Capitolul XXXV.

Când Scarlett părăsi închisoarea, ploua şi cerul avea o culoare plumburie. Soldaţii din piaţă se refugiaseră în barăci. Străzile erau pustii. Nu se vedea nicăieri nici un vehicul, şi Scarlett înţelese că va trebui să facă pe jos tot drumul acela lung până acasă.

Pe măsură ce înainta, focul aprins în ea de coniac se stingea. Tremura sub muşcătura vântului rece. Picăturile de ploaie o izbeau pişcându-i obrazul ca nişte înţepături de ac. Pelerina subţire a mătuşii Pitty se muie repede, atârnând acum în falduri umede. Scarlett ştia că rochia de catifea va fi complet stricată. Cât despre penele de cocoş de la pălărie, păreau la fel de puţin glorioase ca în zilele ploioase de la Tara când fostul lor posesor se plimba prin ogradă. Trotuarul era desfundat şi, pe mari intervale, intrai în noroi până la glezne. Din când în când Scarlett îşi pierdea câte un pantof în noroi şi, de câte ori se apleca să-l scoată, tivul rochiei se murdărea mai mult. Nici nu încercă măcar să ocolească băltoacele. Intra în ele, trăgând după ea fustele îngreunate. Juponul îi era ud, pantalonaşii de dantelă se udaseră şi ei şi îi îngheţau picioarele, dar puţin îi păsa de distrugerea toaletei pe care mizase atât. Leoarcă de apă, disperată, nu mai avea nici un curaj.

Cum se putea întoarce la Tara, când plecase atât de sigură pe ea? Cum le va putea spune tuturor celor de la Tara că trebuiau să plece? Şi cum va putea să părăsească ogoarele roşii, pinii uriaşi, bălţile, cimitirul familiei în care, sub umbra deasă a cedrilor, odihnea Ellen?

Ura împotriva lui Rhett Butler îi ardea inima. Ce nemernic! Nădăjduia că-l vor spânzura şi că nu va mai avea niciodată de-a face cu acest om, care o văzuse umilindu-se şi degradându-se. Fireşte, dacă ar fi vrut i-ar fi putut face rost de bani. Oh, spânzurătoarea era încă o moarte prea dulce pentru el. Slavă Domnului că n-o putea vedea acum, cu hainele leoarcă, cu părul atârnându-i, cu dinţii care-i clănţăneau. Ce hidoasă trebuie să fie, şi cum şi-ar bate joc de ea!

Negrii pe care-i întâlnea se întorceau rânjind obraznic şi o priveau cum se poticnea sau aluneca în noroi, cum iuţea pasul sau se oprea ca să-şi recapete răsuflarea sau să-şi pună pantofii. Cum îndrăzneau să râdă gorilele astea negre? Cum îndrăzneau să-şi bată joc de ea, de Scarlett O'Hara de la Tara? I-ar fi plăcut să dea ordin să fie biciuiţi până la sânge. Numai bestiile de yankei erau de vină că i-au eliberat şi le îngăduiau să-i insulte pe albi.

Ajunsă în strada Washington, priveliştea care i se oferi ochilor deveni tot atât de lugubră ca şi propriile ei gânduri. Nu văzu nimic din animaţia şi viaţa care o izbiseră pe Strada Piersicului. Pe vremuri, aici se ridicau numeroase case particulare, dar nu fuseseră reconstruite decât foarte puţine din aceste frumoase locuinţe. Nu se vedeau decât temelii înnegrite de fum şi hornuri golaşe, pe care oamenii le botezaseră "santinelele lui Sherman". Alei năpădite de bălării duceau spre maidane unde înainte fuseseră case; grădinile erau părăginite; nu se vedeau nicăieri echipaje, iar stâlpii de care se legau odinioară frâiele cailor, păreau atât de inutili! Peste tot stăpâneau doar vântul rece şi ploaia, noroiul şi arborii golaşi, tăcerea şi dezolarea. Ce ude îi erau picioarele şi ce departe era casa mătuşii Pitty!

Scarlett auzi în urma ei tropăit de copite şi se feri cât putu pe trotuarul îngust, spre a apăra pelerina mătuşii Pitty de alţi stropi de noroi. O brişcă venea încet pe stradă. Hotărâtă să ceară ajutorul vizitiului dacă era un alb, Scarlett se întoarse. Ploaia o împiedica să vadă cine era, dar când brişca ajunse în dreptul ei, deosebi un om care o privea. Scarlett avu impresia că mai văzuse chipul acesta undeva. Coborî de pe trotuar ca să vadă mai bine, şi atunci omul tuşi cu un mic aer jenat şi exclamă cu o mirare plină de bucurie:

— Dumnezeule, nu se poate să fie domnişoara Scarlett!

— O, domnule Kennedy! strigă ea apropiindu-se şi sprijinindu-se de roata plină de noroi, fără să-i pese că-şi murdăreşte rochia, n-am fost niciodată atât de fericită să întâlnesc pe cineva!

Frank Kennedy se înroşi de plăcere auzind aceste cuvinte, a căror sinceritate nu putea fi pusă la îndoială, apoi, după ce se întoarse ca să arunce o scuipătură îngălbenită de tutun, sări jos din brişcă. Scutură mâinile tinerei femei cu entuziasm, ridică prelata şi o ajută pe Scarlett să se urce.

— Ce faci, domnişoară Scarlett, singură în cartierul ăsta? Nu ştii că e primejdios? Şi eşti udă din cap până-n picioare. Ţine, înveleşte-ţi picioarele cu pătura asta!

În timp ce Frank se agita în jurul ei şi cârâia ca o găină, Scarlett se lăsa cu plăcere răsfăţată. Era aşa de bine să fii certată şi râzgâiată de un bărbat, chiar când nu era vorba decât de o fată bătrână în pantaloni, ca Frank Kennedy. Ce binefăcător contrast faţă de tratamentul brutal la care o supusese Rhett! Şi ce plăcere să vezi pe cineva din comitatul tău, când eşti atât de departe de casă! Scarlett observă că Frank era bine îmbrăcat şi că brişca era nouă. Calul părea tânăr şi bine îngrijit, dar Frank arăta mult mai bătrân decât era. Cu figura obosită, cu ochii umezi şi băgaţi în fundul unui fel de buzunar de carne fleşcăită, slăbise şi îmbătrânise mult din acel ajun de Crăciun când venise la Tara cu oamenii lui. Barba de un blond roşiatic era rară şi parcă zdrenţuită, ca şi când n-ar fi încetat să se tot tragă de ea. Totuşi, în comparaţie cu oamenii trişti şi preocupaţi pe care-i întâlnea peste tot, Frank avea un aer de prosperitate şi de bună dispoziţie.

— Ce plăcere să te văd, zise el cu căldură. Nu ştiam că eşti în oraş. Am văzut-o pe domnişoara Pittypat săptămâna trecută, dar nu mi-a spus că o să vii. Te-a. te-a însoţit cineva de la Tara?

Se gândea la Suellen, dobitocul bătrân!

— Nu, răspunse Scarlett învelindu-se cu pătura caldă. Am venit singură. Şi n-o anunţasem pe mătuşa Pitty de sosirea mea.

Frank şuieră şi calul o porni din nou.

— Toată lumea e bine la Tara?

— Oh, da, mai mult sau mai puţin.

Trebuia neapărat să găsească un subiect de conversaţie, dar îi venea aşa de greu să spună ceva. Mintea îi era ca de plumb, acum după înfrângere, şi Scarlett nu dorea altceva decât să stea la căldură, sub pătură, şi să nu se gândească la nimic. Nu voia să se gândească la Tara acum. O s-o facă mai târziu, când gândul pierderii Tarei n-o s-o mai chinuiască atâta. De-ar putea să găsească un subiect de conversaţie, care să-l ocupe pe Frank tot drumul, n-ar avea decât să murmure din când în când: "Ce bine!" şi: "Eşti, desigur, foarte priceput."

— Domnule Kennedy, sunt atât de surprinsă că te văd. Ştiu că n-a fost frumos din partea mea să întrerup legăturile cu vechii noştri prieteni, dar nu credeam că eşti la Atlanta. Îmi pare chiar că am auzit că eşti la Marietta.

— Fac afaceri la Marietta, o mulţime de afaceri. Domnişoara Suellen nu ţi-a spus că m-am stabilit la Atlanta? Nu ţi-a vorbit de magazinul meu?

Scarlett îşi aminti vag că o auzise pe Suellen vorbind de Frank şi de un magazin, dar nu dădea niciodată prea mare atenţie la ce spunea Suellen. Îi ajungea să ştie că Frank era în viaţă şi că o va scăpa într-o zi de soră-sa.

— Nu, nu mi-a spus nici un cuvânt. Ai un magazin? Înseamnă că eşti foarte capabil.

