Capitolul XLI.

Când ultimul rămas-bun fu rostit şi ultimul huruit de roţi şi tropot de copite se stinse în depărtare, Scarlett se duse la masa de scris a lui Ellen şi scoase un lucru strălucitor, pe care îl ascunsese noaptea între hârtiile îngălbenite ce se aflau în nenumăratele ei sertăraşe. Auzindu-l pe Pork smiorcăind în sufragerie pe când punea masa pentru cină, îl strigă. El veni, cu faţa-i neagră şi tristă, ca a unui câine pierdut şi fără stăpân.

— Pork, zise ea severă, dacă mai plângi, am să. am să plâng şi eu. Încetează odată.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Am să-nce'c. Da' de fieca'e dată când înce'c, mă gândesc la domnu' Ge'ald şi.

— Nu te mai gândi. Pot să suport lacrimile celorlalţi, dar nu pe ale tale. Poftim, zise ea, începând să plângă, vezi? Nu pot să te văd plângând, fiindcă ştiu cât l-ai iubit. Suflă-ţi nasul, Pork. Am un cadou pentru tine.

În ochii lui Pork se aprinse o flacără pe când îşi sufla nasul, dar era mai degrabă politeţe, decât interes.

— Îţi aminteşti de noaptea când ai fost împuşcat în picior fiindcă ai furat găini dintr-un coteţ?

— Doamne sfinte, domnişoa'ă Sca'lett! Niciodată n-am.

— Ba da, aşa că nu mai minţi după atâta vreme! Îţi aduci aminte că ţi-am spus că o să-ţi dăruiesc un ceas pentru credinţa ta?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, mi-amintesc. Da' c'edeam c-aţi uitat.

— N-am uitat. Poftim!

Şi-i întinse un ceas masiv de aur, frumos lucrat, în relief, de care atârna un lanţ cu brelocuri.

— Domnişoa'ă Sca'lett! strigă Pork. Da' e ceasu' lu' domnu' Ge'ald! l-am văzut uitându-se la el de un milion de o'i!

— Da, e ceasul tatii, Pork, şi ţi-l dau ţie. Ia-l!

— O, nu, domnişoa'ă Sca'lett! şi Pork se dădu înapoi îngrozit. E ceasu' unui domn şi a fost al lui domnu' Ge'ald. De ce să mi-l daţi mie, domnişoa'ă Sca'lett? Ceasu' t'ebuie să fie al micului Wade Hampton!

— E al tău. Ce-a făcut Wade Hampton pentru tata? L-a îngrijit când era bolnav şi slăbit? L-a spălat şi l-a îmbrăcat şi l-a ras? L-a apărat când au venit yankeii? A furat pentru el? Nu fi prost, Pork. Tu meriţi ceasul şi tata m-ar aproba. Ia-l!

Luă mâna lui neagră şi îi puse ceasul în palmă. Pork îl privi respectuos şi, încet-încet, încântarea i se răspândi pe faţă.

— Pent'u mine, domnişoa'ă Sca'lett?

— Da.

— Atunci, vă mulţumesc.

— Vrei să-l iau la Atlanta, să-l graveze?

— Ce-nseamnă să-l "g'aveze"?

Vocea lui Pork sună bănuitoare.

— Adică să pun să scrie ceva pe capac. de pildă: "Lui Pork, bun şi credincios servitor, de la familia O'Hara."

— Nu, mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Nu e nevoie de "g'ava'e". Pork se retrase cu un pas, ţinând strâns în mână ceasul dăruit.

Scarlett surâse puţin.

— Ce-i, Pork? Ţi-e teamă că nu ţi l-aş aduce înapoi?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. Mi-e f'ică. Poate vă schimbaţi gândul.

— N-aş face aşa ceva.

— Atunci, poate l-aţi vinde. T'ebuie să fie scump.

— Crezi că aş vinde ceasul tatii?

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, dacă aţi avea nevoie de bani.

— Ar trebui să te bat pentru cuvintele astea, Pork. Ai merita să-ţi iau ceasul înapoi.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, şi primul surâs din ziua aceea apăru pe faţa îndurerată a lui Pork. Vă cunosc. şi, domnişoa'ă Sca'lett.

— Da, Pork.

— Dac'aţi fi numai pe jumătate atât de d'ăguţă cu albii cum sunteţi cu neg'ii, lumea s-a' pu'ta mai f'umos cu dumneavoast'ă.

— Se poartă destul de bine, zise ea. Acum, du-te de-l caută pe domnul Ashley şi spune-i să vină la mine numaidecât.

Când Ashley intră, se aşeză în scaunul lui Ellen, şi scaunul păru deodată foarte fragil. Scarlett îi oferi să fie tovarăş cu ea la gater. Ochii lui Ashley nu-i căutară pe ai ei şi nici nu încercă s-o întrerupă. Şedea şi se uita la mâinile lui; le răsucea încet, cercetând mai întâi palmele, apoi partea de sus, parcă nu le-ar fi văzut până atunci. Cu toată munca pe care o făcuseră, erau încă subţiri, nervoase şi foarte bine îngrijite pentru nişte mâini de fermier.

Capul aplecat şi muţenia lui o tulburau puţin, şi Scarlett se strădui să-i prezinte afacerea cât mai atrăgătoare. Îşi folosi tot farmecul surâsului şi al privirilor, dar în zadar, fiindcă el nu-şi ridica ochii. Numai dacă s-ar uita la ea! Nu-i spuse nimic despre ceea ce aflase de la Will, adică despre hotărârea lui de a se duce în Nord, şi căută să vorbească cât mai firesc, ca şi cum ar fi fost sigură că el e de acord cu propunerea ei. Ashley, însă, continua să tacă şi, în sfârşit, tăcu şi ea. Linia umerilor lui exprima un fel de hotărâre care o neliniştea. Nu se putea să refuze! Ce motiv ar avea ca să refuze?

— Ashley, începu ea din nou, dar tăcu iarăşi.

N-avusese de gând să folosească sarcina ei ca argument; o chinuia chiar şi gândul că Ashley o vedea urâtă şi diformă. Cum însă celelalte argumente nu făcuseră nici o impresie asupra lui, se hotărî să-l folosească şi pe acesta, ca pe o ultimă carte.

— Trebuie să vii la Atlanta. Acum am mare nevoie de ajutorul tău, fiindcă nu mă pot ocupa de gatere. Luni de zile n-am să pot, fiindcă, vezi. fiindcă.

— Te rog, zise el contrariat. Doamne Sfinte, Scarlett!

Se ridică şi se duse la fereastră. Rămase aşa, cu spatele spre ea, privind şirul de raţe care treceau prin ogradă, în pas solemn de paradă.

— De aceea, de aceea nu vrei să te uiţi la mine? îl întrebă ea cu o voce jalnică. Ştiu că arăt.

El se întoarse deodată, şi ochii lui cenuşii îi întâlniră pe ai ei, privind-o cu o intensitate care o făcu să-şi ducă mâinile la gât.

— Nu-mi pasă cum arăţi, zise el violent. Ştii că pentru mine eşti întotdeauna frumoasă.

Fericirea o copleşi atât de tare, încât ochii i se umplură de lacrimi.

— Ce drăguţ din partea ta să-mi spui asta! Mi-era atât de ruşine să mă vezi.

— Îţi era ruşine? De ce să-ţi fie ruşine? Mie ar trebui să-mi fie ruşine. Şi-mi este! Numai prostia mea te-a dus în încurcătura asta şi te-a făcut să te măriţi cu Frank. N-ar fi trebuit să te las să pleci de la Tara, iarna trecută. O, ce prost am fost! Ar fi trebuit să te cunosc, să ştiu că erai disperată, atât de disperată, încât ar. ar fi trebuit. ar fi trebuit.

Se uita la ea cu o privire rătăcită, şi inima lui Scarlett bătea nebuneşte. Va să zică, regreta că nu fugise cu ea!

— Trebuia să fi plecat şi să fi făcut tâlhărie la drumul mare, sau să fi ucis ca să fac rost de bani pentru impozite, pentru tine, care ne-ai primit la Tara ca pe nişte pomanagii. Oh, pe toate le-am încurcat!

Inima ei se strânse, dezamăgită; îşi pierdu chiar puţin din fericirea pe care o simţea, fiindcă nu astea erau cuvintele pe care nădăjduise să le audă.

— Aş fi plecat în orice caz, zise ea obosită. Nu te-aş fi lăsat să faci un astfel de lucru. Şi, în tot cazul, n-are rost să mai vorbim acum despre trecut.

— Da, acum e prea târziu, zise el încet, cu amărăciune. Nu m-ai fi lăsat să fac ceva necinstit, dar tu te-ai vândut măritându-te cu un om pe care nu-l iubeai, şi acum îi porţi copilul, pentru ca eu şi ai mei să nu murim de foame! Ce bună ai fost că m-ai ajutat la nevoie.

