Capitolul XVII.

Sosise şi luna mai a anului 1864 – un mai uscat şi călduros care usca bobocii florilor, şi yankeii, sub ordinele generalului Sherman, erau din nou în Georgia, mai sus de Dalton, la o sută de mile nord-vest de Atlanta. Umbla zvonul că o mare bătălie era iminentă prin părţile acelea, de-a lungul graniţei dintre Georgia şi Tennessee. Yankeii îşi concentrau forţele în vederea unui atac asupra liniei ferate care lega vestul de Atlantic, între Atlanta şi Tennessee, apoi mai spre vest, chiar împotriva liniei pe care o folosiseră trupele sudiste în toamna trecută spre a câştiga victoria de la Chickamauga.

Cu toate acestea, perspectiva unei bătălii în apropierea Daltonului nu impresiona peste măsură pe locuitorii Atlantei. Locul de concentrare al yankeilor se afla doar la câteva mile spre sud-est de câmpul de bătălie de la Chickamauga. Fuseseră respinşi o dată, când încercaseră să treacă prin trecătorile acestei regiuni muntoase, şi vor fi cu siguranţă respinşi încă o dată.

Atlanta, şi împreună cu ea întreaga Georgie, ştia că acest stat avea prea multă importanţă pentru Confederaţie pentru ca generalul Joe Johnston să-i lase prea multă vreme pe yankei în el. Bătrânul Joe şi armata sa nu vor îngădui nici măcar unui singur yankeu să ajungă la sud de Dalton, căci era indispensabil ca sudiştii să aibă mişcările libere în Georgia. Acest stat, care nu suferise de pe urma războiului, era în acelaşi timp grânarul, atelierul şi antrepozitul Confederaţiei. El fabrica în mare parte pulberea şi armele necesare armatei, ca şi majoritatea ţesăturilor de bumbac sau de lână. Între Atlanta şi Dalton se afla oraşul Roma, cu fabrica lui de tunuri şi alte industrii, ca şi oraşele Etowah şi Allatoona cu cele mai mari oţelării de la sud de Richmond. În fine, chiar în Atlanta erau grupate nu numai fabrici de şei şi revolvere, corturi şi muniţii, dar şi laminoarele cele mai importante din întreg Sudul, atelierele principalelor companii de căi ferate, precum şi nenumărate spitale. În sfârşit, la Atlanta se încrucişau cele patru linii de cale ferată de care depindea însăşi existenţa Sudului.

De aceea nimeni nu-şi făcea griji prea mari. La urma urmei, Daltonul era departe, colo sus înspre Tennessee. De trei ani se tot dădeau lupte în Tennessee, şi lumea se obişnuise să considere acest stat ca un câmp de bătălie îndepărtat, aproape tot atât de îndepărtat ca Virginia sau fluviul Mississippi. De altfel, între yankei şi Atlanta bătrânul Joe şi armata sa făceau zid şi toată lumea ştia că, după generalul Lee, nu exista general mai mare ca Johnston, acum când Stonewall Jackson murise.

Într-o seară caldă de mai, doctorul Meade, aşezat pe veranda mătuşii Pitty, rezuma punctul de vedere al populaţiei civile, declarând că Atlanta n-avea de ce să se teamă, fiindcă generalul Johnston va rezista în munţi ca un bastion de fier. Cei ce erau reuniţi pe verandă îl ascultau cu simţăminte felurite, legănându-se încet în balansoare şi urmărind zborul magic în amurg al primilor licurici ai sezonului, căci erau apăsaţi cu toţii de gânduri grele. Cu mâna pe braţul lui Phil, doamna Meade dorea ca bărbatul ei să aibă dreptate. Ştia că Phil va trebui să plece, dacă zona luptelor se apropia. Avea şaisprezece ani acum şi fusese înrolat în garda locală. Fanny Elsing, palidă şi cu ochii cerniţi de când cu bătălia de la Gettysburg, încerca să scape de imaginea sfâşietoare care o obseda de mai multe luni, aceea a locotenentului Dallas McLure murind într-un car cu boi care îl zdruncina, sub o ploaie ce nu se mai sfârşea, în timpul lungii şi îngrozitoarei retrageri din Maryland.

Căpitanul Carey Ashburn suferea din cauza braţului său invalid şi era întristat dându-şi seama încă o dată că toată curtea pe care o făcea lui Scarlett era zadarnică. Asta se-ntâmplase de când sosise vestea că Ashley Wilkes era prizonier, dar căpitanului nici nu-i trecea prin gând să stabilească vreo apropiere între aceste două evenimente.