Frank păru puţin jignit aflând că Suellen nu trâmbiţase ştirea la toţi, dar complimentul lui Scarlett îi merse la inimă.

— Da, am un magazin, şi – pe Dumnezeul meu! – un magazin frumos. Lumea spune că am simţul afacerilor.

Încântat de el însuşi, râse cu râsul său înăbuşit pe care Scarlett îl găsea atât de enervant.

"Un bătrân nebun şi încrezut", îşi zise ea.

— O, domnule Kennedy, am impresia că reuşeşti în tot ce faci. Dar cum de ai izbutit să deschizi un magazin? Când te-am văzut acum doi ani, de Crăciun, mi-ai spus că n-aveai nici o lescaie.

Frank îşi drese glasul, se trase de favoriţi şi surâse timid.

— E o poveste lungă, domnişoară Scarlett.

"Slavă Domnului", gândi tânăra femeie. "O să dureze până ajung acasă". Şi spuse tare:

— Te rog, spune-mi-o.

— Îţi aminteşti ultima oară când am venit la Atlanta ca să rechiziţionăm hrană? Ei bine, la scurt timp după aceea am intrat în serviciul activ. Vreau să spun că am făcut războiul cu adevărat. Adio, intendenţă! Ce vrei, nu mai era nevoie de intendenţă, fiindcă nu se mai găsea aproape nimic care să poată fi rechiziţionat, şi m-am gândit că un om sănătos îşi avea firesc locul în linia întâi. Atunci am luptat un timp în rândurile cavaleriei, până ce am primit un glonte în umăr.

Frank părea foarte mândru, şi Scarlett exclamă:

— Groaznic!

— O, n-a fost prea grav, urmă el pe un ton condescendent, doar o rană superficială. M-au trimis într-un spital în Sud şi tocmai când urma să ies, au sosit trupele yankee. Pe Dumnezeul meu, ce-a fost! Totul a fost atât de neaşteptat, şi oricine era în stare să umble a ajutat la mutatul antrepozitelor militare şi al spitalului. Am dus totul la gară. Încărcasem un tren, când yankeii au intrat printr-o parte a oraşului. Nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să fugim cât mai repede prin cealaltă parte. Doamne, ce groaznic a fost să stai pe acoperişul unui vagon şi să priveşti cum yankeii ardeau ceea ce fuseserăm siliţi să lăsăm în gară! Gândeşte-te, domnişoară Scarlett, că au ars tot ce îngrămădisem acolo – pe mai bine de o jumătate de milă – iar noi, abia am scăpat!

— Groaznic!

— Da, groaznic! Ăsta-i adevărul! După ce ai noştri au ocupat iar Atlanta, trenul în care eram a fost expediat aici. Înţelegi, domnişoară Scarlett, asta se petrecea cu puţină vreme înainte de sfârşitul războiului, şi. înţelegi, erau o mulţime de vase, paturi, saltele şi pături, pe care nimeni nu le cerea. De drept, cred că aparţineau yankeilor. În sensul acesta sunt termenii capitulării, nu-i aşa?

— Hm. hm., răspunse Scarlett absentă.

Se încălzise şi i se făcuse somn.

— Nu ştiu nici acum dacă am făcut bine ori nu, urmă Frank oarecum belicos, dar mi-am zis că yankeii n-or să aibă ce să facă cu toate mărfurile astea. Oricum, le-ar fi dat foc. Or, noi le plătisem cu bani grei şi mi-am zis că, în fond, reveneau de drept Confederaţiei sau confederaţilor. Înţelegi ce vreau să spun?

— Da.

— Sunt fericit că eşti de părerea mea, domnişoară Scarlett. Într-un anumit sens, n-am conştiinţa împăcată. O mulţime de lume mi-a spus: "O, nu te mai gândi la asta, Frank", dar n-am ce face. Crezi că am avut dreptate?

— Desigur, răspunse Scarlett, întrebându-se ce oare îi spusese nebunul ăsta bătrân.

Se pare că era vorba de un conflict cu conştiinţa lui. Când un bărbat a ajuns la vârsta lui Frank, ar trebui să ştie că nu trebuie să-şi bată capul cu lucruri fără importanţă. Dar aşa era el – nervos şi tipicar ca o fată bătrână.

— Sunt fericit că te aud spunând-o. După capitulare, aveam circa zece dolari de argint. Era tot ce posedam pe lume. Ai aflat ce au făcut yankeii la Jonesboro cu casa şi cu prăvălia mea. Nu ştiam ce să fac. Atunci, cu cei zece dolari ai mei, am pus acoperiş la o prăvălie veche de lângă Five Points, am dus acolo materialele spitalului şi am început să le vând. Toată lumea avea nevoie de vase, de paturi şi de saltele. Vindeam ieftin, pentru că aveam impresia că toate mărfurile astea aparţineau aproape tot atât de mult celorlalţi ca şi mie. Totuşi, am reuşit să pun nişte bani deoparte. Am cumpărat alte mărfuri, şi am făcut treabă bună. Dacă se-ndreaptă lucrurile, cred că voi câştiga bani mulţi.

Auzind cuvântul "bani", Scarlett ciuli urechile şi se scutură din toropeală.

— Spui că ai câştigat bani?

Frank era încântat de interesul pe care i-l arăta Scarlett. În afară de Suellen, prea puţine femei îi acordaseră altceva decât o atenţie de moment şi era foarte măgulit să vadă pe fosta frumuseţe a comitatului sorbindu-i cuvintele. Lăsă hăţurile să atârne astfel încât calul să meargă mai încet şi să-şi poată sfârşi povestea înainte de a ajunge la destinaţie.

— Nu sunt milionar, domnişoară Scarlett, şi în comparaţie cu ce aveam altădată, ceea ce am acum e foarte puţin. Dar anul acesta am câştigat totuşi o mie de dolari. Fireşte, am întrebuinţat jumătate ca să repar magazinul, să mai cumpăr mărfuri şi să plătesc chiria. Totuşi, am realizat un beneficiu net de cinci sute de dolari şi, cum vremurile par să se îndrepte, la anul cred că o să am un beneficiu net de două mii de dolari. Şi ştiu ce-am să fac cu ei, căci mai am încă un plan.

Întorsătura pe care o luă conversaţia deşteptă brusc curiozitatea lui Scarlett. Clipi din gene şi se apropie de Frank.

— Ce înţelegi prin asta, domnule Kennedy?

Omul râse şi scutură hăţurile.

— Pariez că te plictiseşti să mă auzi vorbind de afaceri, domnişoară Scarlett. O femeie frumoasă nu trebuie să se priceapă la afaceri.

"Ce bătrân prost!"

— O, ştiu că nu mă pricep, dar mă interesează atâta! Povesteşte-mi, te rog, tot şi explică-mi dacă nu înţeleg.

— Ei bine, e vorba de un gater.

— Un ce?

— Un fel de fabrică de cherestea în care se taie butucii şi se fac scânduri. Nu l-am cumpărat încă, dar asta nu va întârzia. Proprietarul lui, unul Johnson, care stă mai sus de Strada Piersicului, vrea să-l vândă. Are mare nevoie de bani lichizi. Dacă vom face afacerea, va conduce gaterul în locul meu şi-l voi plăti cu săptămâna. E unul din singurele gatere care au mai rămas în picioare, domnişoară Scarlett. Yankeii le-au distrus aproape pe toate. Un gater e o mină de aur. Poţi vinde scândurile la orice preţ. Yankeii au ars atâtea case, încât lumea n-are unde să stea. Oamenii par a fi cuprinşi de nebunia reconstrucţiei. Nimeni n-are destule scânduri şi toţi ard de nerăbdare să-şi facă rost. Populaţia Atlantei creşte văzând cu ochii. Oamenii de la ţară nu se pot descurca singuri, acum când nu mai au negri şi când yankeii şi carpetbagger-ii care mişună prin ţară încearcă să ne despoaie. Atunci, vin cu toţii aici. În scurtă vreme Atlanta va deveni un mare oraş. Şi va fi mare nevoie de lemn la construirea caselor. De aceea voi cumpăra gaterul îndată ce. îndată ce mi se vor achita câteva din poliţele care mi se datorează. La anul, pe vremea asta, voi fi mai în largul meu. Sper. nădăjduiesc că ştii de ce ţin atâta să câştig bani.

Roşi şi începu să se bâlbâie. "Iată-l că se gândeşte la Suellen", îşi zise Scarlett cu dezgust.

O clipă îi trecu prin cap să-i ceară s-o împrumute cu trei sute de dolari, dar alungă repede gândul. Va fi jenat, se va bâlbâi, se va pierde în scuze, dar nu-i va împrumuta. Muncise din greu ca să pună banii ăştia deoparte, în nădejdea că se va căsători cu Suellen la primăvară şi, dacă-i împrumuta ei, înseamnă să amâne iar căsătoria. Chiar dacă i-ar făgădui după ce ea i-ar trezi compătimirea şi i-ar arăta că e o datorie faţă de viitoarea lui familie, ştia că Suellen s-ar împotrivi. Prea se temea să nu rămână fată bătrână, aşa că s-ar lupta ca o leoaică dacă cineva ar încerca să întârzie nunta.

