Capitolul XXXVI.

După două săptămâni de curte rapidă, Scarlett, înroşindu-se toată, îi mărturisi lui Frank Kennedy că nu mai avea puterea să se opună dorinţei lui arzătoare, şi se căsători cu el.

Frank nu ştia că în timpul acestor două săptămâni, Scarlett îşi petrecuse nopţile plimbându-se prin camera ei, furioasă că Frank înţelegea atât de greu aluziile şi încurajările ei şi rugându-se lui Dumnezeu ca vreo scrisoare inoportună a lui Suellen să nu vină să-i ruineze planurile. Mulţumea Cerului că soră-sa era atât de leneşă la scris, plăcându-i doar să primească scrisori, dar nu să şi răspundă. Tot plimbându-se încoace şi-ncolo pe podeaua rece, cu şalul uzat al lui Ellen aruncat peste cămaşa de noapte, Scarlett îşi zicea că era de ajuns o întâmplare ca să se ducă totul de râpă. Frank nu ştia nici că Will îi scrisese încunoştinţând-o că Jonas Wilkerson venise pentru a doua oară la Tara şi că, furios de absenţa lui Scarlett, nu încetase să vocifereze până ce Will şi Ashley îl dăduseră afară. Scrisoarea lui Will nu făcuse decât să-i reamintească cu cruzime ceea ce ştia prea bine. Timpul trecea, şi ziua când trebuia să plătească impozitele se apropia cu paşi mari. Pe măsură ce zilele se scurgeau, disperarea ei creştea.

Totuşi, îşi ascunse atât de bine sentimentele, îşi jucă atât de bine rolul, încât Frank nu bănui nimic. Nu văzu în ea decât pe frumoasa văduvă fără apărare a lui Charles Hamilton, pe biata femeie care-l primea în fiece seară în salonul domnişoarei Pittypat şi, plină de admirare, îl asculta povestindu-şi proiectele în legătură cu prăvălia şi făcându-şi calculul câştigurilor pe care le va scoate din exploatarea gaterului, după ce-l va cumpăra. Duioasa înţelegere a lui Scarlett, ochii ei care se aprindeau la cele mai neînsemnate cuvinte erau un balsam peste rana pe care i-o făcuse presupusa trădare a lui Suellen. Suferea şi se mira de purtarea ei, iar amorul său propriu, timidul şi susceptibilul orgoliu de flăcău bătrân care ştie că nu place femeilor era adânc rănit. Îi era cu neputinţă să-i scrie lui Suellen ca să-i reproşeze lipsa de credinţă. Numai gândul acesta îl înfiora. Dar simţea o adevărată uşurare când vorbea despre ea cu Scarlett. Fără să spună nimic nepotrivit despre sora ei, Scarlett găsea mijlocul să-i arate lui Frank cât o îndurera situaţia lui şi cât ar merita să aibă lângă el o femeie care să ştie într-adevăr să-l aprecieze.

Micuţa doamnă Hamilton, cu obrajii ei trandafirii, avea atâta farmec! Trecea rând pe rând de la melancolie la un râs vesel şi muzical ca sunetul unui clopoţel de argint, după cum se gândea la soarta ei tristă sau făcea haz de glumele nevinovate pe care i le spunea Frank ca s-o înveselească. Rochia ei verde, acum iar frumoasă prin grija lui Mammy, îi scotea în relief silueta graţioasă şi mijlocul subţire, şi cât de îmbătător era parfumul uşor al batistei şi al părului ei! Ce păcat ca o femeie atât de drăguţă să fie singură şi fără apărare într-o lume atât de crudă încât ea nici nu-i putea bănui cruzimea. Nici bărbat, nici frate, nici măcar un tată ca s-o apere. Frank socotea că viaţa e prea grea pentru o femeie singură şi, din acest punct de vedere, Scarlett era cu totul de părerea lui.

Frank venea în vizită în fiecare seară, fiindcă atmosfera din casa mătuşii Pitty era plăcută şi reconfortantă. În prag, Mammy îl primea cu surâsul rezervat persoanelor de condiţie bună, Pitty îi servea cafea cu coniac şi îl înconjura cu tot felul de atenţii, iar Scarlett îi sorbea cuvintele. Câteodată, după-amiaza, o lua pe Scarlett în trăsură, când avea de tratat vreo afacere prin împrejurimi. Aceste plimbări erau adevărate petreceri pentru el, atâtea întrebări absurde îi punea tovarăşa lui. "Minte de femeie!" nu înceta el să-şi spună. Nu se putea totuşi stăpâni să-şi bată joc de ignoranţa ei în materie de afaceri, şi Scarlett râdea şi ea din toată inima spunând: "Fireşte, cum ar putea o femeiuşcă proastă ca mine să se priceapă la treburi de bărbat."

Începea să creadă, pentru prima dată în viaţa lui de holtei, că Dumnezeu făcuse din el un om excepţional, turnat dintr-un metal mai curat ca semenii săi, ca să apere femeile neajutorate.

Când sosi, în sfârşit, clipa căsătoriei şi când Scarlett, cu ochii plecaţi, îşi puse mânuţa încrezătoare în mâna lui, nu ştia încă cum se petrecuseră toate astea. Ştia numai că pentru întâia oară în viaţa lui, el, Frank Kennedy, făcuse ceva romantic şi pasionant. Era un simţământ îmbătător. Nici prieteni, nici rude n-au asistat la cununia lor. Martori au fost străini întâlniţi în stradă. Scarlett ţinuse morţiş să fie aşa, şi Frank cedase, deşi i-ar fi plăcut să aibă alături de el pe sora şi pe cumnatul său din Jonesboro. I-ar fi făcut, de asemeni, plăcere să dea o recepţie la domnişoara Pitty acasă şi să audă cum lumea închina în cinstea miresei, în mijlocul unei mulţimi de prieteni. Dar Scarlett nu voise nici măcar ca mătuşa Pitty să fie de faţă. "Numai noi doi, Frank", se rugase ea strângându-i braţul. "Ca într-o răpire. Am dorit întotdeauna să fiu răpită şi să mă căsătoresc pe urmă! Te rog, fă asta pentru mine, dragul meu!"

Acest "dragul meu", atât de nou pentru urechile lui, şi ochii verzi, plini de lacrimi ai lui Scarlett, îi biruiră împotrivirea. La urma-urmei, un bărbat trebuia să facă unele concesii miresei sale, mai ales când era vorba de nunta lor. Femeile dau atâta importanţă acestor chestiuni de ordin sentimental!

Şi Frank se trezi însurat, înainte chiar de a şti ce i se întâmplă.

Cedând duioaselor insistenţe ale lui Scarlett, Frank îi dădu cei trei sute de dolari. La început să lăsase rugat, căci nu-i prea venea să renunţe pentru moment la cumpărarea gaterului, dar nu putea lăsa pe drumuri familia soţiei sale. De altfel, dezamăgirea lui nu dură multă vreme, în faţa fericirii radioase a lui Scarlett şi a îngrijirilor drăgăstoase cu care-l învălui, ca mulţumire pentru generozitatea sa. Frank nu fusese niciodată răsfăţat de o femeie şi ajunse să-şi spună că, în definitiv, banii săi nu fuseseră atât de rău întrebuinţaţi.

Scarlett expedie îndată pe Mammy la Tara, cu triplul scop de a da banii lui Will, de a anunţa căsătoria ei, şi de a-l aduce pe Wade la Atlanta. Două zile mai târziu, primi de la Will un bilet scurt, pe care-l citi şi-l reciti cu o bucurie din ce în ce mai mare. Will îi scria că impozitele fuseseră plătite şi că, aflând vestea, Jonas Wilkerson făcuse "o mutră acră" dar că nu mai rostise nici o nouă ameninţare. Will sfârşea urând lui Scarlett fericire, o formulă destul de laconică. Ştia totuşi că Will îi înţelegea gestul şi motivele care o determinaseră să-l facă şi era convinsă că, deşi nu o lăuda pentru ceea ce făcuse, nici nu o condamna. "Dar ce trebuia să creadă Ashley?" se întrebă ea neliniştită. "Ce trebuia să creadă despre mine, după cele ce i-am spus atunci, în livada din Tara?"

Primi o scrisoare şi de la Suellen, plină de greşeli de ortografie, violentă, jignitoare, pătată de lacrimi, o scrisoare atât de plină de venin şi de observaţii exacte asupra caracterului ei, încât Scarlett n-avea s-o uite niciodată şi nici s-o ierte pe cea care o expediase. Totuşi, nici scrisoarea lui Suellen nu reuşi să umbrească fericirea pe care o simţea la gândul că Tara era salvată, cel puţin pentru un timp.

Lui Scarlett îi venea greu să creadă că, de acum înainte, căminul ei nu mai era la Tara, ci la Atlanta. În dorinţa de a găsi bani pentru plata impozitelor, n-a avusese decât un gând în minte, să salveze Tara şi, chiar în clipa nunţii ei, nu-şi dăduse seama că, salvându-şi proprietatea, se condamna la exil permanent. Acum însă lucrul era limpede, şi Scarlett suferea din cauza asta. Dar se găsea în faţa faptului împlinit şi, cum încheiase un fel de târg, înţelegea să-i respecte condiţiile. Pe de altă parte, era atât de recunoscătoare lui Frank că salvase Tara, încât simţea o vie afecţiune pentru el şi era hotărâtă să nu-l facă să regrete niciodată că o luase de nevastă.

Doamnele din Atlanta cunoşteau aproape tot atât de bine situaţia vecinilor lor ca şi pe a lor însăşi, şi o priveau chiar cu mai mult interes. Toate ştiau că, de ani de zile, Frank Kennedy şi Suellen O'Hara erau "înţeleşi". De altfel, Frank anunţase, cam sfios, că se va însura la primăvară. Aşa că vâlva pe care o pricinui căsătoria, fără surle şi tobe, n-o surprinse pe Scarlett. Fiecare făcu tot felul de presupuneri şi toată lumea primi evenimentul cu cea mai adâncă neîncredere. Doamna Merriwether, care nu-şi putea stăpâni curiozitatea, îl întrebă de la obraz pe Frank ce înseamnă asta – să te căsătoreşti cu o soră, când erai logodit cu cealaltă. Îi povesti apoi doamnei Elsing că nu primise drept răspuns decât o privire zăpăcită. Cât despre Scarlett, nici măcar doamna Merriwether, de obicei atât de îndrăzneaţă, nu avu curajul să-i pună o întrebare. Cu toate că afişa un aer dulce şi plin de modestie, ochii ei aveau o expresie de mulţumire de sine care enerva lumea şi, în afară de asta, nu dădea deloc impresia că se va lăsa călcată pe coadă.

Ştia că oraşul vorbeşte pe socoteala ei, dar puţin îi păsa. În definitiv, nu era nimic imoral în faptul de a te căsători cu un bărbat. Tara era salvată. Lumea n-avea decât să bârfească.

Avea destule în cap. Înainte de toate, trebuia, cu mult tact, să-l facă pe Frank să înţeleagă că prăvălia lui trebuia să-i aducă un venit mai mare. După spaima pe care o trăsese din cauza lui Jonas Wilkerson, nu va fi liniştită decât atunci când ea şi cu Frank vor avea bani puşi deoparte. Ba mai mult, fără a mai vorbi de cine ştie ce întâmplări neprevăzute, era neapărat necesar ca Frank să câştige mai mult, ca să poată plăti impozitele pe anul viitor. De altfel, Scarlett sucea şi învârtea întruna în cap ceea ce îi spusese bărbatul ei cu privire la gater. Cumpărând un gater, Frank putea câştiga o avere. Cu preţurile nebune pe care le atinsese cheresteaua, oricine putea să se îmbogăţească. În fundul sufletului, Scarlett era furioasă că Frank nu avusese destui bani ca să plătească şi impozitele Tarei, şi să cumpere gaterul. Hotărî că, într-un fel sau altul, va trebui să câştige mai mulţi bani de pe prăvălie, şi asta cât mai curând, pentru ca să poată cumpăra gaterul cât mai era de vânzare. Îşi dădea bine seama că era un chilipir.

