Capitolul XL.

Scarlett dormi puţin în noaptea aceea. Când se iviră zorile, iar soarele începu să se ridice deasupra pinilor întunecaţi de pe dealurile de la răsărit, îşi părăsi patul răvăşit, apropie un scaun de fereastră şi se aşeză. Punându-şi capul pe braţul îndoit, privi şura, apoi livada şi ochii i se aţintiră, în sfârşit, pe ogoarele de bumbac.

Totul era proaspăt şi umed de rouă, totul era verde şi liniştit. La vederea ogoarelor de bumbac, simţi în inima ei îndurerată un balsam binefăcător. La răsăritul soarelui, deşi stăpânul ei murise, Tara făcea impresia unei plantaţii îngrijite cu dragoste, îţi da iluzia unui pământ unde domnea pacea. Bârnele coteţelor, lipite cu argilă ca să împiedice şobolanii şi dihorii să se strecoare înăuntru, fuseseră văruite şi grajdul era şi el dat cu var. Grădina de legume cu şirurile ei de porumb, de praz, de napi şi de dovleci, era plivită de bălării şi împrejmuită de un gard. Sub şirurile de pomi din livadă creşteau margarete. Razele soarelui mângâiau parcă merele şi piersicile pe jumătate ascunse sub frunzişul verde. Mai departe, arbuştii de bumbac se înşirau nemişcaţi în lumina aurie a răsăritului. Răţoii mândri şi puii sperioşi se grăbeau spre ogoare, căci, sub arbuşti şi pe pământul arat, ştiau că vor găsi viermi şi râme.

Inima lui Scarlett se umplu de duioşie şi de recunoştinţă faţă de Will, care făcuse toate acestea. Cu toată admiraţia ei pentru Ashley, nu putea crede că el contribuise cu mult la această prosperitate. Renaşterea Tarei nu era opera unui plantator aristocrat, ci aceea a unui fermier, muncitor şi harnic, care-şi iubea pământul. Fireşte, Tara nu mai era decât o simplă fermă în comparaţie cu superba plantaţie de altădată, când păşunile erau pline de catâri şi cai de rasă, când lanurile de porumb şi de bumbac se întindeau cât vedeai cu ochii. Dar totul era bine întreţinut şi, când vor veni vremuri mai bune, ogoarele lăsate în paragină vor fi din nou cultivate – şi vor fi şi mai mănoase după o lungă odihnă.

Will nu se mărginise să cultive doar câţiva acri. Dusese o luptă grea cu cei doi inamici ai plantatorilor georgieni: rădăcinile de pini şi tufele de mure. Nu le îngăduise sa se întindă pe nesimţite în grădină, pe păşune, pe ogoarele de bumbac sau pe peluză; nu lăsase tufele să se urce obraznice până pe verandă, ca în nenumărate plantaţii din Georgia.

Scarlett se înfioră la gândul că Tara fusese cât pe ce să se sălbăticească. Will şi cu ea făcuseră treabă bună. Dejucaseră încercările yankeilor şi ale carpetbagger-ilor şi chiar şi pe cele ale naturii. Şi-apoi, Will îi spusese că, la toamnă, când recolta de bumbac va fi culeasă, nu va trebui să-i mai trimită bani, în afară de cazul, bineînţeles, când un alt carpetbagger n-ar râvni la Tara şi n-ar pune o vorbă să fie mărite impozitele. Scarlett ştia că Will va putea cu greu să se lipsească de ajutorul ei, dar admira şi respecta spiritul lui de independenţă. Atât timp cât se găsise în situaţia cuiva căruia i se plăteau serviciile, acceptase banii ei, dar acum, când urma să devină cumnatul ei, şi deci capul familiei, nu mai voia să conteze decât pe munca sa. Da, Will fusese trimis de Dumnezeu.

Cu o seară înainte, Pork săpase mormântul lui Gerald, alături de al lui Ellen. Cu hârleţul în mână, stătea acum în faţa grămezii de argilă roşie-umedă, pe care nu va întârzia s-o pună la loc. La spatele lui, nemişcată, în umbra unui cedru cu ramurile joase şi noduroase, Scarlett se silea să nu privească groapa roşie. Înaintând cu greu pe aleea ce cobora dinspre casă, Jim Tarleton, micul Hugh Munroe, Alex Fontaine şi cel mai tânăr dintre nepoţii lui moş McRae, duceau pe un fel de targă coşciugul lui Gerald. În urma lor, la o distanţă respectuoasă, se înşira în neorânduială o lungă procesiune de vecini şi prieteni, prost îmbrăcaţi, tăcuţi. În timp ce cortegiul traversa grădina plină de soare, Pork îşi sprijini capul pe coada hârleţului şi începu să plângă. Scarlett văzu că părul lui creţ, care strălucea încă negru ca pana corbului când plecase la Atlanta cu câteva luni înainte, era acum sur.

Mulţumi lui Dumnezeu că plânsese toată noaptea, putând acum să-şi păstreze ochii uscaţi şi capul drept. Hohotele de plâns ale lui Suellen, drept în spatele ei, o iritau atât de mult încât trebui să strângă pumnii ca să nu se întoarcă şi să nu plesnească obrazul umflat al surorii ei. Suellen era cauza morţii lui Gerald, chiar dacă n-o voise, şi ar fi trebuit să-şi ţină firea în faţa vecinilor ostili. Nimeni nu-i adresase un singur cuvânt în dimineaţa aceea; nimeni n-avusese pentru ea cea mai mică privire de compătimire. O sărutaseră pe Scarlett discret, îi strânseseră mâna, şoptiseră câteva cuvinte lui Carreen şi chiar lui Pork, dar toată lumea se făcuse că nu bagă în seamă prezenţa lui Suellen.

În ochii tuturor oamenilor acestora, ea făcuse mai mult decât să-şi ucidă tatăl! Încercase să-l facă să trădeze Sudul şi, pentru această comunitate atât de intransigentă, de strâns unită, era ca şi cum ar fi atins onoarea fiecăruia. Spărsese frontul solid pe care comitatul îl înfăţişa în faţa lumii. Încercând să scoată bani de la guvernul yankeu, se înjosise să ajungă în rând cu carpetbagger-ii şi scallawag-ii, fiinţele acelea mai odioase chiar decât soldaţii yankei. Ea, care aparţinea unei vechi familii confederate, ea, fiica unui plantator credincios cauzei, trecuse la inamic şi, în acelaşi timp, acoperise de ruşine toate familiile din comitat.

