Capitolul XV.

Armata, împinsă înapoi în Virginia, îşi ocupă poziţia de iarnă pe râul Rapidan – o armată obosită şi epuizată după bătălia de la Gettysburg. Înainte de Crăciun, Ashley veni acasă în permisie. Scarlett, care nu-l mai văzuse de doi ani, se sperie de intensitatea sentimentului pe care-l avea pentru el. În salonul de la Doisprezece Stejari, când asistase la căsătoria lui cu Melanie, crezuse că niciodată nu-l va putea iubi cu o intensitate mai sfâşietoare ca atunci. Acum însă ştia că sentimentele ei din noaptea aceea îndepărtată nu fuseseră decât ciuda unui copil răsfăţat când i se refuză o jucărie. Astăzi îl iubea cu o dragoste mult mai puternică, întărită de îndelungatele ei visări şi amplificată de nevoia de a o ţine ascunsă.

În uniforma ponosită şi peticită, cu părul blond pe care soarele de vară îl mai decolorase puţin, Ashley Wilkes era un om foarte deosebit de tânărul indolent, cu ochii visători, pe care îl iubise cu disperare înainte de război. Era de o mie de ori mai impresionant. Slăbise şi era ars de soare, şi mustaţa lungă tunsă după moda ofiţerilor de cavalerie făcea din el tipul ideal al militarului.

Umbla foarte drept în uniforma lui ponosită, cu pistolul într-un toc vechi şi cu teaca sabiei lovindu-se mândră de cizmele înalte cu pintenii tociţi. Obişnuinţa de a comanda îi dăduse un aer de autoritate şi de siguranţă. Cute aspre începeau să se formeze împrejurul gurii. Umerii laţi şi strălucirea rece a ochilor săi aveau parcă ceva nou, ciudat. Odinioară fusese indolent şi încet, acum era iute ca o pisică la pândă; avea vigilenţa încordată a omului cu nervii mereu întinşi, ca corzile unei viori. Ochii aveau o privire atentă, extenuată; de sub pielea arsă de soare, oasele feţei ieşeau în afară. Era tot Ashley al ei cel frumos, dar ce schimbat!

Scarlett plănuise să petreacă Crăciunul la Tara, dar după telegrama lui Ashley nici o forţă din lume, nici chiar o poruncă din partea unei Ellen decepţionate, n-ar fi putut s-o smulgă din Atlanta. Dacă Ashley ar fi avut de gând să meargă la Doisprezece Stejari, s-ar fi dus repede la Tara ca să fie lângă el, dar le scrisese alor lui să vină la Atalanta, şi domnul Wilkes, Honey şi India se şi grăbiseră să sosească. Să se ducă la Tara şi să nu-l vadă după doi ani atât de nesfârşit de lungi! Să nu-i audă glasul, care făcea să-i bată inima mai repede, să nu-i citească în ochi că n-o uitase! Niciodată! Nici chiar pentru toate mamele din lume!

Ashley sosi cu patru zile înainte de Crăciun, cu un grup de tineri din comitat aflaţi şi ei în permisie, un grup foarte redus la număr după Gettysburg. Cade Calvert, slab şi jigărit, tuşind întruna, era printre ei, ca şi doi dintre băieţii Munroe, plini de un entuziasm nestăvilit fiindcă era prima permisie ce o căpătau din 1861, şi Alex şi Tony Fontaine, minunat de beţi, de zgomotoşi şi puşi de harţă. Grupul urma să aştepte două ceasuri până la trenul următor, şi cum trebuia multă diplomaţie în fiecare clipă ca cei doi Fontaine să nu se bată între ei sau cu lumea din gară, Ashley i-a adus pe toţi acasă, la mătuşa Pittypat.

— S-ar crede că nu s-au bătut destul în Virginia, zise Cade cu amărăciune, privindu-i pe cei doi fraţi care se zbârleau ca nişte cocoşi înghesuindu-se care să o sărute întâi pe mătuşa Pitty, emoţionată şi măgulită în acelaşi timp. Dar nu. S-au îmbătat şi caută ceartă de când au ajuns la Richmond. Poliţiştii de-acolo i-au arestat şi, dacă n-ar fi fost Ashley bun de gură, şi-ar fi petrecut Crăciunul la închisoare.

