Capitolul XIV.

La începutul verii anului 1863, inimile sudiştilor erau pline de nădejde. În ciuda tuturor lipsurilor şi greutăţilor, în ciuda speculanţilor şi atâtor calamităţi, în ciuda morţilor, bolilor şi suferinţelor care nu ocoliseră aproape nici o familie, sudiştii spuneau iarăşi: "Încă o victorie şi războiul s-a sfârşit!" – şi o spuneau cu mai multă siguranţă şi bucurie ca vara trecută. Yankeii fuseseră dârzi, dar Sudul le va veni în fine de hac.

În 1862, Crăciunul fusese o sărbătoare fericită la Atlanta şi în tot Sudul. Confederaţia repurtase o victorie zdrobitoare la Fredericksburg, şi yankeii aveau morţi şi răniţi cu miile. De sărbători, toată lumea petrecuse şi se bucurase că lucrurile luau o întorsătură fericită. Armata Confederaţiei devenise o armată de soldaţi încercaţi; generalii îşi dovediseră meritele şi toată lumea ştia că în primăvară, la reluarea ostilităţilor, yankeii vor fi zdrobiţi odată pentru totdeauna.

Primăvara sosi şi luptele reîncepură. În luna mai confederaţii mai câştigară o victorie, la Chancellorsville. Sudiştii nu mai puteau de bucurie.

Foarte aproape, chiar în Georgia, o incursiune a cavaleriei Uniunii se transformă într-un triumf pentru confederaţi. Oamenii râdeau încă şi acum şi se băteau pe umăr zicând: "Da, domnule! În clipa când bătrânul Nathan Bedford Forrest va porni, s-a terminat cu ei!" Către sfârşitul lunii aprilie, colonelul Streight, cu o mie opt sute de cavalerişti yankei, intrase în Georgia şi se îndrepta spre Roma, un mic orăşel aşezat la ceva mai mult de şaizeci de mile spre nord de Atlanta. Voiau să taie calea ferată dintre Atlanta şi Tennessee, care era de o importanţă vitală, şi apoi s-o pornească spre sud, la Atlanta, ca să distrugă fabricile şi depozitele de materiale de război concentrate în acest oraş, considerat oraşul-cheie al Confederaţiei.

Era o lovitură îndrăzneaţă şi, fără Forrest, Sudul ar fi plătit scump. Cu de trei ori mai puţini oameni – dar ce oameni şi ce călăreţi!

— Forrest pornise după ei, îi atacase înainte să ajungă la Roma, îi hărţuise zile şi nopţi întregi şi, în sfârşit, capturase întreaga trupă.

Vestea acestei victorii ajunsese la Atlanta aproape în acelaşi timp cu vestea victoriei de la Chancellorsville, şi oraşul fusese cuprins de înflăcărare şi bucurie. Poate că Chancellorsville fusese o victorie mai importantă, dar capturarea cavaleriei lui Streight îi acoperise pe yankei de ridicol.

"Nu, domnilor, mai bine nu s-ar juca cu bătrânul Forrest", ziceau veseli cei din Atlanta, povestind de nenumărate ori întâmplarea.

Steaua Confederaţiei părea tot mai norocoasă şi lumea era încântată. Era adevărat că, sub comanda generalului Grant, yankeii asediau Vicksburgul încă de la mijlocul lunii mai. Era adevărat că sudiştii suferiseră o mare pierdere când Stonewall Jackson fusese rănit de moarte la Chancellorsville. Era adevărat. Atlanta pierduse pe unul din fiii ei cei mai capabili şi mai viteji, pe generalul T. R. R. Cobb, care fusese omorât la Fredericksburg. Era însă cu neputinţă ca yankeii să mai suporte înfrângeri ca acelea de la Fredericksburg şi de la Chancellorsville. Vor fi siliţi să cedeze, şi atunci războiul va înceta.

În primele zile ale lui iulie se zvoni şi pe urmă se confirmă prin depeşe că Lee înainta în Pennsylvania. Lee în teritoriu duşman! Lee forţând victoria! Era ultima bătălie a războiului!

