era fără fileu, desfăcut în jurul feţei, într-o masă de bucle şi ondulaţii.

— Dragele mele, ce s-a întâmplat?

— Charlie! suspină Pittypat, cedând cu totul plăcerii pe care i-o făcea durerea şi ascunzându-şi capul pe umărul lui Melly.

— O, zise Melly şi buzele-i începură să tremure auzind numele fratelui ei. Fii curajoasă, dragă. Nu plânge. O, Scarlett!

Scarlett se trântise pe pat şi plângea cu sughiţuri; îşi plângea tinereţea pierdută şi plăcerile tinereţii care îi erau refuzate; plângea de indignare şi de disperare, ca un copil obişnuit să capete tot ce vrea dacă plânge, şi care acum ştie că lacrimile nu-i mai pot ajuta. Îşi îngropă capul în pernă şi începu să ţipe şi să izbească cu picioarele în plapuma de puf.

— Mai bine aş muri, ţipă ea disperată.

Văzând atâta durere, lacrimile lui Pittypat se opriră, iar Melly se repezi lângă pat să-şi mângâie cumnata:

— Dragă, nu plânge! Gândeşte-te cât de mult te-a iubit Charles şi asta să-ţi fie alinare! Gândeşte-te la scumpul tău copilaş!

Revolta pe care o simţea văzându-se neînţeleasă, amestecată cu sentimentul de-a fi ţinută departe de toate plăcerile, o gâtuiră pe Scarlett, făcând-o să nu poată rosti un cuvânt. Şi asta era bine, fiindcă dacă ar fi vorbit, ar fi ţipat adevărul care o rodea, în cuvintele brutale folosite de obicei de Gerald. Melanie o bătu pe umăr, iar Pittypat străbătu odaia, călcând greoi în vârful picioarelor, şi se duse să tragă storurile.

— Nu le trage, ţipă Scarlett, scoţând din pernă o faţă roşie şi umflată de plâns. Nu sunt destul de moartă ca să tragi storurile. deşi nici mult nu mai am. O, duceţi-vă de aici şi lăsaţi-mă în pace!

Şi îşi înfundă iar faţa în pernă; după ce se consultară încet, mătuşa şi cumnata ei ieşiră binişor. O auzi pe Melanie spunându-i încet lui Pittypat, pe când coborau scările:

— Mătuşă Pitty, aş dori să nu-i mai vorbeşti de Charles. Vezi cum o tulbură. Săraca, are o privire stranie şi ştiu că se străduieşte să nu plângă. Nu trebuie să-i mărim durerea.

În furia ei neputincioasă, Scarlett lovi plapuma cu picioarele căutând disperată o înjurătură.

— Fir-ar al dracului să fie! zise ea în sfârşit şi se simţi puţin uşurată.

Cum putea Melanie să fie mulţumită să stea acasă şi să nu se distreze, să poarte doliu după fratele ei, când n-avea decât optsprezece ani? Melanie parcă nu înţelegea sau nu-i păsa că viaţa trece pe lângă ea în sunete de pinteni.

"E ca de lemn", gândi Scarlett, dând cu pumnii în pernă. "Şi niciodată n-a avut atâtea succese ca mine, şi nu-i pare rău după lucrurile pe care le regret eu. Şi, în afară de asta, îl are pe Ashley, pe când eu. eu n-am pe nimeni!"

Şi această nouă durere o făcu să izbucnească iar în lacrimi.

Rămase tristă în odaia ei până după-amiază şi nu se înveseli nici după ce toţi cei ce se duseseră la picnic se întoarseră în căruţe pline de ramuri de pini, de viţă şi de ferigă.

Toţi păreau obosiţi, dar fericiţi, şi-i făceau semne, cărora ea le răspunse plictisită. Viaţa e un lucru zadarnic şi nu merită s-o trăieşti!

Salvarea veni sub o formă la care nu se aştepta câtuşi de puţin. În timpul siestei, sosiră doamna Merriwether şi cu doamna Elsing. Mirate de venirea musafirelor la o asemenea oră, Melanie, Scarlett şi mătuşa Pittypat se sculară, îşi încheiară repede bluzele, îşi neteziră părul şi coborâră în salon.

— Copiii doamnei Bonnell au pojar, zise brusc doamna Merriwether, arătând ca şi când o considera pe doamna Bonnell direct răspunzătoare de lucrul acesta.

— Şi fetele McLure au fost chemate în Virginia, adăugă doamna Elsing cu vocea ei de muribundă, făcându-şi vânt agale, ca şi cum pentru ea nimic nu avea mare importanţă. Dallas McLure a fost rănit.

— Ce îngrozitor! ziseră în cor cele trei gazde. Oare bietul Dallas.

— Nu. E numai rănit la umăr, zise doamna Merriwether repede. Dar s-a întâmplat într-un moment cât se poate de nepotrivit. Fetele se duc să-l aducă acasă. Dar, Doamne sfinte, n-avem timp să stăm la taifas! Trebuie să ne ducem repede înapoi la arsenal şi să terminăm cu împodobitul sălii. Pitty, avem nevoie de tine şi de Melly diseară să ţineţi locul doamnei Bonnell şi al fetelor McLure.

— O, Dolly, dar nu putem veni!

— Să nu-mi spui mie că nu puteţi veni, Pitty Hamilton, zise doamna Merriwether energic. Avem nevoie de tine ca să-i supraveghezi pe negri la bufet. Acesta era rolul doamnei Bonnell. Şi, Melly, tu trebuie să ţii standul fetelor McLure.

— O, nu putem. ştii doar că Charlie a murit doar de un.

— Te înţeleg, dar nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cauză, interveni doamna Elsing cu o voce blândă, care puse lucrurile la punct.

— O, am vrea să ajutăm. dar de ce nu căutaţi nişte fete drăguţe să ţină standurile?

Doamna Merriwether pufni.

— Nu ştiu ce s-a întâmplat cu tineretul din ziua de astăzi. N-are simţul răspunderii. Toate fetele care n-au standuri au găsit o mulţime de pretexte ca să nu primească. Pe mine însă nu mă păcălesc! Nu vor să fie împiedicate de-a se învârti în jurul ofiţerilor, şi atâta tot. Şi le e teamă că rochiile lor n-or să se vadă bine din dosul tejghelii. Cât n-aş da ca omul acela cu blocada. cum îl cheamă?

— Căpitanul Butler, zise doamna Elsing.

— Ei da, să aducă mai mult material pentru spitale şi mai puţine crinoline şi dantele. Azi am văzut cel puţin douăzeci de rochii noi, aduse de el, cu toată blocada. Căpitanul Butler. m-am săturat de numele ăsta. Acum, Pitty, n-am timp de discuţii. Trebuie să veniţi. Toată lumea o să înţeleagă. N-are să te vadă multă lume, Pitty, şi Melly va fi foarte puţin vizibilă. Standul bietelor fete McLure e în fund şi nu-i prea frumos, aşa că nimeni n-are să te observe.

— Cred că ar trebui să mergem, zise Scarlett, încercând să-şi ascundă nerăbdarea şi să dea feţei sale o expresie serioasă şi simplă. Măcar atâta putem face şi noi pentru spital.

Niciuna dintre musafire nu-i pomenise măcar numele, aşa că îi aruncară amândouă o privire înţepată. Chiar într-o situaţie atât de critică, nu se gândiseră să ceară unei femei văduve abia de-un an să apară în lume. Scarlett le susţinu privirea cu ochii măriţi, ca de copil mirat.

— Cred că ar trebui să mergem toate şi să ajutăm să iasă bine. Pot să stau şi eu la stand cu Melly. fiindcă ar fi mai bine să fim două în loc de una, nu-i aşa, Melly?

— Atunci. începu Melly, neştiind ce să mai facă.

Ideea de a apare în lume la o reuniune mondenă, fiind în doliu, era atât de extraordinară încât se simţi complet dezorientată.

— Scarlett are dreptate, zise doamna Merriwether observând semne de nehotărâre.

Şi, ridicându-se, îşi aranjă crinolina şi urmă:

— Voi două – adică toate trei trebuie să veniţi. Haide, Pitty, nu începe din nou. Gândeşte-te ce mare nevoie are spitalul de bani pentru paturi noi şi doctorii. Şi ştiu că lui Charlie i-ar plăcea să ajuţi cauza pentru care el şi-a dat viaţa.

— Bine, zise Pittypat, dezarmată cum era întotdeauna în faţa unei personalităţi mai energice, dacă credeţi că lumea ne va înţelege.

"E prea frumos ca să fie adevărat! Nu-mi vine să cred!" cânta o voce în inima fericită a lui Scarlett, în timp ce se strecura discret în dosul standului drapat în roz şi galben, care fusese standul fetelor McLure. În sfârşit, era la o petrecere! După un an de izolare cernită, cu oameni vorbind numai în şoaptă, după ce era să înnebunească de plictiseală, se ducea iar la o petrecere, la cea mai mare petrecere dată vreodată în Atlanta! Şi avea să fie lume, şi lumini multe, şi avea să audă muzică, şi să vadă cu ochii ei minunatele dantele, rochii şi jabouri pe care vestitul căpitan Butler le adusese cu el din ultima lui călătorie, în ciuda blocadei yankee.

Se aşeză pe unul din scăunelele din dosul tejghelei şi se uită în lungul sălii uriaşe, care până în după-amiaza aceasta nu fusese decât o şură urâtă şi goală, în care soldaţii făceau instrucţie. Ce mult trebuie să fi lucrat astăzi doamnele ca s-o facă atât de frumoasă! Era splendidă. Parcă toate lumânările şi toate sfeşnicele din Atlanta fuseseră aduse aici. Erau sfeşnice de argint cu douăsprezece braţe, sfeşnice de porţelan împodobite cu figurine minunate şi sfeşnice vechi de bronz, drepte şi mândre. Toate erau încărcate cu lumânări de toate mărimile şi de toate culorile, parfumate cu dafin. Erau sfeşnice şi pe rastelul de ţinut puşti de pe pereţii sălii, pe mesele acoperite de flori, chiar pe pervazurile ferestrelor deschise, unde adierile vântului călduţ de vară făceau să tremure flacăra lor.

În mijlocul sălii, lampa cea mare şi urâtă, atârnată de tavan cu lanţuri ruginite, era complet transformată de ramurile de iederă şi de viţă sălbatică care şi începuseră să se veştejească de atâta căldură. Pereţii erau acoperiţi de ramuri de pin care răspândeau o aromă plăcută şi formau în colţuri frumoase umbrare de verdeaţă, unde puteau şedea doamnele bătrâne care veniseră să însoţească pe fetele tinere. Lungi şi graţioase ghirlande de iederă şi de viţă sălbatică şi de rochiţa-rândunelei desenau festoane pe pereţi, înconjurau ferestrele şi firidele căptuşite cu stofe în culori vii unde fuseseră instalate standurile. Şi peste tot, printre verdeaţă, pe steaguri şi pe draperii, străluceau stelele Confederaţiei pe fond roşu şi albastru.

Estrada pentru orchestră era cel mai frumos împodobită, complet ascunsă de verdeaţă şi steaguri înstelate. Scarlett ştia că toate plantele din oraş, fie în ghivece, fie în lădiţe, erau aici: ficuşi, muşcate, hortensii, oleandri, begonii. chiar cei patru palmieri de cauciuc ai doamnei Elsing, pe care ea îi preţuia atât, fuseseră puşi la loc de cinste în cele patru colţuri.