Dar Scarlett nu auzea o vorbă din cele ce se spuneau, atât de fericită era că se află din nou în aceeaşi odaie cu Ashley. Cum putuse oare să creadă în aceşti doi ani că există şi alţi bărbaţi frumoşi, fermecători şi seducători? Cum putuse să rabde curtea lor când exista Ashley? Acum se întorsese iar acasă, despărţit de ea doar de lăţimea covorului din salon, şi îi trebuia toată puterea de stăpânire ca să nu izbucnească în lacrimi de fericire de câte ori se uita la el cum şedea pe sofa cu Melly într-o parte, India în cealaltă şi Honey rezemată de umărul lui. Numai dacă ar fi avut şi ea dreptul să şadă lângă el, cu braţul trecut pe după al lui! Numai dacă i-ar fi putut mângâia mâneca din când în când, ca să fie sigură că era acolo; să-l ţină de mână şi să-şi şteargă lacrimile de bucurie cu batista lui. Melanie făcea toate astea, fără să-i fie ruşine. Prea fericită ca să mai fie timidă şi rezervată, se agăţase de braţul bărbatului ei şi, în ochii, în zâmbetul, în lacrimile ei se citea cât de mult îl iubeşte! Scarlett era prea fericită, ca să se supere, prea mulţumită ca să fie geloasă. În sfârşit, Ashley se întorsese!

Din când în când îşi ducea mâna la obraz, acolo unde o sărutase. Simţea din nou emoţia pe care i-o dăduse contactul buzelor lui şi îi surâdea. Bineînţeles, nu pe ea o sărutase mai întâi. Melly se aruncase în braţele lui, vorbind fără şir, se agăţase de el ca şi cum n-ar fi vrut să-i dea drumul niciodată. Apoi India şi Honey îl îmbrăţişară, după ce îl smulseseră din braţele Melaniei. Pe urmă Ashley îşi sărutase tatăl, cu o demnitate şi o căldură care arătau ce puternic sentiment îi unea pe aceşti doi bărbaţi. Venise apoi rândul mătuşii Pitty, care de emoţie ţopăia pe picioruşele ei. În sfârşit se întoarse spre ea, care era înconjurată de toţi tinerii ce-i cereau câte o sărutare, şi-i spuse: "O, Scarlett, frumoaso!", după care o sărută pe obraz.

Sărutul acesta spulberă tot ce plănuise ea să-i spună. Numai câteva ceasuri mai târziu îşi dădu seama că n-o sărutase pe gură. Pe urmă se întrebă înfrigurată ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost singură cu el, dacă ar fi luat-o în braţe şi ar fi ţinut-o lipită strâns de el.

Şi fiindcă îi făcea plăcere să creadă că aşa s-au petrecut lucrurile, o credea. Dar îşi spunea că fiecare lucru se face la timpul său şi că mai avea o săptămână întreagă. Sigur că va reuşi să-l găsească singur şi să-i spună: "Îţi aminteşti de plimbările noastre călare, pe potecile tăinuite?" "Îţi aminteşti cum era luna în noaptea aceea când şedeam pe scară la Tara şi mi-ai citit versuri din poemul acela?" (Doamne, oare cum se numea poemul?) "Îţi aminteşti de după-amiaza aceea când mi-am scrântit piciorul şi m-ai adus acasă în braţe, pe-nserat?"

Oh, erau aşa de multe lucruri pe care le-ai fi putut începe cu "îţi aminteşti?" Atâtea amintiri scumpe care îi vor vorbi lui de zilele acelea minunate, când străbăteau ţinutul ca nişte copii fără griji, atâtea lucruri care vor evoca zilele dinainte ca Melanie Hamilton să fi apărut pe scenă. Şi în timp ce ar vorbi, poate că Scarlett ar reuşi să descopere în ochii lui o fugară emoţie, ceva din care să poată înţelege că după bariera dragostei sale conjugale pentru Melanie se ascundea dragostea pentru ea, tot atât de pătimaşă ca în ziua aceea a picnicului când lăsase să-i scape adevărul. Nici nu se gândea la ce vor face dacă Ashley îi va mărturisi dragostea lui în cuvinte clare. Îi va ajunge să ştie că ţine la ea. Da, va aştepta; putea s-o lase pe Melanie să-i strângă braţul plângând de fericire. Va sosi şi timpul ei. În definitiv, ce ştia despre dragoste o fată ca Melanie?

— Dragul meu, arăţi ca o haimana, zise Melanie când prima emoţie a întoarcerii acasă se potoli. Cine ţi-a cârpit uniforma, şi de ce cu petice albastre?

— Credeam că sunt extrem de elegant, zise Ashley uitându-se la ţinuta lui. Compară-mă numai cu bieţii oameni care umblă în zdrenţe peste tot, şi ai să mă apreciezi mai mult. Mose mi-a cârpit uniforma şi am crezut că a făcut o treabă destul de bună, ţinând seama că înainte de război nu ţinuse un ac în mână. Cât despre peticele albastre, când trebuie să alegi între a avea găuri în pantaloni sau a le cârpi cu bucăţi rupte dintr-o uniformă yankee – cred că nimeni nu ar sta la îndoială. Cât despre faptul că arăt ca o haimana, mulţumeşte Cerului că bărbatul tău nu s-a întors desculţ. Săptămâna trecută cizmele mele cele vechi s-au rupt şi m-aş fi întors acasă cu picioarele înfăşurate în pânză de sac, dacă n-aş fi avut norocul să împuşcăm doi cercetaşi yankei. Cizmele unuia mi s-au potrivit de minune.