Dacă ar fi fost bărbat, ar fi cumpărat gaterul chiar dacă ar fi trebuit să ipotecheze prăvălia ca să găsească banii necesari. Dar când propuse cu mult tact această soluţie lui Frank, a doua zi după căsătoria lor, acesta zâmbi şi-i spuse să nu-şi bată frumosul ei căpşor cu chestiuni de afaceri.

Fusese foarte surprins să constate că nevastă-sa ştie ce este o ipotecă şi, pentru moment, asta-l amuzase. Dar amuzamentul dispăru repede, înlocuit de jenă, şi această senzaţie se întări cu fiece zi mai mult. Într-un rând, cam imprudent, îi povestise lui Scarlett că "unii oameni" (avea grijă să nu spună niciodată nume) îi datorau bani pe care nu-i puteau plăti, dar bineînţeles nu putea să-şi execute prietenii şi, în general, oamenii din lumea lui. Pe urmă regretă că îi vorbise de asta, deoarece de mai multe ori ea îi reaminti de problema acestor datornici. Îl întreba cu aerul cel mai copilăresc posibil şi susţinea că voia numai să ştie cine-i datora bani şi câţi. Frank rămânea evaziv, tuşea nervos, dădea din mâini şi iar o sfătuia să nu-şi bată frumosul ei căpşor cu astfel de chestiuni.

Nu întârzie să descopere că acest căpşor frumos se pricepea foarte bine la socoteli, chiar mai bine decât el, ceea ce nu era deloc amuzant. Îngheţă când descoperi că Scarlett putea face repede în cap o lungă adunare, pe când lui îi trebuiau creion şi hârtie când avea numere cu mai mult de trei cifre de adunat. În ceea ce priveşte fracţiunile, acestea nu prezentau nici o greutate pentru ea. Frank simţea că nu-i stă bine unei femei să se priceapă la afaceri. După părerea lui, când o femeie avea nenorocirea să aibă un dar atât de puţin distins, n-ar trebui să se laude cu el. Acum îl enerva să vorbească despre afaceri cu Scarlett, pe cât îi plăcuse înainte de căsătorie. Pe atunci credea că aceste probleme erau prea complicate pentru ea şi fusese o încântare pentru el să încerce să i le explice. Acum observa, dimpotrivă, că înţelegea totul mult mai bine decât el şi, ca toţi bărbaţii, se indigna de duplicitatea femeilor. De asemenea, ca toţi bărbaţii, se simţi dezamăgit când constată că soţia lui era deşteaptă.

Nimeni nu ştiu vreodată cât de curând află Frank de comedia pe care i-o jucase Scarlett ca să se căsătorească cu el. Adevărul începu poate să mijească în el când Tony Fontaine, evident liber de orice legătură sentimentală, sosi pentru afaceri la Atlanta. Poate că scrisorile pe care sora lui, indignată de această căsătorie, i le trimise din Jonesboro, îi deschiseră ochii. În orice caz, nu de la Suellen află adevărul. Ea nu-i scrise niciodată şi, bineînţeles, el nu putea să intre în corespondenţă cu ea ca să se dezvinovăţească. De altfel, la ce i-ar fi slujit să se mai explice, acum când era căsătorit? Suferea la gândul că Suellen nu va şti niciodată adevărul şi-l va învinui întotdeauna că a părăsit-o fără motiv. Probabil că toată lumea îi reproşa purtarea, şi asta-l punea într-o situaţie îngrozitoare. N-avea nici un mijloc să-şi dovedească nevinovăţia, căci un bărbat nu putea să recunoască singur că o femeie îi sucise capul. şi un gentleman nu putea nici să spună tuturor că nevastă-sa îl prinsese în capcană printr-o minciună.

Scarlett era soţia lui, şi o soţie are dreptul să se bizuie pe lealitatea bărbatului ei. De altfel, îi era cu neputinţă să-şi închipuie că Scarlett îl luase fără să simtă pentru el cea mai mică afecţiune. Vanitatea lui masculină nu i-ar fi îngăduit să nutrească multă vreme un astfel de gând. Era mult mai plăcut să creadă că Scarlett se îndrăgostise de el atât de brusc, încât minţise cu bună ştiinţă spre a-şi atinge scopul. Dar toate astea rămâneau totuşi foarte tulburătoare. Ştia că nu era un bărbat atrăgător, mai ales pentru o femeie frumoasă, de două ori mai tânără ca el şi, în plus, deşteaptă. Dar Frank era gentleman şi-şi păstră tulburarea pentru el. Scarlett era soţia lui şi nu putea s-o ofenseze punându-i întrebări jenante care, de altfel, nici n-ar fi îndreptat lucrurile.

De fapt, Frank nici nu ţinea prea mult să îndrepte lucrurile, deoarece căsnicia lui se anunţa bine. Scarlett era cea mai fermecătoare, cea mai cuceritoare dintre soţii şi o făcea desăvârşită în toate privinţele, în afară de încăpăţânare. Atâta timp cât Scarlett putea face ce voia, viaţa era foarte agreabilă, dar când i te împotriveai. Căsnicia îl învăţă repede acest adevăr pe Frank. Când era lăsată să facă ce vrea, Scarlett era veselă ca un copil. Râdea mult, făcea o mulţime de nebunii, se aşeza pe genunchii bărbatului ei şi-l trăgea de barbă, până ce Frank se simţea întinerit cu douăzeci de ani. Avea faţă de el atenţii delicioase, îi încălzea papucii în faţa focului când venea seara acasă, îl răsfăţa, îngrijea nesfârşitele lui guturaiuri, îşi amintea că-i plăcea pipota de pui şi că-i trebuiau trei linguriţe de zahăr în cafea. Da, atâta timp cât o lăsai să facă ce vrea, viaţa era delicioasă alături de Scarlett.

La două săptămâni după nuntă, Frank se îmbolnăvi de gripă şi doctorul Meade îi porunci să stea la pat. În timpul primului an de război, Frank zăcuse două luni la spital bolnav de pneumonie şi, de atunci, trăia cu frica-n sân. Aşa că se simţi încântat să rămână în pat şi să asude sub trei pături şi să bea ceaiurile fierbinţi pe care i le aduceau în fiece oră Mammy şi mătuşa Pitty.

Boala se prelungi şi, pe măsură ce timpul trecea, Frank îşi făcea din ce în ce mai multe griji în privinţa prăvăliei. Încredinţase conducerea vânzătorului său care, în fiecare seară, venea să-i dea socoteală de operaţiunile din timpul zilei, dar asta nu-l mulţumea. Începu să fie din ce în ce mai îngrijorat, până ce Scarlett, care pândea ocazia, îi puse mâna ei rece pe frunte şi-i spuse: "Lasă, dragul meu, nu te mai necăji atât. Mă duc eu în oraş să văd ce se petrece la prăvălie."

Şi se duse. În timpul primelor trei săptămâni ale noii ei căsnicii, arsese de dorinţa să arunce o privire în registrele bărbatului ei, ca să-şi dea seama de situaţia lui financiară. Ce noroc că Frank trebuia să stea la pat!

Prăvălia era situată nu departe de Five Points. Acoperişul ei nou strălucea deasupra vechilor ziduri înnegrite de fum. Un umbrar de scânduri se întindea peste trotuar până în stradă. Era susţinut de stâlpi prinşi între ei prin bare de fier, de care erau legaţi cai şi catâri. Dobitoacele, cu pături rupte sau cu bucăţi de pernă pe spate, stăteau cu capul plecat, încercând să se apere de ceaţa îngheţată. Înăuntru te-ai fi crezut la Bullard în Jonesboro, doar că lipseau toţi acei gură-cască care, aşezaţi în faţa sobei fierbinţi, se dondăneau, mestecau tutun şi scuipau în lădiţele cu nisip. Prăvălia lui Frank era şi mai mare şi mai întunecată decât aceea a lui Bullard. Umbrarul de scânduri oprea aproape toată lumina zilei şi numai câteva geamuri strâmte, tăiate în zidurile laterale şi murdărite de muşte, lăsau să pătrundă puţină lumină difuză. Podeaua era acoperită cu rumeguş de lemn. Peste tot numai praf şi murdărie. În faţă se-ngrămădeau pe rafturi baloturi de stofă ţipătoare, porţelanuri, vase de bucătărie şi diferite alte obiecte într-o aparenţă de ordine, dar în odaia din spate era un adevărat haos.

Obiectele cele mai diferite se îngrămădeau acolo, claie peste grămadă, pe pământul bătătorit. Scarlett deosebi în semiîntunericul din odaie cutii şi baloturi de mărfuri, pluguri şi hamuri, şei şi coşciuge de brad. Mobile de ocazie din lemn ordinar, dar şi altele de mahon sau lemn de trandafir se îngrămădeau în umbră, de unde licărea câteodată reflexul unei mobile tapisate cu o catifea bogată sau cu brocart lucios. Vase de noapte, căni şi lighene erau răspândite pe jos. Pe lângă pereţi se înşirau lăzi mari, dar era atât de întuneric, încât Scarlett trebui să apropie o lampă ca să-şi dea seama că erau pline de seminţe, de cuie, de lacăte şi de unelte de tâmplărie.

"Aş fi crezut că un bărbat atât de pisălog şi de tipicar ca o fată bătrână are mai mult simţul ordinii", gândi ea ştergându-şi mâinile murdare cu batista. "Parcă ar fi o cocină de porci. Aşa se ţine o prăvălie? De şi-ar de osteneala să le cureţe puţin şi să le expună acolo unde le-ar putea vedea lumea, le-ar putea vinde mult mai repede. Judecând după ce văd, cine ştie în ce hal o să-i găsesc registrele. Hai să aruncăm o privire asupra socotelilor!"

Şi Scarlett luă lampa şi trecu în celălalt colţ al prăvăliei. Willie, vânzătorul, îi dădu fără nici un chef registrul gros şi murdar. Era evident că, cu toată tinereţea lui, împărtăşea părerea lui Frank că femeile n-au ce căuta în afaceri. Dar Scarlett îl puse la locul lui cu câteva vorbe mai aspre şi-l trimise să-şi ia masa. Când vânzătorul părăsi prăvălia, se simţi mai la largul ei, căci atitudinea lui o enerva. Apropie de soba care duduia un scaun cu fundul crăpat, îşi ghemui un picior sub ea şi puse registrul pe genunchi. Era ora mesei şi străzile erau pustii. Nu se va ivi nici un client care s-o deranjeze.

Întoarse încet paginile, purecând şirurile de nume şi coloanele de cifre scrise cu caligrafia neciteaţă dar ordonată a lui Frank. Era întocmai cum îşi închipuise. Încruntă din sprâncene, descoperind o nouă dovadă a lipsei de spirit comercial a soţului ei. În dreptul numelor pe care le cunoştea atât de bine, ca Merriwether ori Elsing, figurau sume al căror total se ridica la cel puţin cinci sute de dolari. Cinci sute de dolari împrumutaţi, datorii vechi câteodată de mai multe luni! Judecând după spusele lui Frank asupra sumelor datorate de "unii", Scarlett crezuse că era vorba de mult mai puţin. Dar chiar atât!

"Dacă nu pot plăti, de ce continuă să mai cumpere?" îşi zise ea indignată. "Şi dacă el ştie că nu pot plăti, de ce continuă să le dea pe datorie? Cei mai mulţi dintre ei ar putea plăti dacă Frank ar şti cum să procedeze. Elsing-ii ar putea cu siguranţă, de vreme ce au putut oferi lui Fanny o rochie de satin şi o nuntă atât de costisitoare. Frank are suflet prea bun, şi oamenii profită. De-ar încasa măcar jumătate din bani, ar putea cumpăra gaterul şi nu s-ar mai lăsa rugat atâta, ca să-mi dea banii pentru impozite."

