Capitolul XXXIV.

A doua zi dimineaţă, soarele apărea din când în când printre norii pe care vântul îi gonea pe cer, sfâşiindu-i; cercevelele şi lemnăria casei, zgâlţâite de răbufnirile vântului, scârţâiau şi gemeau. Scarlett mulţumi lui Dumnezeu că oprise ploaia care căzuse toată noaptea, gândindu-se ce s-ar fi ales din rochia ei de catifea şi pălăria cea nouă. Acum, când surprindea fugare petece de cer albastru, moralul i se ridică. Se chinui să stea în pat, prefăcându-se bolnavă, icnind şi văitându-se, până ce mătuşa Pitty, Mammy şi unchiul Peter plecară spre doamna Bonnell. Când auzi, în sfârşit, închizându-se poarta şi se găsi singură în casă, în afară de bucătăreasă care cânta undeva prin odăile din spate, sări jos din pat şi-şi scoase hainele noi din dulap.

Somnul o odihnise şi o întărise şi, din străfundurile sufletului ei împietrit, trase curajul de care avea nevoie. Perspectiva de a se măsura cu un bărbat, cu orice bărbat, era ceva care-i stimula energia şi, după luni şi luni de zile de luptă cu atâtea greutăţi, la gândul de a înfrunta în sfârşit un adversar precis, pe care va reuşi poate să-l învingă, simţea o senzaţie de plăcere.

Nu-i fu prea uşor să se gătească singură, totuşi reuşi şi, după ce-şi puse pălăria cu penele cochete, se repezi în odaia mătuşii Pitty spre a se controla în faţa oglinzii celei mari. Ce frumoasă era! Penele de cocoş îi dădeau un aer puţin obraznic şi catifeaua verde a pălăriei îi scotea în relief strălucirea ochilor, care căpătau aproape culoarea smaraldului. Cât despre rochie, era luxoasă, elegantă şi în acelaşi timp impunătoare. Era minunat să ai iar o rochie frumoasă. Era atât de plăcut să te simţi frumoasă şi dorită. Scarlett se plecă înainte, îşi sărută chipul în oglindă, apoi râse de gestul ei copilăresc. Puse şalul de caşmir al lui Ellen şi-l potrivi în jurul ei, dar culorile cam veştede, care nu se potiveau cu verdele rochiei, îi dădeau un aer sărăcăcios. Deschise dulapul mătuşii Pitty, scoase o pelerină neagră de stofă, pe care Pitty n-o purta decât duminica, şi şi-o puse pe umeri. Îşi prinse în urechi cerceii de diamante pe care-i adusese de la Tara şi-şi mişcă puţin capul ca să judece efectul produs. Cerceii scoaseră un clinchet plăcut şi Scarlett îşi zise că în prezenţa lui Rhett nu va trebui să uite să-şi mişte cât mai des capul. Clinchetul cerceilor place întotdeauna bărbaţilor şi dă femeilor un aer vioi.

Ce păcat că mătuşa Pitty n-avea alte mănuşi decât acelea pe care le luase cu ea! Fără mănuşi, o femeie nu se putea simţi distinsă, dar Scarlett nu mai avusese mănuşi de când plecase din Atlanta. Şi muncile grele de la Tara îi aspriseră atâta mâinile, încât într-adevăr nu erau frumoase la vedere. Nu putea însă face nimic. Va lua micul manşon de lutru al mătuşii Pitty şi-şi va ascunde mâinile. Scarlett socoti că manşonul va da ultima notă de eleganţă ţinutei ei. Văzând-o, nimeni n-ar putea să-şi închipuie cât de încolţită de sărăcie şi nevoi era.

Important era ca Rhett să nu bănuiască nimic. Trebuia, cu orice preţ, să-l facă să creadă că vizita ei fusese determinată numai de simţăminte afectuoase.

Scarlett coborî scara în vârful picioarelor şi ieşi din casă fără a fi observată de bucătăreasă, care continua să cânte. Spre a scăpa de privirile vecinilor, coti pe o străduţă lăturalnică şi se aşeză o clipă pe o piatră în faţa unei case în ruine, cu speranţa că o trăsură sau o căruţă binevoitoare o va duce până la ţinta expediţiei ei.

Soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu norii, trimiţându-şi strălucirea înşelătoare, în timp ce vântul înfiora dantela pantalonaşilor lui Scarlett, făcând-o să tremure. Îşi strânse cu un gest nerăbdător pelerina mătuşii Pitty în jurul umerilor şi, în clipa când era gata s-o pornească resemnată pe jos spre cazarma yankee, văzu apropiindu-se o căruţă hodorogită trasă de un catâr leneş. Pe capră era aşezată o bătrână care priza tutun pe nas, cu pielea tăbăcită de vânt şi ploi. Se ducea înspre primărie şi o primi fără prea mult chef pe Scarlett să se aşeze lângă ea. Se vedea că toaleta tinerei femei, pălăria ei, manşonul, nu-i erau pe plac.

"Mă ia drept o târfă", gândi Scarlett, "şi poate că nu greşeşte."

Când căruţa ajunse în sfârşit în piaţă şi apăru clădirea înaltă şi albă cu cupolă a primăriei, Scarlett mulţumi, coborî şi privi cum se îndepărtează bătrâna. Apoi, după ce se asigură că n-o vedea nimeni, se ciupi de obraji ca să le dea mai multă culoare şi-şi muşcă buzele ca să le facă mai roşii. Îşi aranjă pălăria, îşi netezi părul şi-şi plimbă ochii în jur. Primăria de cărămidă roşie scăpase de incendiu dar, sub cerul cenuşiu, părea părăsită. Jur-împrejurul clădirii şi pe tot cuprinsul grădinilor din jurul pieţii, se înşirau barăci militare murdare, pline de noroi. Soldaţi yankei hoinăreau peste tot şi Scarlett simţi cum o parte din curaj o părăseşte. Cum va reuşi să-l găsească pe Rhett în mijlocul acestei tabere duşmane?

Privi înspre cazarma pompierilor şi observă că porţile înalte şi boltite erau închise şi aveau gratii groase. În faţa clădirii, două santinele se plimbau în sus şi în jos. Rhett era acolo. Dar ce să spună soldaţilor yankei? Şi ei – ce-or să-i spună? Ridică din umeri. Când ai avut curajul să omori un yankeu, n-avea rost să te sperii pentru că trebuia să vorbeşti cu altul.

Scarlett traversă cum putu strada noroioasă şi merse drept înainte, până ce fu oprită de o santinelă în manta albastră.

— Ce doriţi, doamnă?

Vorbea pe nas, într-un fel curios, ca oamenii din vestul mijlociu, dar era politicos şi respectuos.

— Aş vrea să văd un om care-i aici – e deţinut.

— Păi, să vedeţi, începu santinela, scărpinându-se în cap, sunt cam severi în privinţa vizitelor şi.

Se opri deodată.

— Dumnezeule, coniţă! Nu trebuie să plângeţi! Mergeţi la postul de comandă şi cereţi voie ofiţerilor. Pun prinsoare c-or să vă lase.

Scarlett care n-avea deloc poftă să plângă, adresă soldatului un surâs radios. Acesta se întoarse către o altă santinelă şi-i strigă:

— Ei, Bill. Fă-te încoa'!