La celălalt capăt al sălii, în faţa estradei, doamnele se întrecuseră. Pe perete atârnau două mari tablouri reprezentându-i pe preşedintele Davis şi pe "Micul Alec" Stephens, de fel din Georgia, vicepreşedintele Confederaţiei. Deasupra lor era un steag enorm, iar dedesubt, pe mese lungi, se îngrămădeau toate florile smulse din grădinile oraşului: grămezi de trandafiri roşii, galbeni şi albi, teci semeţe de gladiole aurii, buchete de colţunaşi de diferite culori şi nalbe cu florile lor roşii şi albe înălţându-se deasupra celorlalte. Printre ele, lumânările ardeau liniştite ca la altar. Scena aceasta era privită de sus de cele două chipuri de bărbaţi atât de deosebiţi, aflaţi la cârma ţării în acel moment covârşitor – Davis, cu obrajii traşi şi ochii calmi ai unui ascet, cu gura subţire şi orgolioasă, viguros desenată, şi Stephens, cu ochii mari şi pătimaşi, adânc înfundaţi în orbite, cu expresia celui ce nu cunoscuse decât boală şi suferinţă, dar le învinsese datorită caracterului şi energiei sale – amândouă chipurile foarte iubite.

Doamnele vârstnice din comitet care aveau răspunderea întregului bazar intrară foşnind, cu aere maiestuoase, ca nişte corăbii cu pânzele întinse. Le siliră pe doamnele mai tinere care întârziaseră şi pe fetele care râdeau, să-şi ocupe locurile, fiecare la standul ei. Apoi se repeziră în odăile laterale unde se aranja bufetul. Mătuşa Pitty alerga în urma lor gâfâind.

Muzicanţii se suiră pe estradă – negri, zâmbitori, cu obrajii graşi strălucind de năduşeală – şi începură să-şi acordeze vocile şi să-şi mişte arcuşurile ca pentru a-şi arăta importanţa. Bătrânul Levi, vizitiul doamnei Merriwether, care dirija orchestra la toate bazarurile, balurile şi nunţile încă din timpurile când Atlanta se numea Marthasville, lovi pupitrul cu bagheta. Sosiseră puţine doamne în afară de acelea care conduceau bazarul, dar toţi ochii se întoarseră spre el. Atunci viorile, contrabasurile, banjourile şi armonicile atacară într-un ritm lent, prea lent pentru dans, "Lorena". Dansul avea să înceapă mai târziu, când standurile se vor fi golit se mărfuri. Scarlett simţi cum inima-i începe să bată mai tare, recunoscând languroasa melancolie a valsului:

Anii trec încet, Lorena!

Zăpada iarăşi a căzut, Apune soarele, Lorena.

Un-doi-trei, balans. Ce vals minunat! Scarlett întinse puţin mâinile, închise ochii şi începu să se legene în ritmul trist şi obsedant. Melodia tristă şi dragostea pierdută a Lorenei avea ceva care semăna cu propriile ei emoţii, şi un nod i se sui în gât.

Apoi, ca şi când ar fi fost atrase de muzică, de afară se apropiară zgomote, din strada scăldată de lumina lunii. Tropotul cailor şi scârţâitul roţilor de trăsură se amestecau cu râsete zglobii şi cu glasurile arţăgoase ale negrilor care se certau pe locurile unde să tragă trăsurile. Pe scară se auzi zarvă şi larmă plină de veselie, voci dulci de fete tinere amestecându-se cu glasurile mai groase ale cavalerilor lor. Lumea se saluta voioasă şi fetele întâmpinau cu ţipete pe prietenii de care se despărţiseră abia după-amiază.

Şi deodată, sala se umplu de viaţă. Era plină de fete tinere îmbrăcate în rochii de culori deschise, cu enorme crinoline de sub care se zăreau pantalonaşii de dantelă. Îşi arătau umerii goi, mici, rotunzi şi albi, descoperind sub volănaşele de dantelă începutul sânilor tineri; purtau şaluri de dantelă, neglijent aruncate pe braţ, iar de încheietura mâinii aveau prinse printr-o panglică îngustă de catifea evantaie paietate sau pictate, din pene de lebădă sau păun. Printre ele erau fete cu păr negru, aşezat într-un coc atât de greu încât le trăgea capul spre ceafă, dându-le o expresie de mândrie, fete cu ceafa încărcată de bucle aurii, cu cercei grei de aur care săltau odată cu buclele. Dantele, mătăsuri, fireturi şi panglici; cu atât mai preţioase, cu cât fuseseră aduse în ciuda blocadei, şi din acelaşi motiv purtate cu mai multă mândrie, ca o nouă sfidare adusă yankeilor.

Nu toate florile oraşului fuseseră aduse tribut conducătorilor Confederaţiei. Cele mai mici şi mai parfumate fuseseră rezervate pentru tinerele fete. Trandafiri galbeni purtaţi după ureche, boboci de trandafiri şi iasomie împletiţi în bucle, căzând ca o cascadă, flori înfipte cochet în cingătorile de şaten – şi toate până dimineaţa vor fi dăruite ca amintire şi ascunse în buzunarele uniformelor cenuşii.

Erau atât de multe uniforme în mulţime – multe purtate de bărbaţi pe care Scarlett îi cunoştea, căci îi văzuse zăcând în paturi de spital, ori pe stradă, ori pe terenul de instrucţie. Erau uniforme splendide, cu nasturi sclipitori şi galoane aurii la manşete şi pe gulere, cu lampasuri roşii, galbene şi albastre la pantaloni, după arma în care erau şi care făceau ca cenuşiul să pară atât de frumos. Ici-colo se vedeau şi eşarfe roşii sau aurii; săbiile scânteiau şi zăngăneau lovindu-se de cizmele strălucitoare, iar pintenii zornăiau.

Ce bărbaţi frumoşi, se gândi Scarlett cu inima plină de mândrie, pe când cei pe care îi admira salutau, făceau semne prietenilor lor sau se înclinau adânc sărutând mâna doamnelor mai în vârstă. Toţi păreau atât de tineri, deşi aveau mustăţi blonde sau bărbi negre, şi erau atât de frumoşi şi de curajoşi, chiar cu braţele prinse în eşarfe ori cu capetele învelite în bandaje ce păreau extraordinar de albe pe lângă feţele lor arse de soare. Unii se sprijineau în cârje. Ce mândre erau fetele care-şi încetineau mersul ca să fie în pas cu cavalerii lor! Printre uniforme, o pată de culoare mai bătătoare la ochi decât buchetele în culori aprinse ale fetelor, ca o pasăre de la tropice: era un zuav din Louisiana, cu braţul într-o eşarfă de mătase neagră, purtând pantaloni bufanţi albaştri cu benzi albe, jambiere crem şi o jachetă roşie, strâmtă. Contrasta cu restul mulţimii şi părea o pasăre din regiunea tropicelor, formând un ansamblu de culori care făcea să pălească rochiile aprinse ale fetelor. Se numea Rene Picard şi era adoratorul lui Maybelle Merriwether. Era un tânăr scund, negricios şi expresiv ca o maimuţă. Toţi răniţii din spital păreau să fie acolo, adică toţi cei care puteau să umble, ca şi toţi militarii în permisie sau în concediu de boală. Pe lângă ei, mai erau şi bărbaţii care lucrau la căile ferate, la poştă, în spitale sau la intendenţă, în toată regiunea dintre Atlanta şi Macon. Ce mulţumite vor fi doamnele care organizaseră balul! Vor aduna o mulţime de bani astă-seară pentru spitale.

Din stradă se auziră bătăi de tobe, tropăit de picioare, strigăte ale vizitiilor. O trompetă sună şi o voce de bas ordonă ruperea rândurilor. O clipă după aceea, garda locală şi miliţia, toţi în uniforme sclipitoare, suiră repede scara îngustă şi intrară în sală înclinându-se, salutând şi strângând mâinile. Garda locală se compunea din băieţi foarte tineri, mândri că se pot juca de-a soldaţii şi sperând că la anul vor fi în Virginia, dacă războiul va dura până atunci. Mai erau în gardă şi bărbaţi bătrâni cu bărbi albe, regretând că nu mai sunt tineri, mândri şi ei să poarte uniforma şi să-şi aroge puţin din gloria fiilor lor care se aflau pe front. În miliţie erau mulţi bărbaţi de vârstă mijlocie şi unii mai bătrâni; totuşi, erau printre ei şi mulţi buni de front, care nu afişau o înfăţişare atât de războinică ca cei mai bătrâni şi mai tineri ca ei. Lumea şi începuse să şoptească, întrebând de ce aceştia din urmă nu sunt cu generalul Lee.

Cum erau să încapă cu toţii în sală? Doar cu câteva minute mai înainte păruse atât de mare, şi acum era ticsită; atmosfera încălzită, plină de miresmele verii amestecate cu parfumul florilor, al săculeţelor aromate, al apei de colonie, al briantinei şi al lumânărilor cu miros de dafin, era încărcată şi de praful ridicat de numeroasele picioare care călcau pe duşumeaua veche. Larma şi sunetul glasurilor făceau să nu se mai audă nimic. Dându-şi parcă seama de bucuria şi entuziasmul care domneau, bătrânul Levi se opri drept în mijlocul "Lorenei", dădu o lovitură bruscă cu bagheta şi orchestra atacă "Mândrul Nostru Steag".

Dintr-o sută de piepturi, cântecul izbucni ca o aclamaţie. Gornistul din garda locală se sui pe estradă şi începu să acompanieze orchestra la refren. Notele cristaline vibrau deasupra mulţimii, făcând să se înfioare toţi ascultătorii:

Ura! Pentru Sudul nostru drag!

Ura! Pentru mândrul nostru steag!

Steag albastru care poartă-o stea!

Intonară a doua strofă cu mai multă putere şi Scarlett, cântând împreună cu toţii, auzi înălţându-se în spatele ei vocea de soprană a Melaniei, justă, clară şi impresionantă ca sunetul goarnei. Întorcându-se, o văzu pe Melanie cu braţele încrucişate peste piept, cu ochii închişi şi cu lacrimi în colţul ochilor. Când muzica încetă, Melanie se uită la Scarlett cu un surâs straniu, ştergându-şi lacrimile cu batista şi făcând o mică strâmbătură de parcă şi-ar fi cerut scuze.

— Sunt atât de fericită, şopti ea, şi atât de mândră de soldaţii noştri, încât îmi vine să plâng.

Ochii ei aveau o lucire înflăcărată, aproape fanatică, o privire care, o clipă, ilumină faţa ei urâţică şi o făcu într-adevăr frumoasă.

Aceeaşi privire strălucea în ochii tuturor femeilor când cântecul încetă. Lacrimi de mândrie curgeau pe obraji trandafirii ori zbârciţi, buzele surâdeau, ochii erau plini de căldură privind spre bărbaţii pe care îi iubeau – fetele îndrăgostite spre iubiţii lor, mamele spre fiii lor, femeile spre soţii lor. Erau toate frumoase, cu acea frumuseţe orbitoare care transfigurează chiar pe cea mai urâtă dintre femei, atunci când un bărbat o iubeşte şi o apără şi ea îi răspunde cu o dragoste însutită.

Îşi iubeau bărbaţii, credeau în ei până la ultima lor răsuflare. Cum s-ar putea ca un dezastru să se abată vreodată asupra lor, când rânduri eroice de uniforme cenuşii se înălţau între ele şi yankei! Se mai văzuseră oare de la facerea lumii bărbaţi mai viteji, mai îndrăzneţi, mai nobili şi mai duioşi ca aceştia? Victoria trebuie să fie de partea unei cauze atât de drepte ca a lor! O cauză pe care o iubeau cum îşi iubeau bărbaţii, o cauză despre care vorbeau, la care se gândeau, pe care o visau – o cauză pentru care i-ar sacrifica, de va fi nevoie, pe aceşti bărbaţi şi i-ar plânge apoi cu aceeaşi mândrie cu care duceau soldaţii steagurile la luptă.