Şi deodată se simţi şi mai indignată: "Când mă gândese că are pretenţia să conducă un gater, Doamne Sfinte! Dacă transformă prăvălia în societate filantropică, oare cum îşi închipuie că o să câştige bani vânzând cherestea? N-ar trece nici o lună şi portăreii i-ar scoate gaterul la vânzare. Aş conduce gaterul mult mai bine ca el şi, oricât nu m-aş pricepe în materie de cherestea, fac rămăşag că aş şti să pun pe roate gaterul mai bine ca el."

Era un gând cel puţin surprinzător. O femeie mai pricepută în afaceri ca un bărbat! Gând revoluţionar pentru Scarlett, care fusese crescută în tradiţia că bărbaţii erau pricepuţi, iar femeile nu prea deştepte. Bineînţeles, îşi dăduse seama că lucrul nu era prea adevărat, dar prejudecata stăruia încă. Niciodată până acum, nu i se întâmplase să dea glas acestei idei atât de extraordinare. Nemişcată, cu registrul gros pe genunchi, cu gura rămasă deschisă de uimire, se gândea că în cursul lunilor de foamete făcuse la Tara o muncă de bărbat, şi munca ei dăduse roade frumoase. Din copilărie i se băgase în cap că o femeie singură nu poate face nimic, şi totuşi până la sosirea lui Will condusese plantaţia fără ajutorul vreunui bărbat. "Ia te uită", îşi zise ea, "am impresia că o femeie ar putea face orice fără ajutorul unui bărbat. în afară de copii, şi numai Dumnezeu ştie că nici o femeie cu mintea întreagă n-ar face copii."

La gândul că era tot atât de capabilă ca un bărbat, simţi că o năpădeşte un val de mândrie şi fu cuprinsă de o dorinţă puternică să dovedească ce poate, să câştige bani singură, cum câştigau bărbaţii. Da, bani care i-ar aparţine numai ei, pentru care n-ar avea de dat socoteală nici unui bărbat.

— Aş vrea să am destui bani ca să cumpăr eu singură gaterul, zise ea tare, şi apoi oftă. "Sunt sigură că l-aş face să meargă strună şi nimeni n-ar obţine de la mine nici o aşchie pe datorie."

Oftă din nou. N-avea de unde face rost de bani. Aşadar, nici vorbă de cumpărat gaterul. Frank n-avea altceva de făcut decât să încerce să-şi recapete banii şi să cumpere gaterul. În definitiv, era un mijloc destul de sigur de a obţine bani şi, când va fi proprietarul gaterului, va găsi ea mijlocul să-l facă un om de afaceri mai destoinic decât fusese cu treburile prăvăliei.

Scarlett rupse una din ultimele foi ale registrului şi începu să copieze lista datornicilor care nu plătiseră de mai multe luni. Îndată ce se va întoarce acasă, va deschide discuţia cu Frank asupra acestei chestiuni. Îl va face să înţeleagă că oamenii aceia trebuie să-şi plătească datoriile, chiar dacă îi sunt prieteni şi chiar dacă îi vine greu să le ceară. Frank va fi probabil tulburat, căci era sfios şi voia cu orice preţ să se bucure de stima vecinilor săi. Era atât de sensibil, încât prefera să piardă bani, decât să ceară achitarea datoriilor.

Va declara fără îndoială că nimeni n-are bani cu care să-şi plătească datoriile. La urma-urmei, era poate adevărat, dar aproape toată lumea mai avea puţină argintărie sau bijuterii, sau chiar pământ. Frank se putea mulţumi cu ele în loc de bani.

Scarlett îşi închipuia ce-i va răspunde soţul ei când îi va propune un asemenea lucru. Să ia bijuteriile sau proprietăţile prietenilor săi! "Ei bine, n-are decât să se vaiete cât o vrea", se gândi ea ridicând din umeri. "O să-i spun că n-are decât să rămână sărac ca să le facă pe plac prietenilor săi, dar că eu nu ţin să rămân săracă. Frank n-o să reuşească niciodată dacă n-are puţin mai mult simţ practic. Şi trebuie să reuşească! Trebuie să câştige bani, chiar dacă va cânta găina în casa lui!"

Cu faţa încordată, cu limba între dinţi, scria de zor, când uşa de la intrare se deschise şi un curent puternic de aer rece năvăli în prăvălie. Un bărbat înalt intră în odaia murdară, cu pas uşor ca un indian. Scarlett ridică ochii şi-l văzu pe Rhett Butler. Era îmbrăcat elegant, în haine noi; avea un palton lung şi o pelerină elegantă pe umerii săi masivi. Îşi scoase pălăria şi o salută adânc, cu o mână pe plastronul plisat al cămăşii scrobite. Dinţii lui albi străluceau surprinzător pe faţa oacheşă, iar ochii o priveau cu îndrăzneală.

— Scumpă doamnă Kennedy, spuse el apropiindu-se de ea. Prea scumpă doamnă Kennedy şi izbucni într-un hohot de râs.

O clipă, Scarlett se simţi tot atât de speriată ca şi când ar fi văzut o stafie, apoi scoţând repede piciorul pe care-l adusese sub ea, se ridică şi îi aruncă lui Rhett o privire glacială.

— Ce cauţi aici?

— M-am dus să fac o vizită domnişoarei Pittypat şi, aflând că te-ai căsătorit, m-am grăbit să vin să-ţi prezint felicitările mele.

Amintindu-şi de umilinţa pe care o suferise din pricina lui Rhett, obrajii i se înroşiră de ruşine.

— Nu înţeleg cum ai îndrăzneala să mă priveşti în faţă! strigă ea.

— Ba dimpotrivă! Cum ai tu îndrăzneala să mă priveşti în faţă?

— O, eşti cel mai.

— Ce-ar fi să facem pace? întrebă el cu un surâs larg, în care nu era nici ruşine pentru purtarea lui, nici dezaprobare pentru a ei.

Scarlett surâse la rândul ei, dar era un zâmbet silit, jenat.

— Ce păcat că nu te-au spânzurat!

— Mi-e teamă că şi alţii împărtăşesc aceleaşi sentimente. Hai, Scarlett, descreţeşte-ţi fruntea. S-ar zice că ai înghiţit o sabie. Nu-ţi şade bine. Ai avut desigur vreme să savurezi. hm. mica mea glumă.

— Glumă? N-am s-o uit niciodată.

— Ba da, ai s-o uiţi! Îţi iei mutra asta indignată, numai fiindcă crezi că aşa se cade şi că-ţi dă un aer respectabil. Pot să stau jos?

— Nu!

Rhett se aşeză totuşi pe un scaun lângă Scarlett şi rânji spre ea.

— Am auzit că n-ai putut să mă aştepţi nici măcar două săptămâni, zise el prefăcându-se că oftează. Ce nestatornice sunt femeile!

Cum ea nu răspunse nimic, Rhett urmă:

— Spune-mi, Scarlett, între noi fie vorba, fiindcă suntem prieteni atât de vechi şi de buni, n-ar fi fost mai cuminte să aştepţi să ies din puşcărie? Sau viaţa conjugală cu bătrânul Frank Kennedy are mai mult farmec decât nişte legături vinovate cu mine?

Ca întotdeauna când îşi bătea joc de ea, Scarlett simţi cum îi creşte mânia, dar în acelaşi timp îi era greu să nu râdă de neobrăzarea lui.

— Nu fi absurd.

— N-o să te superi dacă o să-mi satisfaci curiozitatea asupra unui punct care m-a chinuit o vreme? Spune, n-ai simţit o repulsie feminină, delicateţea ta n-a fost supusă unei încercări prea grele, prin faptul că te-ai măritat nu cu unul, ci cu doi bărbaţi pentru care n-aveai nici dragoste, nici afecţiune? Sau am fost greşit informat asupra pudorii femeilor sudiste?

— Rhett!

— Asta-i, am răspunsul. Am bănuit întotdeauna că femeile au o tărie şi o putere de rezistenţă necunoscute bărbaţilor, deşi în copilărie mi se băgase în cap că sunt fiinţe firave, duioase şi simţitoare. Dar, la urma-urmei, după codul manierelor din Europa, nu e nevoie de dragoste între soţ şi soţie. Se pare că e de prost gust! Am socotit întotdeauna că europenii au dreptate în această chestiune. Te căsătoreşti din interes şi iubeşti de plăcere. Sistem foarte comod, nu-i aşa? Eşti mai aproape de patria strămoşilor tăi decât credeam.

Ce plăcut ar fi fost să-i poată spune: "Nu m-am căsătorit din interes!" – dar din păcate Rhett îi cunoştea secretul şi orice protest ar fi dezlănţuit un alt nor de săgeţi veninoase.

— Dă-i înainte! zise ea calm, dar, dornică să schimbe subiectul, adăugă: Cum ai reuşit să ieşi din închisoare?

— O, zise el schiţând un mic gest cu mâna, n-a fost prea greu. M-am eliberat azi-dimineaţă. Am şantajat puţin pe unul din prietenii mei de la Washington, care ocupă un post înalt în guvernul federal. Un tip formidabil. Unul din stâlpii Uniunii. De la el cumpăram puştile şi crinolinele pentru Confederaţie. Când i s-au deschis ochii aşa cum trebuie asupra situaţiei mele tragice, s-a grăbit să folosească în favoarea mea trecerea de care se bucură, şi aşa mi-au dat drumul. Relaţiile sunt totul! Scarlett, aminteşte-ţi când vei fi arestată, numai relaţiile contează. Pe lângă ele, vina sau inocenţa nu sunt decât chestiuni de pură formă.

— Aş pune mâna în foc că nu erai nevinovat.

— Nu, acum când am ieşit din închisoare, recunosc cinstit că sunt tot atât de vinovat ca şi Cain. L-am omorât pe negrul acela. Insultase o doamnă. Ce putea face altceva un gentleman sudist? Şi, fiindcă tot am început să mă spovedesc, recunosc că am omorât şi un cavalerist yankeu într-un bar în urma unei certe. Nu m-au acuzat pentru acest fleac – şi cine ştie ce biet pârlit a fost poate de mult spânzurat în locul meu.

Vorbea cu atâta nepăsare de oamenii pe care-i ucisese, încât pe Scarlett o trecu un fior. Era cât pe ce să protesteze în numele moralei, când îşi aduse deodată aminte de yankeul care zăcea sub ulmul din Tara. Moartea lui nu apăsase mai greu pe conştiinţa ei decât aceea a unui vierme pe care l-ar fi strivit din neatenţie. N-avea dreptul să-l judece pe Rhett, când era tot atât de vinovată ca şi el.

— În sfârşit, fiindcă am apucat pe calea mărturisirilor, îţi voi spune, cu condiţia să-mi vei păstra secretul (asta înseamnă să nu-i spui nimic domnişoarei Pittypat) că banii sunt în siguranţă într-o bancă din Liverpool.

— Banii?

— Da, banii care-i interesau atâta pe yankei. Scarlett, ţi-am refuzat banii de care aveai nevoie nu din meschinărie. Dacă ţi-aş fi semnat o poliţă, ei ar fi urmărit filiera şi mă îndoiesc dacă ai fi obţinut vreun ban. Singura mea şansă era să nu fac nici o mişcare. Ştiam că banii erau totuşi în siguranţă, fiindcă, luând cazul cel mai rău, adică dacă ar fi descoperit ascunzătoarea, aş fi denunţat pe toţi patrioţii yankei care mi-au vândut muniţii şi material de război. Ce scandal ar fi ieşit! Fiindcă unii dintre ei sunt azi personalităţi importante la Washington şi, de fapt, numai teama că-mi voi descărca conştiinţa în privinţa lor m-a ajutat să ies din închisoare.