Toţi cei care urmau convoiul funebru erau indignaţi şi zdrobiţi de durere, dar mai ales trei dintre ei: moş McRae, legat de Gerald de la sosirea acestuia în regiune, bătrâna bunică Fontaine care-l iubise fiindcă fusese bărbatul lui Ellen, şi doamna Tarleton, care avusese pentru el mai multă simpatie decât pentru ceilalţi vecini, fiindcă aşa cum o spunea adesea, era singurul om din comitat care ştia să deosebească un armăsar de un cal jugănit.

Vederea acestor trei chipuri întunecate, în salonul în care odihnea trupul lui Gerald înainte de înmormântare, îi îngrijorase pe Ashley şi Will, care se retrăseseră în micul birou al lui Ellen spre a se sfătui.

— Sunt unii care au de gând să spună ceva despre Suellen, zise brusc Will, tăind cu o muşcătură firul de pai pe care-l morfolea. Îşi închipuie că e de datoria lor să vorbească. Se poate. N-am să judec eu de partea cui e dreptatea. În orice caz, Ashley, fie că au sau nu dreptul să vorbească, vom fi siliţi să luăm apărarea lui Suellen, fiindcă suntem bărbaţii din familie; vom avea scandal, deci. Nu poţi să-i scoţi ceva din cap bătrânului McRae; e complet surd şi nu va auzi pe cei care vor încerca să-l facă să tacă. Pe de altă parte, ştii că nimeni n-a putut-o opri pe bunica Fontaine când şi-a pus în cap să le spună oamenilor adevărul în faţă. În sfârşit, doamna Tarleton – ai văzut ce ochi făcea ori de câte ori se uita la Suellen? Se stăpâneşte cu greu. Dacă spun ceva, va trebui să intervenim, deşi avem şi aşa destule încurcături la Tara, ca să nu ne mai punem rău şi cu vecinii.

Ashley oftă neliniştit. Cunoştea mai bine decât Will pe vecinii săi şi îşi amintea că, înainte de război, mai mult de jumătate din certuri, dintre care unele se sfârşiseră cu gloanţe, avuseseră la origine câteva cuvinte rostite lângă sicriul vreunui vecin, aşa cum era obiceiul ţinutului. În general, aceste cuvinte erau foarte elogioase, dar, din când în când, se întâmpla şi contrariul. Se întâmpla ca nişte vorbe, rostite cu cele mai bune intenţii, să fie greşit înţelese de o familie enervată şi, abia căzuţi ultimii bulgări de pământ în mormânt, că scandalul şi izbucnea.

În lipsa unui preot catolic, Ashley urma să facă slujba religioasă, ajutându-se de cartea de rugăciuni a lui Carreen, asistenţa unor pastori metodişti şi baptişti de la Jonesboro şi de la Fayetteville fiind refuzată cu tact. Catolică mai zeloasă decât surorile ei, Carreen fusese adânc îndurerată că Scarlett nu se gândise să aducă un preot de la Atlanta, dar se consolă puţin la gândul că preotul ce va veni să cunune pe Will şi pe Suellen va putea face şi slujba morţilor pe mormântul lui Gerald. Ea fusese aceea care refuzase asistenţa pastorilor protestanţi din vecinătate şi ceruse lui Ashley să ţină locul preotului, însemnând în cartea ei de rugăciuni pasajele ce trebuiau citite. Sprijinindu-se cu spatele de vechiul birou al lui Ellen, Ashley îşi dădea seama că avea răspunderea să vegheze ca ceremonia să se desfăşoare în linişte şi, ştiind ce firi iuţi aveau oamenii din comitat, se chinuia să găsească un mijloc de a menţine ordinea.

— Nu-i nimic de făcut, Will, zise el, trecându-şi mâinile prin păr. Doar nu pot s-o iau la bătaie pe bunica Fontaine şi nici pe bătrânul McRae; nu pot nici să-i închid gura doamnei Tarleton. Şi vei vedea că lucrul cel mai blând pe care-l vor spune e că Suellen e o ucigaşă şi o trădătoare, şi că, fără ea, domnul O'Hara ar fi încă în viaţă. Ce blestemat obicei de a vorbi al înmormântări! E o barbarie!

— Ascultă, Ashley, zise Will vorbind rar. N-am deloc de gând să las pe nimeni să spună ceva despre Suellen, orice părere ar avea. Ai încredere în mine. Când vei sfârşi de citit slujba şi de recitat rugăciunile, vei spune: "Vrea cineva să spună câteva cuvinte?" şi, în acea clipă, te vei întoarce spre mine ca să pot vorbi eu primul.

Dar Scarlett, în timp ce se uita cum cei care purtau sicriul se sileau să treacă povara prin poarta strâmtă a micului cimitir, nu-şi dădea seama de furtuna ameninţătoare ce plutea în aer. Cu inima zdrobită, se gândea că, îngropând pe Gerald, îngropa una din ultimele verigi ale lanţului ce o lega de zilele fericite şi lipsite de răspundere de altădată.

În sfârşit, procesiunea ajunse lângă groapă şi sicriul fu lăsat jos. Ashley, Melanie şi Will se aşezară în spatele fetelor O'Hara. Toţi cei ce putură încăpea se strânseră în spatele lor, iar restul rămase în afara zidului de cărămidă. Scarlett se simţi surprinsă şi totodată emoţionată văzând ce multă lume venise. Mijloace de transport erau foarte puţine, aşa că fusese foarte drăguţ din partea lor să vină. Erau vreo cincizeci sau şaizeci de oameni, dintre care unii locuiau atât de departe, încât Scarlett se întreba cum de putuseră afla ştirea la timp ca să vină. Erau familii întregi din Jonesboro, din Fayetteville şi din Lovejoy, şi veniseră şi câţiva servitori negri. O mulţime de mici fermieri care locuiau peste râu erau prezenţi; de asemeni, albi nevoiaşi şi o mână de oameni care trăiau în mijlocul bălţilor, cu puşca sub braţ şi cu bucata de tutun în colţul gurii. Aceştia din urmă, nişte uriaşi slabi şi bărboşi, purtau haine de postav grosolan ţesut în casă şi căciuli din piele de popândău. Erau însoţiţi de nevestele lor, ale căror picioare goale se înfundau în pământul moale şi roşu şi ale căror buze erau negre de tutunul pe care-l mestecau. Chipurile de sub pălării erau marcate de griji şi de malarie, dar altfel străluceau de curăţenie, şi rochiile lor, proaspăt călcate, luceau de scrobeală.