A doua santinelă, un om voinic cu nişte oribile mustăţi negre ivindu-se din gulerul ridicat al mantalei albastre, se apropie călcând prin băltoacele noroioase.

— Condu pe doamna la postul de comandă.

Scarlett mulţumi şi-şi urmă călăuza.

— Băgaţi de seamă să nu vă scrântiţi glezna pe pietroaiele astea, zise soldatul luând-o de braţ. Şi-apoi, aţi face bine să vă suflecaţi puţin rochia din cauza noroiului. Vorbea tot pe nas, dar părea foarte amabil şi respectuos. Aşadar, yankeii nu erau chiar nişte monştri!

— E o vreme foarte păcătoasă de umblat pe-afară pentru o cucoană, zise santinela. Veniţi de departe?

— O, da, din celălalt capăt al oraşului, răspunse Scarlett, încântată de amabilitatea omului.

— Nu-i vreme de plimbare, insistă soldatul, cu gripa asta care umblă prin oraş. Iată-ne ajunşi la postul de comandă. Ce s-a întâmplat?

— Casa asta. aici e postul de comandă?

Scarlett se uită la încântătoarea şi vechea clădire ce dădea spre piaţă şi-i veni să plângă. Fusese la atâtea petreceri aici în timpul războiului! Se petrecea atât de bine odinioară în casa asta, unde se vedea acum fâlfâind un mare drapel al Statelor Unite.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic. numai. numai că-i cunoşteam pe cei ce stăteau aici.

— Ei, ce să-i faci. Cred că nu s-ar mai descurca acum. Totul e cu susul în jos înăuntru. Poftiţi, doamnă, intraţi şi întrebaţi de căpitan.

Scarlett urcă scara, mângâind rampa albă, şi deschise uşa. În vestibul era frig şi întuneric ca într-un cavou. O santinelă îngheţată era de pază în faţa uşii unei camere care servise odinioară de sufragerie.

— Aş dori să-l văd pe domnul căpitan, zise Scarlett.

Santinela deschise uşa şi Scarlett intră, cu inima bătând, cu obrazul roşu de jenă şi de emoţie.

Înăuntru mirosea a aer închis, a fum, tutun, piei, uniforme de lână ude şi trupuri nespălate. Scarlett deosebi vag nişte pereţi goi cu tapetele rupte, şiruri de mantale albastre şi de pălării de pâslă agăţate în cuie, o masă lungă acoperită cu hârtii şi câţiva ofiţeri în tunici albastre cu nasturi de alamă.

Înghiţi în sec şi-şi drese glasul. Nu voia să arate acestor yankei că-i era frică, şi ţinea în acelaşi timp să producă cea mai bună impresie posibilă.

— Domnul căpitan?

— Eu sunt unul din căpitani, răspunse un om grăsuţ, cu tunica descheiată.

— Aş vrea să văd un deţinut, pe căpitanul Rhett Butler.

— Iarăşi Butler ăsta? Da' ştiu că are succese. vorbi căpitanul, care scoase din gură o ţigară morfolită şi începu să râdă. Sunteţi rudă cu el, doamnă?

— Da. sora lui.

Ofiţerul râse din nou.

— Are o mulţime de surori. Şi ieri a venit una.

Scarlett roşi. Era vorba, fără îndoială, de una din fiinţele acelea cu care era prieten Rhett, acea Belle Watling, fără îndoială. Şi yankeii ăştia îşi vor închipui cine ştie ce despre ea. Nu mai putea rămâne. Chiar dacă era vorba de salvarea Tarei – nu mai putea să se lase insultată nici un minut în plus! Se retrase spre uşă şi puse mâna pe clanţă cu un gest furios, când un alt ofiţer se apropie de ea. Tânăr, ras proaspăt, avea un aer amabil şi vesel.

— Un minut, doamnă. Nu voiţi să luaţi loc lângă sobă ca să vă încălziţi? Mă duc să văd ce pot face pentru dumneavoastră. Cum vă numiţi? Înţelegeţi, deţinutul a refuzat să primească pe. pe doamna care a venit ieri.

Scarlett se aşeză pe scaunul ce i se oferea, aruncă o privire căpitanului gras care păru jenat, şi-şi spuse numele. Ofiţerul cel tânăr şi amabil îşi trase mantaua pe el şi ieşi, în timp ce ceilalţi camarazi ai săi se retraseră în celălalt colţ al odăii, unde începură să discute încet, tot foşnind nişte hârtii. Scarlett îşi întinse picioarele spre foc ca să le încălzească, dându-şi seama abia acum ce reci erau şi regretând că nu pusese o bucăţică de carton ca să astupe găurile din tălpi.

După un timp se auzi murmur de voci în spatele uşii şi Scarlett recunoscu râsul lui Rhett. Uşa se deschise, un curent de aer rece năvăli în odaie şi Rhett apăru, cu capul gol, cu o manta lungă aruncată neglijent pe umeri. Era murdar şi neras. Nu purta cravată dar, cu toată ţinuta lui neîngrijită, avea încă aerul său cuceritor şi ochii îi scânteiară de bucurie când o zări pe Scarlett.

— Scarlett!

Îi luă mâinile într-ale lui şi, ca întotdeauna, simţi cum din mâinile lui se degaja căldură, vitalitate şi emoţie. Înainte ca Scarlett să aibă timp să-şi dea seama ce face, se aplecă spre ea şi o sărută pe obraz. Fiindcă instinctiv ea se feri dându-se înapoi, o luă de umeri şi exclamă rânjind: "Surioara mea dragă!", în faţa neputinţei ei de a rezista la mângâierea lui. Scarlett nu se putu împiedica să surâdă. Ce canalie! Închisoarea nu-l schimbase deloc.

— E cu totul contra regulamentului, mormăi căpitanul cel gras adresându-se tânărului ofiţer. N-ar fi trebuit să fie scos din cazarmă. Cunoşti consemnul.

— O, Henry, te rog. Doamna ar muri de frig în magazia aceea.

— Bine, bine. Îţi iei răspunderea?

— Credeţi-mă, domnitor, zise Rhett întorcându-se spre ofiţeri, dar fără să-şi ia braţul de pe umerii lui Scarlett, sora mea nu mi-a adus nici ferăstraie, nici pile, ca să mă ajute să evadez.

Toţi începură să râdă. Scarlett aruncă o privire speriată în jurul ei. Cerule! Va fi oare silită să vorbească cu Rhett în prezenţa a şase ofiţeri yankei?! Era oare atât de primejdios, încât nu voiau să-l piardă din ochi o singură clipă? Tânărul şi amabilul ofiţer îi ghici temerile. Deschise o uşă şi şopti câteva cuvinte unor soldaţi, care se sculaseră să-l salute. Aceştia îşi luară puştile şi trecură în vestibul, după ce închiseră uşa în urma lor.

— Dacă voiţi, puteţi să mergeţi să staţi în camera aceea, zise tânărul căpitan. Numai să nu încercaţi să fugiţi. Oamenii mei fac de gardă afară.

— Vezi, Scarlett, ce reputaţie am, zise Rhett. Mulţumesc, domnule căpitan. E foarte amabil din partea dumitale.