Îşi întinse picioarele lui lungi ca să i se admire cizmele zgâriate.

— Iar cizmele celuilalt yankeu mie nu mi s-au potrivit, zise Cade. Sunt cu două numere mai mici, şi-mi nenorocesc picioarele. Dar măcar sunt şi eu elegant.

— Şi egoistul ăsta scârbos n-a vrut să ni le dea nouă, zise Tony. S-ar potrivi perfect pe picioarele mici şi aristocratice ale familiei Fontaine. Mi-e ruşine să mă prezint în faţa mamei în bocancii aceştia. Înainte de război n-ar fi lăsat nici pe unul din negrii noştri să-i poarte.

— Nu te necăji, zise Alex cu ochii la cizmele lui Cade. O să i le scoatem în tren, în drum spre casă. Nu-mi pasă de mama, dar să fiu al dr. adică, nu vreau să mă vadă Dimity Munroe cu degetele de la picioare afară.

— Sunt cizmele mele, eu le-am cerut întâi, zise Tony, privind încruntat spre fratele său.

Melanie, speriată de posibilitatea uneia din vestitele certuri Fontaine, se grăbi să-i împace.

— Aveam o barbă minunată, pe care voiam să v-o arăt şi vouă, fetelor, zise Ashley, frecându-şi trist bărbia pe care se vedeau urmele încă nevindecate lăsate de brici. Era o barbă frumoasă, recunosc şi eu, şi nici generalul Jeb Stuart ori Nathan Bedford Forrest n-au mai splendide. Când am ajuns însă la Richmond, ticăloşii ăştia doi (arătând spre cei doi Fontaine), au hotărât că dacă şi-au ras ei barba, trebuie s-o rad şi eu. M-au trântit la pământ şi mi-au dat-o jos, şi mă mir că nu mi-au tăiat şi capul odată cu barba. Numai mulţumită lui Evan şi Cade mi-am salvat mustaţa.

— Nu-l asculta, doamnă Wilkes! Ar trebui să-mi mulţumeşti. Nici nu l-ai fi recunoscut şi nu l-ai fi lăsat să intre în casă, zise Alex. Am făcut-o ca să-ţi arătăm recunoştinţa noastră, pentru că i-ai convins pe poliţişti să nu ne aresteze. Dacă mai spui un cuvânt, îţi dăm jos mustaţa chiar acum.

— Oh, nu, vă mulţumesc, zise Melanie repede, apucându-l pe Ashley, speriată că cei doi bărbaţi mărunţei şi oacheşi se vor deda la violenţe. Mustaţa mi se pare minunată.

— Asta zic şi eu dragoste, ziseră cei doi Fontaine, încuviinţând din cap cu gravitate unul către celălalt.

Când Ashley ieşi ca să-i conducă pe băieţi la gară, cu trăsura mătuşii Pitty, Melanie o apucă pe Scarlett de braţ şi zise:

— Nu-i aşa că uniforma lui e îngrozitoare? Ce surpriză o să fie tunica pe care i-am făcut-o! O, dacă aş fi avut postav destul şi pentru pantaloni!

Tunica pentru Ashley era un subiect care o făcea să sufere pe Scarlett, fiindcă ar fi dorit din tot sufletul ca nu Melanie, ci ea să i-o dea lui Ashley ca dar de Crăciun. Postavul cenuşiu pentru uniforme ajunsese acum mai scump decât diamantele, şi Ashley purta, fireşte, o tunică din postav ţesut în casă. Dar chiar şi postavul acesta se găsea greu, şi mulţi militari purtau uniforme ale yankeilor luaţi prizonieri, vopsite în cafeniu-închis cu vopsea făcută din coji de nucă. Dar Melanie, printr-un noroc, făcuse rost de postav de o tunică – e drept, cam scurtă, dar totuşi o tunică. Îngijise la spital pe un tânăr din Charleston, şi când acesta murise, tăiase o şuviţă din părul lui şi o trimisese mamei lui, împreună cu tot ce găsise în buzunarele bietului băiat. Descrisese într-o scrisoare duioasă ultimele clipe ale fiului ei, fără să pomenească de chinurile în care murise. O corespondenţă se legase între cele două femei şi, aflând că soţul Melaniei e pe front, doamna din Charleston îi trimisese materialul pentru tunică şi nasturii de alamă pe care-i cumpărase pentru fiul ei. Era o bucată minunată de stofă, groasă şi călduroasă. Sigur că era marfă trecută prin blocadă, foarte scumpă. Acum era la croitor şi Melanie îl zorea s-o termine pentru Crăciun. Scarlett ar fi dat orice ca să poate face rost de postav pentru pantaloni, dar era cu neputinţă să mai găseşti aşa ceva la Atlanta.