Glasul lui trăda o rană încă nevindecată, care îi sfâşia sufletul, şi cuvintele lui o făcură să se ruşineze. El observă repede lucrul acesta şi chipul lui se umplu de blândeţe.

— Să nu crezi că te condamn! Doamne, Scarlett! Nu. Eşti cea mai curajoasă femeie pe care am cunoscut-o. Pe mine mă condamn.

Se întoarse şi se uită pe fereastră; umerii pe care îi vedea acum Scarlett nu mai păreau deloc hotărâţi. Ea aştepta în tăcere, sperând că Ashley se va întoarce la starea sufletească pe care o avusese când îi vorbise de frumuseţea ei. Nădăjduia că-i va mai spune şi alte cuvinte pe care ea le va păstra ca pe o comoară. Nu-l văzuse de mult şi trăise doar cu amintiri care deveniseră acum destul de vagi. Ştia că o mai iubea. Faptul era evident, se vedea în expresia lui, în fiecare cuvânt amar de auto-învinuire, în resentimentul lui pentru ea, pentru copilul lui Frank. Dorea atât de mult să-l audă exprimând toate astea în cuvinte, dorea să rostească şi ea cuvinte care să provoace o mărturisire, dar nu îndrăznea. Îşi amintea de făgăduiala făcută în livadă, iarna trecută, de a nu i se mai arunca niciodată de gât. Simţea cu tristeţe că trebuie să-şi respecte făgăduiala, dacă voia ca Ashley să rămână lângă ea. Un singur strigăt de dragoste şi de dor din partea ei, o singură privire care ar cerşi căldura braţelor lui – şi toate s-ar nărui pentru totdeauna. Ashley ar pleca la New York. Şi nu trebuia să plece.

— O, Ashley, nu te condamna! Cum ar putea să fie vina ta? Ai să vii la Atlanta să mă ajuţi, nu-i aşa?

— Nu!

— Dar bine, Ashley, şi vocea ei se frânse de îngrijorare şi deznădejde, contam pe tine! Am atâta nevoie de tine. Frank nu mă poate ajuta. E ocupat cu prăvălia şi, dacă nu vrei să vii, nu ştiu unde să găsesc pe cineva. Oamenii mai pricepuţi din Atlanta sunt ocupaţi cu treburile lor, şi ceilalţi sunt aşa de nepricepuţi şi.

— Degeaba insişti, Scarlett.

— Preferi să te duci la New York şi să trăieşti printre yankei, decât să vii la Atlanta?

— Cine ţi-a spus?

Se întoarse spre ea şi o vagă enervare îi încreţi fruntea.

— Will.

— Da, m-am hotărât să mă duc în Nord. Un vechi prieten de-al meu, care a fost cu mine în Europa înainte de război, mi-a oferit un loc la banca tatălui său. E mai bine aşa, Scarlett. Nu te-aş putea ajuta. Nu mă pricep deloc la cherestea.

— Dar te pricepi mai puţin la treburile de bancă şi îţi va fi mai greu. Şi, oricum, eu ţi-aş ierta mai uşor decât yankeii lipsa de experienţă.

Ashley tresări şi ea înţelese că făcuse o greşeală spunând asta. Din nou el se întoarse şi rămase uitându-se pe fereastră.

— Nu vreau să-mi ierţi nimic. Vreau să fiu independent şi să câştig atâta cât merit. Ce-am făcut până acum în viaţă? E timpul să fac ceva, sau, dacă nu pot altfel, să mă prăbuşesc prin propriile mele greşeli. Am fost prea mult timp în grija ta.

— Dar îţi ofer jumătate din câştigul pe care îl va da gaterul condus de tine, Ashley! O să fii independent, pentru că. pentru că afacerea ţi-ar aparţine.

— Ar fi cam acelaşi lucru. Nu pot să cumpăr partea mea din asociaţie. Aş primi-o în dar. Şi am primit până acum prea multe daruri de la tine, Scarlett: hrana, adăpost şi chiar haine pentru mine, pentru Melanie şi copil. Şi nu ţi-am dat nimic în schimb.

— O, ba da! Will n-ar fi putut.

— Fireşte, ştiu să tai foarte bine surcele pentru aprins focul.

— O, Ashley! exclamă ea disperată, şi lacrimile îi ţâşniră din ochi auzindu-i vorbele sarcastice. Ce ţi s-a întâmplat de când am plecat? Pari atât de dur şi de plin de amărăciune! Nu erai aşa înainte.

— Ce s-a întâmplat? Un lucru foarte însemnat, Scarlett. M-am gândit mult. Mi se pare că din momentul întoarcerii şi până ai plecat de aici, nu m-am gândit la nimic. Am fost într-o stare de prostraţie şi mi-a fost de-ajuns că am avut ce să mănânc şi unde să dorm. Când ai plecat însă la Atlanta, luând asupra ta ca un bărbat întreaga povară, am văzut că sunt mai puţin decât un bărbat, chiar mult mai puţin decât o femeie. Asemenea gânduri, Scarlett, nu-ţi fac viaţa plăcută şi nu mai doresc, nu mai pot să mai trăiesc cu ele. Alţi bărbaţi au ieşit din război cu mai puţin ca mine, şi priveşte-i acum! Înţelegi, aşadar, de ce plec la New York?

— Dar. nu, nu înţeleg! Dacă vrei să munceşti, de ce n-ar fi Atlanta tot atât de bună ca New York-ul? Şi gaterul meu.

— Nu, Scarlett. Acum e momentul să plec, e ultima mea şansă. Mă duc în Nord. Dacă vin la Atlanta şi muncesc pentru tine, sunt pierdut pe veci.

Cuvântul "pierdut". "pierdut"."pierdut". răsuna în inima ei, speriind-o ca un clopot de moarte. Ochii ei îi căutară repede pe ai lui, dar ochii lui Ashley, mari şi cenuşii, străvezii ca cristalul, priveau prin ea, dincolo de ea, un destin pe care ea nu-l putea vedea, o soartă pe care ea nu o putea înţelege.

— Pierdut? Vrei să spui. că ai făcut ceva pentru care yankeii din Atlanta te-ar putea urmări? Pentru că l-ai ajutat pe Tony să scape. sau, sau. O, Ashley, faci cumva parte din Ku Klux Klan?

Privirea lui pierdută se întoarse repede spre ea şi zâmbi puţin, un zâmbet care nu ajunse însă să-i îmblânzească ochii.

— Uitasem cât de concret vezi tu lucrurile, Scarlett. Nu, nu de yankei mi-e teamă. Voiam să spun că, dacă merg la Atlanta şi primesc iar să mă ajuţi, îngrop orice nădejde de a fi vreodată independent.

— O, oftă ea uşurată, dacă e numai asta!

— Da, zise el, surâzând din nou, cu un zâmbat mai rece decât înainte. Numai asta. Numai mândria mea bărbătească, numai demnitatea mea şi, dacă vrei să-i spui aşa, numai sufletul meu nemuritor!

— Dar ai putea, se încăpăţână Scarlett recurgând la o altă tactică, să cumperi gaterul, să-ţi faci treptat-treptat o situaţie, şi atunci.

— Scarlett, o întrerupse el violent, ţi-am spus: nu! Mai am şi alte motive.

— Care motive?

— Le cunoşti mai bine decât oricine altul.

— O. acelea? Dar nu e nimic, îl asigură ea, cu nepăsare. Ştii că ţi-am făgăduit, în livadă, iarna trecută şi am să-mi ţin făgăduiala.

— Atunci, eşti mai sigură de tine decât sunt eu. Mie mi-e teamă că nu voi putea ţine o asemenea făgăduială. N-ar fi trebuit să-ţi spun, dar sunt obligat să te fac să înţelegi. Scarlett, n-am să-ţi mai vorbesc de asta. S-a sfârşit. Când Will şi Suellen se vor căsători, voi pleca la New York.

Ochii lui mari şi plini de tulburare îi întâlniră, o clipă, pe ai ei. Apoi Ashley porni repede spre uşă, gata să iasă. Mâna îi era pe clanţă. Scarlett se uită disperată la el. Întrevederea se sfârşise, şi ea pierduse. Deodată, slăbită de efortul şi de tristeţea ultimei zile, la care se adăugase şi decepţia de acum, nu mai putu să reziste – nervii îi cedară şi scoase un ţipăt: "Oh, Ashley!" Trântindu-se pe canapeaua joasă, izbucni într-un plâns amar.

Auzi paşii lui nesiguri apropiindu-se de ea şi vocea lui tristă rostindu-i de câteva ori numele. Apoi, alţi paşi iuţi venind în fugă prin hol, din bucătărie. Melanie intră în odaie, cu ochii mari de spaimă.

— Scarlett. copilul.?

Scarlett îşi ascunse capul în tapiţeria plină de praf continuând să plângă, şi vorbi printre suspine:

— Ashley e atât de răutăcios! Atât de groaznic de răutăcios şi de urâcios!

