Capitolul XXXIII.

A doua zi după-amiază, când Scarlett şi Mammy coborâră din tren la Atlanta, sufla un vânt rece care gonea norii cenuşii ca ardezia. De la incendierea oraşului, gara nu fusese încă reclădită şi trenul se oprise destul de departe de ruinele ei înnegrite. Cele două femei fură silite să-şi croiască drum printre bălţi de noroi şi grămezi de zgură. Împinsă de puterea obişnuinţei, Scarlett îl căută din ochi pe unchiul Peter, care venise întotdeauna s-o primească cu trăsura mătuşii Pitty când venea de la Tara la Atlanta. Brusc însă îşi dădu seama că totul se schimbase şi ridică din umeri. Fireşte, unchiul Peter nu putea veni deoarece nici măcar nu o anunţase pe mătuşa Pitty de sosire şi, pe de altă parte, îşi aminti că într-una din scrisorile ei, bătrâna domnişoară descrisese pe un ton jalnic moartea bietului cal pe care unchiul Peter îl "procurase" la Macon, ca să-şi aducă stăpâna înapoi la Atlanta, după capitulare.

Privirea ei rătăci pe locul viran plin de noroi şi de gropi din jurul gării şi încercă să descopere trăsura vreunei cunoştinţe sau a vreunor prieteni care s-o ducă la mătuşa Pitty, dar nu zări niciuna. Vechii ei prieteni nu mai aveau probabil trăsuri, după câte spunea mătuşa Pitty. Timpurile erau atât de grele, încât era la fel de anevoios să găseşti adăpost şi hrană pentru oameni ca şi pentru animale. Cei mai mulţi dintre prietenii mătuşii Pitty făceau probabil ca ea – umblau pe jos.

Se vedeau câteva camioane încărcând vagoane de mărfuri, şi mai multe şarete conduse de necunoscuţi cu mutre necioplite, dar nu erau decât două trăsuri particulare. Una din ele era închisă, dar cealaltă era deschisă şi în ea se vedea o femeie elegantă şi un ofiţer yankeu. Cu toate că mătuşa Pitty le scrisese că trupele yankee erau în garnizoană la Atlanta şi că străzile erau pline de soldaţi, Scarlett nu-şi putu stăpâni o tresărire de spaimă văzând uniforma albastră. Cu greu îşi aminti că războiul se sfârşise şi că omul acesta n-o va urmări ca s-o prade sau s-o jignească. Pustiul din gară îi aminti de dimineaţa aceea a anului 1862, când, tânără văduvă, sosise atât de plictisită la Atlanta, înfăşurată în vălurile ei de doliu. Îşi aduse aminte ce animaţie era atunci în faţa gării, câte camioane, trăsuri şi ambulanţe erau şi câtă larmă făceau vizitiii înjurând şi strigând cât îi ţinea gura, şi toţi oamenii veniţi să-şi întâmpine prietenii. Oftă, regretând entuziasmul uşuratic ce domnea în timpul războiului şi oftă iarăşi la gândul că va trebui să meargă pe jos până la casa mătuşii Pitty. Spera însă că până acolo va întâlni poate pe cineva care să le ia cu trăsura.

În timp ce stătea acolo şi privea în faţa ei, un negru bătrân de culoarea ciocolatei se apropie cu un cupeu şi se aplecă de pe capră, întrebând-o:

— O t'ăsu'ă, doamnă? Două băncuţe ca să me'geţi unde v'eţi în Atlanta!

Mammy îl fulgeră cu privirea.

— O t'ăsu'ă de piaţă, murmură ea. Ia spune, neg'ule, d'ept cine ne iei?

Mammy trăia la ţară, dar stătuse pe vremuri la oraş şi ştia că o femeie cinstită nu lua niciodată o trăsură de piaţă, cu atât mai puţin un cupeu, fără să fie însoţită de un reprezentant masculin al familiei. Chiar prezenţa unei slujnice negrese nu ar fi fost destul spre a asigura respectarea bunelor obiceiuri. Se încruntă la Scarlett, văzând că se uita cu jind la cupeu.

— Vino încoace, domnişoa'ă Sca'lett! O t'ăsu'ă de piaţă şi un neg'u elibe'at! G'ozavă pot'iveală!

— Nu sunt un neg'u elibe'at! declară negrul mânios. Sunt în se'viciul băt'ânei domnişoa'e Talbot şi asta-i t'ăsu'a ei şi eu înce'c să câştig ceva pa'ale pent'u ea.

— Care domnişoară Talbot?

— Domnişoa'a Suzannah Talbot din Milledgeville. Am venit să stăm aici după ce băt'ânu' domn a fost omo'ât.

— O cunoşti, domnişoa'ă Sca'lett?

— Nu, zise cu regret Scarlett. Cunosc atât de puţină lume din Milledgeville.

— Atunci, hai pe jos, declară Mammy aspru. Mână de-aici, neg'ule.

Luă geamantanul, care conţinea rochia cea nouă a lui Scarlett, pălăria şi cămaşa de noapte, şi trecându-şi sub braţ legătura în care-şi pusese lucrurile ei, sili pe tânăra sa stăpână să traverseze în urma ei piaţa plină de zgură. Scarlett nu protestă, căci nu ţinea deloc să se certe cu Mammy. Din clipa în care o surprinsese desfăcând perdelele, în privirea ei rămăsese întipărită o expresie bănuitoare care nu-i plăcea deloc lui Scarlett. Nu-i va fi uşor să scape de supravegherea ei, şi Scarlett nu voia să deştepte instinctele bătăioase ale lui Mammy atunci când nu era nevoie.