Pregătise ea un dar de Crăciun pentru Ashley, dar era prea neînsemnat pe lângă splendoarea tunicii cenuşii a Melaniei. Era o punguţă de flanelă, în care pusese tot pachetul preţios de ace pe care i-l adusese Rhett de la Nassau, trei dintre batistele ei de linon, obţinute din aceeaşi sursă, două mosoare de aţă şi nişte foarfece mici. Voia să-i dea însă ceva mai personal, ceva ce o soţie putea să dea bărbatului ei – o cămaşă, mănuşi, sau o pălărie. O, da, o pălărie, în orice caz. Boneta aceea turtită pe care o purta Ashley era ridicolă. Lui Scarlett îi displăcuseră întotdeauna bonetele astea. Şi ce dacă Stonewall Jackson purtase întotdeuna bonete în locul pălăriilor de fetru moale? Asta nu le făcea să pară mai distinse. Dar singurele pălării ce se puteau obţine în Atlanta erau din postav aspru şi erau mai urâte ca bonetele.

Gândindu-se la pălării, îşi aminti de Rhett Butler. Avea aşa de multe pălării omul acesta – panamale largi de vară, căciuli de blană de castor, pălării de vânătoare şi pălării de fetru, cafenii, negre sau bleumarin. De ce să aibă el aşa de multe, când scumpul ei Ashley mergea prin ploaie şi apa i se prelingea pe guler şi pe ceafă?

"Am să-l fac pe Rhett să-mi dea pălăria lui cea nouă de fetru", hotărî ea. "Şi o să-i pun o panglică cenuşie şi o să-i cos însemnele lui Ashley. O să fie splendidă."

Se opri şi se gândi că o să-i fie greu să capete pălăria fără să dea vreo explicaţie. Doar nu-i putea spune lui Rhett că o voia pentru Ashley. S-ar uita la ea, ar ridica din sprâncene în modul acela neplăcut, cum face de câte ori pomeneşte de Ashley, şi sigur că ar refuza să i-o dea. Mai bine să născocească o poveste tristă cu un soldat din spital care are nevoie de o pălărie, şi Rhett n-o să descopere adevărul niciodată.

Toată după-amiaza manevră să rămână singură cu Ashley doar câteva minute, dar Melanie nu-l părăsi o clipă, iar India şi Honey, cu ochii lor apoşi şi fără gene, îl urmăreau prin toată casa. Nici măcar John Wilkes, vizibil mândru de fiul lui, nu putea să stea de vorbă tihnit cu el.

Tot aşa se întâmplă şi la cină, când toată lumea îi punea întrebări în legătură cu războiul. Războiul! Ce importanţă avea războiul? Scarlett credea că nici pe Ashley nu-l prea interesează acest lucru. Vorbea mult, râdea vesel şi domina conversaţia mai mult ca înainte, totuşi nu spunea prea multe. Le spuse glume şi poveşti caraghioase despre prieteni, vorbi vesel de glumele soldaţilor, nepăsători la foame şi la lungile marşuri prin ploaie, descriind cu amănunte pe generalul Lee, călare, când se retrăgea de la Gettysburg: "Domnilor, sunteţi din Georgia? Bine, atunci nu putem pleca fără voi, georgienilor!"

Scarlatt avea impresia că vorbea fără întrerupere ca să-i împiedice să-i pună întrebări la care nu voia să răspundă. Când vedea că lasă ochii în jos sub privirea neliniştită a tatălui său, o cuprindea o îngrijorare vagă şi se întreba oare ce ascundea Ashley în fundul sufletului său. Dar îngrijorarea îi trecea repede, fiindcă în sufletul ei nu era loc decât pentru o fericire luminoasă şi pentru o dorinţă pătimaşă de a fi singură cu el.

Fericire aceasta dură până când toată lumea dimprejurul focului începu să caşte şi domnul Wilkes şi fiicele lui plecară la hotel. Atunci când Ashley, Melanie, Pittypat şi Scarlett suiră scările şi unchiul Peter le făcu lumină, o răceală îi îngheţă sufletul. Până în clipa când ajunseră pe palierul de sus, Ashley îi aparţinuse, îi aparţinuse numai ei chiar dacă toată după-amiaza nu vorbiseră un singur cuvânt între patru ochi. Dar acum, spunându-i noapte bună, văzu că obrajii Melaniei se îmbujoraseră şi că tremura toată. Îşi ţinea ochii fixaţi pe covor şi, deşi părea copleşită de o teamă nelămurită, părea totuşi că fericirea îi întrece sfiala. Melanie nici nu ridică ochii când Ashley deschise uşa camerei de culcare, şi intră înăuntru grăbită. Iar Ashley, ferindu-se să întâlnească privirea lui Scarlett, îi ură brusc noapte bună.

Uşa se închise în urma lor. Cu gura căscată, Scarlett se simţi deodată nenorocită. Ashley nu mai era al ei. Era al Melaniei. Şi atâta timp cât Melanie va trăi, va putea să intre în cameră cu Ashley şi să închidă uşa – şi să fie singură cu el, ferită de restul lumii.