— O, Ashley, ce i-ai făcut? întrebă Melanie, şi se trânti jos, lângă canapea, luând-o pe Scarlett în braţe. Ce-ai spus? Cum ai putut? Ai fi putut să faci rău copilului! Haide, draga mea, pune-ţi capul pe umărul Melaniei! Ce s-a întâmplat?

— Ashley. e. e aşa de încăpăţânat şi de urâcios.

— Ashley, mă mir de tine! Cum ai putut s-o superi când e în starea asta şi când domnul O'Hara abia a fost coborât în mormânt?

— Nu-l certa, exclamă Scarlett, contrazicându-se singură.

Îşi ridică brusc capul de pe umărul Melaniei, arătându-şi faţa udă de lacrimi şi părul despletit şi afirmă:

— Are voie să facă ce vrea!

— Melanie, zise Ashley cu faţa palidă, să-ţi explic ce s-a întâmplat. Scarlett a avut bunătatea să-mi propună un post la Atlanta, ca supraveghetor al unuia din gaterele ei.

— Supraveghetor! strigă Scarlett indignată. I-am oferit jumătate din câştig şi el.

— Şi eu i-am spus că am aranjat ca noi să mergem în Nord, şi atunci ea.

— O, strigă Scarlett, începând din nou să suspine. I-am spus, i-am repetat că am mare nevoie de el, că nu găsesc pe nimeni să conducă gaterul, că o să am un copil – şi a refuzat să vină! Şi acum, acum va trebui să vând gaterul, deşi sunt sigură că n-am să capăt un preţ bun pe el, şi o să pierd bani şi poate vom muri de foame, dar lui nu-i pasă. E aşa de răutăcios!

Îşi ascunse din nou capul la umărul slăbuţ al Melaniei, şi teama începu parcă să i se risipească, odată cu o licărire de speranţă ce se trezi în ea. Simţea că în sufletul credincios al Melaniei va găsi un aliat, simţea că Melanie era indignată că cineva, şi anume chiar prea-iubitul ei soţ, putea s-o facă pe Scarlett să plângă. Melanie se repezi la Ashley ca o porumbiţă furioasă şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl certă.

— Ashley, cum ai putut s-o refuzi? Şi asta, după tot ce a făcut pentru noi! Ce nerecunoscători suntem. Mai ales acum, când are nevoie de ajutor din cauza cop. Ce puţin cavaler eşti! Ne-a ajutat când am avut nevoie, şi acum tu o refuzi când la rândul ei îţi cere ajutorul!

Scarlett se uită pe furiş la Ashley şi văzu clar uimirea şi nedumerirea aşternându-i-se pe faţă, în timp ce se uita în ochii plini de indignare ai Melaniei. Scarlett era la rându-i mirată de vehemenţa atacului Melaniei, fiindcă ştia cât respect îi purta ea lui Ashley, hotărârile lui având pentru ea putere de lege.

— Melanie., începu el şi întinse braţele, neajutorat.

— Ashley, cum poţi şovăi? Gândeşte-te la ce-a făcut Scarlett pentru noi, pentru mine. Aş fi murit la Atlanta când s-a născut Beau, dacă ea nu m-ar fi ajutat. Şi a. a omorât un yankeu, apărându-ne. Ştiai asta? Pentru noi a omorât un om. Şi a muncit ca o roabă pentru noi, înainte ca Will şi cu tine să vă fi întors acasă, numai ca să aibă ce să ne dea de mâncare. Şi când mă gândesc cum ara şi cum culegea bumbacul, îmi vine să. o, draga mea!

Şi Melanie îşi înclină capul, sărutând părul ciufulit al lui Scarlett, în semn de devotament.

— Şi acum e prima oară când ne cere să facem ceva pentru ea.

— Nu e nevoie să-mi spui tot ce a făcut pentru noi.

— Ashley, te rog, gândeşte-te! Pe lângă faptul că ai s-o ajuţi, va fi mult mai bine dacă o să stăm la Atlanta, printre oameni pe care-i cunoaştem, şi nu printre yankei! O să fim cu mătuşa Pitty şi cu unchiul Henry, cu toţi prietenii noştri, şi Beau va avea o mulţime de tovarăşi de joacă şi va merge la şcoală. Dacă am merge la New York, nu l-am putea da la şcoală şi nu l-am putea lăsa să se împrietenească cu copiii yankei! Ar trebui să aibă o guvernantă, şi nu văd cum ne-ar da mâna.

— Melanie, zise Ashley, şi vocea lui suna teribil de calmă, vrei într-adevăr atât de mult să mergem la Atlanta? Nu mi-ai spus niciodată când vorbeam să mergem la New York. Nu mi-ai dat nici măcar de înţeles.

— O, dar când vorbeam să mergem la New York, nu ştiam că ai putea să găseşti de lucru la Atlanta, şi de altfel nu era treaba mea. Datoria unei soţii e să meargă unde se duce soţul ei. Acum însă, când Scarlett are nevoie de noi şi îţi oferă o slujbă pe care numai tu ai putea s-o faci, putem să mergem la noi acasă! Acasă! şi vocea îi răsună plină de bucurie, în timp ce o strângea în braţe pe Scarlett. Am să văd din nou Five Points, şi Strada Piersicului şi. Oh, ce dor mi-a fost de toate! Şi poate vom putea avea un cămin al nostru! Puţin mi-ar păsa dacă ar fi mic şi strâmt, doar să fie căminul nostru!

Ochii ei străluceau de entuziasm şi fericire şi cei doi se uitară uimiţi la ea. Ashley, cu o privire încremenită, iar Scarlett, cu mirare amestecată cu ruşine. Niciodată nu-şi dăduse seama cât îi fusese de dor Melaniei de Atlanta, cât dorise să se întoarcă acasă şi să aibă căminul ei. Păruse atât de mulţumită la Tara, încât Scarlett simţi ca o lovitură faptul că îi era dor de Atlanta.

— O, Scarlett, ce bună eşti că te-ai gândit la noi! Ştiai ce dor îmi era de-acasă!

Scarlett se simţi ruşinată dar şi iritată, aşa cum făcea întotdeauna când o vedea pe Melanie atribuindu-i motive dezinterasate, atunci când nu era cazul. Deodată nu mai putu privi nici în ochii lui Ashley, nici în ai Melaniei.

— Am putea găsi o casă numai pentru noi. Îţi dai seama că suntem căsătoriţi de cinci ani şi n-am avut încă până azi casa noastră?

— Puteţi sta cu noi la mătuşa Pitty, e doar casa voastră, murmură Scarlett, jucându-se cu o pernuţă şi ţinând ochii în jos, ca să ascundă expresia de triumf ce se reflecta în ei, acum când simţea că lucrurile merg bine.

— Nu, dar mulţumesc în orice caz, draga mea. Am fi prea înghesuiţi. O să găsim noi o casă. O, Ashley, spune da!

— Scarlett, zise Ashley cu o voce surdă. Uită-te la mine!

Înfiorată, ea îşi ridică privirea şi-i văzu ochii cenuşii, plini de amărăciune şi de un sentiment de zădărnicie obosită.

— Scarlett, am să vin la Atlanta. Nu mă pot lupta cu amândouă.

Le întoarse spatele şi ieşi din odaie.

Sentimentul de triumf din sufletul lui Scarlett fu întunecat de teamă. Privirea din ochii lui, atunci când îi vorbise, fusese identică cu aceea când îi spusese că era pierdut pentru vecie dacă venea la Atlanta.

După ce Suellen şi Will se căsătoriră, şi Carreen plecă la Charleston la o mănăstire, Ashley, Melanie şi Beau veniră la Atlanta, aducând-o cu ei pe Dilcey să le fie bucătăreasă şi guvernantă. Prissy şi Pork fură lăsaţi la Tara, până când Will va putea găsi alţi negri care să-l ajute la munca câmpului, şi apoi urmau să vină şi ei la oraş.

Căsuţa de cărămidă roşie, pe care Ashley o închirie pentru familia lui, se găsea pe Strada Iederei, chiar în dosul casei mătuşii Pitty, şi cele două curţi se învecinau, despărţite doar de un gard neîngrijit, de lemn câinesc. Melanie o alesese anume pentru acest motiv. În prima dimineaţă a întoarcerii ei la Atlanta, spusese râzând şi plângând şi îmbrăţişând-o pe Scarlett şi pe mătuşa Pitty că fusese atâta vreme despărţită de cei care îi erau dragi, încât niciodată nu va socoti că stă destul de aproape de ei.