Inimile le erau pline de devotament şi mândrie, steaua Confederaţiei lucea sus pe cer, căci victoria finală se apropia. Succesele lui Stonewall Jackson şi înfrângerea yankeilor după bătălia de şapte zile de lângă Richmond arătau limpede lucrul acesta. Şi cum să nu fie aşa, cu generali ca Lee şi Jackson? Încă o victorie, şi yankeii vor cădea în genunchi cerşind pace. Atunci bărbaţii se vor întoarce acasă călare şi toţi au să se sărute şi să se bucure! Încă o victorie, şi războiul va lua sfârşit!

Fireşte, vor rămâne multe goluri în căminele oamenilor, şi mulţi copilaşi nu-şi vor cunoaşte taţii, şi vor fi multe morminte fără nume pe plaiurile pustii ale Virginiei şi printre munţii singuratici din Tennessee. Dar era oare acesta un preţ prea scump plătit pentru cauză? Se găsea greu mătase pentru rochiile doamnelor, şi ceai, şi zahăr, dar ăsta era un fleac. De altfel, curajoşii negustori care forţau blocada aduceau aceste mărfuri chiar sub privirile furioase ale yankeilor, şi parcă era şi mai mare fericirea de a le avea. În curând, Raphael Semmes şi flota confederaţilor se vor ocupa şi de canonierele yankee, şi atunci porturile se vor deschide larg. Şi Anglia îi va ajuta pe confederaţi să câştige bătălia, fiindcă filaturile ei şomau din lipsă de bumbac. Şi, fireşte, aristocraţia britanică ţinea cu Confederaţia, aşa cum se cuvine între aristocraţi, care dispreţuiesc rasa yankeilor iubitori de dolari.

Doamnele făceau să foşnească rochiile de mătase, râdeau şi se uitau la bărbaţi cu inimile pline de mândrie; ştiau că, în faţa primejdiei şi a morţii, dragostea e de două ori mai dulce, plină fiind de o stranie exaltare.

La început, privind mulţimea, plăcerea neobişnuită de a fi la o petrecere făcuse să bată inima lui Scarlett; când însă văzu, fără să înţeleagă pe deplin, expresia de pe feţele care o înconjurau, bucuria ei începu să se risipească. Fiecare femeie din sală simţea o emoţie pe care ea nu o simţea. Lucrul acesta o miră şi apoi o deprimă. Sala nu i se mai păru atât de frumoasă, fetele atât de elegante, şi tot acest entuziasm pentru cauză, zugrăvit pe fiecare chip, i se păru, ei da. atât de stupid!

Cu un sentiment de covârşitoare mirare, care o făcu să rămână cu gura căscată, îşi dădu seama că nu împărtăşea înflăcărata mândrie a celorlalte femei, nici dorinţa lor de a se sacrifica şi de a sacrifica tot ce aveau de dragul cauzei. Conştiinţa ei îngrozită nu avu timp să-i spună: "Nu. nu! Nu trebuie să gândeşti astfel de lucruri. E rău. e păcat!", căci înţelese că, pentru ea, cauza nu însemna nimic şi că se săturase să-i tot audă pe alţii vorbind de cauză cu o privire fanatică în ochi. Ei, cauza nu i se părea deloc sfântă. Războiul nu era un lucru sacru, ci o năpastă care omora oameni fără rost, şi costa bani, şi făcea ca obiectele de lux să fie greu de găsit. Înţelege că se plictisise să împletească la nesfârşit ciorapi, şi să ruleze feşe, şi să facă scamă, înăsprindu-şi pielea din jurul unghiilor. Şi ce mult se săturase de spital! Se săturase şi se plictisise şi îi era greaţă de mirosurile scârboase de cangrenă, de neîncetatele vaiete, şi îi era frică de privirea de pe chipurile descompuse când simt apropierea morţii.

Se uită pe furiş împrejurul ei, în timp ce aceste gânduri trădătoare şi nelegiuite îi treceau prin minte, temându-se că cineva i le-ar putea ghici. Oh, de ce nu putea simţi ca şi celelalte femei? Erau sincere şi devotate cauzei. Credeau în tot ce spuneau şi în tot ce făceau. Şi dacă cineva ar bănui că ea. Nu, nimeni nu trebuie să ştie! Trebuie să continuie să se prefacă entuziasmată şi mândră de cauză, deşi nu simţea nimic, şi să-şi joace rolul de văduvă de ofiţer confederat, ce-şi poartă curajos durerea, inima ei fiind în mormânt, şi care crede că moartea soţului ei a fost un sacrificiu necesar fiindcă a ajutat cauzei să triumfe.

Oh, de ce e deosebită, de ce e altfel decât aceste femei iubitoare? Niciodată n-ar putea iubi ceva sau pe cineva cu atâta dezinteresare ca ele. Ce senzaţie de singurătate. şi până acum nu se simţise niciodată singură, nici sufleteşte, nici trupeşte. La început, încercă să-şi înăbuşe gândurile, dar sinceritatea aspră care era la baza firii ei o împiedică. Şi astfel, pe când bazarul îşi continua activitatea, pe când împreună cu Melanie servea pe clienţii care veneau la standul lor, mintea lui Scarlett se frământa neîncetat, încercând să se justifice faţă de sine însăşi – un lucru care rareori i se păruse greu până atunci.

Celelalte femei erau nişte proaste şi nişte exaltate cu vorbăria lor despre patriotism şi despre cauză, iar bărbaţii erau aproape tot atât de proşti cu poveştile lor despre lovituri decisive şi drepturile statelor. Numai ea, Scarlett O'Hara Hamilton, avea bun-simţ şi un cap solid de irlandeză. N-avea de gând să se facă de râs pentru cauză, dar n-avea de gând nici să se facă de râs arătându-şi adevăratele sentimente. Avea destul cap, şi trebuia să fie practică, şi nimeni să nu afle părerile ei. Ce mirată ar fi toată lumea de la bazar dacă i-ar afla părerile! Ce indignaţi ar fi dacă, deodată, ea s-ar sui pe estrada muzicii şi ar declara că e de părere că războiul trebuie să înceteze, astfel ca toată lumea să se poată duce acasă să cultive bumbac, şi să fie din nou multe petreceri, o mulţime de adoratori şi rochii de mătase verde!

O clipă, convinsă de dreptatea ei, se simţi mai mulţumită, dar tot se uita cu dezgust la cei din sală. După cum spusese doamna Merriwether, standul fetelor McLure era cu totul neînsemnat, şi trecea mult timp fără ca nimeni să vină în colţul lor. Scarlett n-avea altceva de făcut decât să privească cu invidie mulţimea. Melanie îşi dădu seama că e prost-dispusă, dar crezând că dorul de Charlie era de vină, nu încercă să înjghebeze o conversaţie. Îşi făcu de lucru, aşezând articolele într-un mod mai atrăgător, pe când Scarlett se uita îmbufnată prin sală. Chiar grămada de flori de sub portretele domnului Davis şi domnului Stephens îi displăcea.

"Parcă e un altar", îşi zise ea batjocoritoare. "Şi atâta vorbesc de ăştia doi, de parcă ar fi Dumnezeu şi Isus Cristos!"

Speriată de lipsa ei de respect, începu să-şi facă semnul crucii, ca pentru a-şi cere iertare, dar se opri la timp.

"Totuşi e adevărat", continuă să discute cu conştiinţa ei. "Parcă ar fi nişte sfinţi, şi nu sunt decât oameni, şi oameni destul de urâţi încă." "Bineînţeles că nu e vina domnului Stephens dacă arată ca un om care a fost bolnav toată viaţa, dar domnul Davis." Se uită la faţa mândră, cu trăsături frumoase ca de medalie. Bărbuţa lui de ţap îi displăcea cel mai mult.

"Bărbaţilor nu le stă bine decât sau raşi şi cu mustăţi, sau cu barbă." "Un smoc de păr în bărbie, parcă n-ar avea mai mult", se gândi ea, fără să vadă pe faţa lui inteligenţa rece şi îndârjită care ducea toată greutatea unei naţiuni noi.

Nu, acum nu era fericită, deşi la început fusese radioasă de plăcerea de a fi în mijlocul unei mari mulţimi. Acum nu-i ajungea să fie doar o spectatoare. Era la petrecere, dar fără să participe la ea. Nimeni n-o băga în seamă şi era singura femeie tânără nemăritată care să nu aibă cavaler. Şi toată viaţa îi plăcuse să fie în centrul atenţiei. Ce nedreptate! Avea şaptesprezece ani, şi picioarele ei băteau tactul pe duşumea în dorinţa de a sălta şi de a dansa. Avea şaptesprezece ani, bărbatul ei zăcea în cimitirul din Oakland, şi copilul ei era culcat în leagăn, acasă, la mătuşa Pittypat, şi toată lumea o credea mulţumită de soarta ei. Avea pieptul mai alb, şi mijlocul mai subţire, şi piciorul mai mic decât al tuturor tinerelor de aici, şi cu toate acestea ar fi fost mai bine să fie culcată lângă Charles sub o piatră purtând inscripţia: "Soţia iubitoare".

Nu mai era nici fată tânără ca să poată flirta şi dansa, şi nu era nici femeie măritată ca să poată şedea lângă celelalte femei măritate şi să le critice pe fetele tinere care dansau şi flirtau. Şi nu era nici destul de bătrână ca să fie văduvă. Văduvele trebuie să fie bătrâne. atât de bătrâne încât să nu mai dorească să danseze, să flirteze şi să fie admirate. Era nedrept să şadă aici demnă şi înţepată, văduvă model la şaptesprezece ani! Era nedrept să vorbească încet şi să plece ochii în pământ când un bărbat mai simpatic venea la standul ei.

Fiecare fată din Atlanta avea câţiva curtezani. Chiar şi cele mai urâte se purtau ca nişte adevărate frumuseţi. şi ceea ce era mai dureros, ce rochii minunate aveau!

Şi ea şedea ca o cioară, cu rochia ei de tafta groasă cu mâneci lungi, încheiată până sus, fără cea mai mică garnitură, fără nici o bijuterie, în afară de broşa de doliu din onix dată de Ellen, pe când fetele slabe şi urâte treceau la braţul unor bărbaţi frumoşi. Şi astea toate, numai fiindcă Charles Hamilton avusese pojar! Nici măcar n-a murit ca un erou pe câmpul de luptă, ca să se poată mândri cu el.

Revoltată, îşi rezemă coatele pe tejghea şi se uită la mulţime. Degeaba îi spusese de atâtea ori Mammy că nu e frumos să-ţi rezemi coatele, fiindcă se urâţesc şi se zbârcesc. Ce importanţă avea că se urâţesc? Probabil că n-o să le mai arate niciodată. Se uita invidioasă la rochiile care treceau pe lângă ea, rochii de moar galben ca untul cu ghirlande de trandafiraşi, de satin roz cu optsprezece rânduri de volane, cu marginile de panglică neagră de catifea, rochii de tafta bleu deschis cu fusta largă şi plină de spuma cascadelor de dantelă, sâni dezvoltaţi, flori atrăgătoare. Maybelle Merriwether trecu spre standul vecin la braţul zuavului, îmbrăcată într-o rochie de muselină verde deschis, atât de largă încât mijlocul părea că i se frânge. Era acoperită cu volane de dantelă crem de Chantilly, care fusese adusă de la Charleston de ultimul vapor, şi Maybelle o purta atât de mândră, de parcă ea, şi nu căpitanul Butler reuşise să forţeze blocada.