Scarlett şi Melanie se gândeau amândouă la Aslhey, cum obişnuiau întotdeauna când treburi urgente sau necesitatea de a întreţine conversaţia nu le distrăgeau de la visarea lor. "Trebuie să fie mort, căci altfel am fi avut ştiri de la el", îşi zicea cu durere Scarlett. "Nu poate fi mort. Aş şti. aş simţi în mine dac-ar fi mort!" Îşi repeta întruna Melanie, luptând cu disperare împotriva panicii. Rhett Butler, cu picioarele lui lungi încălţate în cizme elegante, încrucişate leneş, era aşezat comod în umbră. Pe chipul lui nu se putea citi nimic. Ghemuit în braţele sale, Wade moţăia, strângând în mânuţă o aripă de pasăre bine roasă. Scarlett îi dădea voie întotdeauna lui Wade să se culce târziu când venea Rhett, căci băieţaşul sfios ţinea la el, iar Rhett – cine şi-ar fi închipuit! – părea să ţină la Wade. În general pe Scarlett o supăra prezenţa copilului, dar în braţele lui Rhett el era cuminte. Cât despre mătuşa Pitty, aceasta se lupta din răsputeri să înăbuşe un sughiţ, căci cocoşul pe care-l servise la masă fusese bătrân şi aţos.

În cursul dimineţii tuşa Pitty hotărâse cu părere de rău să taie patriarhul, înainte de a muri de bătrâneţe sau a se plictisi prea tare fără haremul său de mult mâncat. Zile întregi umblase trist prin ogradă, prea trist ca să mai cânte. După ce unchiul Peter îi tăiase gâtul, tuşa Pitty, cuprinsă de remuşcări la gândul că-l va mânca în familie, când atâţia dintre prietenii ei nu gustaseră carne de pasăre de săptămâni de zile, propusese să cheme câţiva invitaţi la masă. Melanie, care era în luna a cincea şi renunţase de mai multe săptămâni să se arate sau să primească vizite, fu îngrozită de acest plan. Dar pentru prima dată mătuşa Pitty se arătă energică. Ar fi într-adevăr un lucru prea egoist să mănânce singure cocoşul, şi dacă Melanie ar binevoi să-şi ridice puţin cercul de sus al crinolinei, nu s-ar observa nimic, mai ales că Melanie avea pieptul foarte mic.

— Dar, mătuşică, nu vreau să văd pe nimeni, când Ashley.

— Nu e ca şi cum Ashley. ca şi cum n-ar mai fi, răspunse mătuşa Pitty cu o voce tremurătoare, căci în sinea ei era convinsă de moartea lui Ashley. Sunt absolut încredinţată că trăieşte, iar ţie o să-ţi facă bine să avem musafiri. O voi invita şi pe Fanny Elsing. Doamna Elsing m-a rugat să fac ceva s-o distrez puţin, să mai vadă puţină lume.

— Dar, mătuşică, e o adevărată cruzime s-o sileşti să iasă, când bietul Dallas n-a murit decât.

— Te rog, Melanie, am să plâng de enervare dacă începi să discuţi cu mine. Sunt mătuşa ta şi ştiu ce se cuvine şi ce nu se cuvine. Vreau să dau o masă.

Aşa că mătuşa Pitty îşi avu petrecerea şi, în ultima clipă, un invitat pe care nu-l pusese la socoteală şi nici nu-l dorea îşi făcu apariţia. În momentul precis în care mirosul de friptură se răspândea în casă, Rhett Butler, întors dintr-una din misterioasele lui călătorii, cu o cutie mare de bomboane sub braţ şi cu gura plină de complimente la adresa mătuşii Pitty, bătu la uşă. Nu putea face altceva decât să-l invite la masă, şi totuşi bătrâna domnişoară ştia ce gândeau despre el doctorul şi doamna Meade şi cât de pornită era Fanny împotriva tuturor celor ce nu purtau uniforma militară. Nici familia Meade, nici familia Elsing nu i-ar fi dat bună ziua pa stradă, dar într-o casă prietenă erau siliţi să fie politicoşi cu el. De altfel, acum mai mult ca oricând, se afla sub protecţia plăpândei Melanie. După ce Rhett intervenise ca să capete ştiri de la Ashley, Melanie anunţase toată lumea că-l va primi în casă până la sfârşitul vieţii, orice ar spune ceilalţi despre el.

Temerile mătuşii Pitty se mai potoliră când văzu că Rhett era într-o zi bună. Înconjură pe Fanny cu atâtea delicate atenţii, încât tânăra îi zâmbi şi masa se sfârşi foarte bine. Fusese o masă regească. Carey Ashburn adusese puţin ceai, pe care-l găsise în punga de tutun a unui prizonier yankeu în drum spre Andersonville, şi toată lumea bău câte o ceaşcă de ceai care avea un uşor iz de tutun. Fiecare mâncă o bucăţică din pasărea aţoasă, cu garnitură de porumb şi ceapă, şi mai avu parte şi de o farfurie de mazăre uscată, cu orez şi cu un sos foarte abundent, deşi rămăsese străveziu din lipsa făinei care să-l lege. La desert, o şarlotă de cartofi dulci fu urmată de bomboanele aduse de Rhett, iar când el oferi domnilor havane veritabile, pe care începură să le fumeze degustând în acelaşi timp un pahar de vin de mure, toată lumea fu de acord că masa fusese un adevărat banchet demn de Lucullus.