Atlanta părea să-şi piardă minţile de entuziasm, de plăcere şi de sete de răzbunare. Acum yankeii vor şti ce înseamnă să se poarte război pe propriul lor teritoriu. Acum vor şti ce înseamnă ca lanurile să fie pustiite, vitele furate, casele arse, bătrânii şi băieţii târâţi în închisori şi femeile şi copiii lăsaţi să moară de foame.

Toată lumea ştia ce făcuseră yankeii în Missouri, Kentucky, Tennessee şi Virginia. Chiar şi ţâncii puteau povesti cu ură şi cu teamă grozăviile pe care le făcuseră yankeii în ţinuturile cucerite. Atlanta era plină de refugiaţi din Tennessee, din părţile de răsărit, şi fiecare auzise prin ce suferinţe trecuseră. În partea aceea partizanii Confederaţiei erau în minoritate şi războiul îi lovise crunt, aşa cum se întâmplase în toate statele de frontieră, deoarece vecinii se pârau unul pe altul şi fraţii se omorau între ei. Refugiaţii doreau să audă că Pennsylvania e în flăcări, şi era o ştire care făcea plăcere chiar şi celor mai blânde dintre cucoanele bătrâne.

Când se auzi însă că Lee nu îngăduia nimănui să se atingă de proprietăţile din Pennsylvania, instituind pedeapsa cu moartea pentru jaf şi punând armata să plătească tot ce rechiziţiona, a fost nevoie de tot respectul pe care generalul Lee şi-l câştigase pentru ca să nu-şi piardă popularitatea. Să interzică oamenilor să intre în bogatele antrepozite ale acestui stat prosper? Ce-l apucase pe generalul Lee? Când soldaţii noştri sunt înfometaţi şi au nevoie de ghete, de haine şi de cai!

Un bilet scurt, primit de doctor de la Darcy Meade, unica informaţie sigură venită la Atlanta în aceste prime zile ale lui iulie, trecu din mână în mână şi trezi o indignare crescândă.

"Dragă tată, n-ai putea să-mi faci rost de o pereche de cizme? De două săptămâni umblu în picioarele goale şi nici nu am speranţa să capăt vreo pereche. Dacă n-aş avea picioare aşa de mari, aş putea lua cizme de la yankeii morţi, aşa cum fac camarazii mei, însă n-am găsit încă un yankeu cu picioare ca ale mele. Dacă-mi faci rost, să nu mi le trimiţi prin poştă. Mi le-ar fura cineva, şi nici nu ar fi de mirare. Suie-l pe Phil în tren şi trimite-le cu el. Îţi scriu în curând unde vom fi. Acum nu ştiu decât că ne îndreptăm spre nord. Suntem în Maryland şi toată lumea spune că mergem în Pennsylvania.

Tată, credeam că le vom face şi noi yankeilor ce ne-au făcut ei nouă, dar generalul a zis "Nu" şi, în ceea ce mă priveşte, nu vreau să fiu împuşcat numai pentru a fi dat foc casei unui yankeu. Tată, azi am trecut prin nişte lanuri de porumb, cum rar ai văzut. Trebuie să recunosc că la noi nu creşte aşa porumb. Trebuie să recunosc că am cam prădat puţin, deoarece eram flămânzi toţi, dar nu e nimic dacă n-o să afle generalul. Numai că porumbul ne-a făcut rău. Toţi camarazii erau bolnavi de dizenterie, şi porumbul le-a înrăutăţit starea. E mai uşor să umbli cu o rană la picior decât cu dizenterie. Te rog, tată, caută de-mi găseşte nişte cizme. Acum sunt căpitan, şi un căpitan ar trebui să aibă cizme, chiar dacă n-are uniformă nouă şi nici epoleţi."

Deci armata era în Pennsylvania, şi numai asta avea importanţă! Încă o victorie, şi războiul se va sfârşi. Şi atunci Darcy Meade va avea câte perechi de cizme va dori, şi soldaţii se vor întoarce acasă, şi toată lumea va fi iarăşi fericită. Ochii doamnei Meade se umeziră văzând în închipuire cum se va întoarce acasă fiul ei, ca să nu mai plece niciodată.