Ce găsea oare la morocănoasa şi plângăreaţa de Suellen nebunul ăsta bătrân, încât nu se gândea decât cum să-i ofere un cămin? Suellen nu merita nici să aibă un bărbat iubitor, nici să împartă cu el câştigurile unei prăvălii şi ale unui gater. Din clipa în care Suellen va avea ceva bani, va deveni de nesuferit şi în nici un caz nu va ajuta Tara. Dacă ar avea toalete şi i s-ar spune "doamnă" – puţin i-ar păsa dacă Tara ar fi vândută de fisc sau distrusă.

În timp ce se gândea la viaţa liniştită ce o aştepta pe Suellen, pe lângă existenţa precară pe care ar trebui s-o ducă ea, Scarlett simţi cum se înfurie împotriva nedreptăţii destinului. Repede îşi întoarse capul, de teamă ca Frank să nu-i surprindă expresia. Era pe cale să piardă tot ce avea, în timp ce Sue. şi deodată luă o hotărâre.

Suellen nu-l va avea nici pe Frank, nici prăvălia, nici gaterul!

Suellen nu le merita. Le va avea ea! Se gândi la Tara şi-l revăzu pe Jonas Wilkerson, veninos ca un şarpe, în josul scării, şi simţi că trebuie să se agaţe de ultima epavă a naufragiului vieţii ei. Rhett fusese o decepţie, dar Dumnezeu i-l trimisese pe Frank.

Dar cum să-şi ajungă scopul? Absentă, privi cum cădea ploaia şi strânse pumnii. "Voi ajunge oare să-l fac s-o uite pe Sue şi să mă ia pe mine? Dacă era cât pe ce să reuşesc cu Rhett, nu văd de ce n-aş reuşi cu Frank." Clipi din gene şi-şi aminti privirea asupra însoţitorului ei. "Fără îndoială, nu-i frumos", îşi zise ea, calm. "Are dinţii stricaţi, gura îi miroase urât şi e destul de bătrân ca să-mi fie tată. În plus, e nehotărât, timid, şi bine intenţionat. Nu cunosc defecte mai mari la un bărbat. În orice caz, e un gentleman, şi cred c-o să mă înţeleg mai bine cu el decât cu Rhett. Sigur că voi putea să-l manevrez mai uşor decât pe Rhett. Şi-apoi, cerşetorii n-au de ales."

Gândul că Frank era logodnicul lui Suellen nu trezi nici o remuşcare. După totala prăbuşire morală care-o adusese la Atlanta şi la Rhett, să fure bărbatul făgăduit surorii ei i se părea o chestiune minoră, de care n-ar avea rost să se încurce.

Odată cu această nouă speranţă, încrederea îi reveni şi uită că-i era frig la picioare. Se uită la Frank atât de stăruitor, încât acesta manifestă o oarecare emoţie. Dar deodată Scarlett îşi plecă repede ochii, amintindu-şi de cuvintele lui Rhett: "Am văzut ochi ca ai tăi într-un duel cu pistolul. Nu trezesc nici o ardoare în pieptul unui bărbat."

— Ce e, domnişoară Scarlett? Ţi-e frig?

— Da, răspunse ea la întâmplare, şi adăugă: Te-ar supăra dacă aş pune mâna în buzunarul paltonului dumitale? E atât de frig, şi manşonul meu e ud pe dinăuntru.

— Vai de mine. Cum de nu! Şi n-ai mănuşi. Ce dobitoc sunt! Vorbesc verzi şi uscate, când dumneata probabil că eşti îngheţată şi ai nevoie de un foc bun. Hâi, Sally! De fapt, domnişoară Scarlett, aveam capul atât de plin de poveştile mele, că nici nu te-am întrebat ce făceai în acest cartier la ora asta târzie?

— Am fost la postul de comandă al yankeilor, răspunse ea fără să se gândească.

Surprins, Frank îşi ridică sprâncenele de culoarea nisipului.

— Dar bine, domnişoară Scarlett! Soldaţii. De ce.?

"Sfântă Fecioară, fă să găsesc o minciună!" se rugă ea în grabă. Nu trebuia pentru nimic în lume ca Frank să bănuiască măcar că se dusese să-l vadă pe Rhett. Frank îl considera un ticălos şi socotea primejdios pentru o femeie cinstită să-i adreseze cuvântul.

— Am fost. am fost acolo ca să văd dacă. dacă nu cumva ofiţerii ar putea cumpăra nişte broderii ca să le trimită soţiilor lor. Brodez foarte bine.

Frank se lăsă pe spate, îngrozit. Era uluit. Perplexitatea şi indignarea se luptau în el.

— Te-ai dus la yankei. păi bine. domnişoară Scarlett, n-ar fi trebuit. Tatăl dumitale desigur că habar n-are. Domnişoara Pittypat.

— O, am să mor dacă o să spui mătuşii Pitty! strigă Scarlett care, cu adevărat îngrijorată, începu să plângă.

Lacrimile îi curgeau uşor, căci îi era frig şi se simţea nenorocită; totuşi, efectul fu surpinzător. Frank n-ar fi fost nici mai jenat, nici mai încurcat dacă Scarlett s-ar fi apucat deodată să-şi scoată rochia. De mai multe ori plescăi din limbă şi şopti "Vai de mine, vai de mine!", făcând mari gesturi inutile. Un gând îndrăzneţ îi trecu prin minte: Ce-ar fi să atragă capul lui Scarlett pe umărul lui şi să-l mângâie? Dar cum nu făcuse asta niciodată cu nici o femeie, nu ştia cum să înceapă. Scarlett O'Hara, atât de frumoasă, atât de veselă, plângând în trăsura lui! Scarlett O'Hara, cea mai mândră dintre fetele cele mai mândre, încercând să vândă broderii yankeilor! I se rupea inima.

Scarlett plângea întruna. Din când în când lăsa să-i scape câteva cuvinte, şi Frank începu să înţeleagă că totul nu mergea prea bine la Tara. Domnul O'Hara continua să nu mai fie deloc "el însuşi". Nu era destulă mâncare pentru atâtea guri. Trebuise să vină la Atlanta ca să încerce să câştige nişte bani, pentru ea şi fiul ei. Frank plescăi din nou din limbă, şi deodată îşi dădu seama că Scarlett îşi sprijinea capul pe umărul lui. Nu ştia prea bine cum se întâmplase. Ce ştia era că nu el o atrăsese pe Scarlett, dar capul era acolo şi tânăra femeie plângea cu hohote, lipită de pieptul lui, senzaţie nouă şi tulburătoare pentru el. Se mulţumi la început să atingă uşor umărul lui Scarlett, apoi deveni mai îndrăzneţ, şi o mângâie cu o mână sigură. Ce delicioasă era această biată femeiuşcă fără sprijin! Ce nebunie şi ce curaj să încerce să câştige nişte bani vânzând broderii. Dar să ai de-a face cu yankei. asta depăşea orice limită.

— Nu voi spune nimic domnişoarei Pittypat, dar trebuie să-mi făgăduieşti, domnişoară Scarlett, că n-ai să reîncepi. Gândul că fiica domnului Gerald.

Ochii verzi şi plini de lacrimi ai lui Scarlett erau aţintiţi cu disperare asupra ochilor lui.

— Dar, domnule Kennedy, trebuie totuşi să fac ceva. Trebuie să-mi hrănesc băieţaşul. Nu mai e nimeni care să se ocupe de noi acum.

— Eşti o femeie curajoasă, dar nu vreau să faci astfel de lucruri. Familia dumitale ar muri de ruşine.

— Atunci, ce trebuie să fac?

Ochii verzi, plini de lacrimi, îl priveau ca şi cum Scarlett ar fi fost convinsă că el ar deţine remediul tuturor relelor.

— Ei bine, nu ştiu încă ce să-ţi spun, dar voi încerca să găsesc ceva.

— O, ştiu că ai să găseşti! Eşti atât de priceput. Frank!

Niciodată mai înainte Scarlett nu-i spusese pe nume, şi asta fu pentru el o surpriză agreabilă. Biata fetiţă era fără îndoială atât de tulburată, încât nici nu observase greşeala. Frank era plin de bunăvoinţă pentru ea şi simţea că misiunea lui este s-o protejeze. Va face tot ce-i va sta în putinţă pentru sora lui Suellen O'Hara. Scoase din buzunar o batistă roşie şi i-o întinse lui Scarlett, care-şi şterse ochii cu ea şi surâse cu buze tremurătoare.

— Sunt o gâsculiţă proastă, zise ea ca să se scuze. Te rog, iartă-mă.