Vecinii apropiaţi se aflau adunaţi cu toţii. Bunica Fontaine, uscată, zbârcită şi galbenă ca o găină jumulită, se sprijinea în baston. În spatele ei, Sally Munroe Fontaine şi tânăra doamnă Fontaine, o trăgeau întruna de rochie, rugând-o încet să se aşeze pe zidul de cărămidă. Bătrânul doctor, soţul bunicii, nu mai era; murise cu două luni mai înainte şi de atunci toată veselia dispăruse din ochii bătrânei doamne. Cathleen Calvert Hilton se ţinea de o parte cum se cădea unei femei al cărei bărbat fusese amestecat în această dramă. Avea capul plecat şi pălăria decolorată îi ascundea faţa. Scarlett observă cu mirare că rochia ei de percal era plină de pete de grăsime şi că mâinile ei, acoperite cu pistrui, erau murdare, şi unghiile la fel. Cathleen nu mai avea nimic distins, semănând cu oricare altă femeie nevoiaşă. "N-o să întârzie să mestece tutun, dacă n-a început chiar de acum", gândi Scarlett, îngrozită. "Dumnezeule, ce decădere!"

Se înfioră, dându-şi seama cât de mică era distanţa care separa persoanele distinse de nevoiaşi.

"Fără îndrăzneala mea, aş fi fost poate şi eu ca ea", îşi zise Scarlett şi, amintindu-şi că după capitulare ea şi cu Cathleen se găsiseră în aceeaşi situaţie, simţi cum o cuprinde un val de mândrie.

"Nu m-am descurcat prea rău", îşi zise ea, ridicând bărbia, şi un zâmbet îi apăru pe buze. Dar surâsul îi îngheţă deodată. Doamna Tarleton, cu ochii înroşiţi de lacrimi, o privea cu un aer indignat; apoi îşi întoarse privirea spre Suellen, o privire cumplită, plină de mânie, care nu prevestea nimic bun. În spatele doamnei Tarleton şi al soţului ei erau înşirate cele patru fete, ale căror bucle roşcate dădeau o notă discordantă în atmosfera aceea funebră, iar ochii lor căprui luceau ca ochii unor animale tinere şi pline de viaţă.

Deodată, toată lumea rămase nemişcată, foşnetul crinolinelor se linişti, bărbaţii se descoperiră, mâinile se împreunară pentru rugăciune şi Ashley făcu un pas înainte, cu cartea de rugăciuni a lui Carreen în mână. Se opri, plecă fruntea şi rămase nemişcat. Părul lui auriu strălucea în soare. O linişte adâncă coborî asupra mulţimii, atât de adâncă încât se auzea vântul trecând prin frunzele de magnolii. În depărtare, o pasăre repeta obsedant nota ei gravă şi tristă, mereu aceeaşi. Ashley începu să citească rugăciunile şi toate frunţile se plecară, în timp ce, cu vocea lui caldă şi cu modulaţii admirabile, pronunţa cuvintele scurte şi demne.

"O", se gândi Scarlett cu inima strânsă, "ce voce frumoasă are! Dacă tot trebuia cineva să citească slujba, îmi pare bine că o face Ashley. Da, îl prefer unui preot. Prefer ca un om drag, cineva din familie, să înmormânteze pe tata, decât un străin."

Când ajunse la pasajul în care era vorba despre sufletele destinate purgatoriului, pe care Carreen avusese grija să-l însemne, Ashley închise brusc cartea. Singură Carreen observă omisiunea şi ridică o privire mirată spre Ashley, care începu însă să recite "Tatăl Nostru". Ştia că jumătate din cei de faţă nu auziseră despre purgatoriu şi că cealaltă jumătate ar fi indignată auzind spunându-se, chiar într-o rugăciune, că un om atât de cumsecade ca domnul O'Hara n-a mers drept în rai. Aşadar, din cauza opiniei publice, evită orice aluzie la purgatoriu. Oamenii rostiră cu convingere după el "Tatăl Nostru", dar părură oarecum încurcaţi când Ashley începu "Ave Maria". Nimeni nu auzise de această rugăciune şi toţi se uitară pe furiş unii la alţii când fetele O'Hara, Melanie şi servitorii din Tara dădură răspunsurile: "Roagă-te pentru noi, acum şi în ceasul morţii noastre. Amin."

Atunci Ashley ridică deodată capul, dar păru să şovăie. Toată lumea avea privirile aţintite asupra lui, aşteptând ca slujba să continuie, căci nimeni nu-şi închipuia că rugăciunile catolice se limitau la atâta. În comitat înmormântările durau întotdeauna mult. Pastorii baptişti şi metodişti nu erau legaţi de un ritual precis; ei lungeau lucrurile, după cum o cereau împrejurările, şi rareori se opreau înainte ca toţi cei de faţă să aibă lacrimi în ochi şi femeile din familia defunctului să nu jelească cu glas tare. Ashley îşi dădu seama că dacă slujba se va mărgini doar la aceste scurte rugăciuni, pronunţate în faţa sicriului în care se afla prietenul lor iubit, vecinii se vor indigna, supăraţi de această lipsă de consideraţie. Săptămâni întregi se va comenta evenimentul, şi tot comitatul va fi de părere că fetele O'Hara n-au arătat tatălui lor respectul pe care i-l datorau.

După ce aruncă o scurtă privire lui Carreen, ca pentru a-i cere iertare, plecă din nou capul şi începu să recite, din memorie, rugăciunile episcopale pentru morţi, pe care le citise de atâtea ori la Doisprezece Stejari, la înmormântările sclavilor.

"Eu sunt Învierea şi Viaţa. şi oricine crede în Mine, nu va muri!"

Îşi amintea cu greu cuvintele şi le rostea încet, oprindu-se câteodată spre a-şi căuta frazele. Încetineala cu care le rostea dădea însă mai multă putere cuvintelor, şi toţi cei de faţă, care avuseseră până atunci ochii uscaţi, începură să-şi scoată batistele. Dar fiindcă erau toţi baptişti sau metodişti, îşi închipuiau că Ashley urma scrupulos rânduiala slujbei catolice şi îşi ziseră că liturghia catolică era mult mai puţin rece decât îşi închipuiau. Scarlett şi Suellen, tot atât de neştiutoare ca şi vecinii lor, găsiră că rugăciunea era splendidă şi reconfortantă. Numai Melanie şi Carreen îşi dădură seama că un catolic fervent era îngropat după ritualul anglican. Şi Carreen se simţea prea zdrobită de suferinţă şi prea îndurerată de trădarea lui Ashley ca să intervină.

Când sfârşi, Ashley deschise iarăşi ochii lui mari, cenuşii şi trişti şi privi mulţimea. După o clipă, privirea lui o întâlni pe aceea a lui Will, şi atunci zise:

— Doreşte cineva să spună câteva cuvinte?

Doamna Tarleton dădu imediat semne de agitaţie dar, mai iute ca ea, Will înaintă şchiopătând şi veni să se aşeze în faţa sicriului.