Se înclină cu multă graţie şi, luând-o pe Scarlett de braţ, o conduse în odaia de alături. Scarlett n-avea să-şi amintească niciodată cel mai mic amănunt din această odaie, în afară de faptul că era mică, întunecoasă şi destul de friguroasă, că pe pereţi erau agăţate nişte ordonanţe scrise de mână şi că scaunele erau desfundate.

După ce închise uşa, Rhett se apropie de Scarlett şi se aplecă spre ea. Ghicind ceea ce dorea, tânăra femeie întoarse repede capul, dar cu coada ochiului îi aruncă un surâs provocator.

— Chiar n-am dreptul să te sărut?

— Da, pe frunte, ca un frate bun.

— Mulţumesc! Prefer să aştept ceva mai bun.

Ochii lui Rhett se îndreptară către buzele ei şi se opriră o clipă.

— Ce bună eşti că ai venit să mă vezi, Scarlett! Eşti prima persoană onorabilă care a cerut să mă vadă de când m-au închis, şi te asigur că ajungi să preţuieşti prietenia când eşti la închisoare. Când ai sosit în Atlanta?

— Ieri după-amiază.

— Şi ai venit chiar azi-dimineaţă! Dar, draga mea, asta e mai mult decât bunătate.

Surâse uitându-se la ea, şi pentru prima oară citi pe chipul lui expresia unei bucurii sincere. Scarlett zâmbi în sinea ei şi-şi plecă puţin capul, ca şi când ar fi fost jenată.

— Bineînţeles că am venit imediat. Mătuşa Pitty mi-a vorbit de dumneata ieri seară şi. şi n-am putut închide ochii toată noaptea, gândindu-mă ce groaznic e tot ce s-a întâmplat. Rhett, sunt atât de mâhnită!

— Serios, Scarlett?

Vocea lui suna mângâietor, cu vibraţii stranii. Ridică ochii asupra lui şi se miră că nu mai vede nici urmă de scepticism, din acea ironie biciuitoare pe care o cunoştea atât de bine. De astă dată se simţi jenată de-a binelea. Lucrurile luau o întorsătură mai bună decât se aşteptase.

— Face să fiu închis numai ca să te revăd şi să te aud spunând astfel de lucruri. Când mi s-a spus cine mă caută, nu-mi venea să-mi cred urechilor. Înţelegi, nu speram că-mi vei ierta patriotismul din noaptea aceea, pe drumul spre Rough and Ready. Trebuie oare să interpretez această vizită ca un semn de iertare?

La amintirea acelei întâmplări, deşi îndepărtată, Scarlett simţi că o cuprinde furia, dar se stăpâni. Clătină capul, de la stânga la dreapta, până ce auzi clinchetul cerceilor.

— Nu, nu te-am iertat, zise ea prefăcându-se bosumflată.

— Încă o speranţă care se năruie! Şi când te gândeşti că am vrut să mă jertfesc pentru patrie, că am luptat cu picioarele goale în zăpadă la Franklin şi că, în schimbul suferinţelor mele, m-am ales cu cea mai groaznică dizenterie posibilă.

— Nu ţin să aud vorbindu-se de suferinţele tale, zise ea continuând să rămână bosumflată, dar ochii ei migdalaţi îi surâdeau. Mai cred şi acum că ai fost odios în noaptea aceea şi nu intenţionez să te iert vreodată. Să mă laşi singură, când putea să mi se întâmple orice.

— Dar nu ţi s-a întâmplat nimic. Vezi bine că încrederea mea în tine era justificată. Ştiam că vei ajunge acasă neatinsă şi că ar fi fost vai şi amar de yankeul care ar fi încercat să te oprească!

— Rhett, pentru ce ai făcut prostia aceea? Să te înrolezi în ultima clipă, când ştiai că vom fi învinşi. După toate câte le spuseseşi despre imbecilii care se duceau să moară!

— Scarlett, ai milă! De câte ori mă gândesc, mă simt zdrobit de ruşine.

— În fine, îmi pare bine că ţi-e ruşine de felul cum te-ai purtat cu mine.

— Îmi pare rău că trebuie să ţi-o spun, dar nu mi-a părut rău nici o clipă că te-am părăsit atunci. E vorba de înrolarea mea. când mă gândesc că am sosit la regiment cu cizme de lac şi cu haine de olandă albă, doar cu două pistoale de duel; când mă gândesc la lungile marşuri pe care le-am făcut prin zăpadă, după ce cizmele mele deveniseră inutilizabile; da, şi când mă gândesc că n-aveam manta, că n-aveam nimic de mâncare. ei bine, nu izbutesc să înţeleg cum de n-am dezertat. Toate astea erau curată nebunie. Dar ce vrei, aveam asta în sânge. Sudiştii nu pot rezista niciodată la chemarea unei cauze pierdute. În sfârşit, nu asta are importanţă. Îmi ajunge că sunt iertat.

— Nu eşti! Găsesc şi acuma că te-ai purtat ca un ticălos. Scarlett întârzie însă atât de mult pe acest ultim cu vânt, îl pronunţă cu o voce atât de mângâietoare, că sună aproape ca un cuvânt de dragoste.

— Nu încerca să mă păcăleşti. M-ai iertat. Femeile tinere n-au obiceiul să înfrunte santinele yankee ca să meargă să vadă un deţinut numai din milă creştinească – şi, în acest caz, nu poartă nici rochie de catifea, nici pene, nici manşon de lutru. Scarlett, ce frumoasă eşti! Mulţumesc lui Dumnezeu că nu eşti nici în zdrenţe, nici în doliu. Mi-e lehamite de femeile prost îmbrăcate, cu rochiile lor vechi şi cu eternele lor văluri de doliu. Tu mă faci să mă gândesc la "Rue de la Paix". Întoarce-te, draga mea, lasă-mă să te văd.

Aşadar, îi observase rochia. Fireşte, n-ar fi Rhett dacă n-ar observa lucrurile astea. Scarlett râse, se-nvârti pe călcâie, întinse braţele, ridică cercurile crinolinei ca să-şi descopere marginea pantalonaşilor cu garnitură de dantelă. Nici un detaliu al toaletei nu scăpă privirii lui Rhett, acea privire obraznică care părea că dezbracă femeile şi o înfiora întotdeauna pe Scarlett.

— Arăţi înfloritoare şi foarte, foarte elegantă. Te-aş mânca, de n-ar fi yankeii de cealaltă parte a uşii. dar eşti în siguranţă, draga mea. Aşază-te. N-ai grijă, n-am să mă port ca ultima dată când te-am văzut.

Îşi frecă obrazul, prefăcându-se că încă îl mai durea.

— Spune drept, Scarlett, nu găseşti că ai fost puţin cam egoistă în noaptea aceea? Gândeşte-te la tot ce făcusem pentru tine, gândeşte-te că mi-am riscat viaţa furând un cal! Şi încă ce cal! Şi-apoi, nu zburam în ajutorul glorioasei noastre cauze? Ce-am obţinut pentru osteneala mea? Câteva cuvinte aspre şi o palmă.

Scarlett se aşeză. Conversaţia nu urma exact calea pe care o dorise. Rhett se arătase atât de drăguţ la început, atât de sincer fericit că o vede! Părea aproape o fiinţă omenească, nu individul pervers pe care-l cunoştea atât de bine.

— Trebuie întotdeauna să capeţi ceva pentru osteneala pe care ţi-o dai?