În timp ce cele două femei păşeau pe trotuarul strâmt spre Strada Piersicului, Scarlett se simţi tristă şi descurajată. Atlanta părea atât de pustiită, atât de deosebită de oraşul pe care-l ştia. Trecură pe lângă zidurile înnegrite ale hotelului Atlanta, singurele urme ale elegantului hotel în care locuiseră Rhett şi unchiul Henry. Antrepozitele, care se întindeau odinioară pe o lungime de mai mult de jumătate de milă de-a lungul căii ferate şi care conţinuseră tone de alimente pentru armată, nu mai fuseseră reconstruite, şi temeliile lor păreau lugubre sub cerul întunecat. Fără şirul de clădiri, de o parte şi de alta, şi cu depoul distrus, calea ferată apărea jalnic de pustie. Undeva, în mijlocul ruinelor, Scarlett ar fi putut regăsi locul antrepozitului pe care i-l lăsase moştenire Charles. Anul trecut, unchiul Henry plătise impozitele pentru ea. Era o sumă pe care va trebui să i-o înapoieze într-o zi. Încă o grijă în perspectivă!

Când cele două femei cotiră în Strada Piersicului, Scarlett privi înspre Five Points şi nu-şi putu reţine o exclamaţie de mirare. Cu tot ce-i povestise Frank, nu-şi închipuise niciodată în ce hal putea fi distrusă Atlanta. În memoria ei oraşul pe care-l iubea atâta era plin de case şi clădiri mândre. Or, Strada Piersicului ce i se oferea privirilor suferise atâta, era atât de schimbată, încât n-o recunoscu. Strada asta plină de noroi, pe care o parcursese în trăsură de mii de ori în timpul războiului, unde alergase cu capul plecat când schijele explodau în jurul ei în timpul asediului, strada asta pe care o văzuse ultima dată în graba şi spaima zilei când se retrăgeau, îi păru atât de străină, încât îi veni să plângă.

Deşi din ziua când Sherman părăsise oraşul în flăcări se ridicaseră o mulţime de construcţii, erau încă multe locuri virane în jurul pieţii Five Points, unde mormane de cărămizi sparte zăceau printre moloz şi tot felul de gunoaie. Ziduri dărăpănate pe care nu le mai încorona nici un acoperiş, ferestre căscate larg, hornuri singuratice – iată ce mai rămăsese din casele pe care Scarlett le cunoscuse. Ici-colo, privirea îi descoperea câte un magazin care supravieţuise incendiului şi obuzelor şi ale cărui ziduri de culoarea funinginei scoteau în relief culoarea roşie a cărămizilor noi. Pe faţadele noilor magazine, pe ferestrele noilor birouri, citi cu plăcere nume cunoscute, dar în majoritatea cazurilor nu recunoştea niciunul, mai ales când era vorba de nume de medici, avocaţi sau negustori de bumbac. Odinioară, cunoscuse aproape pe toată lumea la Atlanta, şi vederea atâtor nume străine o deprima. Din fericire o reconforta priveliştea clădirilor noi ce se ridicau de fiecare parte a străzii.

Erau cu zecile, şi multe dintre ele aveau chiar două etaje! Se construia peste tot. În timp ce Scarlett privea la dreapta şi la stânga şi se silea să se obişnuiască cu noua Atlantă, auzea sunetul vesel al ciocanelor şi al fierăstraielor, observa schelele care se înălţau, vedea oameni suind scările cu cărămizi în spate. Străbătu cu privirea strada pe care o iubea atâta şi ochii i se umeziră.

"Ţi-au dat foc", gândi ea, "te-au ras până la pământ, dar nu te-au înfrânt. N-au putut. Vei fi iar frumoasă şi cochetă cum ai fost!"

Urcând pe Strada Piersicului urmată de Mammy care se legăna, Scarlett îşi dădu seama că trotuarele erau tot atât de aglomerate ca şi în timpul războiului. Din oraşul care renăştea se degaja aceeaşi atmosferă de activitate şi de afaceri care o încântase când venise pentru întâia oară la mătuşa Pitty. Erau tot atâtea vehicule ca odinioară, hurducăindu-se din groapă în groapă, tot atâţia catâri şi cai opriţi în faţa obloanelor de lemn ale prăvăliilor, dar ambulanţe ale confederaţilor nu mai erau. Scarlett observă o mulţime de figuri străine, noi-veniţi, bărbaţi cu aere suspecte şi femei îmbrăcate ţipător. Străzile erau pline de negri hoinărind fără nici o treabă, sprijinind zidurile sau stând pe marginea trotuarului, privind la trăsurile care treceau, cu curiozitatea naivă a copiilor duşi la circ.

— Ţă'ănoi neg'i elibe'aţi, rânji Mammy. N-au văzut în viaţa lo' o t'ăsu'ă. Şi ia te uită ce ae'e ob'aznice au!

Şi într-adevăr erau obrazici, negrii ăştia care o priveau cu neruşinare, dar îi uită repede la vederea uniformelor albastre. Oraşul era plin de soldaţi yankei, pe jos, călare sau în trăsuri militare. Hoinăreau pe străzi şi ieşeau clătinându-se din baruri.

"Nu mă voi putea obişnui niciodată să-i văd", îşi zise Scarlett strângând pumnii. "Niciodată!"

Şi, întorcându-se, spuse tare peste umăr:

— Grăbeşte-te, Mammy, să ieşim mai repede din mulţimea asta.