— Prieteni, începu el cu vocea lui ştearsă, vă închipuiţi poate că e o îndrăzneală din partea mea să vorbesc primul, eu care acum un an nu-l cunoşteam încă pe domnul O'Hara, pe când dumneavoastră îl cunoaşteţi de cel puţin douăzeci de ani. Dar iată, scuza mea e aceasta: dacă ar mai fi trăit încă o lună, aş fi avut dreptul să-l numesc tată.

O undă de mirare păru să agite adunarea. Oamenii erau prea bine-crescuţi ca să şoptească între ei, dar toţi începură să se mişte de pe un picior pe celălalt şi priviră la Carreen, care îşi plecă uşor capul. Fiecare ştia cât ţinea Will la ea. Dar Will, văzând încotro se îndreaptă privirile, urmă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic:

— Dat fiind că mă voi căsători cu domnişoara Suellen, îndată ce va veni un preot de la Atlanta, am crezut că asta îmi dădea, poate, dreptul să vorbesc primul.

Ultima parte a cuvântării lui se pierdu într-un murmur confuz, care semăna cu bâzâitul unui roi de albine. Era în acelaşi timp un murmur de indignare şi de decepţie. Toată lumea îl simpatiza pe Will. Toată lumea îl respecta pentru ceea ce făcuse la Tara. Toată lumea ştia că o iubea pe Carreen, de aceea anunţarea căsătoriei lui cu Suellen, care ajunsese pentru ei o paria a comitatului, produse o mirare vecină cu supărarea. Băiatul ăsta cumsecade s-o ia pe scârba, pe javra de Suellen O'Hara!

O clipă, atmosfera rămase foarte încordată. Doamna Tarleton clipea furios din gene şi buzele îi tremurau ca şi când ar fi fost gata să vorbească. În mijlocul tăcerii generale, se putu auzi distinct cum moş McRae îi cerea nepotului său să-i explice ce se întâmplă. În faţa asistenţei, Will îşi păstra expresia liniştită, dar în ochii lui albaştri era ceva care opri pe oricine să spună vreo vorbă împotriva viitoarei sale soţii. Un moment, balanţa oscilă între afecţiunea sinceră pe care fiecare o nutrea pentru Will şi dispreţul pentru Suellen. Şi Will birui. După care el continuă ca şi când pauza sa ar fi fost voită.

— Nu l-am cunoscut pe domnul O'Hara în toată puterea vârstei, cum îl ştiţi dumneavoastră. Când l-am cunoscut eu, nu mai era decât un domn foarte bătrân, cu mintea puţin rătăcită. Dar v-am auzit de multe ori povestind cum a fost altădată. Şi tocmai despre acest domn O'Hara aş vrea să vorbesc acum. Era un irlandez plin de curaj, un adevărat gentleman din Sud şi, dată a fost vreun om legat de Confederaţie, acela a fost el. Şi nu vom mai vedea mulţi ca el, fiindcă a dispărut şi timpul când se năşteau astfel de oameni. S-a născut în altă ţară, dar cel pe care-l înmormântăm astăzi a fost mai georgian decât noi care-l jelim. A împărtăşit viaţa noastră. A iubit ţara noastră şi, pentru a spune faptelor pe nume, putem afirma că a murit pentru cauza noastră, ca un soldat. Era de-ai noştri, avea defectele şi calităţile noastre, era puternic ca noi şi împărtăşea slăbiciunile noastre. Avea calităţile noastre, în sensul că nimic şi nimeni nu-l putea opri când hotăra ceva. Nimic din ceea ce venea din afară nu putea să-l abată de la ce-şi punea în gând să săvârşească.

Când guvernul englez îl căuta ca să-l spânzure, nu i-a fost frică. Şi-a luat liniştit legătura şi a plecat din ţară. Nu i-a fost teamă să debarce fără o lescaie în această ţară. S-a pus pe muncă şi a câştigat bani. Nu i-a fost teamă să se instaleze în această regiune, din care abia fuseseră izgoniţi indienii şi care era încă pe jumătate sălbatică. A desţelenit locurile acestea părăginite şi a creat o mare plantaţie. Când a izbucnit războiul şi a văzut cum i se topesc banii, nu i-a fost teamă că va fi din nou sărac. Când yankeii au trecut pe la Tara, ar fi putut să-i incendieze casa sau să-l omoare, dar el nu s-a lăsat. Iată de ce spun că avea calităţile noastre. Nimic din ceea ce vine din afară, nimic nu ne poate abate.

Dar avea de asemeni slăbiciunile noastre, căci era vulnerabil sufleteşte. Vreau să zic că, deşi lumea întreagă nu putea face nimic împotriva lui, inima lui era slabă, plăpândă. Când doamna O'Hara a murit, inima lui a murit şi ea, şi atunci a fost înfrânt. Omul pe care l-am văzut cu toţii în ultimul timp nu mai era el.

Will se opri şi, cu privirea lui liniştită, examină chipurile din jurul lui. Mulţimea stătea nemişcată, sub soarele arzător, şi uitase de supărarea împotriva lui Suellen. Ochii lui Will se aţintiră o clipă asupra lui Scarlett şi parcă-i zâmbiră, ca spre a-i da curaj. Şi Scarlett, care lupta să-şi stăpânească lacrimile, simţi într-adevăr că-i revine curajul. În loc să rostească o mulţime de absurdităţi, în loc să vorbească de o revedere într-o lume mai bună şi de supunerea în faţa voinţei lui Dumnezeu, Will spunea lucruri pline de bun-simţ. Şi Scarlett găsise întotdeauna putere şi consolare în bunul-simţ.

— N-aş vrea să aveţi o părere mai puţin bună despre el, fiindcă a fost înfrânt. Toţi suntem expuşi la asta. Suntem supuşi aceloraşi slăbiciuni şi aceloraşi rătăciri. Nimic din ceea ce se vede nu are vreo influenţă asupra noastră: nici yankeii, nici carpetbagger-ii, nici viaţa grea, nici impozitele prea mari, nici chiar lipsa de hrană. Dar, putem fi măturaţi într-o clipă de slăbiciunea pe care o avem în noi. Poate că acest lucru nu ni se întâmplă întotdeauna când pierdem pe cineva, cum i s-a întâmplat domnului O'Hara. Fiecare reacţionează în felul său. Şi iată ce aş vrea să vă spun: cei al căror resort sufletesc e stricat fac bine că mor. În vremurile astea şi în lumea asta, nu mai e loc şi pentru ei. Sunt mai fericiţi în mormânt. Iată de ce vă spun tuturor să nu vă întristaţi pentru domnul O'Hara. Da, trebuia să vă întristaţi când a venit Sherman şi când a murit doamna O'Hara. Acum, când o va regăsi pe aceea pe care o iubea, nu văd de ce ne-am întrista, doar de-am fi grozav de egoişti – şi asta v-o spun eu, care l-am iubit ca pe propriul meu tată. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, nu vor mai fi şi alte discursuri. Membrii familiei sunt prea îndureraţi ca să mai asculte şi nu e nevoie să le mărim durerea.