Casa avusese mai înainte şi un etaj, dar fusese distrus de obuze în timpul asediului, iar proprietarul, când se întorsese după înfrângere, nu avusese bani ca să-l ridice din nou. Se mulţumise să pună un acoperiş plat peste parter. Clădirea avea astfel o înfăţişare turtită, disproporţionată, ca o casă de păpuşi făcută din cutii de pantofi. Fusese ridicată peste o pivniţă mare, şi treptele largi care duceau spre ea o făceau să pară puţin ridicolă. Dar înfăţişarea turtită şi plată a casei era în parte compensată de cei doi stejari bătrâni şi falnici care o umbreau, şi de magnolia cu frunze prăfuite, plină de flori albe, care creştea lângă scara din faţă. Peluza era largă şi verde, acoperită cu trifoi des, iar la margine străjuia un gard rar şi neîngrijit, printre ostreţele căruia se împleteau tulpinile caprifoiului parfumat. Ici-colo, prin iarbă, răsăreau din tufele de trandafiri striviţi tulpini noi, iar florile albe şi roz ale mirtului înfloreau ca şi cum războiul nu trecuse peste ele şi caii yankeilor nu le roseseră ramurile.

Scarlett îşi zicea că era cea mai urâtă locuinţă pe care o văzuse vreodată, dar pentru Melanie nici casa de la Doisprezece Stejari, în toată grandoarea ei, nu fusese mai frumoasă. Casa asta era căminul ei şi, în sfârşit, aici se afla singură cu Ashley şi cu Beau.

India Wilkes se întoarse de la Macon, unde stătuse din 1864 împreună cu Honey, şi se instală la fratele ei, înghesuindu-i pe locatarii căsuţei. Ashley şi Melanie o primiră însă cu drag. Timpurile se schimbaseră, banii lipseau, dar nimic nu alterase principiul vieţii din Sud care cerea ca familiile să găzduiască cu plăcere rudele sărace sau fetele bătrâne din neamul lor.

Honey se măritase şi, după spusele Indiei, luase pe cineva de rang inferior, un om grosolan din Mississippi, care se stabilise la Macon. Avea faţa roşie, glasul puternic şi maniere vesele. Indiei nu-i plăcuse această căsătorie şi, din cauza aceasta, nu fusese fericită în casa cumnatului ei. Fu foarte bucuroasă când auzi că Ashley îşi avea acum căminul lui, aşa că putu să plece dintr-o casă în care nu se simţea bine, ca să n-o mai vadă nici pe sora ei, atât de fericită cu un bărbat nedemn de ea.

Restul familiei credea în taină că Honey cea prostuţă şi hlizită nimerise mai bine decât era de aşteptat, şi toţi se minunau că reuşise să găsească un bărbat. Soţul ei era un gentleman şi un om cu oarecare stare; pentru India, însă, născută în Georgia şi crescută în tradiţiile Virginiei, oricine nu era de pe coasta răsăriteană, era un mojic şi un barbar. Probabil că bărbatul lui Honey era şi el fericit că scapă de ea, fiindcă acum nu era prea uşor să trăieşti cu India.

Era cu adevărat o fată bătrână. Avea douăzeci şi cinci de ani şi îşi arăta vârsta, aşa că nu mai avea nevoie să încerce a părea frumoasă. Ochii ei incolori şi fără gene se uitau direct şi intransigent la toată lumea, iar buzele subţiri şi le strângea într-o expresie de îngâmfare fudulă. Avea un aer de demnitate şi mândrie, care, lucru ciudat, îi şedea mai bine decât dulceaţa hotărâtă şi tinerească din vremurile când trăia la Doisprezece Stejari. Avea oarecum poziţia unei văduve. Toată lumea ştia că Stuart Tarleton s-ar fi căsătorit cu ea dacă n-ar fi fost ucis la Gettysburg, şi astfel i se acorda respectul cuvenit unei femei care fusese dorită, chiar dacă nu se măritase.

Cele şase camere ale căsuţei din strada Iederei fură curând mobilate cu tot felul de mobile ieftine de brad şi de stejar din magazinul lui Frank. Deoarece Ashley n-avea un ban şi era silit să cumpere pe datorie, refuzase tot ce nu era foarte ieftin şi cumpărase strictul necesar. Acest lucru îl jenase pe Frank care ţinea la Ashley, şi o îndurerase pe Scarlett. Şi ea şi Frank ar fi dat cu plăcere, şi fără plată, cea mai frumoasă mobilă de mahon ori de lemn de trandafir din magazin, dar Wilkes-ii refuzau cu încăpăţânare. Casa era dureros de urâtă şi de goală, şi Scarlett suferea văzându-l pe Ashley stând într-o casă fără covoare şi fără perdele. Ashley însă parcă nu observa nimic din tot ce-l înconjura, iar Melanie, care pentru prima dată de la căsătorie îşi avea casa ei, era mândră de ea. Scarlett s-ar fi simţit umilită dacă prietenii ei ar fi venit în casa ei şi ar fi găsit-o fără draperii şi covoare, fără pernuţe şi numărul cuvenit de scaune, ori fără ceşti şi linguriţe. Melanie însă făcea onorurile casei ca şi cum ar fi avut perdele de pluş şi canapele de brocart.

Cu toată fericirea ei evidentă, Melanie nu se simţea bine. Îşi pierduse sănătatea născându-l pe micul Beau, şi munca grea pe care o făcuse la Tara după naşterea lui îi slăbise şi mai mult puterile. Era atât de slăbuţă, încât oasele ei mici păreau că-i vor ieşi prin pielea de un alb mat. Văzută de departe, jucându-se cu Beau în curtea din dos a casei, părea o fetiţă, deoarece avea talia neînchipuit de subţire, tot trupul fiindu-i de altfel redus la proporţii miniaturale. N-avea piept, şi şoldurile-i erau tot atât de înguste ca ale micului Beau. Cum nu era nici cochetă şi n-avea pic de bun-simţ (gândea Scarlett) ca să-şi coasă nişte volănaşe sub corsajul rochiilor sau să-şi prindă pernuţe sub corset, slăbiciunea trupului ei era foarte vizibilă. Şi faţa îi era prea slabă şi prea palidă, iar sprâncenele mătăsoase, delicat arcuite, formau un contrast prea mare cu tenul ei lipsit de culoare. Pe chipul mic, ochii erau prea mari ca să fie frumoşi, cearcănele făcându-i să pară enormi; dar expresia lor nu se schimbase deloc din zilele fericitei ei copilării. Războiul, suferinţele, munca grea nu izbutiseră să altereze dulcea lor seninătate. Erau ochii unei femei fericite, ai unei femei în jurul căreia puteau să se dezlănţuie furtuni, fără să-i tulbure liniştea lăuntrică a fiinţei.

Cum oare îşi păstrează privirea asta? se întreba Scarlett uitându-se la ea cu invidie. Ştia că, în ceea ce o priveşte, ochii ei aveau uneori privirea unei pisici flămânde. Ce spusese Rhett odată despre ochii Melaniei? O prostie – că erau ca nişte lumânări? O, da, ca două fapte bune într-o lume rea. Da, erau ca două lumânări, ca două lumânări ferite de toate vânturile, două lumini dulci lucind de fericirea de-a fi iarăşi acasă, printre prieteni.

Căsuţa lor era întotdeauna plină de musafiri. Melanie fusese foarte iubită încă de când era copil, şi oraşul se înghesui să-i ureze bun-venit acasă. Toată lumea îi aducea daruri pentru casă, începând de la mobile şi bibelouri vechi, tablouri, câteva linguriţe de argint, până la feţe de pernă de olandă, şervete, ori covoraşe – tot felul de lucruşoare care scăpaseră oamenilor lui Sherman, fiind păstrate cu sfinţenie, dar despre care se jurau că le prisosesc.

Bătrânii care făcuseră războiul din Mexic împreună cu tatăl ei veniră să o vadă, aducându-şi şi prietenii ca s-o cunoască pe "drăgălaşa fiică a bătrânului colonel Hamilton". Vechile prietene ale mamei ei se îngrămădeau în jurul Melaniei, fiindcă se purta cu multă deferenţă faţă de cei mai în vârstă, lucru grozav de plăcut pentru doamnele bătrâne în acele zile când tineretul parcă uitase să se poarte cuviincios.

Cele de-o vârstă cu ea, tinerele soţii, mamele şi văduvele o iubeau fiindcă îndurase suferinţa lor comună fără să devină acră şi fiindcă le asculta întotdeauna necazurile. Tineretul venea în casa ei aşa cum vine întotdeauna acolo unde se petrece bine, şi fiecare îşi revedea prietenii pe care dorea cu adevărat să-i întâlnească.

Împrejurul persoanei pline de tact şi de modestie a Melaniei se formă curând un cerc de tineri şi bătrâni care reprezentau tot ce rămăsese din societatea cea mai aleasă a Atlantei dinainte de război. Toţi aceştia, cu genealogii diferite, erau săraci dar mândri de familiile lor. Lumea bună din Atlanta, risipită şi decimată de război, uluită de schimbările survenite într-un interval de timp atât de scurt, îşi găsise în sfârşit un nucleu în jurul căruia se putuse regrupa.

Melanie era tânără, dar poseda toate calităţile pe care acest grup de oameni îndârjiţi le aprecia – sărăcie mândră, curaj stoic, voioşie, amabilitate, bunătate şi, mai presus de toate, o credinţă oarbă, neştirbită în vechile tradiţii. Melanie refuza să se schimbe, refuza chiar să admită că există un motiv de schimbare într-o lume care se schimbase cu totul. Sub acoperişul casei ei, vechile vremuri păreau că se întorseseră, şi lumea prindea curaj, şi izbutea chiar să privească cu dispreţ viaţa destrăbălată şi marile petreceri ale carpetbagger-ilor şi ale republicanilor îmbogăţiţi de curând.