— Of, cum aş v'ea să-i alung din calea mea pe golanii ăştia, răspunse Mammy cu glas tare, lovind cu geamantanul un negru care mergea agale în faţa ei, făcându-l să sară de-o parte. Nu-mi place o'aşul ăsta, domnişoa'ă Sca'lett. E p'ea plin de yankei şi neg'i elibe'aţi.

— Numai să scăpăm de înghesuială. Când o să trecem de Five Points, o să fie mai uşor.

O porniră amândouă pe pietrele lunecoase ca să traverseze fluviul de noroi al străzii, apoi continuară să urce pe Strada Piersicului, bucurându-se că mulţimea se rărea.

Ajungând în dreptul capelei wesleyene, pe treptele căreia se aşezase Scarlett ca să-şi recapete respiraţia în ziua aceea a anului 1864 când fugise după doctorul Meade, tânăra femeie izbucni într-un râs ironic. Mammy îi azvârli o privire bănuitoare şi întrebătoare, dar rămase cu curiozitatea nesatisfăcută. Scarlett râdea de ea însăşi la amintirea groazei pe care o resimţise în acea zi. Frica făcuse din ea o cârpă. Era îngrozită de yankei, îngrozită de apropierea naşterii lui Beau. Acum se întreba cum de putuse dârdâi de frică ca un copil speriat de un zgomot. Ce copil fusese să-şi închipuie că yankeii, focul, înfrângerea erau cel mai rău lucru ce i se putea întâmpla. Ce fleacuri erau toate astea pe lângă moartea lui Ellen, ramolirea lui Gerald, pe lângă suferinţele aduse de foame, frig, munca istovitoare şi coşmarul vieţii în nesiguranţă. Ce uşor i-ar veni acum să se arate vitează în faţa unei armate de năvălitori, dar cât de greu îi era să facă faţă primejdiei care ameninţa Tara! Nu, de acum înainte nu se va mai teme niciodată de nimic, decât de sărăcie.

Un cupeu urca strada, şi Scarlett se apropie repede de marginea trotuarului spre a vedea dacă nu cumva cunoştea persoana dinăuntru. Casa mătuşii Pitty mai era încă destul de departe. Când trăsura ajunse în dreptul lor, Mammy şi tânăra ei stăpână se aplecară înainte şi Scarlett, cu surâsul pe buze, era gata să dea drumul unui strigăt vesel, când capul unei femei se ivi în ferestruică, un cap cu părul roşu sub o căciuliţă de blană. Scarlett se dădu un pas înapoi. Cele două femei se recunoscuseră. Era Belle Watling şi, înainte ca aceasta din urmă să se fi tras în fundul cupeului, Scarlett avu vreme să strâmbe din nas. Era totuşi ciudat ca Belle să fie primul chip cunoscut pe care îl întâlnea.

— Cine-i? întrebă Mammy, ca întotdeauna bănuitoare. Te-a 'ecunoscut, da' nu te-a salutat. N-am văzut niciodată aşa culoa'e de pă', nici maca' la Ta'leton-i. C'ed că e vopsit.

— Aşa-i, răspunse Scarlett iuţind pasul.

— Va să zică, cunoşti o femeie cu pă'ul vopsit? Cine-i?

— O femeie stricată, răspunse Scarlett scurt. Îţi dau cuvântul meu că n-o cunosc. Hai, şi taci.

— Dumnezeule Atotpute'nic! suspină Mammy cu gura căscată, privind după trăsura ce se îndepărta.

De când plecase din Savannah, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în tovărăşia lui Ellen, nu mai văzuse o femeie de moravuri uşoare şi regreta amar că nu o examinase mai îndeaproape pe Belle.

— Da' ce toaletă f'umoasă a'e, şi ce t'ăsu'ă, şi ce vizitiu, bombăni ea. Nu ştiu la ce se gândeşte Domnul de lasă femei 'ele ca astea să se îng'aşe, când noi ăştilalţi, oameni cumsecade, mu'im de foame şi umblăm cu picioa'ele goale.

— E multă vreme de când Dumnezeu nu se mai gândeşte la noi, zise Scarlett pe un ton aprig. Şi nu te apuca să-mi spui că mama s-ar zvârcoli în mormânt dacă m-ar auzi vorbind aşa.

Scarlett ar fi vrut să se simtă mai bună şi mai virtuoasă decât Belle, dar nu putea. Dacă proiectele îi reuşeau, s-ar putea să ajungă la fel ca Belle, întreţinută de acelaşi bărbat. Deşi nu regreta hotărârea luată, îi veni greu să privească adevărul în faţă. "Nu mă voi gândi acum la asta", îşi zise ea şi grăbi pasul.

Trecură prin faţa fostei locuinţe a familiei Meade, din care nu mai rămăseseră decât două trepte părăsite, la capătul unei alei care nu ducea nicăieri. Pe locul casei Whiting-ilor nu mai rămăsese nimic decât un maidan. Nu mai erau nici măcar temeliile de piatră, şi nici hornurile de cărămidă: se mai vedeau doar urmele roţilor de căruţe care încărcaseră dărâmăturile. Casa de cărămidă a Elsing-ilor era încă în picioare. Etajul fusese reconstruit şi acoperişul refăcut. Casa Bonnell-ilor, reparată ca vai de ea şi acoperită, în loc de şindrilă, cu scânduri prost date la rindea, părea încă locuibilă, cu tot aspectul ei dărăpănat. Dar la niciuna din aceste case nu văzu vreun chip cunoscut în spatele ferestrelor, sau siluete pe verandă, şi Scarlett se bucură. Pentru moment, n-avea chef să vorbească cu nimeni.