În ziua de 3 iulie, o linişte se abătu asupra firelor telegrafice care făceau legătura cu nordul, o linişte care dăinui până în mijlocul zilei de 4 iulie, când veşti fragmentare şi contradictorii începură să sosească la statul major din Atlanta. Se dăduse o bătălie grea în Pennsylvania, lângă un orăşel numit Gettysburg, o bătălie mare la care luase parte toată armata lui Lee, concentrată acolo. Veştile erau nesigure, soseau încet fiindcă lupta se dăduse pe teritoriu inamic şi trebuiau să treacă întâi prin Maryland, de unde se transmiteau la Richmond şi apoi la Atlanta.

Nesiguranţa creştea şi groaza începu să pună stăpânire pe oraş. Nimic nu era mai rău decât să nu ştii ce s-a întâmplat. Familiile care aveau fii pe front se rugau lui Dumnezeu ca aceştia să nu fie în Pennsylvania; cei care ştiau însă că rudele lor erau în acelaşi regiment cu Darcy Meade se prefăceau tari şi afirmau că e o cinste să participi la o mare bătălie care urma să-i distrugă complet pe yankei.

În casa mătuşii Pitty, cele trei femei se priveau una pe alta cu o groază pe care nu o puteau ascunde. Ashley era în acelaşi regiment cu Darcy.

În ziua de 5 iulie sosiră veşti proaste, nu din nord ci din vest. Vicksburgul căzuse, după un lung şi crunt asediu, şi aproape tot fluviul Mississippi, de la St. Louis până la New Orleans, era în mâinile yankeilor. Confederaţia fusese tăiată în două. În alte împrejurări vestea acestui dezastru ar fi fost motiv de teamă şi de jale la Atlanta, dar acum nimeni nu se gândea la Vicksburg. Se gândeau cu toţii la Lee cum forţa izbânda în Pennsylvania. Pierderea Vicks-burgului n-avea să fie o catastrofă, dacă Lee va câştiga în răsărit. Acolo se aflau Philadelphia, New Yorkul, Washingtonul. Cucerirea acestor oraşe va paraliza Nordul şi va compensa din plin înfrângerea de pe Mississippi.

Ceasurile treceau încet şi norul negru al nenorocirii acoperea oraşul întunecând parcă soarele, încât lumea se uita în sus la cer, mirată că e senin şi albastru în loc să fie negru şi plin de nori. Pretutindeni femeile se adunau grupuri, grupuri, pe verande, pe alei, chiar în mijlocul străzilor, spunându-şi una alteia că lipsa de ştiri e un semn bun, încercând să se liniştească una pe alta şi să se arate curajoase. Dar ca nişte lilieci repezindu-se pe străzile liniştite în zbor grăbit, se răspândeau zvonuri îngrozitoare. Se spunea că Lee ar fi fost omorât, că bătălia e pierdută şi că vor sosi nişte liste nesfârşite cu numele morţilor şi răniţilor. Deşi lumea încerca să nu creadă, populaţia unor cartiere întregi cuprinse de panică năvălea în centrul oraşului, spre sediile ziarelor, spre cartierul general, cerând veşti, orice fel de veşti, chiar şi veşti rele.

În faţa gării se adunase o mulţime de oameni, sperând să afle ceva de la trenurile care soseau; tot aşa şi în faţa oficiului telegrafic, în faţa cartierului general şi în faţa uşilor încuiate ale redacţiilor ziarelor. Erau mulţimi ciudat de liniştite, care creşteau încet, încet. Nimeni nu vorbea. Din când în când, se auzea vocea piţigăiată a câte unui bătrân care cerea veşti, şi mulţimea în loc să se enerveze devenea parcă şi mai tăcută de câte ori auzea cum se repetă: "Nici o telegramă din Nord; se ştie doar că s-a mai dat o bătălie." Şirul de femei pe jos sau în trăsuri se mărea din ce în ce mai mult. Căldura tuturor acestor trupuri înghesuite şi praful care se ridica de sub picioarele nerăbdătoare erau înăbuşitoare. Femeile nu spuneau nimic, dar chipurile palide şi grave vorbeau cu o elocinţă mută, mai impresionantă decât vaietele.