Acum Ashley trebuia sa plece înapoi în Virginia, înapoi la marşurile lungi prin lapoviţă, înapoi la bivuacurile în zăpadă unde soldaţii n-aveau ce mânca, înapoi la suferinţe şi greutăţi, să se expună riscului ca toată frumuseţea capului lui blond şi a trupului lui mândru şi subţire să fie distrusă într-o clipă, ca o furnică sub un călcâi nepăsător. Ultima săptămână, cu farmecul ei strălucitor de vis, cu ceasurile-i pline de fericire, se sfârşise.

Trecuse repede ca un vis săptămâna asta, ca un vis înmiresmat de parfumul cetinei de brad şi al pomului de Crăciun, luminat de lumânări colorate şi de poleială, un vis în care minutele treceau repede ca bătăile inimii. O săptămână trepidantă, în care un sentiment de durere amestecată cu plăcere o împingea pe Scarlett să umble de colo-colo, să încarce fiecare minut cu incidente pe care să şi le poată aminti după ce Ashley va fi plecat, cu întâmplări pe care le va putea analiza în voie în timpul lungilor luni ce vor veni, scoţând din ele fărâmiţe de mângâiere. Dansase, râsese, cântase, îşi dăduse toată osteneala să-i facă plăcere lui Ashley, anticipându-i dorinţele, surâzând când el surâdea, tăcând când el vorbea, urmărindu-l cu ochii, pentru ca fiecare linie a trupului său drept, fiecare mişcare a sprâncenelor, fiecare tresărire a gurii să-i rămână pe veci întipărite în minte. fiindcă o săptămână trece aşa de repede şi războiul nu se mai sfârşea.

Şedea pe sofaua din salon, ţinând în poală cadoul ei de plecare, aşteptând ca Ashley să-şi ia rămas bun de la Melanie. Se ruga lui Dumnezeu să poată rămâne singură cu el când va coborî. Cu auzul încordat, încerca să desluşească zgomotele de sus, dar casa părea straniu de liniştită că îşi auzea răsuflarea. Mătuşa Pittypat plângea în odaia ei, cu capul în pernă, fiindcă Ashley îşi luase rămas bun de la ea acum o jumătate de ceas. Nu se auzeau murmure sau plânsete din camera de culcare a Melaniei. Lui Scarlett i se părea că Ashley stătea de ceasuri întregi în camera aceea şi regreta fiecare clipă în care îşi lua adio de la nevasta lui, fiindcă clipele treceau prea repede şi el mai avea atât de puţin de stat.

Se gândea la toate lucrurile pe care avusese de gând să i le spună în timpul acestei săptămâni. N-avusese însă prilejul s-o facă şi ştia că acum poate nu-l va mai avea niciodată.

Ce lucruri prosteşti erau unele, ca de pildă: "Ashley, o să fii prudent, nu-i aşa?" sau: "Te rog, caută să nu-ţi uzi picioarele. Răceşti aşa de repede." sau: "Nu uita să porţi un jurnal pe piept sub cămaşă. Te fereşte de frig." Erau însă alte lucruri, mai însemnate, pe care voise să i le spună, şi altele mult mai însemnate pe care voia să le audă de la el, pe care voia să le citească în ochii lui, chiar dacă el nu le rostea.

Ce multe lucruri de spus, şi acuma nu mai era timp. Chiar puţinele clipe care rămăseseră îi vor fi smulse dacă Melanie va veni cu el până la uşă, sau până la trăsură. De ce nu găsise oare un prilej în ultima săptămână? Dar Melanie era întotdeauna lângă el, mângâindu-l cu ochii, plină de adoraţie, şi întotdeauna erau în casă prieteni, vecini sau rude, de dimineaţă până seara, şi o clipă Ashley nu fusese singur. Pe urmă, seara, uşa camerei de culcare se închidea, şi el rămânea singur cu Melanie. Nici măcar o singură dată în acele ultime zile nu-i dăduse lui Scarlett să înţeleagă, printr-o privire sau printr-un cuvânt, că are pentru ea altceva decât afecţiunea unui frate pentru o soră, sau a unui prieten pentru o prietenă veche. Nu-l putea lăsa să plece, poate pentru totdeauna, fără să afle dacă tot o mai iubeşte. Pe urmă, chiar de murea, ar putea avea până la sfârşitul vieţii calda mângâiere de a fi ştiut că, în taină; a iubit-o.

După o aşteptare care i se păru lungă cât o veşnicie, auzi paşii lui sus, în camera de culcare, şi uşa deschizându-se şi închizându-se. Apoi îl auzi coborând scara.

Singur! Slavă Domnului! Melanie trebuie să fie prea distrusă de durerea despărţirii ca să poată părăsi camera. Acum, timp de câteva minute preţioase, îl va avea numai pentru ea.