— Vrei să spui că. deţii într-adevăr aurul Confederaţiei?

— Nu tot! Dumnezeule, nu! Trebuie să fie cel puţin vreo cincizeci dintre cei care au forţat blocada şi care au pus destui bani deoparte la Nassau, ori în Anglia, ori în Canada. Nu vom fi prea bine văzuţi de confederaţii care n-au fost atât de abili ca noi. Eu deţin aproape o jumătate de milion. Gândeşte-te, Scarlett, o jumătate de milion de dolari! Dacă ţi-ai fi stăpânit natura impetuoasă! Dacă nu te-ai fi azvârlit din nou în lanţurile căsătoriei!

O jumătate de milion de dolari! La gândul unei atari sume, Scarlett simţi ca un fel de durere fizică. Cuvintele ironice ale lui Rhett n-o atingeau. Nici măcar nu le auzea, îşi închipuia cu greu că există atâţia bani în această lume sărăcită în care trăia. Atâţia bani în mâinile cuiva care-i obţinuse aşa de uşor şi care nici măcar n-avea nevoie de ei. Şi când te gândeşti că ea, spre a se apăra împotriva unei lumi duşmănoase, n-avea decât un soţ bolnav şi bătrân şi prăvălioara asta scârboasă! Era nedrept ca un netrebnic ca Rhett Butler să aibă atâţia bani şi ca ea, a cărei povară era atât de grea, să aibă atât de puţini! Simţi să-l urăşte, că eleganţa lui o scârbeşte. În orice caz, nu ea va fi aceea care-l va felicita pentru abilitatea lui! Căută cu răutate cuvinte care-l puteau jigni.

— Crezi fără îndoială că e cinstit să păstrezi banii Confederaţiei. Ei bine, eu nu. Ăsta-i furt curat. O ştii, de altfel. N-aş vrea să am asta pe conştiinţă.

— Măi, măi! Strugurii sunt prea acri astăzi! exclamă Rhett cu o strâmbătură. Vrei să-mi spui exact pe cine fur?

Scarlett rămase tăcută, întrebându-se pe cine fura Rhett, de fapt. La urma-urmei, Frank făcuse la fel, dar pe o scară mai mică.

— Jumătate din banii ăştia sunt de drept ai mei, urmă el. I-am câştigat cinstit, cu concursul unor cinstiţi patrioţi ai Uniunii, dispuşi să-şi vândă patria pentru un câştig de sută la sută. O altă parte provine din plasamentele mele. La începutul războiului am cumpărat bumbac ieftin şi l-am vândut cu doi dolari kilogramul, când ţesătoriile englezeşti plângeau după el. O altă parte provine din speculaţiile asupra alimentelor. De ce să-i las pe yankei să culeagă roadele muncii mele? Restul, însă, aparţine Confederaţiei. Da, acest rest provine din bumbacul confederat pe care am reuşit să-l scot din ţară şi pe care l-am vândut la Liverpool, cu preţuri astronomice. Mi se dăduse acest bumbac pe încredere, ca să cumpăr în schimb hamuri şi şei, puşti şi tunuri. Şi am înţeles să-mi îndeplinesc cu bună credinţă misiunea. Aveam ordin să depun aurul pe numele meu la băncile engleze, ca să pot avea credit. Îţi aminteşti că atunci când blocada s-a înăsprit, n-am putut să mai fac să intre sau să iasă vreun vas din vreun port confederat. Aşa s-a făcut că banii au rămas în Anglia. Ce trebuia să fac? Să fi retras ca un dobitoc tot acest aur din băncile engleze şi să fi încercat să-l repatriez prin Wilmington, pentru ca yankeii să pună mâna pe el? Din vina mea a devenit oare blocada mai strictă? Din vina mea n-a triumfat oare cauza noastră? Banii aparţineau Confederaţiei. Ei bine, nu mai există Confederaţie acum. deşi nu ţi-ai da seama de asta auzindu-i pe unii cum vorbesc. Cui ar trebui să dau banii? Guvernului yankeu? Mi-ar displace teribil să mă ia oamenii drept hoţ!

Uitându-se la Scarlett ca şi când ar fi aşteptat cu îngrijoarare părerea ei, scoase un port-ţigaret de piele din buzunar şi luă o ţigară lungă, a cărei aromă o respiră cu aerul unui cunoscător.

"Lua-l-ar naiba!" gândi Scarlett. "Îmi taie întruna craca de sub picioare. E întotdeauna ceva putred în argumentele lui, dar nu izbutesc niciodată să ştiu ce anume."

— Ar trebui să împărţi aceşti bani celor în nevoie, declară ea cu demnitate. Confederaţia nu mai există, dar au mai rămas o mulţime de confederaţi care mor de foame cu familiile lor.

Rhett îşi dădu capul pe spate şi râse cu insolenţă.

— Nu eşti niciodată mai delicioasă şi mai absurdă decât atunci când spui o ipocrizie. Spune întotdeauna adevărul, Scarlett. Tu nu ştii să minţi. Irlandezii mint foarte prost. Hai, fii sinceră. Puţin îţi pasă de sărmana Confederaţie, şi-ţi pasă şi mai puţin de confederaţii care mor de foame. Ai protesta în gura mare dacă aş manifesta intenţia de a împărţi aceşti bani, fără a începe prin a-ţi da ţie partea leului.

— N-am nevoie de banii tăi, începu ea, încercând să-şi păstreze calmul şi demnitatea.

— A, nu! Ba te mănâncă palmele. Dacă ţi-aş arăta o monedă, te-ai repezi la ea.

— Dacă ai venit aici ca să mă insulţi şi ca să-ţi baţi joc de sărăcia mea, prefer să-ţi spun imediat la revedere, zise ea încercând să se descotorosească de registrul greu, spre a se putea ridica şi a da mai multă greutate cuvintelor ei.

Cât ai clipi din ochi, Rhett o prinse de mână şi, aplecat asupra ei, o sili, râzând, să se aşeze.

— Când vei înceta să te superi de câte ori ţi se spune adevărul? Nu te jenează să spui oamenilor ce crezi despre ei – atunci de ce te jenează când îi auzi spunând ce cred ei despre tine? Nu te insult. Cred că, de fapt, cupiditatea este o calitate.

Scarlett nu era prea sigură ce înseamnă cupiditate, dar văzând că el o considera o calitate, tăcu din gură.

— De altfel, urmă Rhett, n-am venit aici ca să-mi bat joc de sărăcia ta, ci să-ţi urez viaţă lungă şi noroc în căsătorie. Apropo, ce spune Suellen de festa pe care i-ai jucat-o?

— Care festă?

— Felul cum i l-ai şterpelit pe Frank de sub nas.

— Nu l-am.

— Hai, nu căuta să schimbi vorba. Ce-a spus?

— Nimic! declară Scarlett.

Ochii lui Rhett scânteiară de ironie.

— Ce inimă bună are! Ei, să vorbim acum de sărăcia ta. După mica vizită pe care mi-ai făcut-o la închisoare, nu-i atât de mult de atunci, am fără îndoială dreptul să fiu ţinut la curent. Poate că Frank n-a avut atâţia bani cât sperai.

Nu era chip să scapi de el. De altfel, nu-i rămăsese altceva de făcut lui Scarlett decât sau să înghită obrăzniciile lui Rhett, sau să-l poftească să plece. Dar n-avea poftă ca el să plece. O înţepa cu săgeţi ascuţite, dar ceea ce spunea era adevărat. Ştia ce făcuse. Îi cunoştea purtarea, şi cunoştea şi motivele care o îndemnaseră, totuşi nu părea să aibă o părere prea rea despre ea. Cu toate că întrebările lui erau de o dezagreabilă brutalitate, păreau să izvorască dintr-un interes prietenesc. Era singura fiinţă căreia îi putea spune adevărul. Ce uşurare ar fi! Era atâta vreme de când nu mai vorbise deschis. De câte ori îşi exprima sincer părerile, lumea avea aerul jenat. O conversaţie cu Rhett nu putea fi comparată decât cu un singur lucru: cu impresia de confort şi de bunăstare pe care ţi-o dau nişte papuci vechi după ce ai dansat în pantofi prea strâmţi.

— N-ai făcut rost de bani ca să-ţi plăteşti impozitele? Să nu-mi spui că lucrurile nu s-au aranjat încă la Tara.

Vocea lui luase acum o intonaţie diferită.

Scarlett ridică repede capul şi întâlni privirea lui Rhett, surprinzând o expresie care o miră şi o nedumeri în primul moment, apoi îi aduse pe buze un surâs dulce şi fermecător, foarte rar pe chipul ei în vremurile acelea: Era o mare secătură Rhett, dar cât putea fi de drăguţ când voia să-şi dea osteneala. Ştia că nu venise s-o vadă ca s-o necăjească doar, ci ca să se asigure că găsise banii de care avea atâta nevoie. Ştia de asemenea că se grăbise să vină la ea de cum fusese eliberat, ca să-i împrumute acei bani dacă ar fi avut încă nevoie. Şi totuşi, o chinuia spunându-i cuvinte jignitoare şi ar fi negat că pentru asta venise, dacă ea i-ar fi spus-o. Cu el nu trebuia să cauţi să înţelegi. Ţinea oare la ea mai mult decât era dispus s-o recunoască, sau avea alte motive? Această a doua ipoteză era, fără îndoială, mai plauzibilă. Dar cine ar fi putut spune! I se întâmpla câteodată să facă lucruri atât de stranii!

— Ba da, zise ea, acum totul merge bine la Tara. Am. am găsit banii.

— Dar, pariez, nu fără greutate. Ai reuşit să te prefaci până când ai avut inelul în deget?

Încercă să nu zâmbească la această descriere precisă a purtării ei, dar nu putu împiedica o gropiţă să-i apară în obraji. Rhett se aşeză iarăşi şi-şi întinse confortabil picioarele lungi.

— Hai, vorbeşte-mi puţin de sărăcia ta. Bruta asta de Frank te-a înşelat asupra şanselor lui de reuşită? Ar merita o bătaie bună fiindcă a abuzat de o femeie fără apărare. Hai, Scarlett, povesteşte-mi tot. N-ar trebui să ai secrete faţă de mine. Nu te-am văzut oare în lumina cea mai rea?

— O, Rhett, eşti cel mai ticălos dintre. Ei bine, nu ştiu. Nu, la drept vorbind, nu m-a înşelat, dar.

Deodată Scarlett simţi o imensă plăcere să-şi descarce sufletul.

— Vezi, Rhett, dacă Frank şi-ar da osteneala să încaseze banii ce i se datorează, aş scăpa de toate grijile. Dar mai mult de cincizeci de persoane îi datorează bani şi nu vrea să le ceară. E atât de bine-crescut! Susţine că un gentleman nu poate face asta unui alt gentleman. Va trebui să aşteptăm poate luni întregi, sau chiar viaţa întreagă, înainte de a-şi recăpăta banii.

— Ei, şi ce-i cu asta? N-ai ce mânca până atunci?

— Ba da, dar. de fapt, dacă aş avea nişte bani în momentul ăsta, aş găsi repede cum să-i întrebuinţez.

Ochii îi străluciră gândindu-se la gater. Poate că.

— Pentru ce? Impozite noi?

— De ce te interesează?

— Fiindcă eşti cât p-aci să-mi ceri să te împrumut! O, îţi cunosc toate şmecheriile! Şi, ceea ce-i mai nostim, e că sunt dispus să-ţi împrumut bani, fără să-ţi pretind măcar, scumpă doamnă Kennedy; acea fermecătoare garanţie pe care mi-ai oferit-o de curând. Bineînţeles, numai dacă nu insişti.

— Eşti fiinţa cea mai.