"Ce drăguţă aş fi eu dacă aş fi îmbrăcată în rochia asta", se gândi Scarlett cu inima plină de o aprigă invidie. "Mijlocul lui Maybelle e gros ca al unei vaci. Verdele e culoarea mea şi ar face ca ochii să-mi. De ce poartă blondele culoarea asta? Tenul ei pare verde ca o brânză veche. Şi când mă gândesc că n-am să mai port niciodată culoarea asta, nici când voi ieşi din anii de doliu. Nu, nici chiar dacă reuşesc să mă mai mărit o dată. Atunci va trebui să port rochii în culori şterse, cenuşiu, maro sau violet."

O clipă, Scarlett se gândi la toate nedreptăţile soartei. Ce scurt e timpul cât poţi să petreci, să te găteşti, să dansezi, să cochetezi! Numai câţiva ani, prea puţini! Şi pe urmă te măriţi, porţi rochii de culori închise, faci copii care îţi strică linia taliei, la baluri şezi prin colţuri cu alte doamne rezervate şi nu te mişti decât ca să dansezi cu bărbatul tău, sau cu nişte domni bătrâni care te calcă pe picioare. Dacă nu faci aşa, celelalte cucoane te vorbesc de rău, îţi pierzi reputaţia şi îţi faci de râs familia. Ce păcat să-ţi petreci toată tinereţea învăţând cum să fii frumoasă şi cum să placi bărbaţilor, ca să nu foloseşti toate cunoştinţele acestea decât un an sau doi. Când îşi amintea cum o crescuseră Ellen şi Mammy, îşi zicea că o crescuseră foarte bine, fiindcă dăduse rezultate bune în fiecare împrejurare. Erau reguli fixe ce trebuiau urmate; dacă le urmai, erai sigură de succes.

Cu doamnele bătrâne trebuie să fii drăguţă şi naivă, să pari proastă, fiindcă doamnele bătrâne sunt deştepte şi pândesc fetele tinere cu ochi invidioşi ca de pisică, gata să se repeadă la ele dacă greşesc cât de puţin cu vorba sau cu privirea. Cu domnii bătrâni trebuie să fii îndrăzneaţă, vorbăreaţă, şi chiar puţin cochetă, dar nu prea mult, doar atât cât să măguleşti vanitatea bătrânilor caraghioşi. Atunci se simt întineriţi şi te ciupesc de obraz spunându-ţi că eşti o ştrengăriţă. Şi, fireşte, trebuie să te înroşeşti în asemenea ocazii, căci altfel te ciupesc cu mai multă plăcere decât se cuvine şi spun fiilor lor că eşti uşuratică.

Cu fetele şi cu doamnele tinere trebuie să fii drăgălaşă, să le săruţi de câte ori le vezi, chiar dacă le vezi de zece ori pe zi. Şi trebuie să le iei de talie şi să le dai voie să-ţi facă şi ţie la fel, oricât de mult ţi-ar displace. Trebuie să le admiri rochiile sau copiii, să le tachinezi în privinţa adoratorilor lor, să le lauzi soţii, să râzi prosteşte şi să negi că ai vreo calitate care să se poată compara cu ale lor. Şi, mai presus de toate, nu trebuie să spui ce crezi niciodată, după cum nici ele nu spun ce cred.

Pe bărbaţii celorlalte femei trebuie să-i laşi în pace, chiar dacă sunt foştii tăi adoratori şi oricât ar fi de frumoşi. Dacă eşti prea drăguţă cu domnii de curând însuraţi, soţiile lor zic că eşti uşuratică, reputaţia ţi s-a dus şi nu mai poţi pune mâna pe nici un adorator!

Dar cu tinerii necăsătoriţi. a, aici se schimbă lucrurile! Poţi să râzi galeş uitându-te la ei, şi când te întreabă de ce râzi, poţi să refuzi să explici, să râzi mai tare şi să-i faci oricât de curioşi. Din ochi poţi să promiţi oricât de multe lucruri frumoase, care-i fac pe bărbaţi să caute un prilej de a rămâne singuri cu tine. Şi când unul a reuşit să rămână cu tine şi vrea să te sărute, poţi să te prefaci că eşti foarte, foarte jignită, sau foarte, foarte supărată. Îl faci să-ţi ceară scuze că a fost mojic şi îl ierţi atât de dulce, încât încearcă să te sărute a doua oară. Uneori, nu prea des, îl laşi chiar să te sărute. (Ellen şi Mammy nu-i spuseseră lucrul acesta, dar ea văzuse că dă rezultate bune). Pe urmă lăcrimezi şi spui că nu ştii ce ţi s-a întâmplat şi că niciodată el nu te va mai respecta. El trebuie să-ţi şteargă lacrimile; apoi, de obicei, te cere de soţie, ca să-ţi arate cât de mult te respectă. Şi atunci trebuie să. erau atât de multe lucruri de făcut când îţi făcea curte un bărbat neînsurat, şi ea le cunoştea pe toate atât de bine, cunoştea toate nuanţele privirilor galeşe cu coada ochiului, surâsul ascuns în evantai, legănarea şoldurilor aşa ca fustele să se mişte ca un clopot, lacrimile, râsetele, linguşirile şi o dulce înţelegere. O, toate şiretlicurile care reuşeau cu toţi bărbaţii. afară de Ashley.

Nu, era păcat să înveţi atâtea şiretlicuri ca să le întrebuinţezi aşa de puţin timp, şi pe urmă să renunţi la ele pentru totdeauna. Ce minunat ar fi să nu te măriţi niciodată, şi să continui să fii frumoasă, şi să porţi rochii de culoare verde deschis, şi să fii veşnic curtată de bărbaţi frumoşi. Dacă continui însă prea mult, ajungi fată bătrână ca India Wilkes, şi toată lumea zice: "săraca", cu un aer de milă prefăcută. Nu, în definitiv era mai bine să te măriţi şi să-ţi păstrezi demnitatea, chiar dacă nu te mai amuzi.

Ce complicată e viaţa! De ce a fost idioată şi s-a măritat cu Charles, ca să-şi termine viaţa la şaisprezece ani?

Gândurile ei indignate şi disperate fură întrerupte, căci lumea începu să se mişte spre perete, doamnele strângându-şi cu grijă crinolinele de teamă să nu se deranjeze printr-un gest mai brusc şi să se vadă pantalonaşii mai mult decât se cuvenea. Scarlett se ridică în vârful picioarelor şi văzu cum căpitanul de miliţie se suie pe estrada muzicii. Dădu câteva comenzi, şi jumătate din companie se alinie.

Câteva clipe executară nişte mişcări rapide care făcură să li se acopere fruntea de năduşeală; lumea îi aclamă şi îi aplaudă. Scarlett bătu şi ea din palme, ca toată lumea. După ce rupseră rândurile, miliţienii îşi făcură drum spre standurile unde se vindea limonadă şi punci. Scarlett se întoarse spre Melanie, socotind că e mai bine să se prefacă entuziasmată pentru cauză.

— Sunt frumoşi, nu-i aşa? zise ea.

Melanie era foarte ocupată cu aşezatul lucrurilor împletite, pe tejghea.

— Mulţi dintre ei ar părea mai frumoşi în uniforme cenuşii, şi în Virginia, zise ea fără să se ostenească a vorbi încet.

Multe dintre mamele mândre ale celor din miliţie se aflau prin apropiere şi auziră această observaţie. Doamna Guinan se înroşi şi pe urmă se îngălbeni, fiindcă fiul ei Willie, în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, făcea parte chiar din compania asta.

Scarlett încremeni auzind-o tocmai pe Melly rostind astfel de cuvinte.

— Dar bine, Melly!

— Ştii că am dreptate, Scarlett. Nu mă gândesc la băieţandri şi la domnii mai bătrâni. Fac parte însă din miliţie şi mulţi care sunt perfect apţi pentru a mânui o puşcă, şi asta ar trebui de fapt să facă chiar acum.

— Dar. dar., începu Scarlett care nu se gândise la lucrul acesta până acuma. Cineva trebuie să rămână acasă ca să. (Oare ce-i spusese Willie Guinan ca să explice prezenţa lui la Atlanta?) Cineva trebuie să rămână aici ca să apere statul de o eventuală invazie.

— Nu e nici un pericol de invazie pentru moment, zise Melly rece, privind un grup de miliţieni. Şi cel mai bun mijloc de a ne apăra de invazie e să meargă în Virginia şi să-i bată pe yankei acolo. Şi cât despre vorbele care se spun că miliţia rămâne aici să-i împiedice pe negri să se răscoale, e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată. De ce să se răscoale oamenii noştri? E numai un pretext pentru laşi. Sunt sigură că i-am bate pe yankei într-o lună, dacă miliţiile din toate statele s-ar duce în Virginia. Asta s-o ştii!

— Melly! strigă Scarlett, încremenită.

Ochii negri şi blânzi ai lui Melly scânteiau de mânie.

— Bărbatului meu nu i-a fost teamă să plece, şi nici lui Charles, soţului tău. Mai bine să-i văd morţi pe amândoi decât aici acasă. O, draga mea, iartă-mă. Ce crudă am fost! Nu mi-am dat seama!

O mângâie pe Scarlett pe braţ, rugând-o s-o ierte. Scarlett se uită la ea fix. Nu se gândea însă la Charles care murise. Se gândea la Ashley. Dacă ar muri? Se întoarse repede şi surâse mecanic doctorului Meade, care se apropia de standul lor.

— Ei, fetelor, zise el, e drăguţ din partea voastră că aţi venit. Ştiu ce sacrificiu aţi făcut venind astă-seară. Dar totul e pentru cauză. Şi am să vă spun un secret. Am o surpriză cu care să mai câştig bani pentru spital, dar mi-e teamă că unele cucoane au să se scandalizeze.

Se opri şi râse trăgându-se de bărbuţa căruntă.

— O, ce e? Spune-ne, te rog!

— M-am răzgândit, e mai bine să ghiciţi. Voi, fetelor, trebuie să mă susţineţi dacă cei prea belicoşi or să-ncerce să mă dea afară din oraş după asta. O să vedeţi. Niciodată nu s-a mai făcut aşa ceva.

Plecă îngâmfat, îndreptându-se spre un grup de doamne mai în vârstă, care şedeau într-un colţ. Tocmai când cele două fete erau gata să înceapă să discute despre ce secret o fi vorba, doi domni bătrâni veniră spre stand spunând în gura mare că doreau zece metri de danteluţă. În definitiv, mai bine domni bătrâni decât deloc, se gândi Scarlett, măsurând danteluţa şi îngăduind, cu modestie, să fie ciupită de bărbie. Cei doi moşnegi plecară apoi spre standul de limonadă, şi alţii le luară locurile. Standul lor nu avea atâţia clienţi ca celelalte, unde răsuna râsul melodios al lui Maybelle Merriwether şi râsul mai strident al lui Fanny Elsing, sau răspunsurile spirituale ale fetelor Whiting, care înveseleau lumea. Melly vindea lucruri inutile bărbaţilor, care nu aveau ce face cu ele, cu calmul şi seninătatea unei negustorese de meserie, iar Scarlett îşi modela purtarea după aceea a lui Melly.