După ce domnii le urmară pe doamne pe verandă, începu discuţia despre război. De altfel, nu se mai vorbea decât de război. Oricare ar fi fost subiectul conversaţiei, întotdeauna se ajungea tot la război, război sub toate formele pe care le îmbrăca: idile, căsătorii, decese în spitale, morţi pe câmpul de luptă, întâmplări petrecute în tabere, în timpul marşurilor sau în plin atac, acte de bravură sau de laşitate, bucurie, tristeţe, lipsuri, speranţă. Speranţă, întotdeauna speranţă! Speranţă fermă, de neclintit, cu toate înfrângerile din vara trecută.

Când căpitanul Ashburn anunţă că, la cerere, i se acordase permisiunea de a se reîntoarce pe front la Dalton, doamnele se uitară cu priviri extaziate la braţul său ţeapăn, ascunzându-şi mândria de a avea un prieten atât de brav sub declaraţii că nu-l vor lăsa să plece, căci cine ar mai fi curtezanul lor?

Tânărul Carey păru jenat dar şi mulţumit auzind asemenea cuvinte din partea unor matroane şi fete bătrâne ca doamna Meade, şi Melanie, mătuşa Pitty şi Fanny, nădăjduind că şi Scarlett gândea la fel.

— Ei, dar nu va lipsi multă vreme, declară doctorul Meade, luându-l pe tânărul Carey de umeri. O mică încăierare, şi yankeii o vor şterge înapoi în Tennessee. Şi, odată acolo, generalul Forrest va avea grijă de ei. Dumneavostră, doamnelor, n-aveţi nici o teamă, generalul Johnston şi armata lui păzesc munţii ca un bastion de fier. Sherman nu va putea trece niciodată. Nu va putea niciodată să-l scoată din această poziţie pe bătrânul Joe.

Doamnele surâseră în semn de aprobare, cea mai neînsemnată afirmaţie a doctorului Meade fiind considerată un adevăr incontestabil. La urma urmei, bărbaţii se pricep mult mai binela lucrurile astea decât femeile, şi dacă el spune că generalul Johnston e ea un bastion de fier, aşa trebuie să fie. Singurul care vorbi fu Rhett. Nu scosese nici un cuvânt de la terminarea mesei şi, aşezat în penumbră, se mulţumise să urmărească conversaţia în timp ce copilul dormea rezemat de umărul său.

— O fi oare adevărat că Sherman dispune de mai mult de o sută de mii de oameni, acum când a căpătat întăriri?

Doctorul îi răspunse scurt. Silit să ia masa cu acest om, pentru care nutrea o violentă antipatie, răbdarea îi fusese supusă unei grele încercări. Fără respectul pe care-l datora domnişoarei Pittypat, nu şi-ar fi dat osteneala să-şi ascundă sentimentele.

— Ei şi? zise doctorul de parcă ar fi lătrat.

— Mi se pare că, adineauri chiar, căpitanul Ashburn spunea că generalul Johnston n-are decât patruzeci de mii de oameni, numărând şi dezertorii pe care ultima victorie i-a făcut să se întoarcă sub arme.

— Domnule, exclamă doamna Meade indignată, nu există dezertori în armata confederată!

— Vă rog să mă iertaţi, spuse Rhett cu o prefăcută umilinţă. Voiam să spun miile de soldaţi în permisie, care au uitat să se întoarcă la regimentele lor şi cei care, vindecaţi de şase luni de rănile lor, au rămas acasă spre a-şi vedea de treburi sau pentru arăturile de primăvară.

Ochii îi sclipeau, şi doamna Meade îşi muşcă buzele. Pe Scarlett o pufni râsul văzând mutra ei derutată şi felul în care o repezise Rhett.

Sute de oameni ascunşi în mlaştini sau în munţi scăpau gărzilor poliţieneşti, care îi căutau ca să-i ducă înapoi în armată. Erau cei ce pretindeau că războiul îl declară bogaţii şi-l poartă săracii, şi că se săturaseră de el până peste cap. Dar mult mai numeroşi erau aceia care, deşi figurând ca dezertori în roluri, n-aveau câtuşi de puţin intenţia să dezerteze. Erau cei care aşteptaseră de trei ani în zadar o permisie şi care primeau de acasă scrisori pline de greşeli de ortografie: "Ni ie foame. No să fie grâe anu ăsta. Nui cine să are. Ni ie foame. Oamenii dila itindenţă au lua purceii. Nam primit bani dila tine di luni di zile. Nu mâncăm dicât mazăre cu gărgăriţe."