— Deloc. Voiam numai să-ţi liniştesc temerile. Ştiam că e un punct care te încurca. Nu prea mult, dar, în sfârşit, destul. Da, sunt dispus să-ţi împrumut bani, dar vreau să ştiu ce ai de gând să faci cu ei. Cred că e dreptul meu. Dacă vrei să-ţi cumperi rochii frumoase sau o trăsură, ia banii împreună cu binecuvântarea mea. Numai că, dacă-i vorba să cumperi o pereche de pantaloni noi lui Ashley Wilkes, mi-e tare teamă că voi fi silit să te refuz.

Cuprinsă de un brusc val de mânie, Scarlett se bâlbâi până ce-i veniră cuvintele:

— Ashely Wilkes n-a primit niciodată nimic de la mine! Şi nu va accepta nimic, chiar de-ar fi să moară de foame! Nu-l înţelegi! Nu ştii cât e de cinstit, cât e de mândru! Dar, fireşte, nu-l poţi înţelege, dat fiind ceea ce eşti.

— Să lăsăm deoparte epitetele injurioase. Aş putea să-ţi spun unele cu nimic mai prejos decât cele pe care le-ai găsi tu. Uiţi că, datorită domnişoarei Pittypat, sunt la curent cu faptele tale şi că biata domnişoară n-are secrete pentru cine ştie s-o asculte cu o ureche atentă. Ştiu că Ashley stă la Tara de când s-a întors de la Rock Island. Ştiu că te-ai resemnat chiar s-o găzduieşti şi pe nevasta lui, ceea ce nu trebuie să-ţi fi venit prea uşor.

— Ashley e.

— O, da, zise Rhett făcând un gest neglijent, Ashley e prea sublim, el scapă înţelegerii mele grosolane. Dar nu uita, te rog, că am urmărit cu mult interes scena de dragoste pe care ai avut-o cu el la Doisprezece Stejari şi am impresia că nu s-a schimbat prea mult de atunci. Nici tu, de altfel. Dacă amintirile mele sunt exacte, făcea o figură cam jalnică atunci şi n-avea nimic sublim în ziua aceea. Nu cred că face figură mai bună nici acum. De ce nu-şi ia familia şi nu-şi caută de lucru undeva? De ce se agaţă de Tara? Recunosc, e un capriciu al meu, dar n-am deloc intenţia să-ţi împrumut o lescaie ca să continui să-l întreţii la Tara. Între bărbaţi ne folosim de un nume urât spre a vorbi de cei ce se lasă întreţinuţi de femei.

— Cum îndrăzneşti să spui astfel de lucruri? Ashley munceşte ca un sclav!

Cu toată furia ei, Scarlett simţi cum i se moaie inima la amintirea lui Ashley reparând gardurile.

— Şi îndrăznesc să spun că nu-şi are pereche. Grozav trebuie să se priceapă la îngrăşăminte şi.

— El.

— Da, ştiu. Hai să zicem că-şi dă toată silinţa, dar nu cred să fie de prea mare ajutor. N-o să faci niciodată dintr-un Wilkes un muncitor agricol. n-are să ştie niciodată să facă ceva folositor. E o rasă pur decorativă. Acum, încearcă să nu te mai înfurii şi uită observaţiile mele ordinare asupra mândrului şi onorabilului Ashely. Curios ce tenace e acest gen de iluzii chiar la femei ca tine, care au capul solid. Câţi bani vrei şi ce ai să faci cu ei?

Cum Scarlett nu răspundea nimic, Rhett stărui:

— Ce-ai să faci cu aceşti bani? Încearcă să-mi spui adevărul. E tot atât de bine ca şi când ai minţi. De fapt, e mai bine, căci dacă minţi voi sfârşi cu siguranţă prin a-ţi descoperi înşelătoria şi gândeşte-te ce greu îţi va veni. Adu-ţi întruna aminte de un lucru, Scarlett: pot să îndur totul de la tine, dar nu o minciună! Antipatia ta faţă de mine, furiile tale, toate vicleniile tale, dar nu o minciună. Hai, spune-mi, de ce ai nevoie de aceşti bani?

Scoasă din sărite de atacul împotri va lui Ashley, Scarlett ar fi dat orice ca să-l scuipe în obraz pe Rhett şi să respingă cu mândrie propunerea lui. O clipă, era gata să se lase cuprinsă de furie, dar bunul simţ o opri. Îşi înăbuşi cu greu supărarea şi se sili să găsească o expresie totodată demnă şi amabilă. Rhett se lăsă pe speteaza scaunului, îşi întinse talpa ghetelor spre sobă şi zise:

— Nimic nu mă distrează mai mult ca spectacolul frământărilor tale sufleteşti, când unul dintre principiile tale intră în conflict cu o chestiune practică, ca de pildă chestiunea banilor. Bineînţeles, ştiu că la tine partea practică va triumfa întotdeauna, dar continui să urmăresc spre a vedea dacă, într-o bună zi, partea bună din tine nu va sfârşi prin a triumfa. În ziua aceea îmi fac bagajele şi părăsesc Atlanta pentru totdeauna. Prea sunt multe femeile în care partea bună din ele triumfă. Dar, să revenim la oile noastre. Cât vrei, şi pentru ce?

— Nu ştiu exact de cât am nevoie, răspunse Scarlett pe un ton morocănos, dar aş vrea să cumpăr un gater şi cred că aş putea să-l iau ieftin. Dacă-l cumpăr, îmi vor mai trebui două căruţe şi doi catâri buni. Aş avea de asemenea nevoie de un cal şi de o trăsurică pentru folosinţa mea.

— Un gater?

— Da, şi dacă-mi împrumuţi bani, am să-ţi dau jumătate din câştig.

— Ce dracu să fac cu un gater?

— Să câştigi bani. Putem câştiga o groază de bani. Sau, dacă nu, o să-ţi plătesc dobândă. adică ce se înţelege printr-o dobândă rezonabilă.

— Cincizeci la sută e foarte bine.

— Cincizeci? Oh, glumeşti! Încetează să râzi, diavole! Vorbesc serios.

— De asta şi râd. Mă întreb dacă, în afară de mine, îşi mai dă cineva seama ce se petrece în spatele chipului ăstuia înşelător şi fermecător.

— Pe cine-ar interesa? Ascultă-mă, Rhett, şi spune-mi dacă nu ţi se pare că ar fi o afacere bună. Frank mi-a vorbit de un om care are un gater, mai sus de Strada Piersicului, şi care vrea să-l vândă. Are nevoie urgentă de bani lichizi şi l-ar vinde ieftin. Nu sunt prea multe gatere pe aici şi cum lumea reconstruieşte. am putea vinde lemn de construcţie la preţuri fabuloase. Omul ar continua să conducă gaterul, pentru un salariu fix. Dacă Frank ar avea bani, ar cumpăra el însuşi gaterul. Cred că intenţiona să-l cumpere cu banii pe care mi i-a dat să plătesc impozitele.

— Bietul Frank! Ce-o să spună când va afla că i l-ai suflat? Şi-apoi, cum o să-i explici că ţi-am împrumutat bani, fără să-ţi compromiţi reputaţia?

Scarlett nu se gândise la asta, preocupată doar de gândul la câştigul pe care i-l va aduce gaterul.

— Ei bine, e simplu! N-am să-i spun nimic.

— Va şti totuşi că n-ai găsit banii pe drum.

— Îi voi spune. da, îi voi spune că am vândut cerceii mei cu diamante. Tot am intenţia să ţi-i dau. Asta va fi garanţia mea.

— N-aş vrea să-ţi iau cerceii.

— Dar n-am nevoie de ei. Nu-mi plac. De altfel, nici nu sunt de fapt ai mei.

— Dar ai cui sunt?

Scarlett revăzu în gând cadavrul yankeului, în uniformă albastră, întins în holul de la Tara.

— Mi-au fost lăsaţi de cineva care a murit. Aşa că sunt ai mei. Ia-i! Mi-e totuna! Prefer banii în locul lor.

— Dumnezeule, exclamă Rhett pierzându-şi răbdarea, nu te gândeşti niciodată la nimic altceva decât la bani?

— Nu, răspunse ea cu sinceritate, aţintindu-şi asupra lui ochii ei verzi şi duri. Dacă ai fi trecut prin ce am trecu eu, ai face la fel. Mi-am dat seama că banii sunt lucrul cel mai însemnat în lume şi, martor mi-e Dumnezeu, sunt hotărâtă să nu-mi mai lipsească niciodată.

Îşi reaminti de ziua aceea arzătoare şi de pământul roşu şi moale care-i servise drept pernă, atunci, în spatele ruinelor de la Doisprezece Stejari. Îşi aminti de refrenul pe care inima ei nu încetase să-l repete: "N-o să mai am niciodată burta goală. N-o să mai am niciodată burta goală."

— Într-o zi voi avea bani, mulţi bani, ca să mănânc tot ce-mi va place. Niciodată n-o să mai fie pe masa mea fiertură de proumb sau mazăre uscată. Voi avea haine frumoase. Vor fi toate de mătase.

— Toate?

— Da, toate, răspunse Scarlett fără să-şi dea osteneala măcar de a roşi din cauza aluziei. Voi avea destui bani pentru ca yankeii să nu-mi poată lua niciodată Tara. Voi pune un acoperiş nou pe casa de la Tara, voi reconstrui magazia, voi avea catâri frumoşi pentru arat, şi am să scot mai mult bumbac decât ai văzut vreodată. Wade va avea, în sfârşit, tot ce-i trebuie. Îi voi da ce-şi va dori. Ai mei nu vor mai avea niciodată stomacul gol. O să vezi. Mă voi ţine de cuvânt. Fireşte, nu mă poţi înţelege. Eşti atât de egoist. Şi-apoi, tu n-ai avut niciodată să te temi că vei fi dat afară din casa ta de un carpetbagger. Nu ţi-a fost niciodată frig, n-ai umblat niciodată în zdrenţe, n-ai fost niciodată silit să munceşti ca un ocnaş ca să nu mori de foame.

— Am stat opt luni în armata confederată, zise Rhett calm. Nu cunosc un loc mai bun ca să înveţi să mori de foame.

— În armată! Dar n-ai cules niciodată bumbac, nici n-ai semănat porumb. N-ai. a, nu, nu-ţi bate joc de mine!

Rhett îi luă mâinile.

— Nu-mi bat joc de tine. Râdeam constatând deosebirea ce există între ceea ce pari şi ceea ce eşti cu adevărat. Îmi aminteam de asemenea de întâia oară când te-am văzut la picnicul Wilkes-ilor. Purtai o rochie verde şi pantofi de aceeaşi culoare. Toţi bărbaţii se-nvârteau în jurul tău şi erai plină de tine. Aş pune rămăşag că pe atunci nu ştiai nici câţi penny sunt într-un dolar. În ziua aceea n-aveai decât o singură idee în cap, nu te gândeai decât cum să-l cucereşti pe Ashley.

Scarlett îşi trase cu un gest brusc mâinile din ale lui.

— Rhett, dacă vrei să rămânem prieteni, nu-mi mai vorbi niciodată de Ashely Wilkes. Va fi întotdeauna un subiect de ceartă între noi, fiindcă nu-l poţi înţelege.

— Pe când tu probabil că citeşti în el ca într-o carte, declară Rhett ironic. Nu, Scarlett, dacă-ţi împrumut bani, ţin să-mi rezerv dreptul de a putea vorbi despre Ashley Wilkes cum voi crede de cuviinţă. Renunţ la dreptul de a-ţi cere dobânzi, dar la asta nu. De altfel, sunt o seamă de lucruri pe care aş vrea să le cunosc despre acest tânăr.

— Nu sunt obligată să le discut cu tine, zise ea scurt.

— Ba da. Eu sunt cel care am banii, n-o uita. Când vei fi bogată, vei putea face acelaşi lucru cu ceilalţi. E limpede că-l iubeşti încă.

— Nu-l iubesc.

— Oh, se vede chiar şi numai după felul cum îi iei apărarea.