În sfârşit, casa mătuşii Pitty apăru – cu acoperişul ei nou de ţiglă şi cu zidurile de cărămidă roşie. Inima lui Scarlett începu să bată mai tare. Ce bun e Domnul că n-a îngăduit să fie dărâmate! Cu un coş de provizii sub braţ, unchiul Peter ieşea tocmai din grădină şi, recunoscând pe Scarlett şi pe Mammy, pe faţa-i neagră se lăţi un surâs neîncrezător.

"Sunt atât de fericită să-l văd pe nerodul ăsta bătrân, încât îmi vine să-l sărut", gândi Scarlett, şi strigă din toate puterile:

— Du-te de caută sticla cu săruri a mătuşii, Peter! Sunt chiar eu!

În seara aceea se servi la masa mătuşii Pitty inevitabila fiertură de porumb, însoţită de invitabila mazăre uscată şi, în timp ce mânca, Scarlett se jură că aceste două feluri nu vor mai fi aduse niciodată pe masa ei după ce va redeveni bogată. Şi va redeveni bogată, cu orice preţ, şi va avea mai mulţi bani decât îi trebuiau ca să plătească impozitele Tarei. Da, într-o zi va avea mulţi bani, chiar de-ar trebui să ucidă pe cineva pentru asta. La lumina gălbuie a lămpii din sufragerie, începu s-o întrebe pe mătuşa Pitty despre starea finanţelor ei, nădăjduind, împotriva oricărei speranţe, că familia lui Charles va fi poate în măsură să-i împrumute banii de care avea nevoie. Întrebările pe care le punea nu erau exprimate prea delicat, dar mătuşa Pitty, prea fericită să poată pălăvrăgi cu cineva din familia ei, nici nu observa lipsa de discreţie cu care Scarlett conducea conversaţia. Cu ochii plini de lacrimi, se porni să-şi povestească cu de-amănuntul toate nenorocirile. Nu-şi dădea seama unde dispăruseră toate fermele, imobilele pe care le avea în oraş şi banii ei, dar totul fusese înghiţit. Cel puţin aşa-i spusese fratele ei, Henry, care nu putuse să plătească fiscului impozitele ei. Totul dispăruse, în afară de casa în care locuia, care era, de fapt, coproprietatea lui Scarlett şi a Melaniei. Fratele ei Henry, care abia reuşea să plătească impozitele pe această casă, îi vărsa în fiecare lună o mică sumă, pe care era silită s-o primească, oricât o lovea în amorul ei propriu.

— Fratele meu Henry pretinde că nu ştie cum va izbuti s-o scoată la capăt, cu toate angaralele pe care le are şi cu sporirea impozitelor. Dar, fireşte că nu spune adevărul şi sunt sigură că are o mulţime de bani, deşi nu-mi dă aproape nimic.

Scarlett ştia prea bine că unchiul Henry nu minţea. Cele câteva scrisori pe care i le scrisese cu privire la averea lăsată de Charles o lămuriseră îndeajuns.

Bătrânul se străduia cu înverşunare să salveze casa şi terenul unde se înălţau odinioară antrepozitele, pentru ca Wade şi Scarlett să poată rămâne cu ceva. Scarlett ştia ce sacrificii făcea ca să plătească impozitele pe casă şi teren.

"Bineînţeles că n-are bani", gândi Scarlett. "Aşadar, îl şterg de pe listă, împreună cu mătuşa Pitty. Nu mai rămâne decât Rhett. Trebuie s-o fac. Trebuie. Dar mă voi gândi mai târziu. Trebuie să aduc vorba despre Rhett, şi aşa, fără să am aerul, să-i sugerez mătuşii Pitty să-l invite mâine pe-aici."

Surâse şi strânse mâinile grăsuţe ale mătuşii sale.

— Dragă mătuşica, zise ea, să nu mai vorbim de lucruri triste. Să uităm toate astea şi să ne gândim la un subiect puţin mai vesel. Hai, dă-mi ştiri despre toţi vechii noştri prieteni. Ce fac doamna Merriwether şi Maybelle? Am auzit că micul creol a lui Maybelle s-a întors acasă sănătos. Şi Elsing-ii? Dar doctorul şi doamna Meade?

Chipul de copil al mătuşii Pittypat se lumină şi lacrimile îi secară. Începu să povestească cu plăcere ce făceau şi ce ziceau foştii ei vecini, ce mâncau, cu ce se îmbrăcau. Povesti cu accente îngrozite că, înainte de întoarcerea lui Rene Picard, doamna Merriwether şi fiica ei reuşiseră s-o scoată la capăt făcând pateuri pe care le vindeau soldaţilor yankei. Să nu-ţi vină să crezi! Câteodată vedeai o mulţime de yankei aşteptând în curte la familia Merriwether, ca să fie scoase pateurile din cuptor. Acum, când Rene s-a întors, se duce el în fiecare zi în tabăra yankee cu o căruţă hodorogită şi vinde soldaţilor prăjituri, pateuri şi biscuiţi. Doamna Merriwether spune că, îndată ce va pune puţini bani deoparte, va deschide o cofetărie în oraş. Pitty nu voia s-o critice, totuşi. În ceea ce o priveşte, ar prefera să moară de foame decât să facă negoţ cu yankeii. Se simţea datoare să privească de sus pe toţi soldaţii yankei pe care-i întâlnea şi, în mod ostentativ, traversa pe celălalt trotuar, cu toate că era destul de greu pe timp de ploaie. Scarlett deduse deci că, după părerea domnişoarei Pitty, nici un sacrificiu nu era prea mare ca să te arăţi credincioasă Confederaţiei, nici chiar acela de a-ţi murdări pantofii de noroi.