Ashley coborî treptele încet; pintenii lui zornăiau şi Scarlett auzea cum i se lovea sabia de cizme. Când intră în salon, privirea lui era posomorâtă. Încerca să surâdă, dar faţa îi era palidă şi descompusă, ca aceea a unui om suferind de o rană nevăzută. Când intră, Scarlett se ridică. Se gândea cu o mândrie posesivă că niciodată nu văzuse un militar atât de frumos! Tocul revolverului şi centironul străluceau, iar teaca şi pintenii sclipeau, căci fuseseră frecate şi lustruite de unchiul Peter. Tunica nouă nu i se potrivea prea bine, fiindcă croitorul trebuise s-o lucreze în grabă şi unele cusături erau strâmbe. Luciul proaspăt al tunicii contrasta cu pantalonii cafenii ponosiţi şi cârpiţi şi cu cizmele zgâriate, dar chiar de-ar fi fost îmbrăcat într-o armură de argint, n-ar fi putut părea mai frumos lui Scarlett.

— Ashley, îi zise ea brusc, pe un ton rugător, pot să merg cu tine la gară?

— Nu, te rog. Tata şi fetele vor fi acolo. În orice caz, prefer să te ţin minte spunându-mi rămas bun aici, decât să te văd tremurând de frig la gară. Amintirile înseamnă aşa de mult!

Scarlett renunţă imediat la planul ei. Dacă India şi cu Honey, care o antipatizau, or să fie de faţă la despărţire, nu va putea vorbi singură cu el.

— Atunci nu merg, zise ea. Uite, Ashley! Ţi-am pregătit un alt dar.

Puţin cam intimidată, acum când sosise clipa să i-l dea, Scarlett desfăcu pachetul. Era o eşarfă lungă din cele purtate de ofiţeri, de mătase galbenă de China şi garnisită cu franjuri bogate. Acum câteva luni Rhett Butler îi adusese un şal galben din Havana, un şal brodat somptuos cu păsări şi flori roşii şi albastre. În ultima săptămână desfăcuse cu atenţie toată broderia, tăiase şalul şi făcuse din el o eşarfă lungă.

— Scarlett, e minunată. Tu ai făcut-o? Atunci, am s-o preţuiesc şi mai mult. Pune-mi-o, draga mea. Camarazii mei or să se îngălbenească de invidie când m-or vedea în splendoarea tunicii noi şi a eşarfei.

Ea înfăşură eşarfa lungă împrejurul mijlocului lui subţire, mai sus de curea, şi îi legă capetele cu un nod complicat. Îi dăduse Melanie tunica cea nouă, e drept, dar eşarfa venea din partea ei, era darul ei pe care să-l poarte în luptă şi să se gândească la ea. Se dădu puţin înapoi, gândindu-se că însuşi Jeb Stuart, cu eşarfa lui superbă şi cu pana lui, nu putea părea mai elegant ca Ashley.

— E minunată, repetă el jucându-se cu franjurile. Ştiu că ţi-ai sacrificat o rochie sau un şal ca s-o faci. N-ar fi trebuit, Scarlett. Lucrurile frumoase se găsesc greu în vremurile astea.

— O, Ashley, aş.

Voise să spună: "Mi-aş sacrifica inima ca s-o porţi, dacă ai vrea", dar în loc de asta zise:

— Aş face orice pentru tine!

— Da? o întrebă el, şi chipul i se lumina puţin. Atunci, vreau să te rog ceva, Scarlett, ceva care o să-mi dea linişte când voi fi plecat.

— Ce? întrebă ea fericită, gata să făgăduiască orice.

— Scarlett, vrei să ai grijă de Melanie, în locul meu?

— Să am grijă de Melanie?

Inima i se strânse. Era o decepţie dureroasă. Deci asta era ultima lui rugăminte. Şi ea care dorea să-i făgăduiască ceva frumos, ceva grandios! Atunci se înfurie. Clipa asta era clipa ei cu Ashley, numai a ei. Şi totuşi, deşi Melanie era absentă, umbra ei palidă şedea între ei. De ce-i pomeneşte numele acum, în momentul despărţirii? Cum poate să-i ceară un asemenea lucru?

El nu observă toată decepţia întipărită pe faţa ei. Ca şi înainte, ochii lui se uitau la ea fără s-o vadă, cu privirea pierdută.

— Da, să veghezi asupra ei, să ai grijă de ea. E atât de plăpândă şi nici nu-şi dă seama de lucrul acesta. O să se distrugă îngrijind de bolnavi şi cosând. Şi e atât de blândă şi de sfioasă. În afară de mătuşa Pittypat, de unchiul Henry şi de tine, n-are nici o rudă apropiată, afară de familia Burr din Macon, dar aceia sunt doar veri de-al treilea. Şi mătuşa Pitty. ştii bine, Scarlett, e ca un copil. Şi unchiul Henry e un om bătrân. Melenie te iubeşte aşa de mult, nu numai fiindcă ai fost soţia lui Charlie, dar fiindcă. fiindcă eşti tu, şi te iubeşte ca pe o soră. Scarlett, am coşmaruri când mă gândesc ce i s-ar putea întâmpla dacă aş fi omorât şi n-ar avea pe nimeni să aibă grijă de ea. Îmi făgăduieşti?