— Nu eşti deloc o gâsculiţă proastă. Eşti o femeie foarte curajoasă, care încearcă să ducă o povară prea grea pentru umerii ei. Mi-e teamă că domnişoara Pittypat nu ţi-e de prea mare ajutor. Am auzit spunându-se că a pierdut cea mai mare parte din avere. Cât despre domnul Henry Hamilton, nici el nu-i într-o situaţie prea fericită. Mi-ar place atât de mult să am un cămin, ca să-ţi pot oferi ospitalitatea. Dar, domnişoară Scarlett, să nu uiţi că după ce mă voi căsători cu domnişoara Suellen, în casa noastră va fi întotdeauna un loc pentru dumneata şi pentru Wade Hampton. Acum era momentul! Sfinţii şi îngerii din cer vegheau asupra ei dacă-i dădeau un astfel de prilej. Simulă mirare şi jenă, deschise gura ca pentru a spune ceva, apoi o închise de îndată.

— Nu-mi spune că nu ştiai că-ţi voi deveni cumnat primăvara viitoare, zise Frank cu o voluptate care ascundea greu nervozitatea.

Zărind însă ochii lui Scarlett umplându-se de lacrimi, întrebă cu o voce plină de îngrijorare:

— Ce s-a întâmplat? Nu cumva domnişoara Sue e bolnavă?

— O, nu! O, nu!

— Dar atunci ce s-a întâmplat? Trebuie să-mi spui.

— O, nu pot! Nu ştiam! Eram convinsă că ţi-a scris. o, cum a putut!

— Domnişoară Scarlett, despre ce-i vorba?

— O, Frank, nu voiam să-ţi spun, dar bineînţeles credeam că eşti la curent. Credeam că ţi-a scris.

— Că mi-a scris ce?

Frank tremura.

— O, să facă asta unui bărbat ca dumneata!

— Ce-a făcut?

— Nu ţi-a scris? Cred că i-a fost prea ruşine. Merită să-i fie ruşine. O, să ai o soră atât de nedemnă!

Frank o lăsă să vorbească, nemaiavând măcar puterea s-o întrebe. Cu figura descompusă, privea ţintă la Scarlett. Hăţurile îi spânzurau moale în mână.

— Se mărită cu Tony Fontaine luna viitoare. O, îmi pare rău, Frank. Îmi pare atât de rău că ţi-am spus. Ce vrei, se săturase de aşteptat şi s-a temut să nu rămână fată bătrână.

Mammy era pe verandă când Frank o ajută pe Scarlett să coboare din brişcă. După toate aparenţele, stătea acolo de mai multă vreme, căci rochia îi era udă şi şalul de asemenea. Faţa zbârcită exprima supărarea şi îngrijorarea, iar buza de jos îi ieşea înainte cum n-o văzuse niciodată Scarlett. Aruncă o privire fulgerătoare lui Frank, dar, când îl recunoscu, îşi schimbă îndată atitudinea. Coborî treptele, se îndreptă spre el legănându-se şi surâzând şi îi făcu o plecăciune adâncă.

— E aşa bine să vezi oameni din ţinutul tău, zise ea. Ce mai faceţi, domnu' F'ank? A'ătaţi foa'te bine! Dacă aş fi ştiut că domnişoa'a Sca'lett a ieşit cu dumneavost'ă, nu mi-aş fi bătut atât capu'. Când am venit acasă şi n-am găsit-o, m-am simţit ca un pui de găină cu gâtu' tăiat. Când mă gândeam că umblă singu'ă în o'aş, cu toţi scâ'boşii ăia de neg'i elibe'aţi pe st'ăzi! De ce nu mi-ai spus că o să ieşi în o'aş, d'ăguţa mea? Şi văd că ai 'ăcit!

Scarlett îi aruncă pe furiş o privire lui Frank şi acesta, deşi îndurerat din cauza ştirilor auzite, surâse şi-i făcu cu ochiul, în semn de complicitate.

— Suie repede şi caută-mi nişte haine uscate, şi fă-mi un ceai fierbinte, Mammy, zise Scarlett.

— Dumnezeule, cum a'ată 'ochia cea nouă, bombăni Mammy. O să t'ebuiască să-mi pie'd o mulţime de v'eme ca s-o usuc şi s-o pe'ii, ca s-o poţi pune la nuntă disea'ă.

Intră în casă, şi Scarlett, lipindu-se strâns de Frank, îi şopti:

— Te rog, vino să iei masa cu noi astă-seară. Suntem atât de singure. Pe urmă o să mergem cu toţii la nuntă. Te rog, vino cu noi. Şi, mai ales, nici un cuvânt mătuşii Pitty despre Suellen. Ar fi cumplit pentru ea şi nu vreau să ştie că sora mea.

— O, nu voi spune nimic, nimic! se grăbi să declare Frank, şi se înfioră la gândul nenorocirii ce i se întâmpla.

— Ai fost atât de drăguţ cu mine astăzi. Mi-ai făcut atâta bine. Datorită dumitale mă simt iarăşi curajoasă. Îi strânse lung mâna şi îndreptă asupra lui întreaga baterie a privirilor ei.

Mammy, care o aştepta în spatele uşii, se uită la Scarlett cu o privire de nepătruns şi urcă gâfâind după ea în camera de culcare. Fără să spună nici un cuvânt, o ajută să se dezbrace de hainele ude, pe care le întinse pe scaune, şi o băgă în pat. Când aduse o ceaşcă de ceai fierbinte şi o cărămidă caldă învelită într-o bucată de flanelă, se aplecă asupra lui Scarlett şi-i spuse cu o umilinţă pe care tânăra femeie nu i-o cunoştea:

— Mieluşeaua mea, de ce nu i-ai spus lu' Mammy a ta ce aveai în cap? Atunci, n-aş fi făcut toată călăto'ia asta până la Atlanta. Sunt p'ea băt'ână şi p'ea g'asă ca să mă mai mişc de-acasă.

— Ce vrei să spui?

— Pisicuţa mea, n-a'e 'ost să înce'ci să mă păcăleşti. Te cunosc eu. Şi am văzut şi mut'a lu' domnu' F'ank şi mut'a dumitale şi pot să-ţi citesc pe faţă cum citeşte popa în Evanghelie. Şi am auzit ce-i spuneai încet desp'e domni-şoa'a Suellen. Dacă aş fi ştiut că e'a vo'ba de domnu' F'ank, aş fi 'ămas acasă şi n-aş mai fi făcut tot d'umu' ăsta.

— Ei bine, zise Scarlett ghemuindu-se sub pături şi recunoscând că era cu neputinţă s-o păcălească pe Mammy, la ce te-ai gândit?

— Copilu' meu, nu ştiam ce voiai să faci, da' nu-mi plăcea p'ea mult mut'a dumitale ie'i. Şi-mi aminteam că domnişoa'a Pittypat îi sc'isese domnişoa'ei Melly că secătu'a aia de Butle' a'e o mulţime de pa'ale, şi eu nu uit ce aud. Da' domnu' F'ank, el e un domn adevă'at, chia' dacă nu e p'ea f'umos.

Scarlett îi aruncă lui Mammy o privire pătrunzătoare, pe care bătrâna negresă i-o întoarse cu calmul unei persoane care ştie ce vorbeşte.

— Şi ce vrei să faci? Să te duci să-i spui tot lui Suellen?

— Ba am să fac tot ce pot ca să te ajut pe lângă domnu' F'ank, răspunse Mammy învelind-o pe Scarlett.

Scarlett rămase liniştită o vreme, în timp ce Mammy umbla' de colo-colo prin odaie. Era încântată că totul se petrecuse între ele două, fără cuvinte inutile, fără explicaţii, fără reproşuri. Mammy înţelegea şi tăcea. Scarlett întâlnise în Mammy o realistă mai intransigentă încă decât ea. Ochii plini de înţelepciune ai bătrânei negrese vedeau clar şi precis, ca aceia ai unui sălbatic sau ai unui copil, nelăsându-se tulburată de conştiinţă dacă vreo primejdie ameninţa pe preferata sa. Scarlett era copilul ei şi, ceea ce dorea copilul ei, chiar dacă aparţinea altcuiva, Mammy o va ajuta să obţină. Pentru ea, drepturile lui Suellen şi ale lui Frank Kennedy nici nu intrau în discuţie. Scarlett avea necazuri şi căuta să se descurce, şi Scarlett era fiica domnişoarei Ellen. Mammy îi lua parte fără umbra unei ezitări.

Scarlett ghici aprobarea tacită a negresei şi, cum cărămida pe care o avea la picioare îi transmitea căldura, mica lumină tremurătoare care se aprinsese în ea în timpul întoarcerii se prefăcu într-o frumoasă flacără de nădejde. Puterile îi reveneau, întovărăşite de o exaltare care-i deschidea pofta să râdă. "Nu, nu sunt încă bătută", îşi zise ea cu bucurie.