— Nu voi tolera ca prietenii mei să fie obiect de batjocură.

— Vom vedea asta mai târziu. Hai, spune-mi, el te mai iubeşte, sau închisoarea l-a făcut să-şi schimbe sentimentele faţă de tine? Ori, poate, o fi înţeles ce comoară are în persoana soţiei lui?

Gândul la Melanie o făcu pe Scarlett să tresară. Se stăpâni cu greu să nu-i spună totul lui Rhett, explicându-i că numai onoarea îl reţinea pe Ashley lângă nevastă-sa. Deschise gura ca să vorbească, dar o închise îndată.

— Am înţeles! N-are încă destul bun-simţ ca s-o aprecieze pe doamna Wilkes. Şi viaţa aspră din închisoare nu i-a stins focul pentru tine.

— Nu văd de ce am mai discuta chestiunea asta.

— Ba, eu văd şi, pe Dumnezeul meu, sper că-mi vei răspunde, afirmă Rhett pe un ton sever, cu atât mai puţin agreabil lui Scarlett cu cât nu-i înţelegea rostul.

— Aşadar, te iubeşte încă? reluă Rhett.

— Şi dacă? strigă Scarlett scoasă din sărite. N-am nici un chef să vorbesc despre Ashley cu tine. Nu eşti în stare să-l înţelegi nici pe el, nici felul lui de a iubi. Singurul fel pe care-l cunoşti este. este felul acela de dragoste pe care-l simţi pentru fiinţe ca femeia aceea, Watling.

— Oh! exclamă Rhett moale. Aşadar, nu sunt în stare să simt decât poftele cărnii.

— Ştii bine că-i adevărat.

— Înţeleg acum de ce refuzi să discuţi această chestiune cu mine. Mâinile şi buzele mele necurate ar întina curăţenia dragostei lui.

— Ei bine, da! Cam aşa ceva.

— Grozav mă interesează această dragoste curată.

— Nu fi neobrăzat, Rhett Butler. Dacă eşti destul de mârşav ca să crezi că a fost ceva rău între noi.

— O, gândul ăsta nici nu mi-a trecut prin cap, ţi-o jur! De aceea mă interesează atât de mult toată chestiunea. Tocmai, aş voi să ştiu de ce n-a fost niciodată ceva rău între voi?

— Dacă îţi închipui că Ashely ar fi.

— Ia te uită! Va să zică Ashley e acela care a rezistat în numele moralei? Într-adevăr, Scarlett, n-ar trebui să te trădezi aşa de uşor.

Încurcată şi indignată, Scarlett aruncă o privire furioasă lui Rhett, al cărui chip liniştit era de nepătruns.

— Opreşte-te, n-am nevoie de banii tăi. În condiţiile astea, ieşi afară!

— Ba da, ai nevoie de banii mei, şi fiindcă am ajuns până aici, de ce să ne oprim? Nu pierde nimeni nimic dacă vom continua să vorbim despre o idilă atât de castă. În care nu s-a întâmplat nimic rău. Aşadar, Ashley te iubeşte pentru mintea ta, pentru sufletul tău şi pentru nobleţea caracterului tău?

Scarlett se înfioră când auzi aceste cuvinte. Bineînţeles, de aceea o iubea Ashley. Numai această certitudine îi îngăduia să îndure existenţa, această certitudine că Ashley, rob al onoarei, o iubea şi o respecta pentru toate lucrurile frumoase închise în străfundul ei şi pe care el singur le putea vedea. Numai că toate acestea pierdeau din frumuseţea lor când Rhett era cel care le punea în lumină, mai ales vorbind cu tonul lui dulceag sub care străbătea batjocura.

— Îmi revin toate idealurile tinereţii, aflând că mai poate exista o astfel de dragoste în acest veac al imoralităţii, urmă Rhett. Aşadar, simţurile nu au nici un amestec în dragostea lui pentru tine? Dragostea lui ar fi aceeaşi dacă ai fi urâtă şi dacă n-ai avea pielea asta atât de albă? Dacă n-ai avea ochii ăştia verzi care îndeamnă pe orice bărbat să se întrebe ce-ai face dacă te-ar lua în braţe? Ori, dacă nu ţi-ai mişca şoldurile în felul ăsta care constituie o provocare pentru orice bărbat sub nouăzeci de ani? Şi aceste buze care. Hai, să nu las ca poftele mele să biruie. Atunci, Ashley nu vede nimic din toate astea? Sau, dacă le zăreşte, nu-l impresionează deloc?

Scarlett nu se putu împiedica de a-şi aminti de ziua aceea din livadă, când Ashley o strânsese în braţele lui tremurătoare, când gura lui caldă o strivea pe a ei, de parcă n-ar fi vrut să-i mai dea drumul niciodată. Amintirea îi îmbujoră obrajii şi aceasta nu-i scăpă lui Rhett.

— Aşa! Va să zică te iubeşte pentru sufletul tău, zise Rhett cu vocea vibrând de supărare.

Cum de îndrăznea să atingă cu mâna lui murdară singurul lucru frumos şi sfânt în viaţa ei? Scotocea în ungherele cele mai ascunse ale vieţii ei cu cruzime şi cu răceală, şi Scarlett era gata să-i spună ceea ce dorea să afle.

— Da, exclamă ea căutând să gonească amintirea buzelor lui Ashley, mă iubeşte pentru sufletul meu.

— Dar, draga mea, el nici nu ştie măcar că ai suflet. Dacă l-ar atrage sufletul, n-ar avea nevoie să lupte împotriva ta, cum a fost silit s-o facă, spre a păstra dragostei sale caracterul ei. să-i zicem "sfânt". Ar putea să doarmă liniştit, căci la urma-urmei un bărbat poate foarte bine să admire mintea şi sufletul unei femei, rămânând totuşi un gentleman credincios soţiei sale. Totuşi, trebuie să-i vină foarte greu să împace onoarea Wilkes-ilor cu dorinţa pe care i-o trezeşte trupul tău.

— Îl judeci pe ceilalţi după tine, care eşti o fiinţă josnică!

— O, n-am spus niciodată că nu te doresc, dacă asta vrei să spui. Dar, slavă Domnului, chestiunile de onoare nu m-au încurcat niciodată. Ceea ce doresc iau cum pot. În felul ăsta n-am de luptat nici cu îngerii, nici cu demonii. Probabil că ai prefăcut viaţa lui Ashley într-un mic iad. Aproape că mi-e milă de el.

— Eu. eu să fac un iad din viaţa lui?

— Da, tu! Eşti o permanentă ispită pentru el, dar nu cedează fiindcă, la fel ca toţi cei de felul lui, sacrifică dragostea pentru ceea ce numim onoare. Şi am impresia că această atitudine nu-i aduce nenorocitului nici dragoste, nici onoare!

— Ba da, îi aduce dragoste! Vreau să spun, mă iubeşte!

— Zău? Atunci, răspunde la întrebarea pe care ţi-o voi pune şi va fi de-ajuns pentru astăzi. Pe urmă, vei putea lua banii mei ca să-i arunci în râu. Şi-aşa nu ţin la ei!

Rhett se sculă şi-şi zvârli ţigara pe jumătate fumată în scuipătoare. Gesturile lui aveau aceeaşi graţie păgână, aceeaşi putere stăpânită pe care le observase Scarlett în noaptea căderii Atlantei. Era în el ceva sinistru, care inspira oarecum teamă.

— Dacă te iubeşte, de ce dracu' te-a lăsat să vii la Atlanta ca să cauţi bani de impozite? Înainte ca să las o femeie pe care o iubesc să facă un lucru ca ăsta, aş.

— Nu ştia! Habar n-avea că eu.

— Nu crezi că ar fi trebuit să ştie? strigă Rhett cu o violenţă abia ascunsă. Iubindu-te cum zici că te iubeşte, ar fi trebuit să ghicească ce-ai putea face la disperare. Ar fi trebuit să te omoare mai degrabă decât să te lase să vii aici. şi să te lase să te adresezi. cui? Mie! Dumnezeule!

— Dar nu ştia!

— Dacă nu şi-a dat seama, înseamnă că n-are să te cunoască niciodată, nici pe tine şi nici preţiosul tău suflet.

Ce nedrept era Rhett! Ca şi când Ashley ar fi avut darul să citească în suflete! Ca şi când Ashley ar fi putut s-o oprească, chiar dacă ar fi ştiut despre ce e vorba. Deodată, însă, Scarlett înţelese că Ashley ar fi putut foarte bine s-o împiedice să recurgă la o soluţie disperată. În ziua aceea, în livadă, dacă ar fi făcut cea mai mică aluzie la posibilitatea unui alt viitor, ea nu s-ar fi gândit niciodată să vină să-l caute pe Rhett. Un cuvânt, un gest duios în clipa în care se urcase în tren, şi n-ar mai fi plecat. Dar nu făcuse decât să vorbească de onoare. Totuşi. Avea oare Rhett dreptate? Ar fi trebuit Ashley să-i ghicească planul? Goni pe loc acest gând neleal. Bineînţeles că nu bănuise nimic. Nu putea s-o creadă măcar în stare de un asemenea gest imoral. Era prea nobil pentru asta. Rhett încerca numai să-i întineze dragostea. Încerca să distrugă tot ce avea ea mai preţios. "Într-o zi", îşi zise ea, "când prăvălia şi gaterul vor merge bine şi când voi avea bani, Rhett îmi va plăti toate suferinţele şi toate umilinţele pe care mi le-a pricinuit."

Rhett o domina pe Scarlett de la înălţimea lui şi o privea cu un surâs amuzat. Nu mai păstra nici urmă din emoţia care-l cuprinsese o clipă.

— De altfel, ce te priveşte? întrebă Scarlett. E treaba lui Ashley şi a mea. Nu-i treaba ta.

Rhett ridică din umeri.

— Încă un cuvânt, Scarlett. Am pentru energia ta o admiraţie tot atât de mare pe cât de dezinteresată, şi mi-e dezagreabil văzând că târâi prea multe ghiulele de picior. Ai Tara. Ar fi destul spre a ocupa un bărbat. La asta se adaugă tatăl tău. E bolnav şi nu-ţi va mai fi niciodată de vreun ajutor. Apoi surorile tale, şi negrii. În sfârşit, acum ai şi un bărbat, şi probabil o ai în grijă şi pe domnişoara Pittypat. Şi aşa ai destule poveri fără să mai trebuiască să-l întreţii pe Ashley şi familia lui.

— Nu-l întreţin pe Ashley. Mă ajută.

— O, pentru numele lui Dumnezeu, i-o reteză Rhett nerăbdător. Să nu mai începem iar. Nu, nu ţi-e de nici un ajutor. Îl porţi în cârcă şi-l vei purta până la moarte, de n-o cădea în spinarea altcuiva. În ceea ce mă priveşte, am început să mă satur de acest subiect de conversaţie. Câţi bani vrei?

Scarlett simţi cum îi vin pe buze vorbe de ocară. După ce o jignise şi după ce întinase tot ce avea ea mai scump pe lume, îşi închipuia oare că-i va primi banii? Dar cuvintele i se opriră pe buze. Ce bine ar fi să-i poată respinge oferta cu dispreţ şi să-l dea pe uşă afară! Din păcate, numai bogaţii îşi puteau permite acest lux. Atâta timp cât va fi săracă, va trebui să îndure scene ca aceasta. Dar când va avea bani – ce gând mângâietor! – când va fi bogată, nu va răbda decât ce-i va place, nu-şi va refuza nimic din ceea ce va pofti, nu va fi politicoasă decât cu oamenii pe care-i va găsi simpatici. "Pe ceilalţi", îşi zise ea, "îi voi da pe toţi dracului, cu Rhett Butler în cap."

Plăcerea pe care i-o pricinui acest gând aprinse o scânteie în ochii ei verzi şi-i aduse un surâs pe buze. Rhett surâse la rândul său.