Corul se făcea din ce în ce mai insistent: "Ne e foame, nevasta ta, copiii tăi, părinţii tăi mor de foame. Când se va sfârşi toată povestea asta? Când te întorci? Ne e foame, ne e foame!"

Când soldaţilor li se refuzau permisiile, oamenii plecau fără permisie şi se-ntoarceau acasă să-şi are bucăţica de pământ, să-şi repare casa, să ridice gardurile. Când ofiţerii lor, care înţelegeau situaţia, prevedeau vreo bătălie mai serioasă, le scriau cerându-le să revină la regiment şi promiţându-le să nu-i urmărească. De obicei oamenii reveneau când erau siguri că familiile lor aveau cu ce trăi măcar câteva luni. "Permisiile pentru muncile agricole" nu erau considerate ca dezertări în faţa inamicului, totuşi slăbeau efectivele armatei.

Doctorul Meade puse capăt tăcerii apăsătoare spunând cu răceală:

— Domnule căpitan Butler, diferenţa numerică între trupele noastre şi trupele yankee n-a avut niciodată importanţă! Un confederat valorează cât doisprezece yankei.

Doamnele aprobară din cap. Toată lumea era convinsă de asta.

— Aşa era la începutul ostilităţilor, replică Rhett. S-ar putea să mai fie încă adevărat şi acum, cu condiţia ca soldaţii confederaţi să aibă cartuşe, încălţăminte şi burta plină. Ce crezi, domnule căpitan Ashburn?

Vocea lui rămăsese dulce şi-şi păstrase accentul umil. Carey Ashburn avea o mutră foarte nenorocită. Şi el nutrea o profundă antipatie pentru Rhett Butler şi şi-ar fi însuşit cu bucurie teza doctorului, dar nu putea minţi. Motivul pentru care ceruse transferarea pe front, cu tot braţul său schilod, era că spre deosebire de populaţia civilă înţelegea foarte bine gravitatea situaţiei. Mulţi soldaţi cu picior de lemn, fără un ochi, cu un braţ sau cu mai multe degete amputate, părăseau fără zgomot serviciile de intendenţă, spitalele, căile ferate sau serviciile de poştă spre a se întoarce la vechile lor unităţi combatante. Ştiau că bătrânul Joe are nevoie de oameni.

Carey Ashburn rămase tăcut, şi doctorul Meade ieşindu-şi din sărite răspunse supărat:

— Soldaţii noştri s-au mai bătut desculţi şi cu burta goală şi au câştigat victorii. Vor continua să se bată şi să câştige victorii! V-o afirm eu! Generalul Johnston nu poate fi scos din poziţiile pe care le deţine. De când lumea, munţii au fost întotdeauna refugiul şi fortăreţele popoarelor invadate. Gândiţi-vă. gândiţi-vă la Termopile!

Degeaba se gândi Scarlett, numele de Termopile nu-i spunea nimic.

— Parcă au pierit cu toţii până la unul la Termopile? întreabă Rhett cu o strâmbătură care trăda o puternică poftă de râs.

— Tinere, nu cumva vrei să mă jigneşti?

— Doctore, te rog! Nu mă înţelegi. Căutam pur şi simplu să mă informez. Amintirile mele cu privire la istoria antică sunt cam vagi.

— Dacă va fi nevoie, armata noastră va pieri până la ultimul om, înainte de a îngădui yankeilor să pătrundă mai departe în Georgia, spuse doctorul, acru. Dar nu va fi nevoie. Soldaţii noştri îi vor mătura într-o clipă din Georgia.

Mătuşa Pitty se ridică în grabă şi o rugă pe Scarlett să cânte ceva. Vedea că discuţia lua o întorsătură furtunoasă. Invitându-l pe Rhett la masă, îşi închipuise ea că lucrurile se vor încurca. Lucrurile se-ncurcau întotdeauna când era el de faţă. Doamne, Doamne! Ce putea să găsească Scarlett atrăgător la omul ăsta? Şi cum putea drăguţa de Melly să-i ia apărarea?

În timp ce Scarlett, docilă, se-ndrepta spre salon, asupra verandei se lăsă tăcerea, prin care străbătea o surdă ostilitate împotriva lui Rhett. Cum să nu crezi din toată inima, din tot sufletul că generalul Johnston şi oamenii săi sunt de neînvins? Era o datorie sfântă să crezi! Şi cei care erau destul de laşi ca să nu creadă, trebuiau să aibă cel puţin decenţa de a tăcea.