— Dă-mi oglinda, Mammy.

— Nu-ţi descope'i ume'ii, zise Mammy întinzând lui Scarlett oglinda, cu un surâs pe buzele groase.

Scarlett se privi în oglindă.

— Sunt galbenă ca ceara şi părul meu pare o coadă de cal.

— Nu eşti chia' aşa f'umoasă cum a' t'ebui.

— Hm. Plouă foarte tare?

— Ştii bine că toa'nă cu găleata.

— Cu atât mai rău, va trebui totuşi să te duci până în oraş.

— Nu, pe ploaia asta nu mă duc.

— Ba o să te duci. Dacă nu, mă duc eu.

— Ce-ai de făcut ca'e nu poate să sufe'e aştepta'e? C'ed că ai făcut destule pent'u astăzi.

— Vreau o sticlă de apă de colonie, declară Scarlett cercetându-se cu atenţie în oglindă. O să mă speli pe cap şi o să-mi faci o frecţie cu apă de colonie. Şi o să-mi cumperi un borcan cu jeleu de seminţe de gutui ca să-mi ţină părul bine lipit.

— Ba n-am să te spăl pe cap pe timpu' ăsta şi nici n-ai să-ţi pui colonie în cap ca o femeie st'icată. Nu, n-ai s-o faci, atât cât mai 'ămâne un pic de viaţă în mine.

— Ba da, am s-o fac. Caută-mi punga, ia moneda aceea de cinci dolari de aur şi du-te în oraş. Şi-apoi. Mammy. dacă te duci în oraş, cumpără-mi şi. şi un borcănaş de roşu.

— Ce-i aia? întrebă Mammy cu un aer bănuitor.

— N-are importanţă. N-ai decât să ceri un borcan de roşu.

— Nu cumpă' nimic până nu ştiu ce-i aia.

— Ei bine, e fard, dacă eşti aşa de curioasă. Fard care se pune pe faţă. Şi nu te mai umfla ca o broască. Du-te!

— Fa'd! se indignă Mammy. Fa'd pent'u faţă! Nu, nu eşti încă destul de ma'e ca să nu te bat! În viaţa mea n-am fost aşa de supă'ată. Ţi-ai pie'dut capu'. Domnişoa'a Ellen s-a' 'ăsuci în mo'mânt! Auzi, să-ţi vopseşti faţa ca o.

— Ştii foarte bine că bunica Robillard se farda şi că.

— Da, domnişo'ă Sca'lett, şi nu pu'ta decât un jupon, şi e'a aşa subţi'e că se vedea fo'ma picioa'elo', da' asta nu înseamnă că o să faci la fel. Când băt'âna domnişoa'ă e'a tână'ă, lumea ducea o viaţă mai libe'ă, da' timpu'ile s-au schimbat şi.

— Pentru Dumnezeu! exclamă Scarlett pierzându-şi răbdarea şi dădu păturile la o parte. N-ai decât să te întorci la Tara!

— Nu poţi să mă t'imiţi înapoi la Ta'a dacă n-am poftă. Sunt libe'ă! declară Mammy înfierbântându-se. Şi n-am să plec de aici. U'că-te în pat imediat. V'ei poate să capeţi ap'inde'e de plămâni? Lasă co'setu' ăla în pace! Lasă-l, pisicuţa mea! Of, domnişoa'ă Sca'lett, doa' n-ai de gând să ieşi pe timpu' ăsta! Dumnezeule! Pa'că ai fi domnu' Ge'ald. Hai, u'că-te în pat. Nu pot să cumpă' fa'd. Aş mu'i de 'uşine! Toată lumea o să ştie că e pent'u copilu' meu. Domnişoa'ă Sca'lett, eşti aşa d'ăguţă, aşa de f'umoasă că n-ai nevoie de fa'd. Pisicuţo, numai femeile st'icate pun fa'd.

— Şi obţin rezultate, nu-i aşa?

— Isuse, ascult-o! Mieluşeaua mea, nu spune un luc'u aşa de cumplit! Lasă cio'apii ăştia uzi! N-o să te duci nicăie'i. Domnişoa'a Ellen m-a' chinui în fieca'e noapte dacă te las. U'că-te în pat! Mă duc eu! Am să găsesc poate o p'ăvălie unde să nu ne cunoască.

În seara aceea, la doamna Elsing, după ce nunta lui Fanny fu celebrată şi bătrânul Levi şi ceilalţi muzicanţi îşi acordară instrumentele, Scarlett plimbă o privire veselă în jurul ei. Era aşa de plăcut să fii din nou la o reuniune mondenă! O încântase şi primirea călduroasă ce i se făcuse. Când intrase la braţul lui Frank, toată lumea se repezise la ea cu strigăte de bucurie ca s-o sărute, să-i strângă mâna, să-i spună că fusese grozav de regretată şi că nu trebuia să mai plece niciodată la Tara. Galanţi, bărbaţii păreau să uite că încercase odinioară să le sucească minţile, şi fetele păreau a nu-şi mai aminti că făcuse totul ca să le fure curtezanii.

Doamna Merriwether, doamna Whiting şi doamna Meade, ca şi toate celelalte femei bătrâne care o trataseră cu atâta răceală spre sfârşitul războiului, uitară şi ele purtarea ei uşuratică şi-şi aminteau numai cât avuseseră de suferit de pe urma înfrângerii comune şi că era nepoata lui Pitty şi văduva lui Charles. O îmbrăţişară şi, cu lacrimi în ochi, îi vorbiră drăguţ de iubita ei mamă şi o întrebară o mulţime de lucruri despre tatăl şi surorile ei. Fiecare o întrebă de Melanie şi de Ashley şi voi să afle de ce nu veniseră şi ei la Atlanta.

Cu toată plăcerea pe care i-o făcea această primire, Scarlett simţea o uşoară jenă, pe care se sili s-o ascundă, datorită rochiei ei de catifea. Era încă udă la genunchi şi mai avea câteva pete care rezistaseră sforţărilor disperate ale lui Mammy şi ale bucătăresei, înarmate cu apă fierbinte, care o aburiseră şi o periaseră în faţa unui foc bun.

Scarlett se temea ca totuşi cineva să nu observe lipsa de prospeţime a toaletei ei şi să nu tragă concluzia că era singura rochie elegantă pe care o avea. Se consolă însă văzând că cele mai multe femei purtau rochii mult mai ponosite ca a ei. Toate rochiile erau atât de vechi, şi fuseseră cu atâta grijă ţesute şi călcate! A ei, cel puţin, era nouă şi neatinsă şi, de altfel, în afară de rochia de mireasă de satin alb a lui Fanny, era singura toaletă nouă la reuniune.

Îşi aminti ce-i spusese mătuşa Pitty despre situaţia financiară a Elsing-ilor şi se întrebă de unde găsiseră bani pentru rochia de satin, pentru trataţii, flori şi muzicanţi. Trebuie să-i fi costat destul de mult. Fără îndoială se împrumutaseră. Afară de cazul în care întregul trib al Elsing-ilor ar fi contribuit, ca să-i ofere lui Fanny această costisitoare nuntă. Ţinând seama de vremurile grele pe care le trăiau, Scarlett considera nunta o extravaganţă asemănătoare celei a Tarleton-ilor pentru mormintele băieţilor şi resimţi o indignare ca aceea pe care o simţise cu ocazia vizitei sale la cimitirul familiei Tarleton. Nu mai era timpul de azvârlit banii pe fereastră. De ce se încăpăţânau toţi oamenii ăştia să se poarte ca în vremurile bune, când vremurile acelea dispăruseră?

Însă Scarlett alungă această iritare trecătoare. Nu era vorba de banii ei şi nu ţinea să-şi strice seara din cauza neroziei celorlalţi.

Descoperi că-l cunoştea foarte bine pe mire. Era Tommy Wellburn, din Sparta, şi-l îngrijise în 1863 când fusese rănit la umăr. Pe atunci era un băiat frumos, înalt, care-şi părăsise studiile de medicină spre a intra în cavalerie. Acum arăta ca un moşneguţ – rana de la coapsă îl rupsese parcă-n două. Umbla greu şi, aşa cum observase mătuşa Pitty, într-un fel vulgar. Totuşi, părea că nu-şi dă seama de starea lui, sau nu-i păsa, căci se purta ca un om care n-are ce să invidieze la alţi bărbaţi. Renunţând să-şi continuie studiile de medicină, devenise antreprenor şi conducea o echipă de zidari irlandezi care construiau noul hotel. Scarlett se întrebă cum de reuşea să muncească în situaţia lui, dar nu căută să afle, căci începea să-şi dea seama că orice era posibil.