— Desigur! Sunt un monstru de egoism, cum ar trebui să ştii. Când dau ceva, am întotdeauna speranţa că voi primi ceva în loc.

Scarlett simţi cum o străbate un mic fior, dar se stăpâni, mulţumindu-se să-şi scuture cerceii.

— O, nu eşti chiar atât de rău, Rhett. Vrei numai să pari.

— Pe cuvântul meu că te-ai schimbat, zise el surâzând. Cine a făcut din tine o creştină? Mulţumită domnişoarei Pittypat, am avut veşti despre tine, dar nu mi-a dat niciodată de înţeles că ai fi devenit atât de dulce. Vorbeşte-mi ceva mai mult despre tine, Scarlett. Ce-ai făcut de când nu ne-am mai văzut?

Scarlett simţi deşteptându-se în ea vechea îndârjire împotriva lui Rhett şi ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte usturătoare, dar în loc de asta, surâse, şi o gropiţă îi apăru în obraz. Rhett trăsese un scaun lângă ea. Se aplecă înainte şi, fără să pară că ştie ce face, îi puse afectuos mâna pe braţ.

— O, o duc foarte bine, şi la Tara acum toate lucrurile s-au aranjat. Bineînţeles, am cunoscut clipe îngrozitoare când a trecut Sherman pe la noi, dar la urma-urmei casa n-a ars şi negrii au salvat aproape toate vitele, dându-le drumul în baltă. Şi-apoi, am avut o recoltă bună în toamna asta, douăzeci de baloturi. O, fireşte, practic vorbind nu-i aproape nimic în raport cu ceea ce poate produce Tara, dar ducem lipsă de mână de lucru. Papa zice că vom reuşi mai bine la anul. Dar, Rhett, ne plictisim atât de mult la ţară acum! Închipuie-ţi că nu mai sunt nici baluri, nici picnicuri şi că oamenii nu mai ştiu să vorbească decât despre vremurile astea grele! Dumnezeule, sunt sătulă până peste cap! Săptămâna trecută mă simţeam atât de plictisită, încât papa m-a sfătuit să fac o călătorie ca să mă distrez puţin. Aşa că am venit aici, ca să-mi comand câteva rochii şi apoi mă voi duce la Charleston, la mătuşa mea. Va fi atât de plăcut să merg din nou la baluri.

"Ei", îşi spuse Scarlett cu mândrie, "i-am servit istorioara mea aşa cum trebuie, fără să mă fac nici prea bogată, nici prea săracă."

— Eşti încântătoare în rochie de bal, draga mea, şi o ştii, asta-i nenorocirea. După mine, adevăratul motiv al călătoriei tale e că i-ai dat gata pe toţi adoratorii tăi din comitat şi ai venit să vânezi în alte ţinuturi.

Scarlett se gândi mulţumită că Rhett nu venise decât de foarte puţină vreme la Atlanta după o lipsă de mai multe luni; altfel, n-ar fi emis niciodată o ipoteză atât de ridicolă. Îi trecu în revistă repede pe curtezanii din comitat, micii Fontaine-i zdrenţăroşi şi amărâţi, băieţii Munroe care nu mai erau decât nişte sărăntoci, tinerii din Jonesboro şi din Fayetteville atât de ocupaţi cu aratul, cu tăiatul lemnelor, cu îngrijitul vitelor bătrâne şi bolnave, încât pierduseră amintirea balurilor şi a flirturilor agreabile. Dar Scarlett goni această amintire şi chicoti cu un aer satisfăcut, ca şi când ar fi recunoscut ca întemeiate afirmaţiile lui Rhett.

— Oh, da' de unde! îl contrazise ea.

— N-ai inimă, Scarlett, dar poate că asta face în parte farmecul tău.

Rhett surâse ca altădată, cu un rânjet batjocoritor în colţul gurii, dar Scarlett înţelese totuşi că îi făcuse un compliment.

— Fireşte, urmă el, ştii că ai mai mult farmec decât ar trebui să fie îngăduit. Eu însumi, cât sunt de împietrit, i-am simţit efectele. M-am întrebat de multe ori de ce nu izbuteam să te uit. În fine, am cunoscut destule femei mai frumoase ca tine şi, cu siguranţă, mai deştepte, fără să mai vorbesc de superioritatea lor morală incontestabilă. Dar, orice fac, gândurile mele revin întruna la tine. Iată, după capitulare, mă găseam în Franţa şi în Anglia, nu te văzusem de mult, n-aveam nici o ştire de la tine, şi întreţineam relaţii foarte agreabile cu o mulţime de femei frumoase – ei bine, totuşi mă gândeam întruna la tine şi mă întrebam ce deveniseşi.

O clipă, Scarlett se simţi indignată. Cum îndrăznea să spună că alte femei erau mai frumoase, mai deştepte sau mai bune ca ea? Totuşi, momentul de furie fu compensat de plăcerea pe care o simţea constatând că Rhett n-o uitase. Asta-i va uşura sarcina. Şi se purta atât de drăguţ în această împrejurare, aproape ca un om de lume. Acum nu-i mai rămânea lui Scarlett decât să îndrepte conversaţia spre Rhett, să-l lase să înţeleagă că nici ea nu-l uitase, şi atunci.

Îl apucă cu drăgălăşenie de braţ şi o nouă gropiţă îi apăru în obraz.

— Oh, Rhett, cum poţi să tachinezi o biată ţărăncuţă ca mine! Ştiu sigur că nu te-ai gândit o singură clipă la mine după ce m-ai părăsit în noaptea aceea. Nu te apuca să-mi spui că te-ai gândit la mine printre atâtea englezoaice şi franţuzoaice frumoase. Însă, n-am venit aici ca să aud complimentele tale. Am venit. am venit. fiindcă.

— Fiindcă ce?

— O, Rhett, sunt atât de îngrijorată! Mi-e atât de frică pentru tine. Când or să te lase să ieşi din această îngrozitoare închisoare?

Rhett imobiliză mâna lui Scarlett într-a lui şi o ţinu strâns.

— Grija ta îţi face cinste. Cine ştie când or să mă lase să plec! Poate numai după ce vor fi lungit frânghia.

— Frânghia?

— Da, mă aştept să ies de aici la capătul unei frânghii.

— Bine, dar nu te vor spânzura!

— Ba da, dacă vor reuşi să găsească mai multe probe împotriva mea.

— O, Rhett! exclamă Scarlett cu mâna pe inimă.

— Ţi-ar părea rău? Dacă îţi pare foarte rău, nu te voi uita în testamentul meu.

Îi zâmbi cu ochii lui negri şi-i strânse şi mai tare mâna.

Testamentul lui! Scarlett îşi plecă repede ochii, ca să nu se trădeze, dar nu destul de repede, căci în privirea lui Rhett se aprinse deodată o scânteie de curiozitate.

— După yankei, ar trebui să am un testament frumos! În momentul acesta, se pare că toată lumea se interesează grozav de finanţele mele. În fiecare zi sunt târât de la o comisie de anchetă la alta, hărţuit cu întrebări ridicole. Umblă zvonul că am şters-o cu aşa-zisul tezaur al Confe-dederaţiei.

— E adevărat?

— Asta, cel puţin, e o întrebare directă! Doar ştii tot atât de bine ca şi mine că Confederaţia tipărea bilete în loc să fabrice monede de aur.