Când priveau chipul ei tânăr şi citeau în el credinţa faţă de vremurile vechi, cu toţii puteau uita o clipă pe trădătorii propriei lor clase sociale, care îi umpleau de furie, de teamă şi de deznădejde. Şi erau mulţi din aceştia. Erau oameni de familie bună, împinşi la disperare de sărăcie, care trecuseră de partea învingătorilor, deveniseră republicani şi acceptaseră situaţii de la yankei, pentru ca familiile lor să nu moară de foame. Erau foştii militari cărora le lipsea curajul să înfrunte anii lungi care aveau să treacă până să-şi refacă averile. Aceştia, urmând exemplul lui Rhett Butler, se înhăitau cu carpetbagger-ii şi câştigau bani prin mijloace necinstite.

Dar mai rău chiar decât trădătorii, erau privite unele fete din familiile cele mai bune din Atlanta, care crescuseră mari după capitulare şi nu păstraseră decât amintiri vagi despre război, nesimţind amărăciunea celor vârstnici. Nu pierduseră nici soţi, nici logodnici. Aveau puţine amintiri despre bogăţia şi splendoarea trecutului, iar ofiţerii yankei erau atât de frumoşi, atât de bine îmbrăcaţi şi atât de lipsiţi de griji! Şi dădeau baluri atât de frumoase, şi aveau cai atât de frumoşi, şi pur şi simplu le adorau pe fetele din Sud! Le tratau ca pe nişte regine şi se străduiau atâta să nu le jignească mândria şi susceptibilitatea. În faţa acestor măgulitoare atenţii, ce oare le-ar fi putut opri să nu se împrietenească cu ei? Erau mult mai atrăgători decât tinerii serioşi din Atlanta, care se îmbrăcau sărăcăcios şi munceau atât de greu încât n-aveau timp de distracţii. Ca urmare, unele fete fugiseră cu ofiţeri yankei, ceea ce sfâşie inimile familiilor din Atlanta. Se întâmpla ca mulţi fraţi să se întâlnească pe stradă cu surorile lor şi să nu le vorbească, şi unii părinţi nu mai pomeneau niciodată numele fiicelor lor. Amintindu-şi de tragediile acestea, o groază de moarte se strecura în sufletele acelora care aveau deviza: "Nu ne predăm!" – o groază acută, statornică, pe care numai faţa blândă dar hotărâtă a Melaniei o mai risipea. După cum spuneau doamnele bătrâne, Melanie era o pildă excelentă şi binefăcătoare pentru tinerele fete din Atlanta. Şi fiindcă nu făcea paradă de virtuţile ei, fetele tinere nu o antipatizau. Melanie nu-şi dădea seama că devenise un fel de preşedintă a noii societăţi. Îşi zicea doar că oamenii erau drăguţi şi veneau s-o vadă şi o pofteau la micile lor cercuri de lucru de mână, la cluburile de dans şi la seratele muzicale. Societatea din Atlanta avusese întotdeauna aptitudini muzicale, fiind şi iubitoare de muzică bună, în ciuda tuturor comentariilor ironice ale celorlalte oraşe surori din Sud în legătură cu lipsa de cultură a oraşului. Acum avea loc o entuziastă reînviere, care se întărea pe măsură ce vremurile deveneau mai grele şi mai încordate. Ascultând muzică, era mai uşor să uiţi obraznicele chipuri negre de pe străzi şi uniformele albastre ale garnizoanei.

Melanie se simţi oarecum jeanată când se pomeni în fruntea cercului muzical de sâmbătă seară, de curând creat. Nu vedea de ce ar merita să fie aleasă pentru această distincţie, decât prin faptul că putea acompania pe oricine la pian, şi chiar pe domnişoarele McLure care, deşi surde complet, tot mai cântau duete.

Adevărul era că Melanie reuşise să afilieze cu dibăcie la cercul muzical de sâmbătă seară clubul harpistelor, corul bărbătesc, clubul tinerelor mandoliniste şi cercul ghitariştilor, aşa că Atlanta avea acum o muzică demnă de-a fi ascultată. De fapt, se spunea că executarea unei piese ca "Ţiganca" de către membrii cercului a fost mult superioară reprezentaţiilor auzite la New York şi New Orleans. De fapt, după atragerea harpistelor în asociaţie a propus doamna Merriwether doamnei Meade şi doamnei Whiting s-o facă pe Melanie preşedinta cercului. Dacă se putuse înţelege cu harpistele, afirma doamna Merriwether, înseamnă că se va putea înţelege cu oricine. Ea însăşi cânta la orgă pentru corul bisericii metodiste şi, ca organistă, n-avea prea mult respect pentru harpe şi harpiste.

Melanie fusese de asemenea numită secretara "Asociaţiei pentru înfrumuseţarea mormintelor glorioşilor noştri eroi" şi a "Cercului de lucru al văduvelor şi orfanilor Confederaţiei". Această nouă cinste îi reveni după o entuziastă adunare comună a celor două societăţi, care ameninţase să se sfârşească la un moment dat cu violenţă şi cu ruperea unor prietenii vechi. Se pusese întrebarea dacă trebuiau plivite şi buruienile de pe mormintele soldaţilor Uniunii, ce se aflau lângă cele ale soldaţilor confederaţi. Înfăţişarea sărăcăcioasă a mormintelor yankee descuraja toate silinţele pe care şi ie dădeau doamnele pentru a le înfrumuseţa pe acelea ale morţilor lor. Imediat, focul care părea înăbuşit în suflete izbucni cu furie, şi cele două organizaţii se despărţiră pline de ostilitate. Cercul de lucru era pentru plivirea buruienilor, dar doamnele din Asociaţia pentru înfrumuseţarea mormintelor erau categoric împotrivă.

Doamna Meade exprimă părerea acestei ultime grupări zicând:

— Să plivim buruienile de pe mormintele yankee? Mai bine i-am scoate pe toţi yankeii din morminte şi i-am arunca la groapa cu gunoaie!

La aceste cuvinte scandaloase, membrele celor două asociaţii se sculară, şi fiecare doamnă îşi dădu părerea fără ca nimeni să mai asculte. Adunarea se ţinea în salonul doamnei Merriwether, şi bunicul Merriwether, care fusese alungat în bucătărie, povestea mai târziu că gălăgia din salon i-a amintit de începerea atacului la bătălia de la Franklin. Şi, adăugă el, te-ai fi crezut mai în siguranţă la bătălia de la Franklin decât la adunarea respectivelor cucoane.

Melanie îşi făcu loc până ajunse în mijlocul femeilor surescitate şi reuşi să le facă să-i asculte vocea cu un timbru atât de calm şi de dulce. Era foarte emoţionată de îndrăzneala ei de a vorbi adunării indignate, dar deşi glasul îi tremura, continuă să spună: "Doamnelor, vă rog!" până când zarva se potoli.

— Aş dori să vă spun. adică, m-am gândit de mult la asta. că nu numai că ar trebui să plivim mormintele, dar ar fi omenesc să semănăm şi flori pe ele. Orice aţi face dumneavoastră, să ştiţi că de câte ori duc flori pe mormântul scumpului nostru Charlie, pun câteva şi pe mormântul unui yankeu necunoscut de alături. E atât de. părăsit!

Indignarea izbucni din nou, în cuvinte rostite mai puternic, şi de astă dată ambele asociaţii se contopiră exprimându-şi aceeaşi părere:

— Pe mormintele yankee! O, Melly, cum ai putut! Şi ei l-au omorât pe Charlie! Şi aproape că te-au omorât şi pe tine! Yankeii l-ar fi putut omorî şi pe Beau, după ce s-a născut! Au încercat doar să dea foc Tarei!

Melanie se rezemă de speteaza scaunului, ca să nu cadă, aproape strivită de dezaprobarea generală pe care n-o cunoscuse până acum.

— O, doamnelor! strigă ea cu voce rugătoare. Vă rog, lăsaţi-mă să termin! Ştiu că n-am dreptul să vorbesc în această chestiune, fiindcă niciunul din cei care-mi sunt dragi n-au fost omorâţi în afară de Charlie. şi, mulţumesc lui Dumnezeu, ştiu unde-i este mormântul! Dar sunt atâtea dintre noi care nu ştiu unde sunt îngropaţi fiii, soţii, fraţii lor şi.

Se opri, cu glasul sugrumat, şi se aşternu o tăcere mormântală.