Tommy şi cu Hugh Elsing şi cu micul René Picard, care semăna cu o maimuţă, veniră să stea de vorbă cu ea, în timp ce scaunele şi mobilele erau împinse la perete spre a se face loc pentru dans. Hungh nu se schimbase de când îl văzuse ultima oară în 1862. Era acelaşi băiat subţire cu aceeaşi meşă castanie pe frunte şi aceleaşi mâini palide ce păreau să nu fie bune de nimic. Dimpotrivă, René se schimbase de când se căsătorise cu Maybelle Merriwether, în cursul ultimei sale permisii. Avea aceeaşi sclipire galică în ochii-i negri şi-şi păstrase pofta de viaţă specifică creolilor, dar chipul său căpătase ceva aspru pe care nu-l avea la începutul războiului. În sfârşit, nu mai avea nimic din mândra eleganţă care-l caracteriza sub strălucita uniformă de zuav.

— Obraji de trandafir, ochi de smarald, zise el sărutând mâna lui Scarlett. Eşti tot atât de frumoasă ca atunci când te-am văzut întâia oară, la balul de binefacere. Îţi aduci aminte? N-am să uit niciodată felul cum ţi-ai aruncat verigheta în coşul meu. O, ce gest curajos! Dar n-aş fi crezut niciodată că vei aştepta atâta vreme fără să porţi altă verighetă.

Ochii lui scânteiau de ironie şi-i făcu cu ochiul lui Hugh.

— Şi eu, René Picard, n-aş fi crezut niciodată că vei vinde pateuri într-un cărucior.

În loc să roşească de ruşine la această aluzie la meseria lui nu prea strălucită, René Picard păru încântat şi, râzând în hohote, îi dădu o palmă zdravănă lui Hugh.

— Touché! exclamă el. Soacră-mea, doamna Merriwether, m-a făcut să lucrez pentru prima oară în viaţă, pe mine, René Picard, care trebuia să-mi împart vremea între creşterea cailor şi plăcerile viorii. Acum, îmi conduc căruciorul cu pateuri şi-mi place. Soacră-mea e în stare să facă orice bărbat să muncească. Dacă ar fi fost general, am fi câştigat războiul, nu-i aşa, Tommy?

"Asta-i prea de tot, gândi Scarlett. "Să ajungă să-i placă să umble cu căruciorul, când ai lui aveau o proprietate care se întindea zece mile pe malul Mississippi-ului şi o casă mare la New Orleans!"

— Dacă le-am fi avut pe soacrele noastre cu noi, i-am fi bătut pe yankei în opt zile, aprobă Tommy privind înspre silueta subţire şi ţeapănă a noii lui soacre. Singurul motiv pentru care am rezistat atât, e fiindcă doamnele pe care le lăsasem în spatele frontului nu voiau să se dea bătute.

— Nu vor voi niciodată să se dea bătute, îl corectă Hugh cu o strâmbătură. Nu-i nici o cucoană aici care să se fi dat bătută, chiar dacă noi, bărbaţii, am capitulat la Appomattox. E mai rău decât a fost vreodată pentru noi. Noi, cel puţin, am capitulat luptând.

— şi ele clocindu-şi ura, termină Tommy. Ce zici, Scarlett? Pe cucoane le supără situaţia în care au ajuns bărbaţii din familiilor lor, mai mult decât ne supără pe noi. Hugh trebuia să fie magistrat, Rene să cânte la vioară în faţa capetelor încoronate din Europa. şi zicând asta, plecă repede capul ca să se ferească de o lovitură pe care voia să i-o dea Rene. Iar eu trebuia să fiu medic şi acum.

— Daţi-ne timp, strigă René. Eu am să devin regele pateurilor din Sud! Hugh va fi regele lemnului de foc şi tu, dragă Tommy, vei avea sclavi irlandezi în loc să ai sclavi negri. Ce schimbări. O să petrecem bine! Şi dumneavoastră, domnişoară Scarlett, ce faceţi? Mulgeţi vacile? Culegeţi bumbac?

— Dumnezeule mare. Nu! Nu! răspunse Scarlett care nu era în stare să înţeleagă buna dispoziţie cu care Rene îşi primea soarta. Negrii noştri se ocupă de asta.

— Am auzit că domnişoara Melly şi-a botezat copilul Beauregard. S-o feliciţi din partea mea şi să-i spui că după numele de Isus, nu-i altul mai frumos.

Şi ochii îi străluceau de mândrie la amintirea viteazului erou al Louisianei.

— Mai e şi acela de Robert Edward Lee, observă Tommy, şi deşi nu vreau să aduc vreo jignire reputaţiei viteazului Beauregard, primul meu fiu se va chema totuşi Bob Lee Wellburn.

Rene râse şi ridică din umeri.

— O să-ţi povestesc o istorie care pare o glumă, dar care totuşi s-a întâmplat. Ai să vezi ce cred creolii de viteazul nostru Beauregard şi de Lee al vostru. În tren, nu departe de New Orleans, un om din Virginia, un soldat al generalului Lee, cunoaşte un creol care servise sub Beauregard. Virginianul vorbeşte întruna de Lee. "Generalul Lee a făcut asta, generalul Lee a spus asta." Creolul ia un aer politicos, îşi încreţeşte fruntea ca şi când ar voi să-şi amintească de ceva, şi deodată surâde şi exclamă: "Generalul Lee! A, da! Acum ştiu! Generalul Lee! Omul despre care generalul Beauregard are o părere bună!"

Scarlett încercă în mod politicos să ia parte la ilaritatea generală, dar nu vedea nimic de râs în toată povestea asta, în afară de faptul că creolii erau la fel de încrezuţi ca şi cei din Charleston şi Savannah. În plus, în ceea ce-o privea, socotise întotdeauna că fiul lui Ashely ar fi trebuit să poarte numele tatălui său.

După ce-şi acordară instrumentele, muzicanţii începură să cânte Balada lui Dan Tucker, şi Tommy se întoarse spre Scarlett.

— Vrei să dansezi, Scarlett? Eu nu pot să te invit, dar Hugh sau Rene.

— Nu, îţi mulţumesc, sunt în doliu după mama. Dar nu vreau să-i reţin, se grăbi ea să adauge.

În timp ce cei trei bărbaţi se depărtau, căută din ochi pe Frank Kennedy şi, când îl descoperi lângă doamna Elsing, îi făcu semn să vină lângă ea.

— Dacă ai vrea să-mi aduci ceva răcoritor, aş merge să mă aşez acolo în nişă, îi zise ea, şi să putem discuta liniştiţi.

În timp ce Frank se grăbea să se ducă după un pahar de vin şi o felie subţire de prăjitură, Scarlett se îndreptă spre canapeaua de la capătul salonului, aranjându-şi cu grijă rochia, aşa ca să nu se vadă petele cele mai mari. Era prea fericită că vede lume şi că ascultă muzică, spre a se mai gândi la umilinţa pe care o suferise în cursul dimineţii. Mâine se va gândi la purtarea lui Rhett, la ruşinea de care se acoperise. Mâine se va întreba dacă făcuse vreo impresie asupra inimii îndurerate şi speriate a lui Frank. În seara aceasta se simţea trăind până în vârful unghiilor, plină de speranţă şi cu ochii strălucitori.

Îşi plimbă privirea asupra salonului vast, urmărindu-i pe dansatori. Îşi aduse aminte cât de frumoasă era această încăpere când venise pentru întâia oară la Atlanta, în timpul războiului. Pe atunci parchetul lucea ca o oglindă şi candelabrul, cu nenumăraţii ţurţuri de cristal, reflecta cu sclipiri de diamant, de flăcări şi safire, cea mai mică scânteiere a lumânărilor. Vechile portrete de pe pereţi aveau un aspect demn şi fermecător şi păreau să surâdă musafirilor. Canapelele de palisandru, cu perne moi, invitau la odihnă şi una din ele, cea mai mare, ocupa locul de onoare în fundul aceleiaşi nişe unde se afla acum Scarlett. Fusese întotdeauna locul ei preferat. De acolo putea vedea salonul şi sufrageria, masa ovală de mahon în jurul căreia puteau sta comod douăzeci de invitaţi, cele douăzeci de scaune delicate aşezate cochet de-a lungul pereţilor, bufetul şi servanta, masive, încărcate cu argintărie grea, cu sfeşnice cu multe braţe, cu ceşti, carafe, sticle şi pahare strălucitoare. Scarlett se aşezase de atâtea ori pe această canapea. În timpul primilor ani de război, în tovărăşia vreunui ofiţer frumos, spre a asculta cântându-se la vioară, contrabas, armonică sau banjo, ori numai spre a privi alunecarea ameţitoare a dansatorilor pe parchetul ceruit.