Era o mare îngrămădeală în faţa tuturor celorlalte tejghele, unde fetele vorbeau, iar bărbaţii cumpărau. Puţinii care veneau la standul lor vorbeau de timpul când fuseseră la universitate împreună cu Ashley, se extaziau asupra virtuţilor lui militare, sau vorbeau respectuos despre Charles şi despre marea pierdere pe care o reprezenta moartea lui pentru Atlanta.

Atunci orchestra atacă muzica veselă a bucăţii "Johnny Booker, ajută-l pe negru". Lui Scarlett îi veni să ţipe. Voia să danseze. Murea de dorinţă să danseze. Piciorul ei bătea tactul, şi ochii ei verzi parcă scoteau scântei. În faţa ei, de cealaltă parte a sălii, un bărbat de curând sosit stătea în picioare lângă uşă. Tresări recunoscând-o pe Scarlett şi îpcepu să se uite cu atenţie la ochii ei migdalaţi şi la faţa ei îmbufnată şi indignată. Apoi surâse în sinea lui, înţelegând sensul privirii ei, pe care de altfel orice bărbat îl putea înţelege.

Era un bărbat înalt, mai înalt decât toţi ofiţerii din jurul lui, cu umerii laţi, mijlocul subţire şi picioare mici, încălţate în pantofi de lac. Haina sobră, de postav negru, cu o cămaşă fină cu jabou, pantalonii eleganţi, prinşi în elastic sub pantofi, contrastau ciudat cu aspectul lui fizic şi cu expresia feţei. Era îmbrăcat extrem de elegant şi hainele lui de dandy acopereau un corp de o forţă periculoasă, cu toată graţia lui leneşă. Părul era negru ca pana corbului şi mustaţa mică şi neagră, tunsă scurt, îi dădea un aer de străin, deosebit de al ofiţerilor de cavalerie, cu mustăţile lor lungi şi elegante. Părea, şi era de fapt, un om viguros care nu-şi ascundea poftele. Avea un aer de siguranţă, de insolenţă antipatică. Ochii lui îndrăzneţi aveau totuşi o lucire maliţioasă privind-o pe Scarlett, până când aceasta, simţindu-i privirea, se uită spre el.

Într-un colţ al minţii o amintire licări, dar o clipă nu putu să-şi aducă aminte cine era. Totuşi, de luni de zile era primul bărbat care îi arăta oarecare interes, deci îi zâmbi veselă. El se înclină, şi ea îi răspunse cu o mică reverenţă. Dar când bărbatul îşi ridică după aceea capul şi porni spre ea, cu un mers ciudat ca de indian, Scarlett, îngrozită, îşi duse mâna la gură. Acum ştia cine e.

Încremenită, rămase ca paralizată pe când el îşi făcea drum prin mulţime. Pe urmă se întoarse, vrând să fugă la bufet, dar fusta i se prinse de un cui al standului. Mânioasă, încercă să scape, îşi rupse fusta, dar într-o clipă străinul fu lângă ea.

— Daţi-mi voie, zise el aplecându-se ca să desfacă volanul prins de cui. Nu nădăjduiam că mă veţi recunoaşte, domnişoară O'Hara.

Vocea lui era ciudat de plăcută auzului; o voce sonoră de om de lume, cu accentul încet şi tărăgănat din Charleston.

Scarlett se uită la el cu faţa roşie de ruşine, cu ochii rugători, amintindu-şi de ultima lor întâlnire. Privirea ei întâlni doi dintre cei mai negri ochi pe care-i văzuse vreodată, plini de o veselie necruţătoare. De ce tocmai omul acesta îngrozitor ce fusese martor la scena cu Ashley, care şi acum o făcea să viseze urât, de ce tocmai el să fie aici? Mizerabilul acesta care compromitea tinere fete şi nu era primit de lumea bună; fiinţa aceasta josnică ce-i spusese, şi încă pe bună dreptate, că nu e o femeie de lume?

Auzindu-i glasul, Melanie se întoarse. Fu prima oară din viaţa ei când Scarlett mulţumi lui Dumnezeu că o crease pe cumnata ei.

— Dar, bine. sunteţi domnul Rhett Butler, nu-i aşa? zise Melanie surâzând puţin şi întinzându-i mâna. V-am cunoscut.

— În fericita împrejurare când s-a anunţat logodna dumneavoastră, termină el, aplecându-se ca să-i sărute mâna. Mă onorează că nu m-aţi uitat.

— Şi ce căutaţi aici, aşa de departe de Charleston, domnule Butler?

— O plictisitoare chestiune de afaceri, doamnă Wilkes. De acum înainte am să viu de multe ori în oraşul dumneavoastră. Văd că trebuie nu numai să aduc mărfuri, dar să supraveghez şi distribuirea lor.

— Să aduceţi. începu Melly, încreţindu-şi fruntea, apoi deodată chipul i se lumină. Dar bine, dumneavoastră trebuie să fiţi vestitul căpitan Butler de care am auzit vorbindu-se atâta. cel ce forţează blocada. Toate fetele de aici poartă rochii aduse de dumneavoastră. Scarlett, nu găseşti că e interesant. Ce-i, dragă? Ţi-e rău? Stai jos.

Scarlett se aşeză pe un scăunel, răsuflând atât de greu, încât se temea să nu-i plesnească şiretul corsetului. O, ce lucru îngrozitor! Nu crezuse că avea să-l mai întâlnească pe omul acesta. El îi luă evantaiul negru de pe tejghea şi începu să-i facă vânt cu multă solicitudine, poate cu prea multă. Faţa lui era serioasă, dar ochii îi jucau în cap.

— E foarte cald aici, zise el. Nu e de mirare că domnişoarei O'Hara îi e rău. Pot să vă conduc la o fereastră?

— Nu, zise Scarlett aşa de brutal, încât Melly o privi mirată.

— Nu se mai numeşte domnişoara O'Hara, zise Melly. E doamna Hamilton. Acum e sora mea.

Şi Melly îi aruncă una din obişnuitele ei priviri afectuoase. Văzând expresia ce se întipări pe faţa brună de pirat a căpitanului Butler, lui Scarlett i se păru că se înăbuşă.

— Sunt convins că e un mare câştig pentru două doamne atât de încântătoare, zise el, înclinându-se puţin.

Toţi bărbaţii spun asemenea lucruri, dar lui Scarlett i se păru că el ar fi vrut să spună tocmai contrariul.

— Probabil că soţii dumneavoastră sunt aici, în această fericită ocazie? Aş fi încântat să fac din nou cunoştinţă cu ei.

— Soţul meu e în Virginia, zise Melly ridicându-şi mândră capul. Dar Charles. glasul i se sugrumă.

— A murit în tabără, zise Scarlett răspicat, accentuând fiecare cuvânt.

"Oh, de ce nu mai pleacă individul ăsta odată?"

Melly se uită mirată la ea, şi căpitanul făcu un gest de regret.

— Doamnelor. cum am putut? Vă rog să mă iertaţi. Daţi-mi voie să vă spun, pentru a vă consola, că a muri pentru ţară înseamnă să trăieşti veşnic.

Melanie îi surâse printre lacrimi, pe când Scarlett simţi cum o rod mânia şi ura neputincioasă. Iar spusese câteva cuvinte amabile, un compliment ca acela pe care l-ar face orice domn în atare împrejurare, dar sigur că nu credea o vorbă din câte spusese. Îşi bătea joc. Ştia că ea nu-l iubise pe Charles. Şi Melly era o proastă şi nu-i ghicea gândurile. Of, Doamne, de nu i-ar ghici nimeni gândurile! se gândi ea tresărind îngrozită. Oare are să povestească ce ştia? Bineînţeles, nu era un gentleman, şi cu oameni ca el nu poţi să ştii. N-aveai după ce criterii să-i judeci. Se uită la el şi văzu că avea colţurile gurii lăsate în jos, într-un fel de compătimire ironică, chiar pe când îi mişca evantaiul. Privirea lui îi dădu iar curaj şi puterile i se întoarseră cu un val de antipatie. Îi smulse brusc evantaiul din mână.

— Sunt bine de tot, zise ea înţepată. Nu e nevoie să-mi stricaţi pieptănătura.

— Scarlett, dragă! Domnule căpitan, trebuie s-o iertaţi. Nu. nu e stăpână pe ea când se vorbeşte de bietul Charlie. şi poate că, în definitiv, n-ar fi trebuit să venim aici. Vedeţi, suntem încă în doliu şi pentru ea e prea mult. atâta veselie, atâta muzică, sărmana copilă!

— Înţeleg perfect, zise el cu o seriozitate prefăcută.

Totuşi, când se întoarse ca să arunce Melaniei o privire atentă, care pătrunse până în fundul ochilor frumoşi şi îngrijoraţi ai tinerei femei, expresia lui se schimbă; vrând-nevrând, faţa-i oacheşă arăta respect şi duioşie.

— Cred că sunteţi o femeie curajoasă, doamnă Wilkes.

"Şi de mine nici o vorbă", gândi Scarlett indignată, pe când Melly zâmbea intimidată şi zicea:

— Oh, nu, domnule căpitan! Comitetul spitalului a avut nevoie de noi pentru standul acesta, fiindcă în ultimul minut. O faţă de pernă? Poftiţi una foarte frumoasă cu un steag brodat pe ea.

Melly se întoarse spre trei cavalerişti care apăruseră lângă stand. O clipă, se gândi cât de amabil era căpitanul Butler. Pe urmă se gândi că ar fi fost mai bine dacă între fusta ei şi scuipătoarea aşezată chiar lângă stand s-ar fi aflat ceva mai substanţial decât bucata aceea de pânză. Ofiţerii nimereau cu mai puţină precizie în scuipătoare când aruncau lungi ţâşnituri de scuipat îngălbenite de tutun, decât atunci când trăgeau cu pistoalele. În sfârşit, prezentându-se şi alţi clienţi, uită de căpitan, de Scarlett şi de scuipătoare.

Aşezată pe scăunel, Scarlett îşi făcea vânt liniştită; nu îndrăznea însă să ridice ochii şi se gândea că ar fi bine dacă domnul Butler s-ar întoarce pe puntea corăbiei sale, pe care n-ar fi trebuit s-o părăsească niciodată.

— A murit de mult soţul dumneavoastră?

— O, da, de mult. Aproape de un an.

— O veşnicie.

Scarlett era sigură că-şi bătea joc de ea, aşa că nu zise nimic.

— Aţi fost căsătorită mult timp? Iertaţi-mi curiozitatea, dar am lipsit mult timp de prin părţile astea.

— Două luni, zise Scarlett în silă.

— O adevărată tragedie, continuă el pe un ton degajat.

"O, lua-l-ar dracu!" se gândi ea, furioasă. "Cu un alt om aş şti cum să mă port. L-aş lua de sus şi i-aş porunci să mă lase în pace. Dar cunoaşte povestea cu Ashley şi ştie că nu l-am iubit pe Charles. Sunt cu mâinile legate."

Nu zise nimic, ţinându-şi ochii pironiţi pe evantai.

— E prima dată când vă faceţi apariţia în lume?

— Ştiu că vi se pare bizar, se grăbi ea să explice, dar fetele McLure, care trebuiau să ţină standul acesta, au trebuit să plece, şi nu era altcineva, aşa că Melanie şi cu mine.

— Nici un sacrificiu nu e prea mare pentru cauză.

Acestea erau tocmai cuvintele rostite de doamna Elsing, dar în gura ei sunaseră cu totul altfel. Scarlett ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte jignitoare, dar se stăpâni. În definitiv, ea venise aici nu pentru cauză, ci fiindcă se săturase să stea acasă.