Doamna Meade şi doctorul nu mai aveau casă de când yankeii dăduseră foc oraşului, şi fără să mai vorbim de strâmtorarea în care se aflau, nu mai aveau curajul s-o reclădească, acum când Phil şi Darcy muriseră. Doamna Meade spunea că nu mai vrea casă; căci la ce-i trebuia casă, dacă n-avea copii şi nepoţi? Meade-ii trăiau foarte retraşi şi locuiau la familia Elsing, care-şi reparase casa. Domnul şi doamna Whiting locuiau de asemenea la ei, într-o singură cameră, şi doamna Bonnell voia să se mute şi ea acolo, dacă va avea norocul să-şi închirieze casa unui ofiţer yankeu şi familiei sale.

— Dar cum pot trăi atât de îngrămădiţi? exclamă Scarlett. E doamna Elsing, şi Fanny, şi Hugh.

— Doamna Elsing şi cu Fanny dorm în salon, şi Hugh în pod, explică Pitty, care era la curent cu toate aranjamentele domestice ale prietenilor ei. Draga mea, sunt dezolată că trebuie să ţi-o spun, dar. Într-un cuvânt doamna Elsing îi consideră "musafiri cu plată". Ca să spun lucrurilor pe nume, doamna Elsing ţine o pensiune! Nu-i îngrozitor?!

— Găsesc că e minunat, spuse Scarlett pe un ton sec. Regret numai că n-am avut şi eu "musafiri cu plată" la Tara anul trecut, în loc de a avea invitaţi. N-am fi poate atât de săraci astăzi.

— Scarlett! Cum poţi spune aşa ceva? Biata maică-ta s-ar răsuci în mormânt la gândul că ai putea cere plată pentru ospitalitatea pe care o oferi la Tara! Bineînţeles, doamna Elsing n-a putut face altfel. Degeaba cosea rochii, şi Fanny picta farfurii de porţelan, iar Hugh vindea lemne de foc – nu izbuteau să iasă la capăt. Închipuie-ţi, frumosul Hugh silit să vândă lemne de foc! Şi când te gândeşti că se pregătea să devină un strălucit avocat! Îmi vine să plâng când mă gândesc ce au ajuns tinerii noştri.

Scarlett se gândi la ogoarele de bumbac de la Tara, cu şirurile de tulpini întinzându-se la nesfârşit sub un cer de foc, şi la suferinţele pe care le îndurase în timpul culesului. Simţea încă pe palmele ei bătătorite lemnul aspru al plugului, pe care îl mânuia cu o mână stângace, şi socoti că Hugh Elsing nu merita să te înduioşezi atâta de soarta lui. Cu toate ruinele îngrămădite în jurul ei, Pitty nu se schimbase, rămânând la fel de inocentă şi de naivă.

— Dacă nu-i place să vândă lemne, de ce nu-şi exercită meseria de avocat? Oare nu se mai pledează la Atlanta?

— O, ba da, draga mea! Dimpotrivă, se pledează întruna. Pe timpurile astea aproape toată lumea se judecă. Gândeşte-te că toate actele au ars şi nimeni nu se mai descurcă. Dar poţi să te judeci oricât, nu obţii niciodată o despăgubire, căci nimeni n-are bani. De aceea Hugh continuă să vândă lemne. O, era să uit! Nu ţi-am scris? Fanny Elsing se mărită mâine şi, fireşte, trebuie să vii la nuntă. Doamna Elsing va fi încântată să te invite când va afla că eşti aici. Sper că mai ai şi altă rochie să-ţi pui. Nu, nu că asta n-ar fi foarte frumoasă, draga mea, dar. În sfârşit, pare puţin uzată. O, ai o rochie nouă! Sunt atât de mulţumită, fiindcă va fi prima nuntă adevărată pe care o vom avea de la căderea oraşului. Vor fi prăjituri, vin şi dans. Totuşi, mă întreb cum de le dă mâna Elsing-ilor, care sunt atât de săraci!

— Cu cine se mărită Fanny? Credeam că după moartea lui Dallas McLure la Gettysburg.

— Dragă, nu trebuie s-o acuzi pe Fanny. Toată lumea nu-i atât de credincioasă memoriei morţilor, cum eşti tu bietului Charlie. Cum îl cheamă? N-ajung niciodată să-mi amintesc numele. Tom, şi nu mai ştiu cum. Am cunoscut-o foarte bine pe mama lui. Am fost împreună la pensionul din LaGrange. Ea era o Tomlinson din LaGrange, şi mama ei o. Perkins? Sau Parkins? Parkinson! Asta-i! O Parkinson din Sparta. Familie foarte bună, totuşi. n-ar trebui s-o spun, dar nu văd cum Fanny s-a putut hotărî să-l ia.

— E beţiv, sau.?

— O, Doamne! Nu, nu bea. E un gentleman ireproşabil, dar, înţelegi, a fost grav rănit de o schijă de obuz şi picioarele lui. are picioarele. ei bine, nu-mi plac cuvintele astea, dar are picioarele crăcănate şi asta-l face să aibă un mers foarte vulgar. În sfârşit, nu-i prea frumos la vedere. Nu înţeleg cum de se mărită cu el.