Will se opri şi, aplecându-se spre doamna Tarleton, îi spuse cu vocea scăzută:

— Pot îndrăzni să vă rog, doamnă, să o conduceţi pe Scarlett acasă? Nu-i face bine să stea în picioare, în plin soare, atât de mult. Şi bunica Fontaine nu pare a arăta prea bine, cu tot respectul pe care i-l datorez.

Scarlett se înroşi până la urechi, surprinsă de cuvintele neaşteptate ale lui Will, care părăsise fără tranziţie elogiul funebru al tatălui ei spre a se ocupa de ea. Încurcătura ei crescu şi mai mult, văzând cum toate privirile se îndreptau spre ea. De ce aducea Will la cunoştinţa întregii lumi că era însărcinată? Îi aruncă o privire indignată, dar Will nu-şi părăsi calmul şi o sili chiar să-şi plece ochii.

"Te rog", avea el aerul să spună, "ştiu ce fac!"

Devenise deodată bărbatul, capul familiei, şi Scarlett vrând să evite o scenă penibilă se întoarse spre doamna Tarleton. Aşa cum sperase Will, aceasta o uită pe Suellen, cu gândul la subiectul care o interesase întotdeauna – înmulţirea, fie că era vorba de animale, fie de oameni – supărarea îi dispăru şi, luând pe Scarlett de braţ, îi spuse blând:

— Hai acasă, draga mea.

Chipul ei luă o expresie de bunătate şi Scarlett se lăsă dusă prin mijlocul mulţimii care se dădu la o parte, în timp ce un murmur de simpatie se ridica din rândurile lor şi câţiva îi strânseră mâna, în trecere. Când ajunse în dreptul bunicii Fontaine, bătrâna doamnă întinse o gheară uscată şi şopti:

— Dă-mi braţul, copila mea, adăugând apoi, cu o privire cruntă către Sally şi Doamna Tânără: Nu, voi nu veniţi, n-am nevoie de voi.

Cele trei femei îşi deschiseră încet drum prin mulţimea ce se regrupa în urma lor, apoi o luară pe aleea umbroasă care ducea spre casă. Doamna Tarleton o susţinea pe Scarlett cu o mână atât de fermă, încât aceasta avea impresia, la fiecare pas, că e ridicată de la pământ.

— Pentru ce a făcut Will asta? exclamă Scarlett, când fu sigură că nimeni n-o putea auzi. E ca şi cum ar fi spus: "Priviţi-o! Va avea un copil!"

— Ce naiba, doar e adevărat, nu? zise doamna Tarleton. Will a făcut bine. Era o nebunie să stai aşa, în soare. Puteai să leşini şi să pierzi copilul.

— Nu de asta îi era teamă lui Will, zise bunica, gâfâind puţin din cauza urcuşului. Will cunoaşte oamenii, urmă ea cu un zâmbet subţire. Nu voia ca dumneata, Beatrice, sau eu, să ne apropiem de mormânt. Îi era teamă să nu vorbim şi a găsit singurul mijloc de a se descotorosi de noi. Şi mai e încă ceva: nu voia ca Scarlett să audă bulgării de pământ căzând pe sicriu. Are dreptate. Adu-ţi bine aminte de asta, Scarlett: atâta timp cât n-ai auzit acest sunet, nu crezi că cineva a murit. Dar odată ce l-ai auzit. nu există pe lume un sunet mai îngrozitor. Iată-ne ajunşi. ajută-mă să urc scara, copila mea. Dă-mi mâna, Beatrice! Scarlett n-are nevoie de braţul dumitale cum n-are nevoie nici de cârje şi, după cum bine a observat Will, nu prea arăt bine. Scarlett, Will ştie că erai preferata tatălui tău, şi de aceea n-a vrut să te supună la această nouă încercare. Şi-a zis că n-are să fie atât de greu pentru surorile tale. Pe Suellen are s-o susţină ruşinea pentru ce-a făcut, iar pe Carreen, Dumnezeu. Dar tu, n-ai pe nimeni care să te susţină, nu-i aşa, copila mea?

— Nu, răspunse Scarlett, ajutând-o pe bătrâna doamnă să urce scările, vag surprinsă de adevărul acestor cuvinte. Nu, n-am avut niciodată pe nimeni care să mă susţină. în afară de mama.

— Dar când ai pierdut-o, ţi-ai dat seama că eşti destul de puternică spre a te lipsi de sprijin, nu-i aşa? Ei bine, sunt oameni care nu pot. Will are dreptate, tatăl tău era unul din aceştia! Gerald nu se putea lipsi de Ellen şi e mai fericit acolo unde e, la fel cum voi fi şi eu când îl voi regăsi pe bătrânul doctor.

Vorbea fără dorinţa de a deştepta compătimire şi Scarlett şi cu doamna Tarleton se abţinură de la orice comentariu. Vorbea tot atât de degajat şi de firesc, ca şi când soţul ei s-ar fi dus până la Jonesboro, şi ar fi fost de-ajuns să facă o mică plimbare în docar, spre a-l regăsi. Bunica era prea bătrână şi văzuse prea multe lucruri, ca să se mai teamă de moarte.

— Dar. nu poţi să trăieşti singur, spuse Scarlett.

Bătrâna îi aruncă o privire pătrunzătoare.

— Ba da. Dar uneori e foarte greu.

— Ascultă, bunico, n-ar trebui să spui lucrurile astea lui Scarlett, interveni doamna Tarleton. E destul de tulburată şi aşa. Călătoria pe care a făcut-o, rochia asta care o strânge, durerea ei, şi căldura – şi-aşa e prea mult pentru ea. Dacă pe deaspura îi mai bagi şi idei negre în cap, unde ajungem?

— Ei, aş! exclamă Scarlett enervată. Nu sunt tulburată deloc. Şi-apoi, nu sunt dintre femeile acelea bolnăvicioase care avortează pentru te miri ce.

— Nu se ştie niciodată, profetiză doamna Tarleton, cu un aer atotştiutor. La prima mea sarcină, am pierdut copilul văzând pe unul din sclavii noştri luat în coarne de un taur. Şi. îţi aminteşti de iapa mea roaibă, Nellie? Nu exista animal mai sănătos, dar era de o nervozitate excesivă şi, dacă n-aş fi băgat de seamă, ar fi.