Aproape că nu era casă în oraş care să nu fi trimis un fiu, un frate, un tată, un logodnic sau un soţ la această luptă. Fiecare se aştepta să audă că moartea îi cernise casa. Fiecare se aştepta la moarte. Dar nu se aştepta la înfrângere. Alungau acest gând din minte. Poate că bărbaţii lor zăceau acum, trăindu-şi ultimele clipe, pe iarba arsă de soare a dealurilor din Pennsylvania. Poate chiar în clipa aceasta rândurile soldaţilor sudişti erau secerate ca grâul sub grindină, dar cauza pentru care luptau va rămâne veşnic vie. Poate că mureau cu miile, dar mii de alţi oameni în uniforme cenuşii vor răsări din pământ, ca să le ia locul, cu strigătul rebelilor pe buze. Nimeni nu ştia de unde vor veni oamenii aceştia. Ştiau doar, şi pentru ei era o certitudine tot atât de sigură ca şi existenţa unui Dumnezeu drept în cer, că Lee putea face minuni şi că armata din Virginia era invincibilă.

Scarlett, Melanie şi Pittypat şedeau în trăsură, cu coşul coborât, în faţa redacţiei ziarului "Buletinul Cotidian", adăpostindu-se sub umbreluţe. Mâinile lui Scarlett tremurau într-atâta încât umbreluţa îi tot sălta deasupra capului; Pitty era atât de emoţionată încât nasul i se înfiora, ca la iepuri, dar Melanie era ca o stană de piatră; pe măsură ce timpul trecea, ochii ei negri se făceau din ce în ce mai mari. În două ore nu deschisese decât o singură dată gura, când, scoţând o sticluţă de săruri din poşetă, i-o dăduse mătuşii sale. Şi pentru prima dată în viaţă, îi vorbise puţin răstit:

— Ia asta, mătuşă, dacă-ţi vine rău. Dar te previn că dacă leşini, are să te ducă acasă doar unchiul Peter, fiindcă eu nu plec de-aici până nu aflu despre. până nu aflu ceva. Şi n-am s-o las nici pe Scarlett să plece de lângă mine.

Scarlett n-avea nici o intenţie să plece; voia să fie acolo unde va putea afla vreo ştire despre Ashley. Nu, chiar dacă domnişoara Pitty ar muri, n-ar pleca din locul acela. Acum Ashley se lupta, poate chiar în clipa aceea murea, şi redacţia ziarului era singurul loc de unde putea afla adevărul.

Se uită la mulţimea adunată şi îşi recunoscu prietenele şi vecinii: doamna Meade cu pălăria pusă strâmb, la braţ cu Phil, fiul ei de cincisprezece ani, domnişoarele McLure încercând să-şi mascheze dinţii ieşiţi în faţă sub buzele tremurătoare, doamna Elsing dreaptă ca o mamă spartană, manifestându-şi emoţia doar prin şuviţe de păr cărunt desfăcute care atârnau din coc, Fanny Elsing palidă ca o stafie (sigur că Fanny nu era aşa de îngrijorată pentru fratele ei Hugh; avea oare un adorator pe front, de care nimeni nu aflase?). Doamna Merriwether şedea în trăsură şi mângâia mâna fiicei sale, Maybelle. Sarcina acesteia se vedea aşa de mult, încât era o ruşine să apară în public, chiar dacă-şi drapase şalul împrejurul trupului. De ce era atât de îngrijorată? Nimeni nu auzise ca trupele din Louisiana să fi fost trimise în Pennsylvania. Probabil că zuavul ei mic şi păros era la adăpost în Richmond.

Deodată mulţimea se mişcă şi cei ce erau pe jos se dădură la o parte ca să-i facă loc lui Rhett Butler, care se îndrepta călare spre trăsura mătuşii Pitty. Scarlett îşi zise în gând: "Ce curaj are să vină aici în momentul acesta, când puţin ar lipsi ca mulţimea să nu-l sfâşie în bucăţi fiindcă nu e în uniformă militară!" Iar când îl văzu aproape, se gândi că ar putea fi ea prima care să-l sfâşie. Cum de îndrăznea să călărească pe calul acela splendid, încălţat cu cizme strălucitoare, îmbrăcat în haine albe de olandă, cu aspectul atât de sănătos şi de bine hrănit, fumând o ţigară scumpă – pe când Ashley şi ceilalţi se băteau cu yankeii, desculţi, asudaţi, înfometaţi, bolnavi?