— Întotdeauna mi-am zis, spuse el gânditor, că obiceiul de a purta doliu, de a le zidi pe femei în văluri de crep pentru tot restul vieţii şi de a le interzice orice distracţie normală e tot atât de barbar ca şi sati-a hindusă.

— Satira?

Căpitanul Butler începu să râdă şi ea se roşi de ruşine. Ura lumea care întrebuinţa cuvinte pe care ea nu le cunoştea.

— În India, când soţul moare, e ars, nu înmormântat ca la noi, şi soţia lui este suită pe rugul funerar şi arsă împreună cu el.

— Ce îngrozitor! De ce fac aşa? Şi poliţia nu intervine?

— Sigur că nu. O soţie care nu s-ar lăsa arsă de vie ar fi o paria. Toate doamnele hinduse cumsecade ar zice că nu se poartă ca o femeie binecrescută. priviţi în colţul de colo, exact cum ar vorbi de dumneavoastră doamnele acelea în vârstă, dacă astă-seară aţi fi apărut îmbrăcată în rochie roşie şi aţi fi aleasă să conduceţi cadrilul. Personal, cred că obiceiul numit sati e mai uman decât frumoasele noastre obiceiuri din Sud, care cer ca o văduvă să fie îngropată de vie.

— Cum îndrăzniţi să spuneţi că sunt îngropată de vie?

— Ce strâns se agaţă femeile de lanţurile care le leagă! Credeţi că obiceiul hindus e barbar. dar aţi fi avut curajul să apăreţi aici; dacă Confederaţia n-ar fi avut nevoie de dumneavoastră?

Astfel de discuţii o puneau întotdeauna pe Scarlett în încurcătură. Se simţea cu atât mai încurcată, cu cât i se părea într-un fel că ceea ce spunea era drept. Acum însă sosise momentul să-l repeadă.

— Fireşte că n-aş fi venit. Ar fi fost o lipsă de respect faţă de. s-ar fi părut că nu l-am iu.

Pândea vorbele ei, cu ochii plini de o veselie cinică, şi ea trebui să tacă. Omul acesta ştia că nu-l iubise pe Charlie şi nu voia să-i permită să exprime nişte sentimente nobile pe care, de fapt, nu le nutrea. Ce lucru îngrozitor e să ai de-a face cu un om care nu e gentleman! Un gentleman se preface întodeauna a crede o doamnă, chiar dacă ştie că minte. Aşa cerea cavalerismul Sudului. Un gentleman respectă întotdeauna eticheta, spune numai ceea ce se cuvine, făcând astfel mai uşoară viaţa unei doamne. Omului acestuia, însă, parcă nu i-ar păsa de etichetă şi era vădit că se complăcea în a vorbi de lucruri de care nimeni nu vorbeşte.

— Aştept cu nerăbdare să vă aud.

— Sunteţi îngrozitor! zise Scarlett neştiind ce să mai spună şi lăsând ochii în jos.

Atunci el se aplecă peste tejghea, până când gura lui fu aproape de urechea ei şi, imitând pe actorii ce jucau pe scena Ateneului roluri de trădători, murmură:

— Nu vă temeţi, frumoasă doamnă, voi păstra taina greşelii dumneavoastră!

— O! murmură Scarlett enervată. Cum puteţi spune asemenea lucruri?

— Am vrut doar să vă liniştesc. Ce-aţi fi vrut să vă spun? "Fii a mea, frumoaso, ori o să spun totul!"

Fără voia ei îl privi şi văzu că ochii lui aveau luciri glumeţe ca ai unui băieţaş. Deodată, Scarlett începu să râdă. Situaţia era atât de stupidă! Şi el începu să râdă şi încă aşa de tare, încât câteva dintre doamnele mai bătrâne se uitară spre ei. Observând ce bine se distra văduva lui Charles Hamilton cu un necunoscut, se apropiară una de alta ca să-şi împărtăşească indignarea.

Tobele începură să bată, şi mai multe glasuri strigară "ssst". Doctorul Meade se sui pe estradă şi întinse braţele, cerând să se facă linişte.

— Trebuie să mulţumim cu toţii încântătoarelor doamne, ale căror străduinţe neobosite şi patriotice au făcut nu numai ca acest bazar să aibă un succes bănesc, dar au şi transformat o şură într-un locaş frumos, într-o grădină demnă de minunatele flori pe care le văd împrejurul meu.

Toată lumea aplaudă în semn de aprobare.

— Doamnele şi-au sacrificat nu numai timpul, ci şi munca mâinilor lor, şi aceste frumoase obiecte din standuri sunt, fără îndoială, de două ori mai frumoase fiind făcute de mâinile delicate ale încântătoarelor noastre doamne din Sud.

Alte aplauze. Rhett Butler, care se rezemase neglijent de tejghea lângă Scarlett, îi şopti:

— Parcă-i un ţap pretenţios, nu crezi?

Speriată, îngrozită de această crimă de lez-majestate faţă de cetăţeanul cel mai iubit din Atlanta, Scarlett se uită la el mustrător. Doctorul însă chiar semăna cu un ţap când favoriţii şi bărbuţa lui căruntă se mişcau repede; cu greu reuşi să nu râdă.

— Dar nu e destul. Bunele doamne din comitetul spitalului, ale căror mâini răcoroase au alinat multe frunţi suferinde şi au smuls din ghearele morţii pe mulţi dintre bravii noştri ostaşi, răniţi pentru cea mai bravă dintre toate cauzele, aceste doamne cunosc nevoile noastre. N-am să vi le înşir. Avem nevoie de bani ca să cumpărăm doctorii din Anglia. Şi trebuie să vă spun că astă-seară se află alături de noi neînfricatul căpitan care de un an forţează blocada cu atâta succes şi care o va mai forţa încă spre a ne aduce doctoriile de care avem nevoie – căpitanul Rhett Butler!

Deşi luat prin surprindere, Rhett Butler salută graţios. prea graţios, se gândi Scarlett, încercând să-i analizeze salutul. I se părea că se întrecea în curtenie, tocmai pentru că avea atâta dispreţ pentru toţi cei de faţă. Aplauzele izbucniră puternice, şi doamnele din colţ îşi întinseră gâtul ca să-l vadă. Deci, cu Rhett Butler se distra văduva bietului Charles Hamilton! Şi Charlie nu murise decât de un an!

— Avem nevoie de mai mult aur, şi am să vi-l cer dumneavoastră, continuă doctorul. Vă cer să faceţi un sacrificiu, dar un sacrificiu atât de mic în comparaţie cu acela pe care-l fac bravii noştri ostaşi, încât are să vi se pară rizibil. Doamnelor, vă cer bijuteriile. Eu vă cer bijuteriile? Nu, Confederaţia vi le cere, Confederaţia face acest apel şi ştiu că nimeni nu va refuza. Ce frumos luceşte o piatră scumpă pe o mână mică! Ce minunat sclipeşte o broşa de aur pe pieptul femeilor noastre patriote! Dar sacrificiul ce vi se cere e mult mai frumos decât tot aurul şi toate pietrele Indiei! Aurul va fi topit, şi pietrele vândute, şi cu banii dobândiţi vom cumpăra doctorii şi alte materiale de spital. Doamnelor, doi dintre bravii noştri răniţi vor trece printre dumneavoastră, ducând câte un coş.

Restul cuvântării se pierdu în furtuna şi în vuietul de aplauze şi aclamaţii.

Primul gând al lui Scarlett a fost să se bucure că doliul o oprea să poarte cerceii ei scumpi, lanţul gros de aur care aparţinuse bunicii Robillard, brăţara de aur şi email şi broşa de granat. Văzu pe micul zuav, cu un coş atârnat de braţul lui sănătos, trecând prin mulţime, în partea sălii în care şedea ea şi văzu femeile, tinere şi bătrâne, râzând tare şi scoţându-şi nerăbdătoare brăţările, ori ţipând de durere prefăcută când îşi scoteau cerceii din urechile lor găurite. Se ajutau una pe alta ca să desfacă închizătorile colierelor şi să scoată broşele înfipte în piept. Se auzea un clinchet neîntrerupt de metal căzând peste metal şi strigăte de: "Aşteaptă, aşteaptă! Am făcut-o acuma! Poftim!" Maybelle Merriwether îşi scotea cele două brăţări care-i strângeau braţul, una deasupra şi alta sub cot. Fanny Elsing striga: "Mamă, îmi dai voie?" şi îşi smulgea din păr diadema de perle şi de aur masiv care aparţinea de generaţii familiei Elsing. Fiecare dar aruncat în coş era salutat cu aplauze şi aclamaţii.

Omuleţul surâzător se apropia acum de standul lor. Coşul era greu. Cu un gest nepăsător, Rhett Butler aruncă un frumos port-ţigaret de aur. Când zuavul ajunse la Scarlett şi îşi puse coşul pe tejghea, ea dădu din cap şi îşi întinse mâinile ca să-i arate că n-avea nimic de dat. Atunci zări strălucind inelul ei de cununie.

O clipă, tulburată, încercă să-şi amintească de faţa lui Charles. aşa cum arătase când îi pusese inelul în deget. Memoria ei însă n-o ajuta, aşa cum făcea întotdeauna din cauza enervării care o cuprindea când se gândea la el – Charles. din cauza lui viaţa ei se sfârşise, din cauza lui era o femeie bătrână.

Deodată, trase de inel din toate puterile; acesta însă nu se mişcă din loc. Zuavul se îndreptă spre Melanie.

— Aşteaptă! strigă Scarlett. Am ceva să-ţi dau.

Reuşise să-şi scoată inelul şi, pe când se pregătea să-l arunce în coşul plin de lanţuri, ceasuri, ace de cravată, brăţări, zări privirea lui Rhett Butler. Atunci, ca o înfruntare, aruncă inelul în coş.

— O, scumpa mea, şopti Melanie, apucând-o de braţ, cu ochii strălucind de dragoste şi de mândrie. Ce curajoasă eşti! Aşteaptă, te rog, domnule Picard. Am şi eu ceva să-ţi dau!

Şi trase de inelul ei de cununie – inelul care nu-i părăsise niciodată degetul de când i-l pusese Ashley. Asta o ştia bine Scarlett şi ştia cât însemna pentru ea. Inelul ieşi cu greu şi, o clipă, Melanie îl ţinu strâns în palma ei mică. Apoi îl puse binişor pe grămada de bijuterii. Cele două tinere femei se uitară după zuavul care se îndrepta acum spre doamnele din colţ. Scarlett avea o expresie îndrăzneaţă, iar Melly o expresie mai tristă decât dacă ar fi plâns. Şi bărbatul de lângă ele le înţelese pe amândouă.

— Dacă n-ai fi avut curajul s-o faci, nici eu n-aş fi făcut-o, zise Melly, luând-o pe Scarlett de mijloc şi strângând-o încet.

O clipă, lui Scarlett îi veni să se desfacă din îmbrăţişarea ei şi să strige în gura mare: "Du-te naibii!", aşa cum făcea Gerald la supărare, dar zări privirea lui Rhett Butler şi reuşi să surâdă acru. Ce enervantă era Melly, care niciodată nu înţelegea adevăratul motiv al gesturilor ei. dar poate că era mai bine aşa, decât să înţeleagă adevărul.

— Ce gest frumos! zise Rhett Butler încet. Astfel de sacrificii îi încurajează pe bravii noştri ostaşi.