— Taci odată, Beatrice, o întrerupse bunica. Scarlett n-o să piardă copilul numai ca să-ţi dea dumitale dreptate. Să ne aşezăm aici, în hol. E răcoare. Simt o adiere foarte plăcută. Ce-ar fi, Beatrice, să te duci să-mi aduci un pahar de lapte bătut de la bucătărie? Nu, mai bine vezi în cămară dacă nu-i puţin vin. Aş bea cu plăcere un păhărel. Vom sta aici pe scaun, până vine lumea să-şi ia rămas bun.

— Scarlett ar face mai bine să se culce, stărui doamna Tarleton, după ce plimbă asupra ei o privire de cunoscătoare, ca o persoană în stare să-şi dea seama precis de starea unei sarcini.

— Hai, du-te! zise bunica, dând o uşoară lovitură de baston doamnei Tarleton, care se îndreptă spre bucătărie, zvârlindu-şi neglijent pălăria pe un bufet şi trecându-şi mâna prin părul roşu, ud de sudoare.

Scarlett se lăsă pe speteaza scaunului şi-şi desfăcu primii doi nasturi ai corsajului prea strâmt. Era bine în holul mare, întunecos, în care simţeai o răcoare atât de plăcută după soarele arzător de afară. Scarlett aruncă o privire furişă în salonul în care zăcuse trupul neînsufleţit al lui Gerald, dar se hotărî să se stăpânească, să nu se mai gândească la tatăl ei. Şi privi la portretul bunicii Robillard, pe care baionetele yankee nu-l respectaseră deşi era agăţat foarte sus, deasupra şemineului. Vederea bunicii, cu conciul ei înalt, cu decolteul mare, cu aerul ei insolent, avea întotdeauna asupra lui Scarlett un efect tonic.

— Nu ştiu ce a îndurerat-o mai mult pe Beatrice Tarleton, pierderea fiilor sau a cailor săi, zise bunica Fontaine. Jim şi cu fetele n-au contat niciodată prea mult pentru ea. Face parte din categoria aceea de oameni de care vorbea Will. Resortul ei sufletesc e stricat, l-au distrus evenimentele. Mă întreb câteodată dacă nu va călca pe urmele tatălui tău. Singura ei plăcere era să vadă crescând şi înmulţindu-se în jurul ei caii şi oamenii, dar cum fetele ei nu s-au măritat şi n-au nici o şansă să descopere vreun bărbat în comitatul nostru, nu văd ce ar putea să o preocupe iarăşi. Dacă n-ar fi, în fond, o adevărată doamnă, ar putea părea ordinară. E adevărat ce a spus Will despre căsătoria lui cu Suellen?

— Da, răspunse Scarlett, privind-o pe bătrâna doamnă drept în faţă.

Dumnezeule! Îşi aminti de vremea când murea de frica bunicii Fontaine! Ei, mai crescuse de atunci şi se simţea în stare s-o pună la locul ei dacă se amesteca în treburile Tarei.

— Ar fi putut găsi o fată mai bună! vorbi bunica, cu un aer candid.

— Credeţi? zise Scarlett, arogantă.

— Nu-ţi da aerele astea grozave, fetiţo, o sfătui bătrâna, acru. N-am să mă ating de scumpa ta soră, cu toate că aş fi făcut-o bucuros dacă rămâneam la cimitir. Nu. Ceea ce voiam să spun este că, dată fiind marea lipsă de bărbaţi în comitatul nostru, Will ar fi putut lua pe oricine ar fi vrut. Sunt cele patru pisici sălbatice al lui Beatrice, micile Munroe, fetele McRae.

— Dar o ia pe Suellen!

— Suellen are noroc.

— Tara, de asemenea.

— Ţi-e dragă Tara, nu-i aşa?

— Da.

— O iubeşti atât de mult, încât ţi-e totuna dacă sora ta face o mezalianţă, numai ca să ai un bărbat aici, care să se ocupe de Tara!

— O mezalianţă? întrebă Scarlett, mirată de această idee. Cine se mai gândeşte acum la asta, când important e ca o fată să găsească un bărbat care să aibă grijă de ea.

— Rămâne de văzut, zise bătrâna doamnă. Unii te-ar aproba, alţii ar zice că greşeşti dărâmând bariere care n-ar fi trebuit să fie coborâte nici măcar cu un deget. Will nu-i de familie, pe când unii dintre ai tăi erau.

Şi bătrâna doamnă aruncă o privire semnificativă spre portretul bunicii Robillard.

Scarlett se gândi la Will, la băiatul ăsta calm, deşirat şi blând, care morfolea întruna un fir de pai şi care, asemenea celor mai mulţi dintre ţăranii georgieni, părea să aibă atât de puţină energie. N-avea în urma lui un lung şir de strămoşi bogaţi ori de neam. Primul din familia lui Will venit să se stabilească în Georgia făcuse parte probabil dintr-o colonie de săraci, sau fusese chiar un emigrant ce se răscumpărase. Will nu fusese niciodată la vreun colegiu. Urmase timp de patru ani o şcoală de ţară – şi la asta se mărginea toată educaţia lui. Dar era cinstit şi drept, răbdător şi harnic, deşi cu siguranţă nu era dintr-o familie bună, şi Robillard-ii ar fi spus că Suellen făcea o mezalianţă.

— Aşadar, eşti mulţumită că Will intră în familia ta.

— Da, răspunse Scarlett răstit, gata s-o repeadă pe bătrâna doamnă dacă ar fi început s-o condamne.

— Hai, vino şi sărută-mă, zise bunica, surâzând în chipul cel mai neaşteptat. Până azi, Scarlett, n-am avut prea multă simpatie pentru tine. Ai fost întotdeauna dură, chiar când erai copil, şi nu-mi plac femeile dure, în afară de mine. Dar îmi place cum ştii să înfrunţi evenimentele. Nu-ţi smulgi părul din cap ţipând atunci când vezi că nu se poate face nimic, chiar dacă nu-ţi convine. Îmi place cum te descurci.

Scarlett nu ştia dacă trebuia să surâdă şi ea. În orice caz, ascultă şi sărută din vârful buzelor obrazul zbârcit pe care i-l întindea bunica.

— Deşi toată lumea îl iubeşte pe Will, reluă bunica, mulţi vor spune, poate, că n-ar fi trebuit să o laşi pe Suellen să se căsătorească cu un ţăran. Deşi oamenii îl laudă pe Will, vor spune că e cumplit ca o fată din familia O'Hara să ia pe unul de neam prost. Dar, lasă-i să vorbească, nu te îngriji de ce vor spune!

— Nu m-am îngrijit niciodată de ce spune lumea.