Pe când înainta prin mulţime, îl urmăreau priviri încărcate de ură. Bătrânii mormăiau în barbă, iar doamna Merriwether, care nu se temea de nimic, se sculă în picioare în trăsură şi zise clar: "Speculantul!", pe un ton care făcea ca vorba asta să fie cea mai usturătoare şi mai veninoasă ocară. Rhett se făcea că nu observă; le salută pe Melly şi pe Pitty scoţându-şi pălăria şi, apropiindu-se de Scarlett, se aplecă şi-i şopti:

— Nu crezi că ar fi cazul ca doctorul Meade să ne ţină obişnuitul său discurs despre victoria pe care am câştigat-o şi care împodobeşte ca un vultur drapelele noastre?

Cu nervii încordaţi de emoţie, Scarlett se întoarse spre el ca o pisică înfuriată. Era gata-gata să-i spună câteva vorbe usturătoare, dar cu un gest el o opri zicând cu voce tare:

— Am venit să vă spun, doamnelor, că vin de la marele cartier general şi că s-au primit liste de morţi şi răniţi.

Un murmur se ridică din preajmă, şi mulţimea începu să se agite vrând s-o ia la goană pe strada. Whitehall, spre marele cartier general.

— Nu plecaţi, strigă el, ridicându-se în şa cu braţul întins. Listele au fost trimise la amândouă ziarele şi acum se tipăresc. Rămâneţi pe loc!

— O, domnule Butler, exclamă Melly, întorcându-se spre el cu ochii plini de lacrimi, ce drăguţ ai fost că ai venit să ne spui! Când vor fi afişate?

— Din clipă în clipă. Au fost date ziarelor acum o jumătate de ceas. Maiorul însărcinat cu treaba asta n-a vrut să se afle înainte de a fi tipărite, de teamă ca mulţimea să nu-i distrugă birourile, încercând să capete veşti. Ah, priviţi!

Fereastra laterală a redacţiei se deschise şi apăru o mână cu un teanc de corecturi lungi şi înguste, mânjite cu cerneală proaspătă şi acoperite cu nume scrise strâns unele lângă celelalte. Lumea începu să se bată pentru ele, rupând foile în două, cei ce le obţineau căutând să iasă din mulţime ca să le citească, iar cei dinapoi împingând şi strigând: "Lăsaţi-mă să trec!"

— Ţine-mi calul, zise Rhett scurt, sărind jos şi aruncând hăţurile unchiului Peter.

Văzură prin mulţime umerii lui laţi, pe rând îşi făcea drum împingând brutal lumea din jur. Curând se întoarse cu vreo şase foi în mână. Una i-o dădu Melaniei, iar pe celelalte le împărţi doamnelor din trăsurile cele mai apropiate, domnişoarelor McLure, doamnei Meade, doamnei Merriwether, doamnei Elsing.

— Repede, Melly, strigă Scarlett cu gâtul strâns de emoţie, văzând exasperată că mâinile lui Melly tremurau aşa de tare încât nu putea citi.

— Ia-o, şopti Melly, şi Scarlett i-o smulse.

La W. Unde sunt cei cu W? O, erau aici, jos, pline de pete de cerneală.

— White, citi ea cu glasul tremurat, Wilkins. Vinn. Zebulon. O, Melly, nu e! Nu e pe listă. Doamne, Dumnezeule, mătuşă! Melly, sărurile! Ţine-o, Melly!

Melly, plângând de bucurie fără să-i pese că se uita lumea la ea, înălţă capul lui Pitty care-i căzuse pe umăr şi-i duse sticluţa la nas. Scarlett, cu sufletul plin de bucurie, o susţinea pe bătrâna şi grasa domnişoară. Ashley trăia! Şi nu era nici rănit! Ce bun a fost Dumnezeu că nu l-a luat! Ce.

Auzi un geamăt înăbuşit. Se întoarse şi o văzu pe Fanny Elsing punându-şi capul pe pieptul mamei ei. Lista de morţi şi răniţi zbură şi căzu jos, în fundul trăsurii. Gura cu buze subţiri a doamnei Elsing tremura; o luă pe fiica ei în braţe şi zise vizitiului, cu voce calmă:

— Acasă! Repede!