Ochii scânteietori ai doamnei Meade se întunecară. Făcuse o lungă călătorie la Gettysburg, după terminarea crâncenei lupte, în nădejdea de a putea aduce trupul lui Darcy, dar nimeni nu i-a putut arăta unde era îngropat. Zăcea desigur undeva într-un şanţ săpat în grabă în ţara duşmană. Şi buzele doamnei Allan începură să-i tremure. Soţul şi fratele ei fuseseră în acea nenorocită incursiune făcută de Morgan în Ohio, şi ultimele ştiri despre soarta lor spuneau că fuseseră ucişi pe malul râului, tocmai când cavaleria yankee se apropia în goană. Nu ştia nici acum unde zăceau. Fiul doamnei Allison murise într-un lagăr de prizonieri din Nord şi ea, fiind atât de săracă, nu putea să-i aducă trupul acasă. Altele citiseră în listele de dispăruţi următoarea informaţie laconică: "Dispărut – probabil mort". Şi din aceste cuvinte aflaseră ultimele ştiri despre oamenii dragi pe care îi văzuseră plecând la război.

Se uitară toate spre Melanie, şi privirea lor parcă zicea: "De ce redeschizi aceste răni? Sunt răni care nu se vindecă niciodată – să nu ştii unde zac cei care-ţi sunt dragi."

Glasul Melaniei prinse puteri în tăcerea din odaie.

— Mormintele lor sunt undeva, în ţara yankeilor, aşa cum mormintele yankee sunt aici. O, ce îngrozitor ar fi dacă am afla că o femeie yankee ar spune să fie scoşi şi.

Doamna Meade scoase din gât un ţipăt de spaimă.

— Ce bine ar fi însă dacă am şti că o femeie yankee bună – şi cred că trebuie să fie şi femei bune printre ele fiindcă, împotriva celor ce spune lumea, nu se poate să fie toate rele! – ce bine ar fi, zic, să ştim că au plivit buruienile de pe mormintele bărbaţilor noştri şi că au pus flori pe ele, deşi le-au fost duşmani. Dacă Charlie ar fi murit în Nord, ar fi fost o mângâiere pentru mine să ştiu că cineva. şi nu-mi pasă, doamnelor, ce credeţi despre mine – (aici vocea i se frânse) – să ştiţi că mă retrag din ambele asociaţii şi am să. am să plivesc buruienile de pe toate mormintele yankee pe care le voi găsi, şi am să semăn şi flori pe ele. şi aş vrea să văd dacă o să îndrăzniţi să mă împiedicaţi.

După această ultimă provocare, Melanie izbucni în lacrimi şi o porni spre uşă.

La un ceas după aceasta, bunicul Merriwether, simţindu-se în siguranţă în mediul masculin al cafenelei "La Frumoasa Zilei", îi povesti unchiului Henry Hamilton că, după aceste cuvinte, toate cucoanele începuseră să plângă, s-o îmbrăţişeze pe Melanie şi că totul se terminase într-o atmosferă de înţelegere plină de tandreţe, Melanie fiind numită secretara ambelor organizaţii.

— Şi au să plivească buruienile! Ba chiar culmea e că Dolly a zis s-o ajut şi eu, fiindcă n-am altceva de făcut! N-am nimic împotriva yankeilor, şi cred că domnişoara Melly avea toată dreptatea, faţă de celelalte doamne care erau ca nişte pisici turbate fără să aibă vreun motiv serios. Dar să plivesc buruieni la vârsta mea, cu junghiurile mele?

Melanie făcea parte şi din comitetul doamnelor care conduceau "Azilul de orfani" şi ajuta la strângerea cărţilor pentru noua "Asociaţie de lectură a tinerilor". Chiar şi "Thespienii", care dădeau reprezentaţii teatrale de amatori o dată pe lună, o chemară printre ei. Era prea timidă ca să apară pe scenă, dar ştia să confecţioneze costume din pânză de sac, fiindcă era singurul material pe care-l aveau la dispoziţie. Hotărî, în ultimă instanţă, la "Cercul de lectură Shakespeare", că după operele bardului trebuiesc citite neapărat şi acelea ale domnului Dikens, precum şi ale domnului Bulwer-Lytton, şi nu poemele lordului Byron, cum propusese un membru tânăr şi necăsătorit, socotit de Melanie că ar avea păreri prea libere.

În serile de la sfârşitul verii, căsuţa ei prost luminată era întotdeauna plină de oaspeţi. Nu erau niciodată destule scaune pentru toţi şi, de multe ori, doamnele şedeau pe treptele verandei din faţă, iar bărbaţii se aşezau pe balustradă, pe lăzi sau chiar pe peluză. Uneori, când Scarlett îi vedea pe musafiri aşezaţi pe iarbă şi bând ceai, singura trataţie pe care şi-o puteau permite Wilkes-ii, se întreba cum îi venea Melaniei să-şi arate sărăcia aşa, fără ruşine. Până când Scarlett nu va mobila casa mătuşii Pitty aşa cum fusese înainte de război şi nu va putea să le servească musafirilor vin bun, lichior, şuncă şi vânat rece, n-avea de gând să poftească lume la ea acasă – mai ales lume bună, aşa cum venea la Melanie.

Generalul John B. Gordon, marele erou al Georgiei, venea la Melanie de multe ori, împreună cu familia. Părintele Ryan, preotul-poet al Confederaţiei, nu uita să-i facă o vizită de câte ori venea la Atlanta. Spiritul lui ales fermeca aceste reuniuni şi rareori era nevoie de insistenţă ca să-l facă să recite "Sabia lui Lee" sau nemuritorul său poem "Drapelul cucerit", care impresiona totdeauna pe doamne, făcându-le să plângă. Alex Stephens, fostul vicepreşedinte al Confederaţiei, venea la ea de câte ori era în oraş şi, când se zvonea că se află la Melanie, casa se umplea de lume, şi oamenii rămâneau ceasuri întregi, vrăjiţi de vocea răsunătoare a plăpândului infirm. De obicei se afla acolo şi câte o duzină de copii pe jumătate adormiţi în braţele părinţilor, fiindcă trecuse de mult ora culcării. Nici o familie nu voia ca scumpii lor copii să nu poată spune mai târziu că fuseseră sărutaţi de marele vicepreşedinte sau că strânseseră mâna unuia dintre cei care conduseseră Confederaţia. Fiecare persoană însemnată care venea în oraş se abătea şi pe la Willkes-i, şi uneori rămânea şi peste noapte acolo. Astfel, căsuţa cu acoperişul turtit era totdeauna plină. India dormea pe un pat de campanie, în firida ce servea de cameră lui Beau. De câte ori se ivea câte un musafir neaşteptat, India o trimitea repede pe Dilecey să treacă gardul ca să împrumute ouă pentru micul dejun de la bucătăreasa mătuşii Pitty, dar Melanie se purta cu toţi cu amabilitatea unei castelane.

Nu, Melanie nu-şi dădea seama că lumea se strângea în jurul ei ca în jurul unui steag zdrenţuit, dar iubit! Se simţi jenată şi mirată când doctorul Meade, după o seară plăcută pe care o petrecuse în casa ei, şi în timpul căreia citise cu mult succes rolul lui Macbeth, îi sărută mâna şi făcu unele observaţii, cu tonul pe care îl lua odinioară când vorbea de "cauza noastră glorioasă."

— Scumpă domnişoară Melly, e o cinste şi o fericire să vin în casa dumitale, căci dumneata şi celelalte doamne ca dumneata reprezentaţi forţa noastră a tuturor, sunteţi tot ce ne-a mai rămas. Toată floarea tineretului nostru a fost nimicită, tot râsul tinerelor noastre fete a fost înăbuşit. Sănătatea ne-a fost distrusă, am fost dezrădăcinaţi, obiceiurile ne-au fost tulburate. Am fost sărăciţi, daţi înapoi cu cincizeci de ani, şi umerii fiilor noştri şi ai bătrânilor noştri au fost încărcaţi cu o povară prea grea pentru ei. Ai fiilor noştri care ar trebui să meargă încă la şcoală, şi ai bătrânilor noştri care ar trebui acum să-şi încălzească la soare trupurile obosite! Vom reclădi însă totul la loc, fiindcă ne-au mai rămas suflete ca ale dumneavoastră, pe care ne vom putea sprijini. Şi cât timp vom mai avea astfel de suflete, yankeii pot să ne ia restul!

Atâta vreme cât marele şal negru al mătuşii Pitty reuşea să mai ascundă situaţia lui Scarlett, ea şi cu Frank se strecurau adesea prin gardul viu din dosul casei spre a se duce la adunările ce se ţineau în serile de vară, pe verandă, la Melanie. Scarlett se aşeza întotdeauna mai la întuneric, în umbra ocrotitoare unde, nebăgată în seamă, putea să privească pe furiş chipul lui Ashley.