Nici măcar nu-i auzi ultima întrebare, atât o îngroziră cuvintele prevestitoare de rău "dacă aş fi omorât".

În fiecare zi citea listele de morţi şi răniţi, le citea cu inima strânsă, ştiind că dacă i s-ar întâmpla ceva lui Ashley, lumea s-ar sfârşi pentru ea. Dar tot timpul avea tainica senzaţie că, chiar dacă toată armata confederată ar fi distrusă, Ashley tot ar scăpa. Şi acum, el rostise aceste cuvinte îngrozitoare! Toată carnea i se încreţi şi o cuprinse o teamă superstiţioasă, pe care nu o putea combate cu raţiunea. Avea destul sânge irlandez în vine ca să creadă în presimţiri, mai ales în presimţiri de moarte; în ochii lui cenuşii vedea o profundă tristeţe, în care nu putea decât să vadă tristeţea omului care simte atingerea rece pe umărul său, a omului care a auzit vaietul Morţii.

— Nu trebuie să vorbeşti aşa! Nici să nu te gândeşti la aşa ceva. Aduce ghinion să vorbeşti de moarte! O, spune repede o rugăciune!

— Spune-o tu pentru mine şi aprinde şi câteva lumânări, zise el surâzând de spaima din glasul ei.

Scarlett însă nu-i putea răspunde, atât de impresionată era de viziunile închipuirii ei. Ashley zăcând mort pe pământul plin de zăpadă al Virginiei, departe de ea. El continua să-i vorbească şi glasul lui avea o notă de tristeţe, de resemnare care-i mări într-atât teama, încât orice urmă de supărare şi de decepţie dispăru.

— Îţi cer lucrul acesta, Scarlett, fiindcă nu ştiu ce are să mi se întâmple mie, sau ce are să ni se întâmple tuturor. Dar când va veni sfârşitul, eu voi fi departe de aici, chiar dacă mai trăiesc, prea departe ca să am grijă de Melanie.

— Sfârşitul?

— Sfârşitul războiului. şi sfârşitul lumii.

— Dar Ashley, doar nu crezi că yankeii au să ne bată? Toată săptămâna asta ne-ai povestit ce tare e generalul Lee.

— Toată săptămâna asta am spus minciuni, cum spun toţi oamenii în permisie. De ce să le sperii pe mătuşa Pitty şi pe Melanie înainte de a fi nevoie? Da, Scarlett, cred că yankeii ne vor bate. Gettysburgul a fost începutul sfârşitului. Cei din spatele frontului nu-şi dau seama încă de asta. Nu-şi dau seama cum stau lucrurile, dar. Scarlett, oamenii noştri sunt toţi desculţi acuma, şi în Virginia e zăpadă înaltă. Şi când le văd sărmanele picioare în zăpadă, îngheţate şi înfăşurate în zdrenţe, şi ştiu că am o pereche de cizme. atunci simt că aş vrea să le dau pe ale mele, să fiu şi eu desculţ.

— O, Ashley, făgăduieşte-mi că n-o să le dai.

— Când văd astfel de lucruri şi când mă uit apoi la yankei. văd cum se va sfârşi războiul. Vezi, Scarlett, yankeii aduc soldaţi cu miile din Europa. Cei mai mulţi dintre prizonierii luaţi recent nu ştiu măcar să vorbească englezeşte. Sunt nemţi, şi polonezi, şi irlandezi smintiţi care vorbesc dialectul gaelic. Când noi pierdem un soldat, nu-l putem înlocui. Când cizmele noastre se rup, nu mai sunt alte cizme. Suntem la fund, Scarlett. Şi nu ne putem bate cu lumea întreagă.

Scarlett se gândi disperată: "Să se facă praf toată Confederaţia! Să se sfârşească toată lumea, dar tu să nu mori! N-aş putea trăi dacă ai muri!"

— Sper că n-ai să repeţi ceea ce ţi-am spus, Scarlett. Nu vreau să-i alarmez pe ceilalţi. Şi, draga mea, nu te-aş fi alarmat nici pe tine, dacă n-ar fi trebuit să-ţi explic de ce-ţi cer să ai grijă de Melanie. E atât de şubredă şi de firavă şi tu eşti atât de tare, Scarlett! O să fie o mângâiere pentru mine dacă o să ştiu că sunteţi împreună în cazul când mi se va întâmpla ceva. Îmi promiţi, nu-i aşa?

— O, da, strigă ea, fiindcă în clipa aceea vedea moartea lângă el şi ar fi promis orice. Ashley! Ashley! Nu pot să te las să pleci! Degeaba caut să fac pe viteaza!