— Eşti încântătoare, Scarlett, exclamă el, mai ales când pregăteşti vreo răutate. Numai spre a-ţi vedea gropiţa asta în obraz, îţi voi cumpăra o duzină de catâri, dacă-ţi doreşte inima.

Uşa de la intrare se deschisese şi vânzătorul îşi făcu apariţia, cu o scobitoare în gură. Scarlett se ridică, îşi strânse şalul şi-şi legă sub bărbie panglicile pălăriei. Hotărârea ei era luată.

— Eşti ocupat azi după-amiază? Poţi să vii cu mine acum?

— Unde?

— Aş vrea să mă însoţeşti în trăsură până la gater. I-am făgăduit lui Frank să nu umblu singură cu trăsura dacă ies din oraş.

— La gater pe ploaia asta?

— Da, vreau să cumpăr gaterul acum, înainte să-ţi schimbi părerea.

Rhett izbucni într-un hohot de râs atât de zgomotos, încât vânzătorul tresări în spatele tejghelei şi aruncă o privire mirată acestui domn pe care nu-l cunoştea.

— Uiţi că eşti măritată? Doamna Kennedy nu poate fi văzută plimbându-se în trăsură la ţară cu ticălosul de Butler, pe care oamenii cumsecade nu-l primesc la ei acasă. Nu te mai gândeşti la reputaţia ta?

— Reputaţia mea! Vreau să cumpăr gaterul înainte să-ţi schimbi părerea, sau înainte ca Frank să descopere că eu sunt cumpărătoarea. Hai, Rhett, nu te lăsa rugat. Şi ce dacă plouă? Hai, să ne grăbim.

Gaterul! De câte ori se gândea la el, Frank gemea şi blestema ziua în care îi vorbise de el soţiei sale. Destul de rău că vânduse căpitanului Butler (tocmai lui!) cerceii şi cumpărase gaterul fără să-şi fi întrebat bărbatul, dar ceea ce era mai rău e că înţelegea să-l şi conducă singură. Era îngrozitor! S-ar fi zis că Scarlett n-are încredere nici în el, nici în judecata lui.

La fel ca toţi bărbaţii pe care îi cunoştea, Frank socotea că o femeie trebuie să-şi urmeze orbeşte bărbatul şi să n-aibă nici o părere personală. Plecând de la adevăr, era dispus să recunoască celor mai multe dintre femei dreptul de a face ce le trăsnea prin cap. Femeile sunt nişte fiinţe atât de bizare, încât nu e rău să le satisfaci micile lor capricii. Înzestrat cu un caracter blând şi amabil, nu era în firea lui să refuze ceva unei femei. Ar fi fost încântat să tolereze capriciile unei tovarăşe plăcute, chiar dacă pe urmă ar certa-o respectuos pentru prostia şi extravaganţa ei. Dar ideile pe care Scarlett şi le băgase în cap erau de neconceput.

Gaterul acesta, de pildă! Ce scandalizat fusese când, răspunzând întrebărilor sale, Scarlett îi declarase cu un surâs angelic că avea de gând să-l conducă ea însăşi. "Vreau să fac eu singură negoţ de cherestea." Da, aşa se exprimase. Frank nu va uita niciodată grozăvia acelei clipe. Să facă ea singură negoţ de cherestea! Era de neînchipuit. Nu exista nici o femeie în Atlanta care să facă afaceri. De fapt, Frank nu auzise niciodată despre vreo femeie care să se ocupe cu afaceri. Dacă femeile aveau nenorocirea să fie silite de greutatea vremurilor să câştige ceva bani spre a-şi ajuta familiile, o făceau discret, ca nişte adevărate doamne. Făceau prăjituri ca doamna Merriwether, pictau farfurii, coseau, primeau în pensiune ca doamna Elsing şi Fanny, erau institutoare ca doamna Meade, sau dădeau lecţii de muzică asemenea doamnei Bonnell. Aceste doamne câştigau bani, dar stăteau acasă, aşa cum se cuvine unei femei.

Dar ca o femeie să părăsească adăpostul căminului său, să se aventureze în lumea brutală a bărbaţilor, să concureze cu ei pe teren comercial, să fie expusă jignirilor şi bârfelilor, mai ales când nimic n-o silea şi când avea un bărbat în stare să-i asigure tot ce avea nevoie!

Frank nădăjduise că Scarlett voia numai să-l necăjească sau să-i facă o farsă de prost gust, dar nu întârzie să-şi dea seama că nu era deloc vorba de asta. Scarlett conducea efectiv gaterul. Se trezea înaintea lui, şi pleca cu trăsura în sus pe Stadă Piersicului, în afara oraşului, şi adeseori se întorcea mult după ce închidea el prăvălia şi venea la mătuşa Pitty la masă. În fiecare zi făcea drumul lung de câteva mile, cu unchiul Peter drept singur apărător. Bătrânul vizitiu avea misiunea s-o protejeze, misiune pe care o îndeplinea cu multă neplăcere, căci pădurile erau pline de negri eliberaţi şi de golani yankei. Reţinut la prăvălie, Frank nu putea merge la gater cu ea şi, când încercă să protesteze, ea îl puse la punct:

— Dacă nu-l ţin din scurt pe ticălosul de Johnson, va fura cherestea, o va vinde şi va băga banii în buzunar. Când voi găsi omul care-mi trebuie, îl voi lăsa să conducă gaterul în locul meu şi nu voi fi silită să mă duc atât de des. Atunci însă îmi voi petrece timpul în oraş, vânzând cherestea.

Să vândă cherestea! Asta era culmea! Adeseori Scarlett pleca de la gater câte o zi întreagă ducând cherestea clienţilor. În acele ocazii, Frank ar fi vrut să se poată băga în fundul prăvăliei şi să nu vadă pe nimeni.

Şi cum vorbea lumea despre ea! Fără îndoială că vorbea şi despre el şi-i reproşa că o lasă să se poarte într-un fel atât de puţin potrivit pentru o femeie. Era foarte jenat când câte un client îi spunea rezemându-se de tejghea: "Acum câteva minute am văzut-o pe doamna Kennedy la." Fiecăruia, de altfel, parcă-i făcea plăcere să-l ţină la curent cu deplasările soţiei sale. Toată lumea vorbea de ceea ce se întâmplase pe şantierul noului hotel în construcţie. Scarlett sosise tocmai în clipa când Tommy Wellburn dădea o comandă de lemn de construcţie unui alt negustor. Sărise din trăsurică în faţa zidarilor irlandezi şi-i spusese pe şleau lui Tommy că făcea o afacere proastă. Îi demonstrase că lemnul ei era mai bun şi mai ieftin şi, spre a-şi întări spusele, adunase din memorie o lungă coloană de cifre care-i îngădui să stabilească pe loc un deviz.

Aşadar, nu se mulţumea să se amestece printre lucrătorii aceia străini, dar mai dăduse şi o dovadă a cunoştinţelor ei matematice. Lucrul acesta era inadmisibil pentru o femeie. După ce Tommy îi acceptase devizul şi-i dăduse ei comanda, nici n-avusese măcar tactul să se retragă imediat, discret, ci rămăsese să pălăvrăgească cu contramaistrul irlandezilor, un fel de pitic care avea o reputaţie foarte proastă. Oraşul comentase evenimentul săptămâni întregi.

Colac peste pupăză, Scarlett câştiga foarte mulţi bani cu gaterul şi nici un bărbat nu putea vedea cu ochi buni pe soţia sa reuşind într-un domeniu atât de puţin feminin. Frank era cu atât mai jignit cu cât Scarlett nu-i dădea nici un ban spre a-l ajuta la prăvălie. Folosea aproape tot ce câştiga pentru Tara şi scria nesfârşite scrisori lui Will Benteen, explicându-i amănunţit ce să facă cu sumele pe care i le trimitea. În afară de asta, îl anunţase pe Frank că atunci când Tara va fi complet reparată, avea de gând să dea bani cu împrumut pe ipoteci.

"Dumnezeule!" gemea Frank de câte ori se gândea la asta. "O femeie n-ar trebui nici măcar să ştie ce e o ipotecă."

Pe vremea aceea Scarlett nutrea nenumărate proiecte pe care Frank le socotea mai îndrăzneţe unele ca altele. Spunea chiar că va deschide un restaurant pe locul fostului antrepozit ars de soldaţii lui Sherman. Frank nu era membru al vreunei societăţi de abstinenţă, dar se ridică cu înverşunare împotriva ideii. Să fii proprietarul unui restaurant era aproape tot atât de imoral ca şi când ai face din căminul tău o casă de toleranţă. De ce? Îi venea foarte greu să explice soţiei sale, care se mărginea să răspundă slabelor lui argumente print-un singur cuvânt: "Mofturi!"

— Patronii de restaurante sunt întotdeauna excelenţi chiriaşi, îi declară ea. E părerea unchiului Henry. Plătesc regulat chiriile şi-apoi, ascultă-mă, Frank, pot să construiesc restaurantul dintr-un lot de lemn de proastă calitate de care nu pot scăpa şi, odată construit, aş găsi să-l închiriez cu preţ bun. Cu banii de pe chirie, cu ceea ce scot de la gater şi cu ceea ce mi-ar aduce împrumuturile mele ipotecare, aş putea să mai cumpăr câteva gatere.

— La ce-ţi trebuie alte gatere, fetiţa mea? strigă Frank speriat. Dimpotrivă, dacă ai fi rezonabilă, ar trebui să-l vinzi pe cel pe care-l ai. Munca asta te dă gata şi ştii ce greu îţi vine să obţii un randament bun de la negrii eliberaţi pe care-i foloseşti şi.

— Într-adevăr, negrii eliberaţi nu sunt buni de nimic, încuviinţă Scarlett, trecând peste aluzia lui Frank cu privire la vânzarea gaterului. Domnul Johnson pretinde că nu ştie niciodată dimineaţa dacă va avea o echipă completă. Nu te mai poţi bizui pe negri. Lucreză o zi sau două şi apoi se odihnesc până ce-şi mănâncă salariul. Oricând te poţi aştepta ca întreaga echipă să lase lucrul baltă şi să plece. Cu cât îmi dau mai mult seama de efectele emancipării, cu atât mai mult constat că s-a comis o adevărată crimă. E pur şi simplu distrugerea negrilor. Sunt mii şi mii care stau degeaba, iar cei pe care-i avem la gater sunt atât de leneşi, atât de incapabili, încât mai bine te lipseşti de ei. Dacă mai ai şi nenorocul să-i ocărăşti ori să le dai câte un ghiont, fireşte spre binele lor, îţi vine pe cap Biroul Eliberaţilor.

— Fetiţa mea, n-ar trebui să-l laşi pe domnul Johnson să-i bată pe aceşti.

— Nu, bineînţeles că nu, replică nerăbdătoare Scarlett. Nu ţi-am spus chiar acum că yankeii m-ar băga la răcoare dacă l-aş lăsa să-şi facă de cap?

— Pariez că în toată viaţa lui, tatăl tău n-a bătut niciodată un negru.

— Ba da, unul singur. Un băiat de la grajd care nu-i ţesălase calul după o zi de vânătoare. Dar, Frank, pe vremea aceea era altfel. Cu eliberaţii nu-i acelaşi lucru, şi un bici bun n-ar strica unora dintre ei.

Frank nu era surprins numai de vederile şi de proiectele soţiei sale, ci şi de felul cum se schimbase în cele câteva luni de la nuntă. Scarlett nu mai era mica fiinţă blândă şi fermecătoare pe care o luase de soţie. În scurta perioadă cât îi făcuse curte, crezuse că nu văzuse niciodată femeie mai adorabilă în reacţiile ei faţă de viaţă, mai neştiutoare, mai sfioasă, mai neajutorată. Acum, toate direcţiile ei erau bărbăteşti. Deşi avea obraji trandafirii, gropiţe şi surâdea fermecător, vorbea şi se purta ca un bărbat. Tonul ei era precis şi poruncitor şi era în stare să ia o hotărâre imediat, fără toate micile tergiversări caracteristice femeilor. Ştia ce voia şi, ca un bărbat, o lua pe drumul cel mai scurt spre a-şi ajunge ţinta, nu pe căi lăturalnice şi ascunse cum fac de obicei femeile.