O atrăgea la Melanie numai Ashley, deoarece tot ce se vorbea acolo o plictisea şi o indispunea. Conversaţia urma după o rânduială stabilită: mai întâi despre vremurile grele, apoi despre situaţia politică, ca în cele din urmă să se vorbească, bineînţeles, despre război. Cucoanele se văitau de scumpete şi întrebau pe domni dacă nu cred că vremurile bune se vor întoarce. Atotştiutorii domni răspundeau că sigur se vor întoarce. Că trebuie, numai să treacă câtva timp. Că vremurile grele nu pot să ţină mult. Cucoanele ştiau că domnii mint şi domnii ştiau, la rândul lor, că ele ştiu că mint. Dar continuau să mintă bucuros, iar cucoanele se făceau că-i cred. Toată lumea ştia că vremurile grele n-or să se termine atât de curând.

După ce terminau cu vremurile grele, cucoanele vorbeau de neobrăzarea crescândă a negrilor, despre îndrăzneala carpetbagger-ilor şi despre înjosirea de-a vedea peste tot soldaţi yankei pierzându-şi vremea pe la colţuri de stradă. Socoteau domnii că yankeii vor sfârşi o dată cu Reconstrucţia? Încurajatori, domnii socoteau că vor sfârşi curând: adică, atunci când democraţii vor putea din nou să voteze. Cucoanele aveau bunul-gust de a nu mai întreba când se va întâmpla asta. Şi, sfârşind cu politica, începeau să vorbească despre război.

De câte ori se întâlneau doi foşti confederaţi, acesta era singurul subiect de conversaţie, iar când se adunau ceva mai mulţi, se înţelege de la sine că războiul urma să fie retrăit în toată desfăşurarea lui. Şi, întotdeauna, cuvântul "dacă" avea locul de frunte în discuţie.

"Dacă Anglia ne-ar fi recunoscut." "Dacă Jeff Davis ar fi rechiziţionat tot bumbacul şi l-ar fi trimis în Anglia înainte de instituirea blocadei." "Dacă Longstreet ar fi executat ordinele la Gettysburg." "Dacă Jeb Stuart n-ar fi fost plecat în recunoaştere tocmai când Marşe Bob avea nevoie de el." "Dacă nu l-am fi pierdut pe Stonewall Jackson." "Dacă Vicksburg n-ar fi căzut." "Dacă am mai fi putut rezista încă un an." Şi mai ales: "Dacă nu l-ar fi înlocuit pe Johnston cu Hood." sau "Dacă la Dalton i s-ar fi dat comanda lui Hood în loc de Johnston."

Dacă! Dacă! În seara liniştită, tot mai întunecoasă, glasurile domoale şi tărăgănate se înviorau ca pe vremuri – şi toţi, infanterişti, cavalerişti şi tunari, îşi aminteau de zilele când viaţa era o continuă încordare, evocând în mohorâta iarnă a vieţii lor pierduta arşiţă a verii.

"Nu sunt în stare să vorbească despre altceva", se gândea Scarlett. "Numai şi numai despre război. Totdeauna îşi vor aduce aminte de acest război. Şi niciodată n-au să vorbească despre altceva. Până la sfârşitul vieţii."

Privea împrejur şi vedea copiii ghemuiţi în braţele părinţilor, cu răsuflarea tăiată, cu ochi strălucitori, ascultând povestiri despre atacuri de noapte, despre cumplite şarje de cavalerie şi despre steaguri înfipte pe metereze duşmane. Auzeau tobele, goarnele şi strigătul rebelilor; vedeau oameni târându-şi prin ploaie picioarele betege, sub drapelele zdrenţuite.

"Nici copiii aceştia n-au să vorbească vreodată despre altceva. Au să creadă că a fost ceva minunat, sublim să lupţi cu yankeii şi să te întorci acasă orb şi schilod, sau chiar să nu te mai întorci deloc. Tuturor le place să-şi amintească de război şi să vorbească despre el. Dar mie nu. Nici nu vreau să mă gândesc la el. L-aş uita cu totul, dac-aş putea – ah, numai de-aş putea!"

Scarlett o asculta înfiorată pe Melanie povestind despre cele întâmplate la Tara, făcând din Scarlett o eroină, pentru că ţinuse piept năvălitorilor şi salvase sabia lui Charles, sau istorisind cu patos cum stinsese ea focul. Toate acestea nu-i făceau nici o plăcere şi nu credea că trebuie să se mândrească cu aceste amintiri. Nici nu voia să se gândească la ele.

"Oh, de ce nu pot să uite? De ce nu pot să privească înainte şi nu înapoi? Am fost nişte nebuni că am luptat în războiul ăsta. Şi, cu cât l-am uita mai curând, cu atât ar fi mai bine."

Dar niciunul nu voia să uite, niciunul, pare-se, în afară de ea, aşa încât Scarlett fu bucuroasă când putu spune Melaniei că se simţea jenată să se mai arate în lume, chiar pe întuneric. Explicaţia avea să fie bine primită de către Melanie, care era foarte sensibilă la tot ce era în legătură cu maternitatea. Ea ar fi dorit foarte mult să mai aibă un copil, însă doctorul Meade şi doctorul Fontaine îi spuseseră că un alt copil ar costa-o viaţa. Aşa încât, resemnată, îşi petrecea cea mai mare parte din timp cu Scarlett, bucurându-se de o sarcină care nu era a ei. Pentru Scarlett, care nu ţinea prea mult la copilul aşteptat şi pe care venirea lui inoportună o irita, această atitudine era culmea sentimentalităţii prosteşti. Avea însă un simţământ de plăcere vinovată la gândul că diagnosticul doctorilor făcea cu neputinţă orice adevărată intimitate între Ashley şi nevastă-sa.

Acum, Scarlett îl vedea de multe ori pe Ashley, dar niciodată singur. În fiecare seară trecea pe la ei, în drumul de la gater către casă, însă Frank şi Pitty erau de obicei de faţă sau, şi mai rău, Melanie şi India. Nu putea decât să-l întrebe de treburi, să-i dea sfaturi şi să-i spună: "E drăguţ din partea ta c-ai trecut pe la noi. Noapte bună."

De n-ar fi fost copilul! Ce fericită ar fi fost să se ducă în fiecare dimineaţă la gater cu el, prin pădurea pustie, departe de privirile pânditoare, şi şi-ar fi putut amândoi închipui că sunt cu ani în urmă, în comitat, în zilele liniştite dinainte de război.

Nu, nu va încerca să-l facă să-i spună un singur cuvânt de dragoste! N-ar vrea în nici un chip să aducă vorba de dragoste. Îşi făgăduise că n-are s-o mai facă niciodată. Dar, dac-ar fi rămas singură cu el, măcar o dată, poate că el şi-ar fi scos o clipă de pe faţă masca de politeţe impersonală pe care o purta de când venise la Atlanta. Poate că ar fi putut fi cel de altădată, acel Ashley pe care-l cunoscuse înainte de picnicul de la Doisprezece Stejari, înainte ca vreun cuvânt de dragoste să fi fost rostit între ei. Dacă nu putea să fie dragoste între ei, ar fi rămas cel puţin prietenia, iar ea şi-ar fi putut încălzi inima îngheţată şi pustie la văpaia molcomă a prieteniei lui.

"Dac-aş naşte odată copilul", se gândea ea cu nerăbdare, "aş putea să mă duc cu el în fiecare zi, şi atunci am sta de vorbă."

Nu numai dorinţa de a fi cu el o făcea să se enerveze şi să-şi piardă răbdarea. Gaterele aveau nevoie de ea. Gaterele începuseră să lucreze în pierdere de când se retrăsese de la supravegherea activă, lăsându-le în grija lui Hugh şi a lui Ashley.

Hugh era tare nepriceput, deşi lucra din răsputeri. Era prost negustor, şi şef şi mai prost. Oricine putea să-l înşele la preţuri. De câte ori avea de-a face cu câte un antreprenor şmecher, care spunea că marfa era de calitate inferioară şi că nu valora preţul cerut, Hugh socotea că nu poate face altceva, ca gentleman, decât să ceară scuze şi să scadă preţul. Când Scarlett auzea de preţul pe care Hugh îl primise pentru câte o sută cincizeci de stânjeni de cherestea, începea să plângă de ciudă. Erau cele mai bune scânduri produse, şi el le dădea pe nimica toată! Şi nici măcar nu ştia să-şi strunească lucrătorii. Negrii cereau să fie plătiţi zilnic şi adesea se îmbătau cu banii luaţi şi nu mai veneau la lucru în dimineaţa următoare. În asemenea cazuri, Hugh era silit să alerge după alţi lucrători şi gaterul începea lucrul târziu. Zile de-a rândul se lupta cu astfel de greutăţi, şi din cauza asta nu se putea duce la oraş ca să vândă marfa.

Când vedea cum îi scapă lui Hugh câştigul printre degete, Scarlett se înfuria de neputinţa ei de a-l ajuta, ca şi de prostia lui. După ce se va naşte copilul şi ea se va putea întoarce la lucru, îl va da afară pe Hugh şi va angaja pe altcineva. Oricine ar fi mai bun. Şi niciodată n-avea să se încurce cu negri eliberaţi. Cum putea cineva să lucreze cu negri eliberaţi, când fugeau mereu de la treabă?