— Trebuie să fii vitează, îi zise el cu o schimbare profundă în voce; cuvintele se rostogoleau repede, grăbite parcă de un elan al sufletului lui; trebuie să fii vitează. Altfel, cum aş rezista?

Se uită la el plină de fericire, întrebându-se dacă despărţirea îi zdrobea inima, aşa cum i-o zdrobea pe a ei. Faţa lui era descompusă, la fel ca în clipa când coborâse după ce-şi luase rămas bun de la Melanie, dar privirea lui nu spunea nimic. Se aplecă, îi luă capul în mâini şi o sărută uşor pe frunte.

— Scarlett! Scarlett! Eşti atât de minunată, de tare şi de bună. Eşti atât de frumoasă, draga mea – nu numai chipul tău dulce, dar tu întreagă, trupul, şi mintea, şi sufletul tău.

— O, Ashley, murmură ea fericită, emoţionată de cuvintele lui şi de atingerea mâinilor lui. Nimeni decât tu, întotdeauna.

— Îmi place să cred că te cunosc, poate, mai bine ca alţii şi că văd lucrurile minunate ascunse în sufletul tău, pe care alţii nu le observă fiindcă sunt prea grăbiţi sau prea neglijenţi.

Tăcu, şi mâinile lui se dezlipiră de pe capul ei, dar privirea lui nu-i părăsea ochii. Ea aşteptă o clipă, nerăbdătoare să audă ce-o să-i mai spună, înălţându-se pe vârfurile picioarelor ca să audă cele două cuvinte magice. Dar ele nu veniră. Se uită la el disperată, cu buzele tremurând, fiindcă înţelesese că a terminat de vorbit.

Această nouă prăbuşire a nădejdilor era prea mult pentru inima ei şi, suspinând ca un copil, se aşeză, cu ochii plini de lacrimi. Atunci auzi pe alee un zgomot sinistru, un zgomot care-i aminti mai viu de iminenta plecare a lui Ashley. Un mort din antichitate nu s-ar fi simţit mai trist auzind clipocitul apei când se apropia barca lui Caron. Unchiul Peter, învelit într-o pătură, scotea trăsura ca să-l ducă pa Ashley la gară.

Ashley zise: "La revedere", foarte încet, luă de pe masă pălăria de fetru pe care Scarlett reuşise prin viclenie s-o obţină de la Rhett şi ieşi în vestibul. Cu mâna pe clanţă, se întoarse s-o mai privească o dată, cu o privire lungă şi disperată, ca şi cum ar fi vrut să ia cu el toate amănuntele chipului şi trupului ei. Prin perdeaua lacrimilor, Scarlett îi văzu faţa şi, cu o durere vie în piept, simţi că pleacă, că pleacă departe de ea, departe de adăpostul acestei case. Îşi dădu seama că iese din viaţa ei, poate pentru totdeauna şi fără să-i fi spus cuvintele pe care dorea să le audă. Timpul fugea vertiginos de repede, şi acum era prea târziu. Fugi împleticindu-se în vestibul şi-l apucă de capetele eşarfei.

— Sărută-mă, şopti ea, sărută-mă de rămas bun. Braţele lui o învăluiră încet, şi se aplecă spre faţa lui. Când buzele lui le atinseră pe ale ei, braţele ei îi încolăciră gâtul într-o strânsoare înăbuşitoare. O clipă, Ashley o strânse, cu tot trupul lângă al lui. Apoi simţi deodată cum o respinge. Lăsă să-i cadă pălăria jos şi, cu mâinile libere, desfăcu strânsoarea braţelor lui Scarlett, apucând-o de mâini.

— Nu, Scarlett, nu, zise el cu voce joasă, ţinând-o aşa de strâns încât o dureau încheieturile mâinilor.

— Te iubesc, zise ea cu voce înăbuşită. Te-am iubit întotdeauna. Niciodată n-am iubit pe nimeni. M-am măritat cu Charlie ca să-ţi fac în ciudă. O, Ashley, te iubesc aşa de mult încât aş merge pe jos până în Virginia ca să fiu cu tine. Ţi-aş găti mâncarea, ţi-aş curăţi cizmele şi aş îngriji de calul tău. Ashley, spune-mi că mă iubeşti! O să-mi ajungă pentru tot restul vieţii!

El se aplecă brusc să-şi ia pălăria, şi Scarlett îi zări faţa. Era cea mai chinuită faţă pe care o văzuse vreodată; o faţă care-şi pierduse toată seninătatea. Întipărite pe ea erau dragostea lui, şi bucuria de a şti că ea-l iubeşte, dar şi lupta ce se da între aceste două sentimente şi disperarea şi ruşinea lui.

— La revedere, zise el cu glas răguşit.

Uşa se deschise cu un zgomot scurt. Un val de aer rece năvăli în casă, făcând să fluture perdelele. Scarlett tremura privindu-l cum cobora aleea, îndreptându-se spre trăsură; sabia sclipea în lumina palidă a soarelui de iarnă şi franjurile eşarfei fluturau vesele.