— Trebuie totuşi ca fetele să sfârşească prin a se mărita cu cineva.

— Ba deloc, zise Pitty luând un aer ofensat. Eu cum nu m-am măritat?

— Mătuşică dragă, nu făceam aluzie la dumneata. Toată lumea ştie că ai avut multe succese şi că mai ai încă. Iată, bătrânul judecător Carlton care nu te slăbea din ochi până ce.

— Te rog să taci, Scarlett! Nebunul bătrân! râse mătuşa Pitty, a cărei bună dispoziţie reveni. Dar, la urma-urmei, Fanny avea atâtea succese încât ar fi putut face o "partidă" mult mai bună şi, de altfel, nu cred că-l iubeşte pe acel Tom – şi-nu-mai-ştiu-cum. Nu cred că s-a consolat de moartea lui Dallas McLure, dar nu-i ca tine, draga mea. Tu ai rămas credincioasă bietului Charles, deşi te-ai fi putut mărita de zece ori. Melly şi cu mine am spus de multe ori cât de credincioasă i-ai rămas, atunci când toată lumea pretindea că nu eşti decât o cochetă fără inimă.

Scarlett trecu peste această destăinuire indiscretă şi, cu multă îndemânare, o determină pe Pitty să treacă în revistă toate cunoştinţele lor. Totuşi, deşi ardea de dorinţa să aducă vorba despre Rhett, nu îndrăzni să întrebe de el, mai ales că abia sosise. Ar risca s-o îndrume pe bătrâna domnişoară pe cărări pe care mai bine le lăsa neatinse. Bănuielile mătuşii Pitty vor fi destul de curând deşteptate, dacă Rhett refuza să se căsătorească cu Scarlett.

Mătuşa Pitty pălăvrăgea înainte veselă, încântată ca un copil că are pe cineva s-o asculte. Povesti că maşinaţiile ticăloase ale republicanilor aduseseră Atlanta într-o situaţie îngrozitoare. Nu vedea cum se va schimba situaţia şi, după ea, cel mai rău lucru era faptul că politicienii îi aţâţau pe negri.

— Draga mea, vor să-i lase pe negri să voteze. Ai auzit vreodată mai mare prostie? Şi totuşi, când mă gândesc, unchiul Peter are mult mai mult bun-simţ decât orice republican şi are şi maniere mai frumoase, dar fireşte, unchiul Peter e prea bine-crescut ca să aibă poftă să voteze. Cu toate astea, asemenea idei i-au zăpăcit pe negri. Şi-apoi, devin de o obrăznicie! Noaptea, străzile nu mai sunt sigure şi chiar în plină zi se văd negri silind doamnele să coboare de pe trotuar şi să umble prin noroi. Dacă vreun domn protestează, e arestat şi. draga mea, ţi-am spus că Rhett Butler e la închisoare?

— Rhett Butler?

Cu toate că era o ştire proastă, Scarlett se simţi mulţumită că nu pronunţase ea prima numele lui Rhett.

— Da, e adevărat! şi chipul mătuşii Pitty se învioră, obrajii i se înroşiră şi bătrâna domnişoară se aşeză mai bine în scaun. În clipa asta e în închisoare fiindcă a omorât un negru, şi poate că va fi spânzurat! Îţi închipui una ca asta! Căpitanul Butler spânzurat!

Scarlett simţi că i se taie răsuflarea şi nu putu decât să privească cu ochi mari pe grăsuţa domnişoară bătrână, vizibil încântată de efectul produs de spusele ei.

— Nu există probe împotriva lui, totuşi cineva trebuie să-l fi omorât pe negrul acela care insultase o femeie albă. Yankeii sunt înnebuniţi fiindcă în ultimul timp destul de mulţi negri au fost omorâţi în aceleaşi condiţiuni. Cum ziceam, nu există probe împotriva căpitanului Butler, dar după cum spune doctorul Meade, yankeii vor să dea un exemplu. Doctorul zice că, dacă l-ar spânzura, va fi primul lucru bun pe care l-au făcut ei, dar drept să-ţi spun nu ştiu ce să spun. Şi când te gândeşti că Rhett Butler a fost aici acum o săptămână! A venit să-mi ofere cea mai frumoasă prepeliţă pe care am văzut-o vreodată şi mi-a cerut veşti despre tine. Mi-a spus că-i era teamă să nu te fi ofensat în timpul asediului şi că nu-l vei ierta niciodată.

— Cât timp o să stea la închisoare?

— Nimeni nu ştie. Va rămâne poate până ce va fi spânzurat. Pe de altă parte, poate că nu vor izbuti să aducă dovada că el l-a omorât. În orice caz, pe yankei nu pare să-i deranjeze prea mult dacă eşti vinovat sau nu, în cazul că vor să te spânzure. Sunt înnebuniţi. şi Pitty se grăbi să plece capul cu un aer misterios. da, din cauza Ku Klux Klan-ului. Aveţi vreo secţiune a Klan-ului în comitatul vostru? Sunt sigură că aveţi şi că Ashley ştie, dar nu vă spune fiindcă sunteţi femei. Membrii Klan-ului nu trebuie să vorbească. Se îmbracă în alb ca nişte fantome şi se duc noaptea călare să bată pe la ferestrele carpetbagger-ilor care au jefuit prea mult, şi ale negrilor care fac pe grozavii. Câteodată se mulţumesc să-i sperie şi să le poruncească să plece din Atlanta, dar când oamenii ăştia întrec măsura, îi biciuiesc şi câteodată chiar. (şi Pitty coborî şi mai mult glasul). câteodată chiar îi omoară şi, după ce le pun cartea de vizită a Ku Klux Klan-ului, îi lasă acolo unde pot fi uşor găsiţi. Şi yankeii sunt grozav de furioşi de toate astea. Vor să dea un exemplu. Dar Hugh Elsing mi-a spus că, după părerea lui, nu-l vor spânzura pe căpitanul Butler, fiindcă yankeii îşi închipuie că ştie unde sunt banii şi nu vrea să spună. Acum se străduiesc să-l facă să vorbească.