Scarlett execută câteva acorduri la pian iar apoi, cu o voce dulce şi tristă, începu să cânte cupletele unui cântec popular:

În sala cu zid spoit Unde-atâţia au murit, Adus-au rănit flăcău De schijă şi glonte rău.

Flăcău tânăr şi viteaz, Alb ca varul în obraz, Faţa lui ca de fecioară Azi-mâine ţărna-mpresoară!

"Păr de aur năclăit", jeli mai departe Scarlett cu o voce nesigură de soprană. Fanny se ridică pe jumătate şi murmură pe un ton plângăreţ:

— Cântă-ne altceva!

Pianul încetă deodată. Apoi Scarlett, revenindu-şi, intonă primele măsuri din "Tunica cenuşie", şi se opri pe o notă falsă aducându-şi aminte că şi bucata aceasta era tristă. Nu ştia ce să cânte. În tot repertoriul ei nu era vorba decât de moarte, de despărţiri şi de lacrimi.

Sculându-se dintr-o smucitură, Rhett îl aşeză pe Wade pe genunchii lui Fanny şi trecu în salon.

— Cântă-ne "Adio, Kentucky!", propuse el încet şi Scarlett, recunoscătoare, nu se lăsă mult rugată.

Acompaniată de basul excelent a lui Rhett, începu primul cuplet, iar cei de pe verandă se simţiră uşuraţi, cu toate că Dumnezeu ştie că nici cântecul acesta nu era prea vesel.

Mai purtăm povara doar câteva zile!

Dar puţin ne pasă, nu-i nicicând uşoară!

Mai avem din umblet doar câteva zile!

Adio, Kentucky, scumpa noastră ţară!

Profeţia doctorului Meade se realiză – într-o oarecare măsură. Johnston, e drept, stătea ca un bastion de fier în munţi apărând Daltonul. Rezistă cu atâta îndârjire şi se opuse cu atâta îndărătnicie încercărilor lui Sherman de deschide drum spre valea care ducea la Atlanta că, până la sfârşit, yankeii se retraseră. Dat fiind că nu puteau spera să străpungă liniile cenuşii atacându-le frontal, se desfăşurară în evantai şi profitând de întunericul nopţii, trecură munţii sperând să-l ia pe Johnston din spate şi să taie linia ferată în spatele lui, la Resaca, la cincisprezece mile mai jos de Dalton.

Preţioasa panglică de fier era în primejdie. Confederaţii părăsiră poziţiile de care se agăţaseră cu disperare şi, la lumina stelelor, în marş forţat, pe drumul cel mai scurt, ajunseră la Resaca. Când yankeii, coborând de pe dealuri, îi atacară, sudiştii îi aşteptau. Avuseseră timpul să se retranşeze în spatele parapetelor ridicate în grabă, bateriile lor luaseră poziţie, baionetele lor străluceau cum străluciseră şi la Dalton.

Când primii răniţi de la Dalton sosiră, anunţând nu întotdeauna coerent că bătrânul Joe se retrăsese spre Resaca, Atlanta fu surprisă şi puţin tulburată. S-ar fi zis că un mic nor negru apăruse la nord-vest, primul nor premergător al unei furtuni de vară. Ce l-a apucat oare pe general? De ce îngăduia yankeilor să mai înainteze încă optsprezece mile în Georgia? Cum spusese doctorul Meade, munţii erau o fortăreaţă naturală. De ce nu-i reţinuse acolo pe yankei, bătrânul Joe?

Johnston se bătu vitejeşte la Resaca şi-i respinse încă o dată pe yankei. Dar Sherman, recurgând la aceeaşi manevră de învăluire, îşi desfăşură armata în semicerc, trecu peste râul Oostanaula, îi luă din nou pe confederaţi din flanc şi atinse calea ferată. Trupele cenuşii părăsiră tranşeele pe care şi le săpaseră în pământul roşu şi zburară în ajutorul liniei ferate. Sleiţi de nesomn, sfârşiţi de marşuri şi de lupte, flămânzi, de atâta vreme flămânzi, coborâră în goană până în vale. Ajunseră în micul oraş Calhoun, la şase mile mai jos de Resaca, înaintea yankeilor se retranşară şi izbutiră din nou să reziste atacului inamic. Ciocniri sângeroase se produseră, şi yankeii fură respinşi. Dar confederaţii erau la capătul puterilor. Aveau nevoie de puţin răgaz, de puţină odihnă, pe care însă nu le puteau avea. Inexorabil, Sherman înainta întruna. Armata lui desena o largă curbă în jurul armatei confederate? Pas cu pas, Sherman înainta, silindu-i iarăşi şi iarăşi pe sudişti să bată în retragere, spre a apăra calea ferată din spatele lor.