— Dar de unde ai scos atâţia bani? Din speculaţii? Mătuşa Pitty zice.

— Pentru ce mă întrebi toate astea?

Să-l ia dracu! Desigur că avea banii Confederaţiei. Era atât de agitată, încât îi venea greu să-i vorbească pe un ton amabil.

— Rhett, sunt atât de neliniştită să te ştiu aici. Crezi că ai vreo şansă să ieşi de aici?

— Nihil desperandum – e deviza mea.

— Şi ce înseamnă?

— Asta înseamnă "poate", fermecătoarea mea ignorantă.

Scarlett clipi des din genele-i lungi, privi pe Rhett, apoi plecă din nou ochii.

— Eşti prea deştept ca să te laşi prins. Ai să găseşti mijlocul să-i păcăleşti într-un fel pe yankei şi să ieşi de aici. Şi când vei fi liber.

— Şi când voi fi liber? întrebă el cu o voce dulce, apropiindu-se şi mai mult de ea.

— Ei bine, eu.

Scarlett reuşi să pară încurcată şi chiar să roşească. Nu-i fu prea greu, căci i se tăiase respiraţia şi inima-i bătea ca o tobă.

— Rhett, regret atât de mult ce ţi-am. ce-am spus în noaptea aceea. ştii. lângă Rough and Ready. Mi-era. mi-era atât de frică, eram atât de îngrozită şi tu, tu erai atât de.

Se uită în jos şi, zărind mâna brună a lui Rhett ţinând-o strâns pe a ei, urmă:

— Şi. credeam că n-am să te iert niciodată, niciodată! Dar ieri, când mătuşa Pitty mi-a spus că rişti să fii spânzurat. am simţit deodată ceva în mine, şi eu. eu.

Se uită la el cu o privire rugătoare, în care s-ar fi putut citi toate suferinţele unei inimi chinuite.

— O, Rhett! Dacă te spânzură, voi muri! N-aş putea să-mi revin! Vezi, eu. şi cum nu mai avea puterea să înfrunte strălucirea arzătoare a ochilor lui Rhett, îşi plecă pleoapele.

"Într-o clipă voi plânge", îşi zise ea în culmea mirării şi a tulburării. Trebuie să-mi reţin lacrimile? Sau voi părea mai naturală dacă plâng?"

— Dumnezeule, Scarlett, zise Rhett, nu cumva vrei să înţelegi prin asta că.?

Şi strânse atât de tare mâinile tinerei femei, încât o duru.

Cu genele strânse, se sili să plângă, fără să uite să-şi întoarcă uşor capul, ca Rhett s-o poată săruta. Da, o va săruta pe gură, va simţi buzele lui stăruitoare, de care-şi aminti deodată cu o intensitate tulburătoare. Dar Rhett n-o sărută. Decepţionată, întredeschise ochii şi-l privi pe ascuns. Capul lui brun era aplecat pe mâinile ei şi, în timp ce-l observa, duse una din ele la buze, apoi o ridică pe cealaltă şi o apăsă o clipă pe obraz. Scarlett, care se aşteptase la un gest violent, în faţa unei asemenea manifestări de duioşie, rămase zăpăcită. Ar fi vrut totuşi să-i vadă chipul, dar trebui să renunţe, căci Rhett ţinea întruna capul plecat.

Închise ochii, de teamă ca Rhett, ridicându-se brusc, să nu surprindă la ea o expresie de triumf prea vizibilă. O va cere în căsătorie, sau cel puţin îi va spune că o iubeşte, şi apoi. Cum se uita în jos cu genele întredeschise, îl văzu întorcându-i mâna ca să-i sărute podul palmei, şi deodată îl auzi scoţând un oftat scurt. Atunci, pentru prima oară de un an, Scarlett îşi văzu podul palmei aşa cum era, şi încremeni. Era mâna altcuiva, nu mâna dulce şi albă a lui Scarlett O'Hara. Munca i-o bătătorise, soarele i-o arsese, o umpluse de pistrui. Unghiile îi erau rupte şi palma aspră. O tăietură pe jumătate cicatrizată îi însemna degetul mare. Arsura pe care şi-o făcuse luna trecută cu grăsime fierbinte era hidoasă. O privi îngrozită şi, fără să-şi dea seama ce face, strânse repede pumnul.

Rhett tot nu ridica privirea. Scarlett nu putea să-i vadă faţa. Şi deodată el îi desfăcu pumnul cu un gest nemilos, îi luă şi cealaltă mână şi le cercetă pe amândouă în tăcere.

— Uită-te la mine, zise el în sfârşit, cu un ton foarte calm, îndreptându-se. Şi termină cu mutra asta de mironosiţă.

Vrând-nevrând, se întoarse spre el şi-i arătă o faţă provocatoare şi tulburată. Rhett se uită la ea cu sprâncenele încruntate şi cu ochii lui negri scânteietori.

— Aşadar, totul merge de minune la Tara? Aţi recoltat atâta bumbac încât poţi să şi voiajezi. Dar cu mâinile ce-ai făcut? Ai împins la plug?

Scarlett încercă să se degajeze, dar Rhett o ţinea strâns.

— Astea nu-s mâinile unei doamne, zise el, lăsându-le deodată.

— Oh, taci din gură! exclamă Scarlett, care simţi o clipă uşurarea de a-şi putea exprima sentimentele. Ce te priveşte ce fac cu mâinile mele?

"Oh, ce proastă sunt!" îşi zise ea într-un acces de turbare împotriva ei înseşi. "Ar fi trebuit să împrumut, sau să fur mănuşile mătuşii Pitty. Dar nu-mi dădeam seama că mâinile mele sunt în halul ăsta. Şi, bineînţeles, Rhett nu putea să nu observe. Şi iată că m-am înfuriat şi poate că am stricat totul. Să mi se întâmple asta tocmai în momentul când era gata să-mi facă o declaraţie."

— Evident că nu mă priveşte, declară Rhett calm, sprijinindu-se alene de speteaza scaunului, pe faţă cu o expresie de indiferenţă.

Va să zică, face pe încăpăţânatul. Ei bine, dacă ţinea să transforme această înfrângere în victorie, va trebui să fie blândă ca un miel, oricât ar costa-o. Poate că vorbindu-i frumos.

— Nu eşti deloc amabil cu bietele mele mâini. Toate astea fiindcă am călărit săptămâna trecută fără mănuşi, şi.

— Ai călărit, pe dracu'! zise el tot atât de calm. Ai muncit ca o negresă cu mâinile astea. Ce ai de spus? De ce m-ai minţit că toate merg bine la Tara?

— Rhett, te rog.

— Ce-ar fi să-mi spui adevărul? Care-i adevăratul scop al vizitei tale? Văzându-te aici, am fost gata o clipă să cred că ai puţină simpatie pentru mine şi că eşti îngrijorată pentru soarta mea.

— Oh, sigur că sunt îngrijorată. Ştii.