— Frank, spuse ea după o discuţie furtunoasă cu Hugh în legătură cu lucrătorii care lipseau mereu, sunt aproape hotărâtă să tocmesc deţinuţi ca să lucreze la gater. Am vorbit o dată cu Johnnie Gallegher, vechilul lui Tommy Wellburn, despre greutăţile pe care le avem lucrând cu negri, şi el m-a întrebat de ce nu iau deţinuţi. Mi se pare o idee bună. Spunea că-i pot tocmi aproape pe degeaba şi să-i hrănesc cu nimica toată. Şi mai spunea că-i pot pune la orice treabă, fără ca Biroul Eliberaţilor să-şi vâre nasul peste tot. De îndată ce-i va expira contractul lui Johnnie Gallegher cu Tommy, am să-l angajez să conducă gaterul în locul lui Hugh. Un om ca el, care e în stare să scoată ceva din irlandezii sălbatici pe care-i conduce, desigur că poate face ceva şi cu deţinuţii.

Deţinuţi! Frank rămase înlemnit. Să tocmească deţinuţi era desigur cea mai urâtă dintre ideile nebuneşti pe care le avusese vreodată Scarlett, mai urâtă chiar decât aceea de a deschide o cârciumă.

Cel puţin aşa i se părea lui Frank, ca şi cercului tradiţionalist în care se mişca. Noul sistem de a folosi deţinuţi luase fiinţă după război, din cauza sărăciei statului. Incapabil să-i hrănească pe deţinuţi, statul îi închiria celor care aveau nevoie de echipe mari de lucrători, pentru construcţia căilor ferate, în exploatările de păduri, pentru extragerea terebentinei, ca şi la alte exploatări. Deşi Frank, la fel ca şi alţii dintre blajinii şi bisericoşii săi prieteni, îşi dădea seama de necesitatea acestui sistem, îl găsea totuşi deplorabil. Mulţi dintre ei nu admiseseră niciodată sclavia şi găseau că sistemul acesta de lucru e mai rău decât însăşi sclavia.

Iar Scarlett voia să închirieze deţinuţi! Frank simţea că, dacă va face asta, el n-ar mai putea scoate capul în lume niciodată. Ar fi fost ceva mult mai grav decât faptul că se ocupa singura de gater, mai grav decât tot ceea ce făcuse ea până atunci. Obiecţiile lui, până acum, fuseseră întotdeauna însoţite de întrebarea: "Ce-o să zică lumea?" Dar acum – acum era ceva mai grav decât teama de opinia publică. Simţea că era ceva ca traficul de carne vie, ca prostituţia, un păcat care i-ar fi stat pe suflet dacă i-ar îngădui lui Scarlett să-şi aducă gândul la îndeplinire.

Cu această convingere nestrămutată, Frank avu destul curaj ca să-i interzică lui Scarlett să angajeze deţinuţi, şi o făcu în aşa chip, încât ea, speriată, fu redusă la tăcere. Ca să-l împace, spuse cu blândeţe că, de fapt, nici nu avusese de gând s-o facă. Era atât de plictisită din cauza lui Hugh şi a negrilor, încât îşi pierduse cumpătul. În sinea ei, totuşi, ideea n-o părăsi şi se gândea adesea la ea cu jind. Munca cu deţinuţi ar fi rezolvat una din cele mai grele probleme pentru ea; dar, de vreme ce Frank era aşa de pornit.

Oftă. Dacă măcar unul din gatere ar fi adus un câştig, Scarlett ar fi putut să mai rabde. Dar nici lui Ashley nu-i mergea mai bine decât lui Hugh.

La început, Scarlett fusese înciudată şi dezamăgită văzând că Ashley nu era în stare să conducă întreprinderea în aşa chip încât să aducă de două ori mai mult câştig decât sub conducerea ei. Era un om atât de deştept şi citise atâtea cărţi, încât nu înţelegea de ce n-ar fi reuşit strălucit şi n-ar fi câştigat parale bune. Dar nu reuşea mai bine decât Hugh. Lipsa lui de experienţă, greşelile lui, faptul că n-avea nici un pic de simţ al afacerilor, precum şi scrupulele sale în tranzacţii, erau aceleaşi ca ale lui Hugh.

Dragostea lui Scarlett îi găsi însă repede scuze şi nu-i mai privi pe amândoi în aceeaşi lumină. Hugh era categoric un prost, pe câtă vreme Ashley era nou în afaceri, şi atâta tot. Totuşi, fără să vrea, îi veni în minte gândul că Ashley nu va fi niciodată în stare să facă repede o socoteală în gând şi să ofere preţul cel mai bun, aşa cum putea ea. Ba se întreba uneori dacă va fi în stare vreodată să înveţe să deosebească scândurile pentru duşumele de cele de lemnărie. Şi pentru că era gentleman şi om de cuvânt, avea încredere în toţi pungaşii ce-i ieşeau în cale, iar de câteva ori ar fi făcut-o să piardă bani dacă n-ar fi intervenit ea cu tact. Iar când îi plăcea cineva – şi-i plăcea atâta lume! – dădea marfă pe credit, fără să caute să afle dacă clientul are bani la bancă sau avere. În privinţa asta, era tot aşa de rău ca şi Frank.

Dar, desigur, avea să înveţe! Şi până să înveţe, ea privea cu îngăduinţă şi cu răbdare maternă greşelile lui. În fiecare seară când trecea pe la ei, obosit şi descurajat, nu contenea să-i dea sfaturi folositoare şi pline de tact. Dar, cu toată încurajarea şi îndemnul ei, privirea lui rămânea ciudat de stinsă. Nu putea să-l înţeleagă, şi asta o înspăimânta. Era altul, cu totul alt om de cum fusese înainte. Dac-ar fi putut, cel puţin, să-l vadă singur. ar fi descoperit poate cauza.

Situaţia aceasta îi dădea multe nopţi de nesomn. Era necăjită din cauza lui Ashley, pentru că ştia că era nefericit şi fiindcă mai ştia că nefericirea lui nu-l va face să devină un bun negustor. Era un chin să-şi vadă întreprinderile pe mâna a doi oameni ca Hugh şi Ashley, care aveau aşa de puţin simţul afacerilor; i se rupea inima când vedea pe concurenţi luându-i clienţii cei mai buni, după ce ea muncise din greu şi-şi făcuse cu atâta grijă planuri pentru lunile acestea când nu se va putea ocupa de nimic. Oh, de-ar putea să se întoarcă la lucru! I-ar arăta lui Ashley cum să procedeze, şi atunci desigur că va învăţa. Johnnie Gallegher ar putea să conducă celălalt gater; ea s-ar ocupa de vânzare, şi treburile ar merge strună. Cât despre Hugh, va putea să livreze marfa conducând camionul, dacă va mai voi să lucreze pentru ea. Era singurul lucru de care era în stare.

Fireşte, Gallegher trecea drept un om lipsit de scrupule, în ciuda priceperii sale – dar pe cine ar fi putut să angajeze? De ce atâţia oameni deştepţi şi cinstiţi făcuseră atâtea mofturi când le ceruse să lucreze pentru ea? Dacă unul dintre ei ar lucra acum în locul lui Hugh, n-ar mai avea atâtea griji.

Tommy Wellburn, deşi umbla cocârjat, era cel mai harnic antreprenor din oraş şi câştiga bani buni – aşa cel puţin se spunea. Doamna Merriwether şi René făceau afaceri bune, şi acum deschiseseră o brutărie. René o conducea cu o hărnicie cu adevărat franţuzească, iar bunicul Merriwether, bucuros să mai plece de la gura sobei, preluase căruciorul lui René. Băieţii Simmons aveau atâta treabă, încât le trebuiau trei rânduri de lucrători pe zi la cuptorul de cărămizi. Iar Kells Whiting câştiga şi el bine cu loţiunea lui care descreţea părul, pentru că le spusese negrilor că nu vor avea niciodată voie să voteze dacă mai aveau părul creţ.

Aşa erau toţi băieţii deştepţi pe care îi cunoştea: doctorii, avocaţii, negustorii. Apatia ce-i cuprinsese îndată după război dispăruse cu desăvârşire, şi acum erau prea ocupaţi făcând avere, ca s-o mai ajute pe Scarlett să câştige ceva. Cei care nu erau prea ocupaţi, erau de tipul lui Hugh – sau al lui Ashley.

Ce greu era să vrei să faci afaceri, şi să trebuiască să aştepţi până naşti!

"N-o să mai am niciodată altul", hotărî ea. "N-am să fac ca celelalte femei, care nasc în fiecare an. O, Doamne, ar însemna ca şase luni pe an să nu pot merge la gater! Şi îmi dau seama acum că nu pot să lipsesc de la treabă măcar o zi. Am să-i spun lui Frank pur şi simplu că nu mai vreau copii."

Frank dorea o familie mare, dar avea să-l potolească ea într-un fel. Hotărârea ei era luată. Acesta era ultimul copil. Pentru ea, gaterul era un lucru mult mai însemnat.