Confederaţii dormeau în marş. Cei mai mulţi erau prea zdrobiţi de oboseală spre a gândi, dar când gândeau îşi păstrau încrederea în bătrânul Joe. Ştiau că se retrag, dar ştiau că nu fuseseră înfrânţi. Duceau numai lipsă de oameni spre a-şi menţine poziţiile şi a împiedica manevra învăluitoare a lui Sherman. Erau biruitori ori de câte ori yankeii acceptau lupta. Cum se va sfârşi această retrage, nu ştiau. Dar bătrânul Joe ştia ce face, şi asta le era de ajuns. Era o retragere făcută cu măiestrie, căci nu pierdea mulţi oameni, iar pierderile yankeilor, morţi şi prizonieri, atingeau o cifră ridicată. Trupele cenuşii nu pierduseră nici măcar un furgon şi nu fuseseră siliţi să părăsească decât patru tunuri. Şi-apoi, aveau încă linia ferată în spatele lor, n-o pierduseră încă. Cu toate atacurile sale frontale, cu toate şarjele sale de cavalerie şi manevrele sale învăluitoare, Sherman nu reuşise să pună mâna pe ea.

Calea ferată! Era încă a lor, panglica subţire de oţel care şepuia de-a lungul văii însorite şi cobora spre Atlanta. Oamenii se culcau să doarmă în locuri de unde vedeau lucind slab, la lumina stelelor, şinele. Iar când se culcau să moară în boarea caldă care-i învăluia, ochii lor rătăciţi zăreau, înainte de a se închide pentru totdeauna, şinele strălucitoare sub soarele nemilos.

Pe măsură ce trupele se retrăgeau în vale, erau precedate de o armată de refugiaţi. Plantatori şi arendaşi, bogaţi şi săraci, albi şi negri, femei şi copii, bătrâni, muribunzi, infirmi, răniţi, femei gata să nască, toţi se retrăgeau spre Atlanta, care cu trenul, care pe jos, călare, în trăsuri şi căruţe în care se-ngrămădeau cufere, mobile şi ustensile de gospodărie. Precedând cu cinci mile armata în retragere, refugiaţii se opreau la Resaca, la Calhoun, la Kingston, nădăjduind la fiecare din aceste etape să afle că yankeii au fost respinşi şi că se pot întoarce acasă. Dar nici vorbă să poată reface în sens invers drumul însorit. Trupele cenuşii treceau pe lângă conace goale, ferme părăsite, colibe singuratice, toate cu uşile întredeschise. Ici-colo, câte o femeie rămăsese acasă cu o mână de sclavi speriaţi, şi acum îi aşteptau în drum încurajând soldaţii, aducând celor însetaţi căldări cu apă proaspătă scoasă din fântână, pansând răniţi, înmormântând morţi în cavourile lor. Dar, în marea majoritate, valea însorită era părăsită, pustie, şi recoltele neîngrijite se uscau pe câmp.

Luat din nou din flanc la Calhoun, Johnston se retrase la Adairsville, unde avură loc ciocniri violente, apoi la Cassville, apoi la sud de Cartersville. Astfel, duşmanul înaintase cu cincizeci şi cinci de mile de la Dalton. La New Hope Church, cu cincisprezece mile mai jos, de-a lungul drumului pentru care se vărsase atâta sânge, trupele cenuşii începură să sape tranşee, hotărâte să reziste. Fără să le lase o clipă de răgaz, asemeni unui imens şarpe desfăşurându-şi inelele şi aruncându-şi veninul, liniile albastre atacară şi loviră, în ciuda şirurilor de răniţi pe care erau siliţi să-i evacueze. Timp de unsprezece zile luptele continuară cu energia disperării la New Hope Church, şi toate asalturile yankeilor fură respinse cu pierderi sângeroase. Cu toate acestea Johnston, luat încă o dată din flanc, îşi retrase cu câteva mile mai jos trupele, ale căror rânduri se împuţinau.

Confederaţii pierdură mulţi oameni la New Hope Church. Trenuri întregi aduseră la Atlanta încărcătura lor de răniţi, şi oamenii rămaseră înspăimântaţi. Niciodată, nici chiar după bătălia de la Chickamauga, oraşul nu văzuse atâţia răniţi. Spitalele erau pline, şi răniţii fură culcaţi pe jos, în magazii goale sau pe baloturile de bumbac din antrepozite. Hotelurile, pensiunile, casele particulare erau pline de bolnavi. Mătuşa Pitty protestă zadarnic că nu se cade să găzduiască bărbaţi necunoscuţi, fiindcă Melanie e într-o stare delicată şi vederea tuturor acestor mizerii risca să producă nepoatei ei o naştere prematură. Trebui să facă la fel ca toată lumea. Melanie mai ridică puţin primul cerc al crinolinei spre a-şi ascunde talia îngroşată, iar răniţii invadară casa de cărămidă roşie.