— Nu, nu-i adevărat! Puţin îţi pasă dacă m-ar spânzura. Ţi se vede pe faţă tot atât de limpede cum se văd pe mâini urmele muncii grele pe care ai făcut-o. Voiai să capeţi ceva de la mine, ceva de care aveai atât de mare nevoie, încât ai montat toată această comedie. De ce n-ai venit să-mi spui deschis despre ce e vorba? Ai fi avut mult mai multe şanse să obţii, căci dacă există o calitate pe care o apreciez la femei, e sinceritatea. Dar nu, a trebuit să vii aici să-ţi scuturi cerceii şi să te fâţâi ca o târfă.

Pronunţă ultimul cuvânt fără să ridice măcar vocea, şi totuşi el şuieră în urechile lui Scarlett ca o lovitură de bici. Era ruina tuturor speranţelor ei. După asta, n-o va mai cere în căsătorie. Dacă s-ar fi înfuriat sau, ca orice alt bărbat, i-ar fi făcut reproşuri, ar fi ştiut cum să-l ia. Dar calmul îngrozitor al vocii lui o speria şi-i răpea orice posibilitate de-a mai acţiona. Deşi era arestat, şi yankeii erau în camera vecină, Scarlett îşi dădea seama că era periculos să-ţi baţi joc de un om ca Rhett Butler.

— Îmi închipui că memoria mi-a jucat un renghi. Ar fi trebuit să-mi reamintesc că-mi semeni şi că nu întreprinzi niciodată nimic fără să ai un motiv. Ia să vedem, ce idee puteai să ai în cap, doamnă Hamilton? Oare să te fi înşelat într-un asemenea hal încât să-ţi închipui că te voi cere în căsătorie?

Scarlett se-nroşi până în vârful urechilor şi nu răspunse.

— Ţi-am repetat totuşi destul de des că nu sunt făcut pentru căsătorie. Nu se poate să fi uitat!

În faţa muţeniei ei, spuse cu o bruscă violenţă:

— Ai uitat? Răspunde-mi.

— Nu, n-am uitat, bolborosi Scarlett jalnic.

— Ce jucătoare pasionată eşti, Scarlett! zise el batjocoritor. Ţi-ai făcut socoteala că sunt deţinut, că n-am mai văzut de mult femei, şi că mă voi repezi deci asupra ta ca un peşte la momeală.

"Şi aşa ai şi făcut", gândi Scarlett furioasă. "De n-ar fi fost mâinile mele."

— Acum cunoaştem aproape adevărul întreg, ne lipseşte numai motivul care te-a îndemnat. Hai, spune-mi exact, pentru ce voiai să mă prinzi în lanţurile căsătoriei?

Era o notă alintătoare şi glumeaţă în vocea lui Rhett, şi Scarlett recăpătă curaj. În definitiv, poate că totul nu era pierdut. Fireşte, nu mai era vorba de căsătorie, dar în disperarea ei, era bucuroasă chiar de asta. Era ceva în omul acesta atât de calm care o speria, aşa încât gândul de a se mărita cu el o înspăimânta. Dar cu tact şi făcând apel la sentimentele lui, poate că va reuşi să obţină de la el un împrumut.

— O, Rhett, zise ea luând o expresie copilărească, ai putea să mă ajuţi atât de mult. numai dacă ai vrea să fii drăguţ.

— Nimic nu-mi place mai mult decât să fiu. drăguţ.

— Rhett, în numele vechii noastre prietenii, aş vrea să-mi faci un mare bine.

— În sfârşit, doamna cu mâinile bătătorite ajunge la scopul vizitei sale. Mi-era teamă că rolul ăsta de suflet bun nu ţi se prea potriveşte. Ce doreşti? Bani?

Întrebarea aceasta directă distruse în Scarlett orice speranţă de a-şi atinge scopul cu ajutorul subterfugiilor sau al argumentelor de ordin sentimental.

— Nu fi rău, Rhett, spuse ea pe un ton linguşitor. Am nevoie de bani. Aş vrea să-mi împrumuţi trei sute de dolari.

— În sfârşit, adevărul. Spui cuvinte de dragoste şi te gândeşti la bani. Cât e de femeiesc! Ai mare nevoie de aceşti bani?

— O da. adică nu grozav, dar îmi sunt necesari.

— Trei sute de dolari! E o sumă importantă! Ce să faci cu ei?

— Să plătesc impozitele Tarei.

— Aşadar, vrei să împrumuţi bani de la mine. Ei bine, fiindcă eşti femeie de afaceri, am să mă arăt şi eu om de afaceri. Ce garanţii îmi oferi?

— Ce anume?

— Garanţii. Ce-mi oferi pentru banii mei? E firesc. Nu ţin să pierd toţi banii ăştia.

Glasul lui era suspect de dulce, dar ea nu observă. Poate că, până la urmă, totul se va aranja.

— Cerceii mei.

— Nu mă interesează.

— Atunci, o ipotecă asupra Tarei.

— Ce să fac cu o moşie?

— Ai putea. ai putea. e o plantaţie bună. N-ai pierde nimic. De altfel, ţi-aş plăti datoria la recolta viitoare.

— Nu sunt prea sigur, zise el lăsându-se pe spate şi înfundându-şi mâinile în buzunare. Cursul bumbacului scade. Timpurile sunt grele şi banul e scump.

— Oh, Rhett, nu mă necăji! Ştii bine că ai milioane.

Ochii lui Rhett scânteiară batjocoritori.

— Aşadar, totul merge admirabil la voi şi n-ai prea mare nevoie de aceşti bani. Ei bine, îmi face plăcere. Îmi place să aflu că le merge bine vechilor mei prieteni.

— Rhett, pentru numele lui Dumnezeu., începu Scarlett cu disperare, pierzându-şi curajul şi controlul.

— Mai încet, te rog. Sper că nu vrei să te audă yankeii. Nu ţi s-a spus niciodată că ai ochi de pisică, de pisică în întuneric?

— Rhett, te rog! Am să-ţi spun tot! Am mare nevoie de aceşti bani. Te-am. te-am minţit povestindu-ţi că toate merg bine! Lucrurile merg cât se poate de rău. Tata nu mai e el însuşi. De la moartea mamei, a devenit ciudat şi nu mai mi-e de nici un ajutor. E ca un copil. N-avem pe nimeni care să lucreze bumbacul şi suntem atâtea guri de hrănit, treisprezece la masă în fiecare zi. Şi impozitele. sunt atât de ridicate. Rhett, am să-ţi spun totul. Timp de un an de zile am fost gata să murim de foame. O, nu ştii, nu poţi să ştii! Nu ne săturăm niciodată şi e îngrozitor să te scoli sau să te culci cu stomacul gol. N-avem nimic călduros de îmbrăcat. Copiilor le e întotdeauna frig, sunt întruna bolnavi şi.

— De unde ai găsit rochia asta frumoasă?

— Am croit-o dintr-una din perdelele din salonul mamei, răspunse Scarlett, prea disperată ca să-i mai fie ruşine de această mărturisire. Puteam să rezist de foame şi de frig, dar acum. acum carpetbagger-ii ne-au mărit impozitele. Trebuie să plătim, nu se poate altfel, şi nu am decât o monedă de cinci dolari în aur. Îmi trebuie banii de impozite! Nu înţelegi? Dacă nu plătesc impozitele, eu. noi pierdem Tara. Nu se poate. Nu pot să las ca Tara să fie vândută.