— Am auzit, observă bunica, nu fără ironie. Oricum, lasă lumea să vorbească, va fi poate o căsnicie fericită. Bineînţeles, Will va avea mereu aerul său de ţăran şi căsătoria nu-l va împiedica să facă greşeli de gramatică. Şi-apoi, chiar de va câştiga o avere, nu va da niciodată Tarei strălucirea pe care i-o dăduse domnul O'Hara. Totuşi, Will are inima unui gentleman. Gândeşte din instinct cum trebuie. Numai un gentleman ar fi ştiut exact ce anume trebuia să spună azi, la înmormântare. Nimic în lumea asta nu ne poate distruge, dar ne putem distruge singuri tânjind mereu după lucrurile pe care nu le mai avem – şi gândindu-ne tot timpul la ele. Da, căsătoria asta e un noroc pentru Suellen şi pentru Tara!

— Atunci, mă aprobaţi că mi-am dat consimţământul?

— Dumnezeule mare, nu! exclamă bătrâna doamnă cu o voce răguşită dar încă viguroasă. Să aprob ca un ţăran să intre într-o veche familie! Crezi că aş vedea cu ochi buni încrucişarea unui cal pur-sânge cu o gloabă bună doar să tragă la căruţă? Ştiu bine că ţăranii sunt oameni cumsecade, serioşi şi cinstiţi, dar.

— Dar, spuneaţi adineauri că o să fie o căsnicie fericită! exclamă Scarlett, complet zăpăcită.

— Cred că-i foarte bine pentru Suellen să se căsătorească cu Will, cu oricine, de fapt, căci are mare nevoie de un bărbat! Şi unde ar fi putut găsi unul? Unde ar fi putut găsi pe cineva mai potrivit care să conducă Tara? Dar să nu tragi de aici concluzia că-mi place această căsătorie, cum nu-ţi place nici ţie.

"Ba mie îmi place", îşi zise Scarlett în sinea ei, silindu-se să înţeleagă ce voia să spună bătrâna doamnă. "Sunt încântată că Will o ia pe Suellen. De ce să nu-mi placă, numai fiindcă nu-i place nici ei?"

Scarlett se simţea încurcată şi puţin ruşinată, ca întotdeauna când oamenii îşi închipuiau că simte şi gândeşte la fel ca ei.

Bunica îşi făcu vânt cu evantaiul ei din frunze de palmier şi urmă:

— Nu aprob căsătoria asta, după cum n-o aprobi nici tu, dar am spirit practic, şi tu la fel. Când se întâmplă un eveniment neplăcut, în faţa căruia nu poţi face nimic, nu văd de ce aş ţipa şi m-aş împotrivi. Nu aşa se face faţă necazurilor pe care ţi le rezervă viaţa. Îţi vorbesc în cunoştinţă de cauză, fiindcă familia mea şi cea a bătrânului doctor au trecut prin multe. Dacă aş fi avut o deviză, ar putea să sune astfel: "Nu-ţi face sânge rău – surâde şi aşteaptă." În felul ăsta am trecut printr-o serie întreagă de încercări, cu surâsul pe buze, şi am devenit experţi în arta de a cădea în picioare. A trebuit să o facem căci ne-au silit împrejurările. Am fost izgoniţi din Franţa cu hughenoţii, izgoniţi din Anglia cu partizanii Stuarţilor, din Scoţia cu partizanii regelui Charles, din Haiti de negri, şi acum ne-au venit de hac yankeii. Dar, după un timp, am ieşit întotdeauna la liman. Ştii de ce?

Bunica ridică încet capul şi Scarlett găsi că semăna, mai mult ca oricând, cu un bătrân papagal dresat.

— Nu, nu ştiu, răspunse ea politicos, gândindu-se că această conversaţie o plictisea, cum o plictisise şi în ziua când bunica îi înşirase amintirile ei despre răscoala indienilor Creek.

— Ei bine, iată de ce: ne plecăm în faţa inevitabilului. Nu suntem spice de grâu, ci spice de hrişcă. Când vine o furtună, aceasta culcă la pământ spicele de grâu coapte, fiindcă sunt uscate şi nu se mlădie după vânt. Dar spicele de hrişcă sunt pline de sevă şi se pleacă doar. După ce trece furtuna, ele se ridică şi sunt aproape tot atât de drepte ca şi înainte. Noi nu suntem încăpăţânaţi. Când bate vântul ne mlădiem, fiindcă ştim că-i întotdeauna mai bine să te îndoi odată cu vântul. Când vin vremuri grele ne plecăm în faţa inevitabilului, fără să ne plângem, şi apoi muncim, surâdem şi aşteptăm. Ne întovărăşim cu oameni mai prejos de noi şi scoatem de la ei ce putem. Iar când redevenim din nou puternici, dăm deoparte pe cei de care ne-am sprijinit. Ăsta-i secretul celor ce vor să supravieţuiască.

Şi, după o pauză, adăugă:

— Ţi-l încredinţez.

Bătrâna chicoti, ca şi când spusele ei ar fi distrat-o, cu tot veninul din ele. Avea, de asemenea, aerul că aşteaptă răspuns, dar Scarlett, care nu prea înţelesese ce voia să spună, rămase tăcută.

— Vezi, fetiţa mea, vorbi tot bătrâna doamnă, cei din neamul nostru se pleacă, dar ridică întotdeauna capul. Păcat că nu pot spune acelaşi lucru despre o mulţime de vecini de-ai noştri. Iat-o pe Cathleen Calvert. Ce a devenit? O epavă. A căzut şi mai jos decât bărbatul cu care s-a măritat. Sau familia McRae? La pământ, incapabili să se ridice. Nu ştiu cum să se descurce, nu ştiu să facă nimic. N-au nici măcar curajul să încerce ceva. Îşi trec vremea plângând după vremurile bune de altădată. Şi aşa face toată lumea din comitat, în afară de Alex al meu şi de mica mea Sally, de tine, de Jim Tarleton, de fetele lui şi de alţii câţiva. Restul s-a prăbuşit! Ce vrei, n-au sevă, n-au destulă îndrăzneală să ridice capul. Oamenii ăştia, fără banii şi negrii lor, nu însemnau nimic. Acum, când şi-au pierdut averea şi sclavii, nu mai sunt nimic. Încă o generaţie, şi vor fi nişte ţărani.

— I-aţi uitat pe Wilkes-i.

— Nu, nu i-am uitat. Dacă n-am vorbit despre ei, am făcut-o din politeţe, căci Ashley şi ai lui sunt oaspeţii acestei case. Dar dacă ai adus vorba despre ei, priveşte-i! După câte am auzit, India arată ca o fată bătrână zbârcită, dându-şi aere de văduvă, fiindcă Stu Tarleton a murit, şi nu face nimic ca să-l uite şi nici nu caută să pună mâna pe alt bărbat. Bineînţeles, nu mai e prea tânără, dar dacă ar vrea să-şi dea osteneală, ar sfârşi prin a descoperi vreun văduv cu copii. Şi biata Honey, numai Dumnezeu ştie cât voia să se mărite, dar cu capul ei de gâsculiţă, va fi greu! Iar Ashley, uită-te la el!