Ceasuri întregi trebuiau ridicaţi şi schimbaţi răniţii, trebuia să li se facă vânt, femeile trebuiau să gătească, să spele, să ruleze feşe, să facă scamă; nopţile înăbuşitoare se succedau fără să aducă odihna somnului, din cauza răniţilor care delirau. Până la urmă oraşul nu mai putu primi un număr mai mare de răniţi, şi surplusul fu îndreptat spre spitalele din Macon şi Augusta.

Avalanşa de răniţi care aduceau veşti rele, valul din ce în ce mai mare de refugiaţi care se răspândeau într-un oraş şi aşa suprapopulat, produseră o mare fierbere în Atlanta. Norul negru de la orizont crescu şi nu întârzie să se transforme într-un imens nor ameninţător de furtună, de unde părea să sufle o adiere îngheţată.

Nimeni nu pierdea credinţa în invincibilitatea trupelor, dar civilii, cel puţin, pierduseră încrederea în general. New Hope Church nu era decât la treizeci şi cinci de mile de Atlanta! În trei săptămâni generalul îngăduise yankeilor să-l împingă cu şaizeci şi cinci de mile. De ce nu rezista în faţa yankeilor, în loc să bată mereu în retragere? Era un nepriceput, mai rău chiar! Bătrânii din garda locală şi membrii miliţiei, în siguranţă la Atlanta, susţineau cu tărie că ei ar fi condus mult mai bine campania şi, spre a-şi întări afirmaţiile, desenau planuri pe feţele de masă. Cum rândurile armatei se răreau şi generalul se văzu din nou constrâns să se retragă, lansă un patetic apel către guvernatorul Brown cerându-i tocmai pe aceşti oameni, dar trupele statului se simţeau în siguranţă. La urma urmei, guvernatorul nesocotise cererea lui Jeff Davis – de ce ar da acum satisfacţie generalului?

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! Timp de douăzeci şi cinci de zile, pe o distanţă de şaptezeci de mile confederaţii se luptaseră aproape fără răgaz. Acum trebuiau să abandoneze New Hope Church, o amintire înecată într-o ceaţă halucinantă de amintiri asemănătoare – căldură, praf, foame, oboseală, noroi roşiatic, retrageri, retranşări, lupte. retrageri, retranşări, lupte. New Hope Church fusese o viziune infernală, şi la fel fu Big Shanty, unde confederaţii ţinură piept yankeilor şi se luptară ca nişte demoni. Dar degeaba le ţineau piept yankeilor până când câmpiile deveneau albastre din cauza morţilor, căci apăreau mereu alţi yankei; la sud-est liniile albastre desenau întruna curba sinistră care ameninţa ariergarda confederată, calea ferată şi Atlanta!

De la Big Shanty, trupele extenuate şi nedormite se retraseră spre muntele Kennesaw, nu departe de orăşelul Marietta, şi acolo, pe un front de zece mile, se desfăşurară în semicerc. De-a lungul povârnişurilor abrupte ale muntelui fură săpate tranşeele pentru infanterişti, iar bateriile luară poziţie pe înălţimi. Înjurând, blestemând, oamenii leoarcă de sudoare urcară tunurile cele grele deasupra prăpăstiilor unde catârii nu puteau ajunge. Curierii şi răniţii aduseră ştiri liniştitoare locuitorilor din Atlanta cuprinşi de frică. Înălţimile muntelui Kennesaw erau de neînvins. De asemenea munţii Pine şi Lost, care fuseseră întăriţi. Yankeii nu îi vor putea scoate pe oamenii bătrânului Joe de pe poziţiile lor, şi acum le va fi aproape imposibil să-i ia din flanc, căci bateriile postate pe crestele munţilor dominau toate drumurile pe o rază de mai multe mile. Atlanta respiră, dar.

Dar muntele Kennesaw nu era decât la douăzeci şi două de mile!

În ziua în care primii răniţi de pe muntele Kennesaw sosiră la Atlanta, trăsura doamnei Merriwether se opri în faţa casei mătuşii Pitty la ora neînchipuită de şapte dimineaţa şi unchiul Levi, negrul ei, trimise vorbă lui Scarlett să se-mbrace îndată spre a merge la spital. Fanny Elsing şi surorile Bonnell, trezite şi ele dintr-un somn binefăcător, căscau pe banca din fund, iar doica familiei Elsing, cu un coş de fese spălate pe genunchi, era aşezată lângă vizitiu, bombănind. Scarlett se sculă foarte prost-dispusă. Dansase până-n zori la balul gărzii locale şi era frântă de oboseală. Blestemă în ascuns pe neobosita doamnă Merriwether, pe răniţi şi toată Confederaţia, în timp ce Prissy îi încheia nasturii rochiei de stambă, cea mai veche şi mai peticită, aceea pe care o purta ca să lucreze la spital. După ce înghiţi un fel de zeamă de mălai şi de cartofi care ţinea loc de cafea, coborî şi se alătură celorlalte femei.