Frank mai întâlnise şi înainte femei autoritare. Ca toate oraşele Sudului, Atlanta avea un contingent serios de femei în vârstă care nu înţelegeau să se lase duse. Nimeni nu putea fi mai despotică decât voinica doamnă Merriwether, mai poruncitoare decât plăpânda doamnă Elsing, mai abilă când era vorba să obţină ce voia decât doamna Whiting, cu tot părul ei alb şi vocea dulce. Dar oricare ar fi fost mijloacele folosite de aceste doamne spre a-şi atinge scopurile, rămâneau totuşi mijloace demne de o femeie. Se plecau respectuos în faţa părerii bărbaţilor, chiar dacă făceau apoi ce le tăia capul. Aveau tactul să pară că se lasă conduse de bărbaţi, şi asta avea multă însemnătate. Dar Scarlett nu se lăsa dusă de nimeni şi-şi conducea atât de bine treburile, la fel ca un bărbat, încât tot oraşul o vorbea de rău.

"Şi", zice Frank, nenorocit, "probabil că mă vorbesc şi pe mine de rău, fiindcă îi dau voie să se poarte în felul acesta."

Şi-apoi, mai era şi acel Butler. Desele lui vizite în casa mătuşii Pitty erau cea mai mare umilinţă. Lui Frank îi fusese întotdeauna antipatic, chiar când făcuse afaceri cu el înainte de război. Blestema adeseori ziua când îl adusese pe Rhett la Doisprezece Stejari şi-l prezentase prietenilor săi. Îl dispreţuia pentru cinismul cu care speculase în timpul războiului şi-l condamna pentru că nu se înrolase. Numai Scarlett ştia de cele opt luni pe care Rhett le petrecuse în rândurile armatei confederate, căci Rhett o rugase cu prefăcută spaimă să nu vorbească niciodată de această "ruşine", oricui ar fi. În sfârşit, Frank îl dispreţuia mai ales pentru că păstrase aurul Confederaţiei, pe când oamenii cinstiţi, ca amiralul Bulloch şi mulţi alţii, care se aflaseră în aceeaşi situaţie, restituiseră mii de dolari tezaurului federal. Însă lui Rhett puţin îi păsa de antipatia lui Frank şi nu-şi rărea vizitele în casa bătrânei domnişoare.

În mod ostentativ, domnişoara Pitty era aceea pe care Rhett venea s-o vadă, şi biata femeie o credea şi se fudulea cu vizitele lui. Dar Frank avea impresia foarte dezagreabilă că nu domnişoara Pitty îl atrăgea. Micul Wade ţinea şi el foarte mult la Rhett, cu toate că se arăta sperios cu cei mai mulţi, şi mergea până acolo încât îl striga "unchiul Rhett", spre marele necaz al lui Frank. El nu putea să uite că Rhett îi făcuse curte lui Scarlett în timpul războiului şi că relaţiile lor fuseseră comentate în oraş. Ce trebuie să spună lumea, acum când Scarlett se remăritase! Niciunul din prietenii lui Frank n-avea cuajul să discute cu el acest subiect, deşi nimeni nu se jena să comenteze în faţa lui felul cum Scarlett conducea gaterul.

Totuşi, Frank nu putea să nu observe că nevastă-sa şi cu el erau din ce în ce mai rar invitaţi la mese sau la petreceri şi că vizitele ce li se făceau erau din ce în ce mai puţine. Scarlett nu-i putea suferi pe cei mai mulţi dintre vecinii lor şi avea prea mult de lucru ca să vadă pe cei la care ţinea, de aceea această rărire a vizitelor n-o supăra deloc. Dimpotrivă, pe Frank îl durea.

Toată viaţa, Frank fusese stăpânit de gândul: "Ce vor zice vecinii?" şi era dezarmat în faţa permanentei indiferenţe pe care o arăta soţia lui pentru respectarea convenienţelor. Avea impresia că toată lumea o critica pe Scarlett şi că-l ţinea de rău pe el fiindcă o lăsa "să-şi piardă feminitatea". Făcea atâtea lucruri pe care un bărbat n-ar fi trebuit să i le îngăduie – dar dacă i se întâmpla să-i spună să înceteze, sau discuta cu ea ori îi făcea reproşuri, o furtună îngrozitoare se abătea asupra lui.

"Dumnezeule!" se gândea el disperat, "se înfurie mai repede şi rămâne mai multă vreme supărată decât oricare dintre femeile pe care le-am cunoscut."

Chiar atunci când toate mergeau bine, era surprinzător să vezi cu câtă repeziciune soţia glumeaţă şi drăgăstoasă care umbla cântând prin casă se putea transforma într-o fiinţă cu totul deosebită. Frank n-avea decât să zică: "Fetiţa mea, în locul tău, eu aş." şi furtuna se dezlănţuia.

Sprâncenele ei negre se apropiau în unghi drept şi, imediat, Frank începea să tremure de frică. Scarlett avea furii şi accese de turbare ca o pisică sălbatică. În clipele acelea parcă nu-i păsa nici de ce spune, şi nici de răul pe care-l puteau face cuvintele ei. După o astfel de scenă, un nor negru apăsa o vreme asupra casei. Frank pleca devreme la prăvălie şi se întorcea târziu. Pitty se ascundea în odaia ei, ca un iepure în fundul culcuşului. Wade şi cu unchiul Peter se retrăgeau în grajd şi bucătăreasa nu-şi mai părăsea plitele, ferindu-se să cânte prea tare. Numai Mammy îndura cu calm supărările lui Scarlett, căci Mammy era obişnuită de ani de zile cu Gerald O'Hara şi cu furiile lui.

Totuşi, Scarlett ar fi vrut să nu fie irascibilă. Ţinea cu adevărat să-l facă pe Frank fericit. Îi era foarte drag şi îi era recunoscătoare fiindcă salvase Tara, dar Frank o scotea din sărite.

Îi era cu neputinţă să respecte un bărbat care îi permitea să-l domine, iar atitudinea timidă şi şovăielnică pe care o lua faţă de ea sau de alţii atunci când se încurcau lucrurile o supăra cel mai mult. Ar fi putu încă trece cu vederea toate aceste lucruri şi ar fi fost chiar fericită – acum când rezolvase unele chestiuni băneşti – dacă Frank nu i-ar fi întreţinut întruna exasperarea, dovedind în fiecare clipă că habar n-are să facă afaceri şi nevrând s-o lase nici pe ea să fie un bun om de afaceri.

După cum se aştepta, refuzase să treacă la încasarea datoriilor neplătite, până când izbutise să-l silească, şi chiar şi atunci o făcea neconvins şi cerându-şi scuze. Aceasta îi dovedise lui Scarlett că familia Kennedy nu va duce decât o existenţă mediocră, atâta timp cât ea însăşi nu va câştiga banii pe care era hotărâtă să-i aibă. Ştia că Frank se va mulţumi să vegeteze toată viaţa în prăvălioara lui îmbâcsită. Părea că nu înţelege cât de nesigură era situaţia lor, nici cât era de necesar să câştigi bani în aceste vremuri tulburi, când banul era singura garanţie împotriva altor nenorociri.

Înainte de război, când viaţa era uşoară, Frank fusese poate un excelent om de afaceri, dar acum Scarlett găsea că era nesuferit de demodat şi că se încăpăţâna prea mult să aplice metodele vremurilor bune de altădată, atunci când acele vremi nu mai existau. Îi lipsea cu totul spiritul combativ atât de necesar într-o epocă tulbure. Ei bine, fiindcă ea cel puţin era combativă, va acţiona ea, fără să-l mai întrebe pe Frank dacă-i place sau nu. Aveau nevoie de bani şi ea începuse să câştige bine, deşi nu era o treabă uşoară. Tot ce avea Frank de făcut era, după părerea ei, să nu se amestece în planurile ei, care erau pe cale de a da rezultate bune.

Scarlett n-avea experienţă, şi conducerea unui gater nu era lucru uşor. În plus, concurenţa devenise mult mai aprigă, şi când se întorcea seara acasă era în general obosită, preocupată şi prost-dispusă. Dacă Frank tuşea şi îndrăznea să spună: "Fetiţo, eu asta n-aş face-o", sau: "În locul tău, n-aş face aşa", îşi stăpânea cu greu supărarea şi deseori i se întâmpla să nu şi-o stăpânească. De ce găsea întruna să-i reproşeze ceva, el care n-avea măcar energia să se apuce să câştige bani? Şi o cicălea pentru lucruri atât de neînsemnate! Ce importanţă avea în timpuri ca acestea dacă nu se comporta cum îi sta bine unei femei? Mai ales când gaterul aducea bani, de care ea, familia ei şi Tara aveau atâta nevoie, şi chiar şi Frank.

Frank tânjea după odihnă şi linişte. Războiul pe care-l făcuse cu atâta conştiinciozitate îi zdruncinase sănătatea, îi distrusese averea şi-l îmbătrânise. Nu regreta nimic, dar după patru ani de război tot ceea ce cerea vieţii era linişte şi bunătate, chipuri afectuase în jur şi aprobarea prietenilor săi. Îşi dădu curând seama că liniştea căminului trebuia plătită şi că, spre a o avea, trebuia s-o lase pe Scarlett să facă ce-o tăia capul. De aceea, fiindcă era obosit, cumpăra pacea în condiţiile fixate de soţia sa. Câteodată socotea că n-o cumpărase prea scump când, întorcându-se acasă în serile reci, Scarlett îi deschidea surâzând uşa, îi săruta vârful nasului sau al urechii, ori când, în patul lor cald, înainte de a adormi, o simţea rezemându-şi capul de umărul său. Viaţa de familie putea fi atât de plăcută când Scarlett era lăsată să-şi vadă de-ale ei! Totuşi pacea asta nu era decât aparentă, căci sacrificându-şi toate iluziile despre căsătorie, vedea că încheiase un târg în care fusese păcălit.

"O femeie ar trebui să se ocupe mai mult de căminul ei şi de familie în loc să umble hai-hui ca un bărbat", îşi zicea el. "De-ar avea un copil."

Acest gând îl făcea să surâdă şi rămânea foarte des visând la un copil. Scarlett refuzase categoric să aibă copii, dar copiii aşteaptă rar să fie poftiţi. Frank ştia că multe femei susţin că nu vor să aibă copii, dar n-o spun decât din prostie sau de frică. Dacă Scarlett ar avea un copil, l-ar iubi şi ar sta acasă să se ocupe de el, ca toate celelalte femei. Atunci ar fi silită să vândă gaterul şi necazurile lui ar lua sfârşit. Spre a fi cu totul fericite, toate femeile au nevoie de un copil, şi Frank ştia că Scarlett nu era fericită. Cu toată ignoranţa lui în materie de femei, nu era orb ca să nu-şi dea seama că uneori era nefericită. Din când în când se trezea în mijlocul nopţii şi o surprindea plângând înăbuşit în pernă. Prima oară când se trezise simţind cum tremură patul de suspinele ei, o întrebase pe un ton îngrijorat: "Fetiţo, ce s-a întâmplat?" şi ea îl respinsese cu o exclamaţie supărată: "O, lasă-mă în pace!"

Da, un copil ar face-o fericită şi ar împiedica-o să se gândească la lucruri care n-ar trebui s-o intereseze. Câteodată, Frank ofta şi se gândea că prinsese o pasăre exotică de culoarea focului şi a nestematelor, când i-ar fi convenit tot atât de mult o vrabie. De fapt, chiar mai mult.