— Care bani?

— Cum, nu ştii? Nu ţi-am scris? După cum văd, draga mea, erai complet înmormântată la Tara. Tot oraşul a fost întors cu susul în jos când căpitanul Butler a revenit aici cu un cal frumos, o trăsură şi cu buzunarele pline de bani, în timp ce noi ceilalţi nu ştiam ce vom mânca a doua zi. Toată lumea era furioasă că un fost speculant, care spunea întotdeauna grozăvii despre Confederaţie, are atâtea parale, pe când noi toţi eram atât de săraci. Fiecare îşi muncea creierul ca să afle cum făcuse să-şi păstreze averea, dar nimeni n-a avut curajul să-l întrebe. În afară de mine, şi el s-a mulţumit să-mi răspundă râzând: "Nu prin mijloace cinstite, puteţi fi sigură." Ştii cât e de greu să înţelegi ceva de la el.

— Dar a câştigat banii de pe urma blocadei.

— Da, desigur, drăguţa mea, dar nu-i vorba numai de asta. Comparat cu ceea ce posedă omul ăsta, nu-i decât o picătură de apă în mare. Toată lumea e convinsă, chiar şi yankeii, că a pus mâna pe milioanele de dolari în aur ale guvernului confederat şi că le-a ascuns undeva.

— Milioane. în aur?

— Păi, draga mea, unde s-a dus tot aurul nostru confederat? Au fost câţiva care au pus mâna pe el, fără îndoială, şi căpitanul Butler trebuie să fie unul dintre ei. Yankeii îşi închipuiau că preşedintele Davis l-a luat cu el când a plecat din Richmond, dar când l-au prins şi-au dat seama că sărmanul om n-avea un ban. La sfârşitul războiului tezaurul era gol, şi toată lumea crede că au pus mâna pe el unii dintre cei care forţau blocada, păstrând acum bine secretul.

— Milioane în aur! Dar cum.

— N-a dus oare căpitanul Butler mii de baloturi de bumbac în Anglia şi la Nassau, spre a le vinde în contul guvernului confederat? zise Pitty cu un aer triumfător. Şi-apoi, n-a vândut numai bumbac confederat, a vândut şi bumbac care-i aparţinea. Ştii cum se vindea bumbacul în Anglia în timpul războiului. Puteai să ceri cât voiai pe el! Guvernul îi dăduse mână liberă, cu condiţia să vândă bumbac şi să cumpere în schimb tunuri, aducându-le la loc sigur. Ei bine, când blocada a devenit mai severă, a trebuit să renunţe să mai cumpere tunuri, fiindcă nu le mai putea debarca. Şi cum, pe de altă parte, din bumbacul vândut n-a cheltuit cu siguranţă mai mult de a suta parte, se presupune deci că a depus la băncile engleze milioane de dolari aşteptând să se ridice blocada. Şi să nu-mi spui că a depus banii ăştia pe numele Confederaţiei. I-a depus pur şi simplu pe numele lui, şi aşa au rămas şi azi. Toată lumea nu vorbeşte decât de asta de la capitulare încoace, şi cei ce forţau blocada sunt criticaţi cu asprime. Când yankeii l-au arestat pe căpitanul Butler pentru asasinarea negrului aceluia, trebuie să fi auzit ceva despre povestea asta, căci de când au pus mâna pe el încearcă să-l facă să spună unde sunt banii. Înţelegi, toate fondurile Confederaţiei aparţin acum yankeilor. cel puţin aşa susţin ei. Însă căpitanul Butler declară că nu ştie nimic. Doctorul Meade e de părere că, în orice caz, ar trebui să-l spânzure, cu toate că spânzurătoarea e încă o moarte prea dulce pentru un hoţ şi un profitor. Doamne, cum te-ai schimbat la faţă! Nu te simţi bine? Te-a impresionat ce ţi-am povestit? Ştiu că Rhett Butler ţi-a făcut pe vremuri curte, dar credeam că asta-i poveste veche. În ceea ce mă priveşte, nu mi-a plăcut niciodată. E o secătură care.

— Nici mie nu mi-e simpatic, zise Scarlett, vorbind cu greutate. Ne-am certat în timpul asediului, după ce-ai plecat la Macon. Unde. unde îl ţin?

— La cazarma pompierilor, de lângă piaţă.

— La cazarma pompierilor?

Mătuşa Pitty pufni în râs.

— Da, la cazarma pompierilor. Yankeii au transformat-o în închisoare militară. S-au instalat în barăci, jur-împrejurul primăriei, şi cazarma pompierilor e tocmai în partea ceea, în josul străzii. Acolo se găseşte căpitanul Butler. O, Scarlett, ieri am auzit povestindu-se o istorie foarte comică despre căpitanul Butler. Nu ştiu cine mi-a spus-o. Ştii că era întotdeauna foarte elegant. Da, un adevărat dandy. ei bine, cum nu-l lăsau să facă baie, a stăruit în fiecare zi, până când, plictisiţi, au sfârşit prin a-l scoate din celulă şi l-au dus în mijlocul pieţii, unde era o troacă mare de adăpat caii, în care se bălăcise tot regimentul. Când i-au spus să se spele acolo, a refuzat, zicând că preferă murdăria lui sudistă murdăriei yankeilor şi.