— Ashley e un bărbat minunat, începu Scarlett cu căldură.

— N-am zis niciodată altfel, dar are aerul tot atât de neajutorat ca o broască ţestoasă răsturnată. Dacă familia Wilkes izbuteşte vreodată să iasă din încurcătură, asta va fi, fără îndoială, datorită lui Melly, şi nicidecum lui Ashley.

— Melly! Asta-i bună! Cum puteţi să spuneţi aşa ceva! Am trăit destul lângă Melly, ca să ştiu că abia se ţine pe picioare şi că-i e frică de orice.

— Chiar dacă-i aşa, te rog să mă crezi că, dacă cea mai mică primejdie l-ar ameninţa pe Ashley al ei sau pe fiul lor, nimic, nici guvernul yankeu n-ar face-o să dea înapoi. Felul ei de a fi nu-i ca al tău, Scarlett, ori ca al meu. Melly se poartă cum s-ar fi purtat mama ta, dacă ar fi trăit. Da, Melly îmi aminteşte de maică-ta când era tânără. Şi poate că ea va pune pe picioare familia Wilkes.

— O, Melly e o proastă mică plină de intenţii bune, dar sunteţi foarte nedreaptă cu Ashley. El este.

— S-o spui la alţii, fetiţo. În afară de cărţile lui, Ashley nu-i bun de nimic. Cărţile nu ajută un om în momentele astea, nu-i arată cum să iasă la liman. Din câte am auzit, e cel mai nepriceput plugar din tot comitatul. Vezi deosebirea faţă de Alex al meu! Înainte de război, Alex era un om de nimic. Nu se gândea decât să-şi cumpere cravate, să se îmbete, să se bată, sau să alerge după fete care nu făceau mai multe parale decât el. Dar, priveşte-l acum. A învăţat cum se lucrează pământul, fiindcă aşa i-a dictat nevoia. Altfel ar fi murit de foame, şi noi împreună cu el. Astăzi, însă, el scoate cel mai bun bumbac din tot comitatul – da, da, aşa-i, e mai bun chiar decât bumbacul de aici de la Tara – a învăţat, de asemeni, să îngrijească porcii şi puii. E un băiat admirabil, cu tot caracterul lui violent. Îşi aşteaptă ceasul. Ştie să se adapteze circumstanţelor şi, când se va sfârşi cu această nenorocită de Reconstrucţie, vei vedea că va fi tot atât de bogat ca şi tatăl sau bunicul său. Dar Ashley.

Scarlett, furioasă de lipsa de consideraţie faţă de Ashley, spuse rece:

— Nu prea înţeleg ce vreţi să spuneţi.

— Păcat, zise bunica Fontaine, aruncându-i o privire răutăcioasă. Da, e păcat şi chiar mă surprinde, fiindcă, în definitiv, ce altceva ai făcut tu de când ai plecat la Atlanta? O, da, am auzit cum te descurci, deşi suntem îngropaţi la ţară. Te-ai adaptat şi tu circumstanţelor. Am auzit cum îi linguşeşti pe yankei, pe carpetbagger-ii de curând îmbogăţiţi ca să scoţi bani de la ei. După câte aud, ştii să te dai pe lângă ei. E perfect. Scoate de la ei tot ce poţi. Dar când vei avea destui bani, dă-le un picior. Caută să te descotoroseşti de ei, fiindcă cei de teapa lor nu pot să-ţi facă decât rău.

Scarlett se uita la bătrâna doamnă, cu sprâncenele încruntate. Nu ajungea încă să pătrundă sensul vorbelor ei şi, în afară de asta, era supărată că-l asemuise pe Ashley cu o broască ţestoasă răsturnată pe spate.

— Cred că vă înşelaţi asupra lui Ashley, zise ea brusc.

— Scarlett, nu eşti prea deşteaptă, draga mea.

— Asta e părerea dumneavoastră, zvârli Scarlett, regretând că nu-i putea trage o palmă.

— Ştiu, ştiu, eşti destul de deşteaptă când e vorba de bani. Ai un fel de deşteptăciune care seamănă mai mult cu aceea a unui bărbat, dar eşti lipsită de subtilitate feminină. Nu te pricepi la oameni.

Ochii lui Scarlett aruncau scântei şi-şi încleşta şi-şi descleşta întruna mâinile.

— Acum eşti furioasă, constată bunica cu un surâs. Chiar asta voiam.

— Adevărat? Şi de ce, mă rog?

— Pentru o mulţime de motive.

Bunica Fontaine se sprijini de speteaza scaunului şi Scarlett îşi dădu deodată seama că părea foarte obosită şi nespus de bătrână. Strângea evantaiul cu mâna ei mică, descărnată ca o gheară galbenă, ca mâna unei moarte. Simţi cum i se duce supărarea. Se plecă înainte şi luă una din mâinile bătrânei doamne într-ale ei.

— Ce drăguţă sunteţi, zise ea. Nu credeţi nici un cuvânt din cele ce mi-aţi spus, dar mi-aţi povestit toate astea ca să-mi luaţi gândul de la tata, nu-i aşa?

— Nu încerca să faci pe deşteaptă cu mine, o sfătui bunica, trăgându-şi mâna. Da, ţi-am vorbit aşa şi din cauza asta, dar în parte şi pentru că voiam să-ţi spun câteva adevăruri, deşi eşti prea proastă ca să înţelegi.

Surâdea însă şi pronunţă ultimele cuvinte fără răutate. Scarlett nu mai era supărată că îl vorbise pe Ashley de rău. Era plăcut să ştii că bunica nu vorbise serios!

— Totuşi, vă mulţumesc! A fost drăguţ din partea dumneavoastră că aţi stat de vorbă cu mine. şi sunt fericită că sunteţi de părerea mea în ce priveşte pe Will şi Suellen, chiar dacă. chiar dacă alţii nu sunt de acord.

Doamna Tarleton reveni cu două pahare de lapte bătut. Nu se pricepea deloc la gospodărie, şi laptele se vărsase din pahare.

— A trebuit să mă duc până în beci, declară ea. Beţi-l repede, căci oamenii au început să se întoarcă de la cimitir. Spune-mi, Scarlett, chiar ai s-o laşi pe Suellen să-l ia pe Will? Nu că n-ar fi destul de bun pentru ea, dar, în sfârşit, Will nu-i decât un ţăran şi.

Privirile lui Scarlett şi ale bunicii se întâlniră, şi aceeaşi licărire ironică li se aprinse amândurora în fundul ochilor.