Scarlett îşi aruncă ochii pe listă: Hugh Elsing nu figura pe ea. Fanny trebuie să fi avut un adorator care acum murise. Mulţimea se dădu în lături, tăcută, ca să lase să treacă trăsura Elsing-ilor, urmată la o mică distanţă de cabrioleta mică, trasă de un poney, a domnişoarelor McLure. Domnişoara Faith mâna, cu faţa ca de piatră, şi de data asta buzele îi acopereau dinţii. Domnişoara Hope, pe al cărei chip se putea citi moartea, şedea dreaptă ţinându-se strâns de fusta surorii ei. Arătau ca două femei foarte bătrâne. Frăţiorul lor mai mic, Dallas, pe care-l adorau, era singura rudă a celor două fete bătrâne în această lume. Şi acum Dallas nu mai era.

— Melly, Melly! strigă Maybelle, veselă. René e bine! Şi Ashley, de asemenea! O, slavă Domnului!

Şalul îi căzuse de pe umeri şi starea ei era acum mai vizibilă, dar de data asta nici ei, nici doamnei Merriwether nu le păsa.

— O, doamnă Meade, René. şi deodată vocea i se schimbă: Melly, priveşte! Doamnă Meade, te rog! Darcy nu e.?

Doamna Meade ţinea ochii plecaţi în jos şi nu-şi înălţă capul când îşi auzi numele; chipul micului Phil de lângă ea era însă destul de expresiv.

— Haide; haide, mamă, zise el, neştiind ce să facă.

Doamna Meade îşi ridică încet capul şi întâlni privirea Melaniei.

— N-o să-i mai trebuiască cizme acum, zise ea.

— O, scumpa mea! strigă Melly începând să plângă.

O împinse pe mătuşa Pitty spre Scarlett, se dădu jos din trăsură şi se îndreptă spre aceea a doamnei Meade.

— Mamă, mă ai şi pe mine, zise Phil, făcând un efort disperat să aline durerea femeii cu faţa descompusă de lângă el. Şi dacă mi-ai da voie, m-aş duce şi i-aş omorî pe toţi yank.

Doamna Meade îl apucă de braţ, ca şi cum ar fi vrut să nu-i dea drumul niciodată, şi zise: "Nu!" cu glasul sugrumat; apoi păru că se îneacă.

— Phil Meade, taci din gură, îi porunci Melanie, suindu-se în trăsură lângă doamna Meade şi luând-o în braţe. Crezi că mult o să-i ajute mamei tale dacă te-ai duce să fii şi tu împuşcat? Aşa prostie n-am mai auzit. Du-ne acasă. Repede!

Se întoarse spre Scarlett, pe când Phil apuca hăţurile.

— Imediat ce o duci pe mătuşa Pitty acasă, vino la doamna Meade. Domnule căpitan Butler, poţi să-l anunţi pe doctor? E la spital.

Trăsura porni prin mulţimea care se împrăştia. Unele femei plângeau de bucurie, dar cele mai multe prea erau năucite ca să-şi dea seama de grelele lovituri ce se abătuseră asupra lor. Scarlett se aplecă peste listele pătate, parcurse în grabă, ca să găsească nume cunoscute. Acum când Ashley era teafăr, se putea gândi şi la alţii. O, ce lungă era lista! Ce greu tribut a trebuit să plătească Atlanta şi toată Georgia.

Doamne sfinte! "Calvert-Raiford, locotenent". Raif! Deodată îşi aminti de ziua, de mult trecută, când fugiseră împreună, dar se hotărâseră să se întoarcă pe înserate, fiindcă li se făcuse foame şi le era teamă de întuneric.

"Fontaine-Joseph K., soldat." Micul Joe, care avea o fire atât de supărăcioasă. Şi Sally abia a născut!

"Munroe-La Fayette, căpitan." Şi Lafe se logodise cu Cathleen Calvert. Sărmana Cathleen! A suferit o îndoită pierdere, şi fratele şi logodnicul. Dar Sally a pierdut mai mult – fratele şi soţul.

O, era prea înspăimântător. Îi era aproape teamă să citească mai departe. Mătuşa Pitty răsufla greu şi suspina pe umărul ei; destul de brutal, Scarlett o împinse într-un colţ al trăsurii şi continuă să citească.