— De ce nu mi-ai spus de la început, în loc să atentezi la inima mea sensibilă, întotdeauna atât de slabă când e vorba de o femeie frumoasă? Nu, Scarlett, nu plânge. Ai folosit toate vicleşugurile în afară de ăsta. N-aş putea să mai suport. Sunt prea îndurerat constatând că ai venit după banii mei şi nu după încântătoarea mea persoană.

Scarlett îşi aminti că Rhett spunea adesea adevărul când părea că-şi bate joc de el însuşi sau de alţii, şi se uită repede la el. Îl jignise oare cu adevărat în sentimentele lui? Avea într-adevăr un sentiment pentru ea? Fusese pe punctul de a o cere în căsătorie? Sau avusese pur şi simplu intenţia de a-i repeta propunerea scârboasă pe care i-o mai făcuse de două ori? Dacă ţinea la ea, poate va găsi mijlocul să-l îmblânzească. Dar ochii negri ai lui Rhett o cercetau nu cu expresia unui îndrăgostit, şi-l auzi râzând încetişor.

— Genul ăsta de garanţie nu-mi place. Nu sunt plantator. Ce ai să-mi oferi altceva?

În fine, sosise momentul! Scarlett scoase un oftat adânc şi-l privi pe Rhett drept în faţă: toată cochetăria şi fasoanele erau uitate, acum când trebuia să înfrunte lucrul de care se temea cel mai mult.

— Pe mine însămi!

— Da?

Scarlett strânse dinţii şi ochii ei luară culoarea smaraldului.

— Îţi aminteşti de noaptea aceea de pe veranda mătuşii Pitty? Era în timpul asediului. Mi-ai spus. mi-ai spus că mă doreai.

Rhett se lăsă alene pe spate şi, impasibil, studie faţa încordată a lui Scarlett. În fundul ochilor lui licări o mică flacără, dar nu spuse nimic.

— Mi-ai spus că. n-ai dorit niciodată o femeie atât de mult ca pe mine. Dacă mă vrei încă, poţi să mă iei. Rhett, voi face tot ce vei voi, dar, pentru numele lui Dumnezeu, dă-mi o poliţă! Cred că ai încredere în mine. Jur că-ţi voi înapoia banii. Îţi dau şi în scris.

Continua s-o privească într-un fel straniu. Faţa lui rămânea de nepătruns şi Scarlett, tot vorbindu-i, se întrebă dacă-l amuza sau dacă-l scârbea. De-ar spune numai ceva, orice. Simţi că i se aprind obrajii.

— Am nevoie de banii aceştia cât de curând, Rhett. Vor să ne dea afară, şi blestematul ăla de administrator al tatei va pune mâna pe plantaţie şi.

— Un minut! Ce te face să crezi că te mai doresc încă? Ce te face să crezi că preţuieşti trei sute de dolari? Cele mai multe femei n-au astfel de pretenţii.

Scarlett roşi până la rădăcina părului. Umilirea ei era completă.

— De ce faci asta? De ce nu renunţi la plantaţie şi nu mergi să trăieşti la domnişoara Pittypat? Jumătate din casă e a ta.

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă Scarlett, ai înnebunit? Nu pot să renunţ la Tara. E căminul meu. Nu mă voi despărţi de ea atâta cât voi trăi.

— Irlandezii, zise Rhett scoţându-şi mâinile din buzunare, sunt unul dintre neamurile cele mai păcătoase. Dau importanţă unor lucruri care nu merită. Pământul, de pildă. Orice bucată de pământ face cât oricare alta. Acum, să punem lucrurile la punct, Scarlett. Ai venit să-mi propui o afacere. Bine. Îţi voi da trei sute de dolari, şi vei deveni amanta mea.

— Da!

Acum, când cuvintele respingătoare fuseseră rostite, se simţea mai la largul ei şi speranţa-i revenea. Îi spusese: "Îţi voi da". Dar era în ochii lui o lucire diabolică, ca şi când ceva l-ar fi amuzat foarte mult.

— Şi când te gândeşti că atunci când am avut neobrăzarea să-şi fac aceeaşi propunere, m-ai dat pe uşă afară. Mi-ai trântit în faţă o mulţime de ocări, fără să uiţi să adaugi că nu ţii să "ai o droaie de plozi." Nu, draga mea, nu vreau să-ţi scot acum pe nas vorbele astea. Ceea ce mă interesează sunt ciudăţeniile minţii tale. Nu voiai să-mi fii amantă de plăcere, dar accepţi de nevoie. Asta mă întăreşte în părerea mea că virtutea nu-i decât o chestiune de preţ.

— O, Rhett, cum poţi vorbi aşa! Dacă vrei să mă jigneşti, jigneşte-mă, însă dă-mi banii.

Răsufla mai uşurată acum. Aşa cum îl ştia pe Rhett, se aştepta să o jignească; să o chinuie cât mai mult ca să se răzbune pentru vechile jigniri şi pentru recenta încercare de a-l trage pe sfoară. Ei bine, va suporta. Va suporta orice. O clipă i se păru că e vară şi cerul de după-amiază e albastru şi ea stă culcată în trifoiul de pe pajiştea Tarei, cu ochii pierduţi urmărind norii schimbători, cu mireasma florilor albe în nări şi cu zumzetul albinelor harnice în urechi. Timp de o clipă intensă trăi o după-amiază liniştită de la Tara, tulburată doar de zgomotul depărtat al carelor care se întorceau de pe ogoarele roşii. Da, Tara merita orice, şi chiar mai mult.

Îşi ridică deodată capul.

— Îmi dai banii?

Rhett o privi şi, cu o voce totodată dulce şi brutală, spuse:

— Nu, nu-ţi dau!

O clipă Scarlett nu-i înţelese răspunsul.

— Chiar dacă aş voi, n-aş putea să-ţi dau. N-am nici o lescaie la mine. Nici un ban la Atlanta. Am bani, e adevărat, dar nu aici. Şi n-am poftă să spun nici unde sunt, nici cât am. Iar dacă aş încerca să-ţi dau o poliţă asupra sumelor depuse pe numele meu, yankeii ar sări ca o raţă asupra unui gândac şi nici tu, nici eu, n-am putea pune mâna pe bani. Ce zici de asta?

Scarlett se îngălbeni, se înverzi, pe nas îi apărură pistruii, şi gura i se strâmbă ca a lui Gerald când avea un acces de furie turbată. Sări în sus şi scoase un strigăt nearticulat, care întrerupse brusc murmurul vocilor din odaia alăturată. Iute ca o panteră, Rhett sări asupra lui Scarlett, îi apăsă mâna grea pe gură şi-i trecu braţul în jurul mijlocului. Ea se zbătu ca o nebună, încercă să-l muşte, să-l lovească cu picioarele, să urle de turbare, de disperare, de ură şi de amor propriu rănit de moarte. Se frânse în două, încercă să scape prin toate mijloacele din braţul de fier care o strângea. Inima-i stătea gata să se spargă, corsetul îi tăia respiraţia. Rhett o strângea atât de tare, atât de brutal, încât o durea, iar mâna lui care-i apăsa gura îi chinuia bărbia.

Rhett pălise sub tenul lui bronzat. Cu privirea aspră şi îngrijorată, o ridică pe Scarlett de pe pământ, o lipi de pieptul lui, se aşeză pe scaun şi o ţinu pe genunchii lui pe tânăra femeie care continua să se zbată.