Acum candelabrul era stins. Atârna strâmb, şi cei mai mulţi ţurţuri erau sparţi, ca şi când yankeii care dormiseră în casă s-ar fi distrat aruncând în ei cu cizmele. Odaia era luminată numai de o lampă cu gaz şi de câteva lumânări, cel mai important izvor de lumină fiind însă focul care duduia în cămin. Reflexul nestatornic al flăcărilor îngăduia să se vadă mai bine tăieturile şi zgârieturile de pe parchet. Dreptunghiuri mai întunecate detaşându-se pe tapetul decolorat al pereţilor arătau locul unde atârnaseră portretele de familie, iar crăpături lungi aminteau că în timpul asediului o bombă explodase deasupra casei, smulgându-i acoperişul şi distrugându-i catul de sus. Masa grea de mahon, pe care fuseseră aranjate prăjiturile şi băuturile, continua să troneze în mijlocul sufrageriei, dar era hodorogită şi picioarele ei purtau urma reparaţiilor grosolan făcute. Bufetul, argintăria şi scaunele frumos arcuite dispăruseră. Perdelele de damasc, de culoarea aurului, care atârnaseră la ferestrele cele înalte, nu mai existau; rămăseseră doar bucăţi din perdeluţele de dantelă, foarte curate, dar cârpite.

O bancă, foarte puţin confortabilă, înlocuise canapeaua preferată a lui Scarlett. Se aşeză cu graţie, regretând că starea rochiei nu-i permitea să danseze. Ce mult i-ar fi plăcut să danseze. Dar avea mult mai multe şanse să-şi atingă scopul cu Frank în acest colţ retras, unde-l va putea manevra în voie, decât dansând cu el un dans săltăreţ; îl va asculta, părând fermecată de conversaţia lui, şi va putea încuraja elanurile lui pline de ardoare. Dar muzica era atât de îmbietoare. Din vârful pantofului, Scarlett bătea cu nerăbdare tactul, ca şi bătrânul Levi care anunţa figurile dansului ciupind coardele unui banjo strident. Dansatorii, pe două rânduri, se apropiau, se depărtau, se-nvârteau, picioarele alunecau cu zgomot uşor şi loveau apoi podeaua.

Dan Tucker iarăşi s-a-mbătat

(Legănaţi-vă, doamnelor!)

Zace-n şanţ şi strigă-ntruna.

(Săltaţi iute, doamnelor!)

După lunile mohorâte şi istovitoare de la Tara, era plăcut să asculţi din nou muzică şi să auzi pasul ritmat al dansatorilor, să vezi surâzând chipurile familiare ale prietenilor tăi la lumina nesigură a lumânărilor, să-i auzi tachinându-se sau schimbând glume vechi cât lumea, veselindu-se şi cochetând. Parcă renăscuse la viaţă. Scarlett avea impresia că vremurile de altădată reveniseră. Închizând ochii ca să nu vadă rochiile uzate, cizmele şi încălţămintea tocită, şi încercând să nu-şi amintească de cei care nu mai puteau lua parte la cadril, Scarlett ajungea aproape să-şi închipuie că nimic nu se schimbase. Dar, privind înspre bătrânii strânşi în jurul carafei, sau înspre cucoanele aliniate la perete, agitându-şi mâinile obişnuite odinioară cu jocul evantaiului, ori urmărind cu privirea mişcările tinerilor dansatori, simţi deodată un fior îngheţat şi înţelese înspăimântată că, dimpotrivă, totul se schimbase şi că aceste siluete familiare nu erau decât nişte stafii.

Toţi oamenii aceştia păreau a fi aceiaşi, şi totuşi erau diferiţi. De ce oare? Numai din cauză că aveau cinci ani mai mult? Nu, nu era numai trecerea vremii. Pierduseră ceva, universul lor pierduse unul din elementele sale. Cu cinci ani în urmă se mişcau într-o atmosferă de securitate care le îngăduia să evolueze în toată liniştea, fără măcar să-i simtă prezenţa, atât era de subtilă. Acum însă această atmosferă nu mai exista şi, odată cu ea, dispăruse ardoarea de mai înainte, senzaţia că la cotitura drumului te aştepta ceva fermecător şi îmbătător, farmecul vieţii de odinioară a acestor oameni.

Scarlett ştia prea bine că şi ea se schimbase, dar nu se schimbase la fel ca ei, şi asta o mira. Îi observa de la locul ei şi se simţea o străină printre ei. Se simţea tot atât de străină, de singură, ca şi când ar fi venit din alt continent şi n-ar fi înţeles limba lor. Şi deodată îşi dădu seama că era un sentiment asemănător cu acela pe care-l avea lângă Ashley. Lângă el şi lângă cei asemenea lui – şi aceştia formau în cea mai mare parte mediul ei – i se părea că e ţinută departe de ceva pe care nu-l putea înţelege.

Feţele vechilor ei prieteni nu se schimbaseră mult şi manierele lor deloc, dar Scarlett avea impresia că era tot ce le rămăsese. Erau plini de demnitate şi până la moarte îşi vor păstra eleganţa, dar în acelaşi timp vor lua cu ei în mormânt o amărăciune de neşters, o amărăciune prea adâncă spre a fi exprimată în cuvinte. Oamenii aceştia amabili erau un popor mândru pe care înfrângerea îl sleise, dar care nu voia să o accepte. Fuseseră siliţi să muşte pământul şi totuşi ridicau capul. Cetăţeni ai provinciilor cucerite, erau reduşi la neputinţă. Vedeau inamicul căl-când în picioare statul pe care-l iubeau, vedeau ticăloşi bătându-şi joc de lege, pe foştii lor sclavi devenind o ameninţare, în timp ce bărbaţii lor erau lipsiţi de drepturi şi femeile lor insultate. Şi mai aveau şi amintirea morţilor lor.

Tot ceea ce fusese lumea lor se schimbase. Numai formele rămăseseră. Continuau să se conformeze obiceiurilor de altădată, şi trebuiau s-o facă fiindcă nu le mai rămăsese decât asta. Rămâneau strâns legaţi de lucrurile pe care le cunoscuseră şi le iubiseră în trecut: manierele elegante, curtenia, o agreabilă dezinvoltură în raporturile cu alţii şi, mai ales, atitudinea protectoare a bărbaţilor faţă de femei. Credincioşi tradiţiei în care fuseseră crescuţi, bărbaţii se arătau galanţi şi afectuoşi şi ajungeau aproape să creeze în jurul femeilor o atmosferă care le punea la adăpost de tot ce ar fi putu să le şocheze. Or, tocmai asta, gândea Scarlett, era culmea absurdităţii, căci de cinci ani de zile nu existau încercări pe care femeia cea mai retrasă să nu le fi îndurat. Femeile îngrijiseră răniţi, închiseseră ochii morţilor; înduraseră războiul, focul, devastarea; cunoscuseră frica, exodul şi chinurile foamei.

Dar, cu tot ceea ce văzuseră, cu toate muncile grele pe care le făcuseră sau le vor mai avea de făcut, rămâneau oameni şi femei de lume, regi şi regine în exil. Erau dârji, rezervaţi, indiferenţi, amabili şi tot atât de strălucitori şi de fragili ca şi cristalele candelabrului de deasupra capetelor lor. Timpurile bune de odinioară nu mai existau, dar aceşti oameni continuau să trăiască la fel ca înainte – fermecători, pierzându-şi vremea, hotărâţi să nu se înghesuie ca yankeii, să nu alerge după bani ca ei, şi de asemenea să nu renunţe la niciunul din vechile lor obiceiuri.

Scarlett ştia că şi ea se schimbase mult; fără asta, n-ar fi putut face ce făcuse din ziua în care fugise din Atlanta şi nici n-ar fi elaborat planul a cărui reuşită o dorea cu atâta disperare. Dar exista o deosebire între înăsprirea ei şi a lor, deşi n-ar fi putut spune pentru moment în ce consta. Poate fiindcă ea se simţea în stare de orice, în timp ce existau o mulţime de lucruri pe care aceşti oameni nu ar fi consimţit să le facă nici sub ameninţarea morţii. Poate fiindcă pierduseră orice iluzie, dar continuau totuşi să surâdă vieţii, lăsând-o, graţioşi, să treacă pe lângă ei. Iar asta Scarlett nu putea s-o facă.

Îi era cu neputinţă să nu privească realitatea în faţă. Viaţa pe care trebuia s-o ducă era prea brutală, prea duşmănoasă, ca să încerce să surâdă măcar. Scarlett nu înţelegea nimic din blândeţea, din curajul şi din mândria neînfrânată a prietenilor săi. Nu vedea în ei decât oameni intransigenţi, care se mulţumesc să observe faptele surâzând, dar care refuză să le privească în faţă.