Mătuşa Pitty continua să sporovăiască, dar Scarlett, deşi o auzea, nu mai dădea nici o atenţie spuselor ei. În mintea ei nu era loc decât pentru două idei: Rhett era mai bogat decât ar fi îndrăznit să spere, şi se găsea în puşcărie. Faptul că era închis şi că risca să fie spânzurat schimba puţin faţa lucrurilor şi deschidea chiar perspective strălucite. Puţin îi păsa dacă Rhett urma să fie spânzurat. Avea prea mare nevoie de bani ca să-i pese de soarta care-l aştepta. În afară de asta, împărtăşea în oarecare măsură părerea doctorului Meade şi găsea că spânzurătoarea e încă o moarte prea dulce pentru el. Un bărbat în stare să părăsească în plină noapte o femeie, între două armate, spre a zbura în ajutorul unei cauze pierdute, merita să fie spânzurat. Dacă reuşea să se căsătorească cu el cât timp era în închisoare, toate milioanele astea i-ar rămâne ei, i-ar aparţine, cu condiţia ca Rhett să fie executat. Şi dacă nu izbutea să se căsătorească cu el, poate că va putea împrumuta bani de la el, făgăduindu-i. o, făgăduindu-i orice! Şi dacă l-ar spânzura, n-ar mai fi nevoie să-şi ţină făgăduiala.

Un moment imaginaţia ei se înfierbântă la gândul că ar putea deveni văduvă prin binevoitoarea intervenţie a guvernului yankeu. Milioane în aur! Ar pune pe picioare Tara, ar tocmi muncitori agricoli, ar planta mile întregi de bumbac. Şi-apoi, ar avea rochii frumoase şi ar mânca tot ce i-ar place. Nu le-ar uita nici pe Suellen, nici pe Carreen. Cât despre Wade, l-ar îndopa până ce i s-ar bucala obrăjorii palizi, şi i-ar face haine calde, şi i-ar lua o guvernantă, şi mai târziu l-ar da la Universitate. în sfârşit, n-ar rămâne un biet golan desculţ. Ar aduce un doctor bun pentru Gerald, şi cât despre Ashley. oh, ce n-ar face ea pentru Ashley?

Monologul mătuşii Pitty se întrerupse brusc cu un: "Da, Mammy?" întrebător, şi atunci Scarlett, smulsă din visarea ei, o zări pe Mammy nemişcată în pragul uşii, cu mâinile sub şorţ, cu privirea vioaie şi pătrunzătoare. Se întrebă de câtă vreme asculta Mammy acolo şi ce oare înţelesese. Judecând după strălucirea ochilor ei, auzise probabil tot.

— Domnişoa'a Sca'lett pa'e g'ozav de obosită. A' fi mai bine să mea'gă să se culce.

— Da, mă simt obosită, zise Scarlett ridicându-se şi uitându-se la Mammy cu o privire de copil care are nevoie de ajutor, şi mi-e teamă că am prins şi un guturai. N-o să te superi, mătuşă Pitty, dacă stau în pat mâine şi nu merg să fac vizite cu dumneata? O să fie timp să te întovărăşesc altă dată la prietenii noştri, şi am o poftă atât de mare să asist mâine seară la nunta lui Fanny. Înţelegi, dacă guturaiul mi se agravează, n-o să pot merge. Şi o zi la pat va fi chiar o plăcere pentru mine.

Mammy pipăi mâna lui Scarlett cu o expresie preocupată. Da, părea să nu-i fie bine. Toată enervarea ei dispăruse brusc, lăsând-o palidă şi tremurândă.

— Mâna dumitale e 'ece ca o bucată de gheaţă, copilaşul meu. Vino să te culci. Am să-ţi fac un ceai de tei şi am să încălzesc o că'ămidă ca să asuzi.

— Unde mi-e capul! exclamă bătrâna domnişoară sărind jos de pe scaunul ei şi mângâind braţul lui Scarlett. M-am apucat să pălăvrăgesc şi am uitat cât de obosită eşti. Draga mea, vei sta în pat mâine toată ziua şi vom putea trăncăni. O, Dumnezeule! Nu! E imposibil! Am făgăduit doamnei Bonnell să-mi petrec ziua lângă ea. E în pat, bolnavă de gripă, şi bucătăreasa ei la fel. Mammy, sunt aşa de mulţumită că eşti aici. O să poţi veni cu mine mâine dimineaţă să-mi dai o mână de ajutor.

Mammy o grăbi pe Scarlett să urce sus pe scara întunecată, bombănind furioasă despre mâini reci şi încălţăminte cu talpa subţire. Scarlett arborase un aer supus şi era încântată de întorsătura pe care o luau lucrurile. De-ar putea numai să adoarmă complet bănuielile lui Mammy şi să găsească mijlocul de a o face să plece de acasă în cursul dimineţii – totul ar merge strună. Se va duce să-l vadă pe Rhett la închisoare. În timp ce urca scara, bubuitul surd al tunetului începu să se audă şi Scarlett se gândi cât de mult semăna cu zgomotul obuzelor din timpul asediului. Bubuitul tunetului îi va aduce întotdeauna aminte de tunuri şi de război.