— Draga mea, pentru numele lui Dumnezeu! Opreşte-te! Taci! Nu striga! Dacă te aud, vor veni aici. Calmează-te. Vrei ca yankeii să te vadă în halul ăsta?

Lui Scarlett puţin îi păsa dacă era văzută de yankei ori nu. Nu mai simţea decât o dorinţă feroce să-l omoare pe Rhett, dar capul începea să i se învârtească. Nu mai putea respira. Mâna lui Rhett o înăbuşea. Corsetul o strângea din ce în ce mai tare. Degeaba se zbătea, braţul lui Rhett o paraliza. Atunci totul deveni tulbure, se pierdu într-o umbră din ce în ce mai deasă, şi nu mai văzu nimic.

Când îşi reveni, se simţea frântă, moartă de oboseală. Era din nou aşezată pe scaun, cu capul gol şi Rhett, cu ochii îngrijoraţi aţintiţi asupra ei, o bătea peste mâini. Căpitanul cel tânăr şi amabil o silea să înghită puţin coniac, din care i se vărsase şi pe gât. Ceilalţi ofiţeri se învârteau în jurul ei, gesticulând şi şuşotind.

— Cred. cred că am leşinat, zise ea şi sunetul vocii i se păru că vine de atât de departe, încât se sperie.

— Bea asta, zise Rhett luând paharul şi lipindu-i-l de buze.

Îşi aminti vag ce se petrecuse, şi ochii ei se aprinseră când îl recunoscu pe Rhett, dar era prea slabă ca să se înfurie din nou.

— Te rog, bea asta pentru mine.

Bău câteva picături, se înecă, începu să tuşească, dar Rhett nu se dădu bătut şi continuă să insiste. Bău o înghiţitură bună şi lichidul arzător îi aprinse brusc gâtlejul.

— Cred că-i va fi mai bine, domnilor, zise Rhett. Vă mulţumesc foarte mult. Când a aflat că voi fi executat, n-a putu îndura.

Ofiţerii părură foarte jenaţi şi sfârşiră prin a se retrage. Tânărul căpitan se opri pe pragul odăii.

— Dacă mai pot face ceva.

— Nu, mulţumesc.

Închise uşa în urma lui.

— Mai bea puţin, zise Rhett.

— Nu.

— Bea.

Scarlett mai bău o înghiţitură, care o încălzi şi dădu puteri picioarelor ei tremurânde. Respinse paharul şi încercă să se ridice, dar Rhett o reaşeză cu sila.

— Nu mă atinge. Plec.

— Nu încă. Aşteaptă o clipă. Ai putea leşina din nou.

— Prefer să leşin în mijlocul străzii decât să mai stau aici cu tine.

— N-am să te las totuşi să leşini în mijlocul străzii.

— Lasă-mă să plec. Te urăsc.

Rhett surâse uşor.

— Asta, asta-ţi seamănă mai mult. Cred că te simţi mai bine.

Scarlett rămase liniştită câteva minute. Încercă să se înfurie din nou, dar se simţea prea sfârşită, prea slăbită ca să urască sau să-i pese de ceva. Jucase tot, şi pierduse. Nu-i mai rămăsese nici măcar mândria. Era ruina ultimei ei speranţe. Era sfârşirul Tarei, sfârşitul lor al tuturor. O clipă destul de lungă rămase astfel, sprijinită de spătarul scaunului. Închise ochii. Alături de ea, auzea respiraţia sacadată a lui Rhett. Puţin câte puţin, coniacul îi dădu putere şi o căldură artificială. Când deschise în sfârşit ochii şi-l zări pe Rhett în faţa ei, simţi din nou că o cuprinde furia. Fruntea i se încreţi, încruntă din sprâncene, dar Rhett surâse ca pe vremuri.

— Ei, judecând după felul cum te încrunţi, cred că te simţi mai bine.

— Fireşte că mă simt mai bine. Rhett Butler, eşti odios, eşti o fiinţă nedemnă, eşti ultimul dintre ticăloşi. Cum am deschis gura, ştiai foarte bine ce voi spune şi ştiai şi că ai să-mi refuzi banii. Şi m-ai lăsat să vorbesc. Ai fi putut să mă cruţi.

— Să te cruţ şi să pierd ocazia de a auzi tot ce mi-ai spus? Niciodată. Am atât de puţine distracţii aici. Nu-mi aduc aminte să fi trăit o scenă mai amuzantă.

Şi izbucni în obişnuitul lui râs batjocoritor. Scarlett sări în picioare şi puse mâna pe pălărie. Rhett o prinse brusc de umeri.

— N-am sfârşit încă. Te simţi destul de bine ca să vorbeşti rezonabil?

— Dă-mi drumul.

— O să-ţi dau drumul, dar răspunde-mi mai întâi! Eram singura ta posibilitate?

N-o slăbea pe Scarlett din ochi şi-i pândea cea mai mică schimbare de expresie.

— Ce vrei să spui?

— Eram singurul bărbat căruia te-ai gândit să-i joci această mică comedie?

— Ce te interesează?

— Mă interesează mai mult decât îţi închipui. Ai şi alţi bărbaţi în vedere? Spune-mi.

— Nu.

— De necrezut! Nu, nu, nu pot să cred că n-ai cinci sau şase asupra cărora ţi-ai aruncat ochii. Şi unul din ei nu se poate să nu accepte interesanta ta ofertă. Sunt atât de convins, încât vreau să-ţi dau un mic sfat.

— N-am nevoie de sfaturile tale.

— Totuşi am să-ţi dau. Se pare că în acest moment nu pot să-ţi dau decât sfaturi. Ascultă-l pe ăsta, pentru că e un sfat bun. Când încerci să capeţi ceva de la un bărbat, nu-ţi descoperi bateriile dintr-o dată, cum ai făcut cu mine. Fii mai subtilă, mai învăluitoare. Vei obţine rezultate mai bune. Pe vremuri erai desăvârşită din acest punct de vedere. Dar azi, când mi-ai oferit garanţia aceea. ai fost aspră ca o gheară. Am mai văzut ochi ca ai tăi, la douăzeci de paşi de mine, într-un duel cu pistolul, şi nu-i o privelişte prea înveselitoare. Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui bărbat. Nu trebuie să te porţi aşa cu bărbaţii, draga mea. Pe vremuri păreai să promiţi mai mult.

— N-am să primesc sfaturi de la tine cum trebuie să mă port, zise Scarlett punându-şi pălăria cu un gest obosit.

Se întreba cum de putea Rhett să glumească – cu ştreangul de gât şi văzând jalnica ei situaţie. Nu băgă de seamă că avea mâinile în buzunare şi n-avea de unde să ştie că strângea pumnii, furios de propria-i neputinţă.

— Curaj, îi zise el lui Scarlett, în timp ce ea-şi înnoda panglicile pălăriei. Vei putea să asişti la execuţia mea. Te va face să te simţi mult mai bine. Vei lichida dintr-o dată toate vechile tale socoteli cu mine. chiar şi asta de azi. Şi n-am să te uit în testamentul meu.

— Mulţumesc, dar s-ar putea să te spânzure când va fi prea târziu ca să-mi plătesc impozitele, răspunse Scarlett cu o ironie egală cu a lui Rhett, exprimând, în fond, adevăratul ei gând.