Cu mare greutate se stăpâni Scarlett să nu-i spună câteva cuvinte de ocară. Tot ce spunea Butler era plin de ironie. Îi era antipatic şi se săturase să-l vadă stând rezemat de standul lor. Totuşi, din fiinţa lui se desprindea ceva întăritor, ceva cald şi viu. Ochii lui negri trezeau în Scarlett toate instinctele ei irlandeze. Se hotărî să-l umilească puţin. Faptul că-i cunoştea secretul îi dădea un avantaj asupra ei şi o exaspera. Va trebui să schimbe raportul dintre ei, punându-l pe el într-o situaţie de inferioritate. Îşi stăpâni impulsul care o împingea să-i spună ce credea despre el. Vorba lui Mammy: "E mai uşor să prinzi muşte cu zahăr decât cu oţet"; o să prindă şi o să încătuşeze musca asta, ca să nu mai fie la cheremul lui.

— Mulţumesc, zise ea cu drăgălăşenie, făcându-se că nu înţelege ironia observaţiei. Un astfel de compliment, din partea unui om atât de vestit cum e căpitanul Butler, are o valoare foarte mare.

El îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Parcă chelălăia, gândi Scarlett furioasă, roşind din nou.

— De ce nu spui ce crezi cu adevărat? o întrebă el, coborând glasul pentru ca să nu fie auzit decât de ea. De ce nu spui că sunt o canalie afurisită, că n-am niciuna din calităţile unui gentleman? Spune-mi s-o şterg de-aici dacă nu vreau să rogi pe unul dintre tinerii aceştia curajoşi să vină să-mi ceară socoteală?

Scarlett era gata să-i răspundă obraznic, dar se stăpâni eroic şi zise:

— Oh, domnule căpitan Butler! Cum poţi să spui aşa ceva? Doar toată lumea ştie cât eşti de vestit, şi cât de curajos şi de. şi de.

— Mă dezamăgeşti!

— Te dezamăgesc?

— Da. La prima noastră întâlnire atât de agitată, mi-am zis în sinea mea că, în sfârşit, cunoscusem o fată nu numai frumoasă dar şi curajoasă. Acum văd că eşti numai frumoasă.

— Mă crezi laşă? întrebă Scarlett ca o găină zbârlită de furie.

— Exact. Îţi lipseşte curajul de a spune ceea ce crezi cu adevărat. Când te-am cunoscut prima oară mi-am zis: Iată o fată cum nu găseşti una într-un milion. Nu e ca prostuţele acelea care cred tot ce le spun mămicile lor şi se poartă aşa cum li se spune, oricare le-ar fi părerile. Îşi ascund toate sentimentele, şi dorinţele, şi decepţiile sub o mulţime de cuvinte frumoase. Mi-am zis: Domnişoara O'Hara e o fată cu un caracter rar. Ştie ce vrea şi nu se sfieşte să spună ce gândeşte. sau să arunce vaze.

— O, zise Scarlett, care nu-şi mai putu stăpâni furia, atunci, chiar acuma am să-ţi spun tot ce cred. Dacă ai fi avut cât de puţină bună creştere, n-ai fi venit să-mi vorbeşti. Ai fi ştiut că nu vreau să te mai văd niciodată! Dar nu eşti un gentleman! Eşti un mojic şi un prost-crescut! Şi crezi că dacă scârbele dumitale de corăbii îi pot înfrunta pe yankei, ai dreptul să vii aici să-ţi baţi joc de bărbaţii şi de femeile care sacrifică totul pentru cauză.

— Destul, destul, o imploră el râzând. Ai început foarte bine şi ai spus ce crezi, dar să nu începi să-mi vorbeşti mie de cauză. M-am săturat să tot aud tot acelaşi şi acelaşi lucru şi pariez că şi dumneata te-ai.

— Cum ai ghi. Începu ea luată prin surprindere, dar se opri imediat, fierbând de necaz că se lăsase prinsă în cursă.

— Am stat lângă uşă şi m-am uitat la dumneata, înainte de a mă vedea, zise el. Şi m-am uitat şi la celelalte fete. Toate păreau că au feţele făcute după acelaşi calapod. Numai a dumitale nu era la fel. Ai o figură pe care mi-e uşor s-o înţeleg. Nu te interesa ce se petrece aici şi nu te gândeai nici la cauză, nici la spital. Pe faţa dumitale se vedea că ai fi vrut să dansezi, să petreci şi nu puteai. Erai nebună de ciudă. Spune drept, n-am dreptate?

— Nu mai am nimic să-ţi spun, domnule căpitan, zise ea căutând să fie cât se poate de ceremonioasă şi să se învăluiască în puţina demnitate pe care o mai avea. Tocmai pentru că eşti atât de mândru din cauza rolului dumitale în forţarea blocadei, n-ar trebui să jigneşti femeile.

— Forţarea blocadei! Glumeşti! Te rog, acordă-mi doar câteva clipe din timpul dumitale preţios, înainte de a-mi întoarce pentru totdeauna spatele. N-aş vrea ca o patrioată atât de încântătoare să păstreze o idee falsă în privinţa contribuţiei mele la cauza Confederaţiei.

— Nu vreau să ascult cum te lauzi.

— Pentru mine a forţa blocada e o afacere, şi câştig bani din lucrul acesta. Când n-are să-mi mai renteze, n-am să mai fac această meserie. Ce crezi despre asta?

— Cred că eşti o canalie, un interesat. aşa cum sunt yankeii.

— Exact, zise el râzând. Şi yankeii mă ajută să-mi câştig banii. Chiar luna trecută am intrat cu corabia mea drept în portul New York şi am încărcat un transport.

— Ce, strigă Scarlett interesată şi impresionată fără să vrea, n-au tras în dumneata?

— Sărmană naivă! Sigur că nu. Există destui vajnici partizani ai Uniunii care nu se dau înapoi de la a câştiga bani vânzând mărfuri Confederaţiei. Îmi duc corabia la New York, cumpăr de la firmele yankee, bineînţeles pe ascuns, şi o şterg. Şi când lucrul acesta devine puţin cam prea periculos, mă duc la Nassau, unde aceiaşi patrioţi ai Uniunii îmi aduc praf de puşcă, gloanţe şi crinoline. E mai uşor decât să merg în Anglia. Uneori, e cam greu să intri cu mărfurile în Charleston sau Wilmington. dar n-ai crede ce mult poate face puţin aur.

— O, ştiam că yankeii sunt mârşavi, dar nu ştiam.

— De ce să-i condamni pe yankei fiindcă vor să câştige un ban cinstit vânzând mărfuri Confederaţiei? Peste o sută de ani n-are să aibă nici o importanţă. Rezultatul va fi acelaşi. Eu ştiu că, în orice caz, Confederaţia va fi înfrântă, aşa că de ce să nu profite de ocazia asta?

— Înfrânţi. noi?

— Sigur că da.

— Te rog să pleci. sau va trebui să cer să mi se aducă trăsura şi să plec acasă ca să scap de dumneata?

— Eşti o mică rebelă fanatică, zise el zâmbind din nou.

Se înclină şi plecă fără să se grăbească, iar Scarlett rămase răsuflând anevoie de furie neputincioasă şi de indignare. Totuşi, avea un simţământ, pe care nu-l putea analiza bine, ca o arsură, ca decepţia unui copil când îşi vede toate iluziile năruindu-se. Cum de îndrăznea să atace prestigiul celor ce forţau blocada? Cum de îndrăznea să spună că va fi înfrântă Confederaţia? Merita să fie împuşcat pentru asta. împuşcat ca un trădător. Se uită prin sală la toate feţele cunoscute, sigure de succes, atât de curajoase, de devotate, şi un fior rece îi trecu prin inimă. Înfrânţi? Oamenii aceştia. nu se poate! Era cu neputinţă. Chiar gândul acesta era o trădare!

— Ce şopteaţi amândoi? întrebă Melanie, întorcându-se spre Scarlett când clienţii ei se depărtară. Am observat că doamna Merriwether se uita tot timpul la voi şi, dragă, ştii ce gură are.

— O, omul acela e un nesuferit. un pisălog prost-crescut, zise Scarlett. Şi cât despre bătrâna doamnă Merriwether, las-o să vorbească. M-am săturat să mă port ca o proastă numai ca să-i plac ei.

— Scarlett! zise Melly scandalizată.

— Ssst, sst! zise Scarlett. Doctorul Meade mai anunţă ceva.

Adunarea se linişti iar, şi doctorul începu prin a mulţumi doamnelor care îşi dăduseră bijuteriile cu atâta bunăvoinţă.

— Şi acum, doamnelor şi domnilor, am să vă fac o surpriză. o inovaţie care poate să supere pe unii, dar vă rog să nu uitaţi că totul se face pentru spital şi pentru ostaşii noştri care zac în el.

Toată lumea veni mai aproape, încercând să ghicească ce ar putea propune doctorul; un om atât de cumsecade, ca să poată supăra pe cineva.

— În curând va începe balul. Primul dans va fi cadrilul, şi pe urmă un vals. Pe urmă vor fi polci, mazurci; toate precedate de scurte cadriluri. Ştiu ce rivalitate amicală există între cei ce doresc să conducă cadrilul, aşa că.

Doctorul îşi şterse fruntea şi aruncă o privire piezişă spre colţul unde şedea soţia lui, împreună cu celelalte doamne în vârstă.

— Domnilor, dacă voiţi să conduceţi cadrilul cu doamna pe care aţi ales-o, trebuie să licitaţi. Eu voi ţine licitaţia, şi beneficiul va merge pentru fondul spitalului.

Evantaiele se opriră, şi un murmur trecu prin toată sala. În colţul doamnelor în vârstă era rumoare: doamna Meade ar fi vrut să-şi susţină bărbatul, deşi îi dezaproba ideea, aşa că se pomeni într-o situaţie dificilă. Doamna Elsing, doamna Merriwether şi doamna Whiting erau roşii de indignare. Deodată, garda locală strigă "Ura!", la care se asociară şi musafirii în uniforme. Fetele tinere bătură din palme şi ţopăiră de bucurie.

— Nu crezi. nu crezi că e ca un târg de sclavi? şopti Melanie, privindu-l pe îndrăzneţul doctor, care până acuma fusese pentru dânsa un om perfect.

Scarlett nu răspunse nimic, dar ochii ei străluceau şi inima i se strânse de durere. Dacă n-ar fi fost văduvă! Dacă ar fi fost din nou Scarlett O'Hara! Ar fi purtat rochia ei verde deschis, garnisită cu panglici de catifea verde închis, ar fi avut tuberoze în păr şi ar fi deschis balul. Da, desigur! O mulţime de bărbaţi s-ar certa pentru ea şi s-ar întrece dând cât mai mulţi bani doctorului. Şi-acum, să şadă aici, să joace rol de figurantă fără voia ei şi s-o vadă pe Fanny sau pe Maybelle conducând primul cadril, devenind astfel regina Atlantei.

Deasupra zgomotului, se auzi glasul micului zuav, cu accentul lui creol atât de pronunţat:

— Dacă-mi permiteţi. douăzeci de dolari pentru domnişoara Maybelle Merriwether.

Maybelle îşi rezemă capul de umărul lui Fanny şi cele două fete îşi ascunseră chipurile îmbujorate, începând să râdă înăbuşit. Alte glasuri strigau alte nume şi alte sume de bani. Doctorul Meade începuse iar să surâdă, ignorând şoaptele indignate care porneau din colţ, de la comitetul doamnelor.

La început, doamna Merriwether declarase cu glas tare şi pe un ton categoric că Maybelle a ei nu va lua parte la o asemenea licitaţie. Când însă numele lui Maybelle fu pronunţat tot mai des şi suma se ridică la şaptezeci şi cinci de dolari, protestele ei începură să-şi piardă din severitate. Scarlett îşi rezemă coatele de tejghea. Se uita ca fascinată la mulţimea veselă care se adunase lângă estradă, în mâini cu bancnotele Confederaţiei.