Doamne. nu poate să fie de trei ori numele Tarleton pe lista asta! Poate că tipograful, în grabă, a repetat numele din greşeală. Dar nu, iată: "Tarleton-Brenton, locotenent." "Tarleton-Stuart, caporal." "Tarleton-Thomas, soldat." Şi Boyd, mort în primul an al războiului era înmormântat cine ştie unde în Virginia. Toţi băieţii Tarleton muriseră. Tom, şi gemenii cu picioarele lor lungi şi cu obiceiul lor de a bârfi şi a face farse, şi Boyd cu graţia unui profesor de dans şi limba de viespe.

Nu mai putea citi. Nu mai voia să afle dacă mai erau pe listă şi alţii dintre tinerii cu care crescuse, dansase, flirtase, cu care se sărutase. Ar fi vrut să plângă, să facă ceva care să descleşteze gheara de fier care i se înfigea în gâtlej.

— Îmi pare rău, Scarlett, zise Rhett.

Ea îl privi. Uitase că era acolo.

— Sunt mulţi dintre prietenii dumitale?

Ea dădu din cap şi vorbi cu greu:

— Aproape din fiecare familie din comitat. şi toţi. toţi trei Tarleton-ii.

Chipul lui era calm, puţin întunecat. Ochii îşi pierduseră expresia ironică.

— Şi nu s-a terminat încă, zise el. Sunt doar primele liste, şi sunt incomplete. Mâine va sosi una mai lungă.

Coborî glasul, ca cei de lângă trăsură să nu-l audă:

— Scarlett, generalul Lee a pierdut probabil bătălia. Am auzit la cartierul general că s-a retras spre Maryland.

Scarlett se uită la el cu ochii speriaţi, dar nu din cauza înfrângerii lui Lee. Liste mai lungi mâine! Mâine! Nu se gândise la a doua zi, atât fusese de fericită că numele lui Ashley nu era pe lista de azi. Mâine. Poate chiar în clipa asta e mort, şi ea nu va afla decât mâine, sau chiar de mâine într-o săptămână.

— O, Rhett, de ce trebuie să fie războaie? Ar fi fost mult mai bine ca yankeii să ne despăgubească pentru negri. sau ca noi să le fi dat negrii pe gratis, decât să se fi întâmplat asta.

— Nu e vorba de negri, Scarlett. Ei sunt doar pretextul. Întotdeauna vor fi războaie; fiindcă oamenilor le plac războaiele. Femeilor nu, dar bărbaţilor da. războaiele, şi dragostea femeilor.

Gura lui schiţă vechiul zâmbet. Faţa îşi pierduse gravitatea. Îşi scoase din cap panamaua largă.

— La revedere. Mă duc să-l caut pe doctorul Meade. Îmi închipui că n-o să-şi dea imediat seama de ironia sorţii, care face ca tocmai eu să-i anunţ moartea fiului său. Dar mai târziu o să-şi amintească cu ură că un speculant i-a adus vestea morţii unui erou.

Scarlett o culcă pe domnişoara Pitty, după ce-i dădu să bea o băutură caldă, le lăsă pe Prissy şi pe bucătăreasă să aibă grijă de ea şi se duse la familia Meade. Doamna Meade era sus cu Phil şi aştepta să se întoarcă bărbatul ei, iar Melanie şedea în salon, vorbind încet cu un grup de vecine care veniseră să-şi manifeste compătimirea. Cu acul şi cu foarfecele în mână, transforma o rochie de doliu pe care doamna Elsing i-o împrumutase doamnei Meade. Casa era plină de mirosul acru de vopsea, căci în bucătărie, în cazanul cel mare plin de vopsea neagră de casă, bucătăreasa amesteca plângând în hohote hainele puse la vopsit.

— Ce mai face? întrebă încet Scarlett.

— Nici o lacrimă, zise Melanie. E groaznic când femeile nu pot plânge. Nu înţeleg cum bărbaţii pot suferi o durere fără să plângă. Probabil fiindcă sunt mai tari şi mai curajoşi ca femeile. Spune că se duce singură în Pennsylvania, ca să-l aducă acasă. Doctorul nu poate părăsi spitalul.

— Are să fie îngrozitor pentru ea. De ce nu se duce Phil?

— Se teme să nu se înroleze dacă-l scapă din ochi. Vezi doar cât e de voinic pentru vârsta lui, şi acum primesc tineri de la şaisprezece ani.