Tot urmărindu-i pe dansatorii încălziţi de dans, se întrebă dacă evenimentele îi schimbaseră ca pe ea. Moartea unui iubit, un bărbat invalid, copii înfometaţi, domenii îmbucătăţite, cămine profanate de străini – ce înrâurire avuseseră toate acestea asupra lor? Bineînţeles că suferiseră şi ei la fel ca toată lumea. Viaţa lor nu avea secrete pentru Scarlett. Pierderile lor fuseseră şi ale ei de asemenea privaţiunile şi problemele pe care le avuseseră de rezolvat. Totuşi, nu reacţionaseră ca ea. Chipurile pe care le vedea în jurul ei erau măşti, pe care nici o mână nu le va da jos niciodată.

Dar dacă oamenii aceştia sufereau ca şi ea din cauza vremurilor – şi cu siguranţă că sufereau – cum reuşeau să-şi păstreze buna dispoziţie? Şi de ce încercau s-o facă? Asta era ceea ce întrecea puterea de înţelegere a lui Scarlett şi-i pricinuia o surdă iritare. Nu putea să fie ca ei. Îi era imposibil să asiste nepăsătoare la prăbuşirea unei lumi. Era ca o vulpe încolţită care, cu răsuflarea tăiată, caută să ajungă la vizuină înainte de a fi prinsă de câini.

Deodată începu să-i urască pe toţi fiindcă erau deosebiţi de ea, fiindcă luau în faţa vitregiei soartei o atitudine pe care ea n-o va putea imita niciodată, pe care nu va căuta niciodată s-o imite. Cum îi detesta pe oamenii aceştia surâzători, pe proştii aceştia vanitoşi care păreau că se mândresc cu pierderile pe care le suferiseră! Chiar dacă se înjoseau făcând munci servile, şi cu toate că nu ştiau când îşi vor putea face o rochie nouă, toate aceste femei îşi păstrau aerele de doamne. Erau nişte adevărate doamne. Cu toată rochia ei de catifea şi părul parfumat, cu tot orgoliul pe care-l trăgea din originea ei şi din averea pe care o stăpânise odinioară, Scarlett nu izbutea să se simtă o adevărată doamnă. În contactul aspru cu pământul roşu al Tarei, îşi pierduse toate bunele maniere, şi ştia că nu se va mai considera din nou o doamnă, o femeie de lume, decât în ziua când, pe masa ei, vor străluci argintăria şi cristalele şi vor aburi mâncăruri alese; decât în ziua când, în şoproanele şi în grajdurile ei, va avea trăsuri şi cai; decât în ziua când negrii, şi nu albii, vor cultiva ogoarele cu bumbac ale Tarei.

"Ah", îşi zise ea mânioasă, "iată în ce constă deosebirea. Cu toate că sunt în mizerie, se simt încă femei de lume, dar eu nu! Bietele proaste! Nu-şi dau oare seama că fără bani nu poţi fi o adevărată doamnă?"

Şi totuşi, cu toată judecata asta pripită, Scarlett înţelegea că atitudinea acestor femei, sub aparenţele ei ridicole, era singura bună. Ellen ar fi făcut la fel. Aceasta o tulbură. Ştia că ar fi trebuit să împărtăşească sentimentele acestor femei, dar îi era cu neputinţă. Ştia că după pilda lor, ar fi trebuit să creadă cu tărie că o doamnă rămâne întotdeauna o doamnă, chiar dacă ajunge să trăiască în sărăcie. Ea, însă, nu reuşea să se convingă de acest lucru.

Toată viaţa văzuse cum erau priviţi cu dispreţ yankeii fiindcă pretenţiile lor de distincţie se întemeiau pe avere şi nu pe naştere. Acum însă, oricât ar fi fost de erezie, nu putea să se împiedice de a crede că yankeii aveau dreptate în această privinţă, chiar dacă greşeau în toate celelalte. Îţi trebuiau bani ca să fii femeie de lume. Ştia că Ellen ar fi leşinat auzind-o pe fiica sa făcând o astfel de profesiune de credinţă. În cea mai neagră mizerie, Ellen n-ar fi simţit niciodată nici cea mai mică ruşine. Ruşine! Iată ce simţea Scarlett! Îi era ruşine că era săracă, că trăia din expediente, că făcea o muncă pe care ar fi trebuit s-o facă negrii.

Ridică din umeri cu un gest iritat. Oamenii aceştia poate că aveau dreptate, şi ea era aceea care greşea, dar totuşi imbecilii aceştia vanitoşi n-aveau ochii aţintiţi asupra viitorului ca ea. Nu ei erau aceia care, cu toate fibrele încordate, se sileau să recâştige ceea ce pierduseră, cu riscul chiar de a-şi sacrifica onoarea şi reputaţia. Mulţi dintre ei socoteau sub demnitatea lor să lupte în această junglă care era acum viaţa. Vremurile erau grele, trebuia să te lupţi cu înverşunare ca să ajungi deasupra. Scarlett ştia că tradiţiile de familie vor împiedica pe mulţi dintre aceşti oameni să se arunce în vâltoarea al cărei scop recunoscut era să câştigi bani. Toţi considerau un lucru extrem de vulgar să câştigi bani sau chiar să vorbeşti despre bani. Bineînţeles, existau excepţii. Doamna Merriwether făcea pateuri, pe care René se ducea să le vândă cu căruciorul său. Hugh Elsing tăia lemne şi făcea negoţ cu ele. Tommy era antreprenor, Frank avusese îndrăzneala să deschidă o prăvălie. Dar ceilalţi? Majoritatea? Plantatorii vor trăi de azi pe mâine pe câţiva acri de pământ. Avocaţii şi doctorii vor reîncepe să-şi exercite profesiunea, şi vor aştepta clienţi care nu vor veni niciodată. În ceea ce priveşte restul, cei care trăiau altădată din veniturile lor, aceştia ce vor deveni?

Ea, însă, ea n-avea intenţia să rămână săracă toată viaţa. N-avea de gând să stea jos şi să aştepte cu răbdare o minune. Ea se va arunca în vâltoare şi va scoate ce va putea. Tatăl ei începuse ca un tânăr emigrant fără o para chioară şi sfârşise prin a pune mâna pe vastul domeniu al Tarei. Ceea ce făcuse el va face şi fiica lui. Ea nu era asemenea celor ce mizaseră totul pe o cauză şi cărora le ajungea orgoliul de a fi pierdut, deoarece cauza era demnă de toate sacrificiile.

Ei îşi luau curajul din trecut. Ea şi-l va lua pe al ei din viitor. Acum, Frank Kennedy era viitorul ei. Dacă reuşea să se căsătorească cu el şi să pună mâna pe banii lui, ar fi un an câştigat pentru Tara. Apoi va trebui ca Frank să cumpere gaterul. Putea şi ea să-şi dea seama în ce ritm se construia oraşul. Oricine va face o afacere cu lemne în această clipă când nu axista concurenţă, va avea o mină de aur.

Atunci, din străfundurile memoriei ei, îi reveni o frază pe care i-o spusese Rhett la începutul războiului, în ziua când îi vorbise de banii pe care-i câştigase graţie blocadei. Atunci nu încercase să înţeleagă, dar acum fraza aceea îi apărea extrem de clară şi se întreba dacă era numai tinereţea sau stupiditatea ei care o împiedicaseră să-i aprecieze sensul: "Se pot câştiga tot atâţia bani din distrugerea unei civilizaţii ca şi din clădirea uneia noi." "Iată distrugerea pe care-o prevăzuse", gândi ea, "şi avea dreptate. Mai sunt încă mulţi bani de câştigat pentru cine nu se teme să muncească sau. să înhaţe!"

Îl zări pe Frank traversând salonul cu un pahar de vin într-o mână, şi o bucăţică de prăjitură pe o farfurie în cealaltă, şi-şi compuse o figură surâzătoare. Nu-i veni nici măcar în minte să se întrebe dacă Tara făcea să se căsătorească cu Frank.

Era sigură de asta.

Îi surâse lui Frank în timp ce-şi bea vinul cu înghiţituri mici. Ştia că obrajii ei erau mai trandafirii şi mai atrăgători ca ai oricărei dansatoare. Îşi aranjă fusta ca să-i facă loc lui Frank lângă ea şi-şi fâlfâi alene batista, pentru ca Frank să poată simţi mireasma de colonie care se degaja din ea. Era mândră de parfumul ei, căci nici o altă femeie de acolo nu era parfumată, şi Frank observase. Într-o clipă de îndrăzneală, îi murmurase la ureche că avea culoarea şi parfumul unui trandafir.

Numai de n-ar fi atât de sfios! O făcea să se gândească la un iepure bătrân şi speriat. De-ar avea galanteria şi ardoarea băieţilor Tarleton, sau chiar neobrăzarea grosolană a lui Rhett Butler. Dar, dacă ar fi avut aceste calităţi, ar fi avut fără îndoială destulă subtilitate ca să-şi dea seama de disperarea ce i se citea în fundul ochilor. Necunoscând femeile, nici nu bănuia măcar ce urzea Scarlett. Era norocul ei, dar asta nu făcea să-i crească respectul pe care-l avea pentru Frank.