Acum toate vor începe să danseze – toate, în afară de ea şi de doamnele bătrâne. Îl văzu pe Rhett Butler, în picioare, chiar lângă doctor. Înainte ca ea să fi avut timp să-şi schimbe expresia feţei, el o văzuse; îşi lăsă în jos colţurile gurii, ridicând dintr-o sprânceană. Cu o mişcare arogantă, Scarlett se întoarse, dar deodată îşi auzi numele strigat, strigat de un glas cu un accent foarte pronunţat din Charleston, care domină zgomotul celorlalte glasuri.

— Doamna Charles Hamilton. o sută cincizeci de dolari – în aur.

Auzind numele şi suma, o linişte bruscă se aşternu în sală. Scarlett fu atât de speriată, încât încremeni. Rămase pe scaun, cu bărbia sprijinită în mâini, cu ochii mari deschişi, plini de uluială. Toată lumea se întoarse s-o privească. Văzu cum doctorul se aplecă de pe estradă ca să-i şoptească ceva lui Rhett Butler. Probabil că-i spunea că Scarlett era în doliu şi că era cu neputinţă să ia parte la dans. Scarlett văzu cum Rhett dădea din umeri cu nepăsare.

— Poate alta dintre frumoasele noastre doamne? întrebă doctorul.

— Nu, zise Rhett, cu o voce clară, plimbându-şi privirea nepăsătoare peste mulţime. Doamna Hamilton.

— V-am spus că e imposibil, zise doctorul enervat. Doamna Hamilton nu va primi să.

Scarlett auzi o voce pe care la început nu o recunoscu. vocea ei.

— Ba da, primesc!

Se ridică în picioare, deodată. Inima îi bătea atât de tare, încât se temea că va cădea jos; bătea însă din cauza plăcerii de a fi din nou centrul de atenţie al tuturor privirilor, de a fi cea mai dorită dintre toate femeile şi, mai ales, mai ales la ideea că va dansa.

"O, nu-mi pasă! Nu-mi pasă de ce va spune lumea", îşi zise ea cuprinsă de un fel de dulce nebunie. Îşi aruncă sfidătoare capul pe spate şi ieşi repede de lângă stand. Tocurile ei loveau duşumeaua cu zgomot de castaniete. Îşi desfăcu cât putu mai mult evantaiul de mătase neagră. Ca într-un fulger zări faţa Melaniei, căreia parcă nu-i venea să creadă; zări expresia încremenită a doamnelor în vârstă, aceea a fetelor enervate şi chipurile pline de entuziastă aprobare ale militarilor.

Apoi se trezi în mijlocul parchetului de dans şi, prin mulţime, Rhett Butler se apropie de ea. Avea tot expresia aceea antipatică pe faţă, dar lui Scarlett nu-i păsa, nu-i păsa chiar dacă ar fi trebuit să danseze cu Abe Lincoln însuşi. Totul era că va dansa din nou! Va conduce cadrilul. Îi făcu lui Rhett o reverenţă profundă şi îi aruncă un surâs ameţitor. Acesta se înclină, cu o mână pe jaboul lui plisat. Levi, îngrozit, salvă situaţia, urlând:

— Alegeţi-vă pa'tene'ele pent'u Cad'ilul Vi'giniei!

Orchestra atacă cea mai bună melodie pentru cadril, "Dixie".

— Cum ai îndrăznit să atragi asupra mea toate privirile, domnule Butler?

— Dar bine, scumpă doamnă Hamilton, se vedea limpede că doreai să atragi toate privirile asupra dumitale!

— Cum ai îndrăznit să strigi numele meu în faţa lumii?

— Puteai să refuzi.

— Dar. datoria mea faţă de cauză. nici nu m-am mai gândit la mine când te-am auzit oferind atâta aur. Nu mai râde, toată lumea se uită la noi.

— Oricum se va uita la noi. Nu încerca să-mi vorbeşti de cauză. Voiai să dansezi, şi ţi-am oferit prilejul. Marşul acesta e ultima figură a cadrilului, nu-i aşa?

— Da. trebuie să mă opresc şi să stau jos.

— De ce? Te-am călcat pe picioare?

— Nu. dar o să vorbească lumea de mine.

— Spune drept, în fundul sufletului, îţi pasă mult?

— Să-ţi spun.

— Nu faci o crimă, nu-i aşa? De ce să nu dansezi şi valsul cu mine?

— Dacă mama ar.

— Înţeleg, eşti încă legată de fusta mamei.

— Ce manie urâtă ai de a ridiculiza virtuţile.

— Virtuţile sunt într-adevăr ridicole. Îţi pasă de ce spune lumea?

— Nu. dar, mai bine să nu vorbim de asta. Mulţumesc lui Dumnezeu că începe valsul. Cadrilul mă oboseşte întotdeauna.

— Nu ocoli întrebarea mea. Parcă mult îţi pasă de ce spun celelalte femei!

— O, fiindcă văd că nu pot să scap de dumneata. nu, nu-mi pasă. O fată însă ar trebui să ţină seama de ce spune lumea. Totuşi, astă-seară nu-mi pasă.

— Bravo! Acum începi să gândeşti singură, în loc să laşi pe alţii să gândească pentru dumneata. E începutul înţelepciunii.

— O, dar.

— Când lumea are să vorbească de dumneata cât a vorbit de mine, ai să vezi ce puţină importanţă are. Ia gândeşte-te că în Charleston nu sunt primit în nici o familie. Nici tot ce fac pentru dreapta şi sfânta noastră cauză nu poate ridica interdicţia ce apasă asupra mea.

— Ce îngrozitor!

— Ba deloc. Până când nu-ţi pierzi reputaţia, nu-ţi poţi da seama ce povară era şi ce înseamnă libertatea.

— E scandalos ceea ce spui.

— E scandalos şi adevărat. Atâta timp cât ai destul curaj. sau destui bani. te poţi lipsi de reputaţie.

— Banii nu pot cumpăra totul.

— Asta ţi-a spus-o cineva. Singură n-ai fi putut gândi o asemenea banalitate. Ce nu se poate cumpăra cu bani?

— O, nu ştiu. nici fericirea, nici dragostea, în orice caz.

— În general, da. Şi când nu poate, poate cumpăra cele mai bune înlocuitoare.

— Ai atât de mulţi bani, domnule căpitan Butler?

— Ce întrebare nepoliticoasă, doamnă Hamilton! Mă surprinde. Da, da. Pentru un tânăr căruia din tinereţe familia nu i-a mai dat nici un ban, am reuşit foarte bine. Şi sunt sigur că din blocadă are să-mi rămână un milion.

— O, nu mai spune.

— Ba da! Lumea nu-şi dă seama deloc că se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei vechi civilizaţii, ca şi din clădirea uneia noi.

— Ce vrei să spui cu asta?

— Familia dumitale şi familia mea şi toţi aceia care sunt aici acum şi-au câştigat averea transformând un pustiu într-o lume civilizată. Asta se numeşte a construi un imperiu. Se câştigă bine construind un imperiu. Se câştigă însă şi mai bine distrugând un imperiu.

— De care imperiu vorbeşti?

— De imperiul în care trăim. Sudul. Confederaţia. regatul bumbacului. acest imperiu care se sfărâmă sub picioarele noastre. Numai că majoritatea imbecililor nu vor să-şi dea seama de lucrul acesta şi refuză să profite de situaţia creată de prăbuşire. Eu câştig o avere din acest naufragiu.

— Atunci, crezi serios că vom fi înfrânţi?

— Sigur. De ce să facem ca struţul?

— O, Doamne, mă plictiseşte să vorbesc de astfel de lucruri. Nu ţi se întâmplă uneori să spui şi lucruri frumoase, domnule căpitan Butler?

— Ţi-ar place dacă ţi-aş spune că ochii dumitale seamănă cu două vaze de sticlă în care înoată peştişori aurii, două vaze pline până la margine cu apă verde, limpede de tot, şi când peştii se ridică până sus ca acuma, eşti diabolic de fermecătoare!

— O, asta nu-mi place. Ce melodie minunată, nu-i aşa? Aş valsa fără să mă opresc. Nici nu-mi dădeam seama ce mult îmi lipsea dansul!

— Eşti cea mai frumoasă dansatoare pe care am ţinut-o vreodată în braţe.

— Domnule căpitan Butler, nu mă strânge atât de tare. Toată lumea ne priveşte.

— Dacă nu ne-ar vedea nimeni, te-ar supăra?

— Domnule căpitan Butâer, nu-ţi dai seama ce vorbeşti.

— Cum aş putea să-mi dau seama ce vorbesc când te ţin în braţe? Ce melodie e asta? E ceva nou?

— Sigur că da. E divină. E o melodie furată de la yankei.

— Cum se numeşte?

— Când va înceta războiul."

— Ce cuvinte are? Cântă-mi-le!

Mai ţii minte, dragul meu, Când, la ultima-ntâlnire, În genunchi îmi tot vorbeai De neştearsa ta iubire?

De vestonul cenuşiu Erai mândru-atuncea, seara, Şi jurai să nu-ţi trădezi Nici iubita şi nici ţara.

Singură şi tristă plâng Lacrimi vărs, amar şuvoiul.

Dă, Doamne, să te mai văd, Când va înceta războiul!

— Bineînţeles că era "vestonul albastru", dar la noi a fost schimbat în "cenuşiu". O, ce bine valsezi, domnule căpitan Butler. Cei mai mulţi dintre bărbaţii înalţi nu dansează bine. Şi când te gândeşti că va trebui să aştept ani de zile până să mai dansez o dată.

— Numai câteva clipe. Am să te rog să-mi acorzi cadrilul următor. şi pe urmă celălalt, şi celălalt.

— O, nu! Nu se poate! Nu trebuie! Reputaţia mea va fi distrusă.

— E în zdrenţe şi-aşa, aşa că ce importanţă mai are un dans? Când voi fi dansat de cinci sau şase ori cu dumneata, poate că o să-i las şi pe ceilalţi tineri să-şi încerce norocul, dar ultimul dans tot al meu trebuie să fie.

— Bine, bine. Ştiu că sunt nebună, dar atâta pagubă. Nu-mi pasă de ce spune lumea. M-am săturat de stat acasă. Am să dansez, am să dansez.

— Şi n-ai să mai porţi rochii negre. Nu pot să sufăr crepul de doliu.

— N-aş putea lăsa doliul, domnule căpitan Butler. oh, nu mă strânge aşa de tare. Am să mă supăr.

— Şi eşti minunată când te superi. Am să te mai strâng o dată. poftim. numai să văd dacă te superi într-adevăr. Nu-ţi dădeai seama ce fermecătoare erai în ziua – aceea la Doisprezece Stejari, când te-ai înfuriat şi ai aruncat cu vaza.

— O, te rog. n-ai să uiţi ziua aceea niciodată?

— Nu. e una din amintirile mele cele mai nepreţuite. o fată frumoasă din Sud, bine-crescută, cu un temperament de irlandeză. Eşti foarte irlandeză, nu-i aşa?

— Vai de mine! S-a terminat muzica, şi uite-o pe mătuşa Pittypat că vine. Precis că doamna Merriwether i-a spus. Oh, pentru Dumnezeu, du-mă până la o fereastră, să privim afară. Nu vreau să mă prindă acuma. A făcut nişte ochi mari cât cepele.