Unul câte unul, vecinii se retraseră, nevoind să fie de faţă când se va întoarce doctorul. Scarlett şi Melanie rămaseră singure în salon, ocupate cu cusutul. Melanie părea tristă dar calmă, deşi lacrimi picurau pe pânza pe care o ţinea în mâini. Fireşte, nu-şi închipuia că se putea ca bătălia să continuie încă, şi că Ashley putea fi mort chiar în clipa asta. Cu inima strânsă de groază, Scarlett nu ştia dacă trebuie să-i spună Melaniei ce auzise de la Rhett pentru ca să aibă o îndoielnică mângâiere văzându-i durerea, sau să păstreze secretul pentru sine. În sfârşit, hotărî să tacă. N-ar fi bine ca Melanie să o ştie prea îngrijorată de soarta lui Ashley. Mulţumea lui Dumnezeu că toţi ceilalţi, inclusiv Melly şi Pitty, fuseseră prea preocupaţi de propriile lor griji ca să remarce purtarea ei.

După ce cusură o vreme în tăcere, auziră zgomot afară şi, dând perdelele la o parte, îl văzură pe doctorul Meade descălecând. Cu umerii aduşi, mergea ţinând capul atât de aplecat, încât barba căruntă i se întindea pe piept ca un evantai. Intră încet în odaie, îşi puse jos geanta, le sărută în tăcere pe cele două femei şi sui scările încet, cu pasul obosit. Peste o clipă Phil coborî, un băieţandru stângaci, cu braţe şi picioare prea lungi. Cele două femei încercară să intre în vorbă cu el, dar băiatul ieşi pe verandă, se aşeză pe prima treaptă a scărilor şi-şi luă capul în mâini.

Melly oftă.

— E furios fiindcă nu vor să-l lase să se ducă să se bată cu yankeii. Are numai cincisprezece ani! O, Scarlett, ce minunat trebuie să fie să ai un astfel de fiu!

— Şi să ţi-l omoare? întrebă Scarlett răstită, cu gândul la Darcy.

— Ar fi mai bine să ai un fiu chiar dacă ţi-l omoară, decât să nu ai niciunul, zise Melanie cu vocea sugrumată de emoţie. Tu nu înţelegi, Scarlett, fiindcă îl ai pe micul Wade, dar eu. O, Scarlett, ce mult aş vrea să am un copil! Ştiu că trebuie să ţi se pară ruşinos că spun asta aşa, pe faţă, dar e adevărat, şi toate femeile vor acelaşi lucru, şi tu o ştii bine.

Scarlett se abţinu să nu râdă ironic.

— Dacă Dumnezeu vrea ca Ashley să moară, îmi închipui că aş avea astfel puterea să suport durerea, deşi dacă moare el aş prefera să mor şi eu. Dar n-aş putea răbda moartea lui dacă n-aş avea. dacă n-aş avea un copil de la el, cu care să-mi alin durerea. O, Scarlett, ce fericită eşti tu! Deşi l-ai pierdut pe Charlie, îl ai pe fiul lui. Iar dacă Ashley moare, eu n-o să am nimic. Scarlett, iartă-mă, dar uneori eram atât de geloasă pe tine.

— Geloasă, pe mine? exclamă Scarlett, cu un sentiment de vinovăţie.

— Fiindcă ai un fiu, şi eu nu am. Uneori îmi închipuiam că Wade e al meu, fiindcă e groaznic să nu ai copil.

— Fleacuri! zise Scarlett, uşurată.

Aruncă o privire iute femeii micuţe, cu chipul îmbujorat aplecat peste lucrul ei. Poate că Melanie dorea să aibă copii, dar nu avea un trup făcut ca să-i poarte. Era doar puţin mai înaltă ca o fetiţă de doisprezece ani, cu şolduri înguste ca de copil şi aproape fără sâni. Numai gândul că Melanie ar putea să aibă un copil îi făcea silă lui Scarlett. Dacă Melanie ar avea un copil de la Ashley, ar fi ca şi cum i-ar fi luat lui Scarlett ceva ce-i aparţinea.

— Iartă-mă, te rog, pentru ceea ce am spus despre Wade. Ştii ce mult îl iubesc. Nu eşti supărată pe mine, nu-i aşa?

— Nu fi proastă, zise Scarlett, sec. Şi du-te pe verandă să vezi ce poţi face pentru Phil. Plânge.