Scarlett se săturase să mai îngrijească răniţi. Chiar în ziua aceea îi va spune doamnei Merriwether că Ellen îi scrisese să vină acasă. Dar zadarnic îşi bătu gura căci neobosita doamnă, cu mânecile suflecate, îmbrăcată într-un halat imens, o privi sever şi-i spuse:

— Scarlett Hamilton, nu vreau să mai aud asemenea prostii. Chiar azi voi scrie mamai tale şi-i voi spune cât de mult avem nevoie de tine. Sunt sigură că va înţelege şi că-ţi va da voie să rămâi. Acum pune-ţi un halat şi du-te la doctorul Meade. Trebuie să-l ajute cineva la pansamente.

"Doamne, Doamne", gândi cu tristeţe Scarlett, "tocmai asta mă plictiseşte. Mama va stărui să rămân aici, şi eu o să mor dacă mai respir multă vreme duhorile astea. Aş vrea să fiu o doamnă bătrână spre a putea tiraniza tinerele femei, în loc de a mă lăsa tiranizată. şi spre a putea da dracului toate scorpiile astea bătrâne ca doamna Merriwether."

Da, se săturase până peste cap de spital, cu duhorile lui oribile, cu păduchii, cu suferinţele, cu trupurile prost spălate. Dacă la început meseria de infirmieră avusese pentru ea atracţia noutăţii şi un anume farmec romantic, de un an se săturase. De altfel, nici răniţii din timpul retragerii nu mai erau la fel de seducători ca ceilalţi. Nu-i acordau nici cea mai mică atenţie şi n-aveau mare lucru de spus, în afară de: "Care sunt noutăţile de pe front? Ce face bătrânul Joe? E grozav de deştept bătrânul Joe." Ea nu găsea că bătrânul Joe era grozav de deştept. Tot ce făcuse era că-i lăsase pe yankei să pătrundă optzeci şi opt de mile în Georgia. Nu, răniţii de acum nu erau deloc atrăgători. Şi-apoi, mulţi dintre ei mureau, şi mureau repede, în tăcere, nemaiavând putere să combată otrăvirea sângelui, cangrena, febra tifoidă şi pneumonia, toate contractate înainte de a ajunge la Atlanta şi de a da ochi cu un doctor.

Ziua era foarte caldă şi pe ferestre intrau roiuri de muşte, muşte mari, leneşe, care-i chinuiau pe oameni mai rău decât durerile. Din toate părţile o înconjurau mirosuri grele şi suferinţe. Cu un lighean în mână, începu să urmeze pe doctorul Meade în jurul paturilor, iar sudoarea prinse să i se prelingă pe sub rochia scrobită.

Ce silă îi era să stea lângă doctor, făcând eforturi să nu verse când bisturiul cu lama strălucitoare pătrundea în carnea cangrenată! Cât de oribile erau urletele care veneau din sala de operaţii unde se făceau amputări! Şi cumplitul sentiment de milă neputinciosă, de care nu te puteai apăra, în faţa figurilor palide şi crispate ale oamenilor cu trupurile sfărâmate, ale acestor oameni care pândeau pe doctor şi aşteptau cuvintele groaznice: "Îmi pare rău, dragă băiete, dar trebuie să-ţi iau mâna asta. Da, da, ştiu, dar uită-te. Vezi petele astea roşii? Va trebui să ţi-o tai."

Cloroformul devenise atât de rar, încât nu mai era întrebuinţat decât la cele mai grave amputări, iar opiul atât de preţios, încât nu mai era folosit decât la îndulcirea agoniilor, nu a suferinţelor. Nu exista nici iod, nici chinină. Da, Scarlett era sătulă până peste cap de toate astea şi ar vrut în dimineaţa asta să poată invoca şi ea, ca Melanie, o sarcină. În acele zile era singura scuză valabilă spre a nu merge la spital.

Spre amiază, Scarlett îşi scoase halatul şi o şterse, profitând de faptul că doamna Merriwether era ocupată să scrie o scrisoare pentru un muntean analfabet. Scarlett simţea că nu mai poate răbda. Îngrijirea răniţilor era pentru ea o adevărată pedeapsă şi ştia că, după ce va sosi trenul de amiază, plin de răniţi, va avea probabil de lucru până seara, fără să aibă nici măcar timpul să îmbuce ceva.

O luă pe Strada Piersicului, păşind iute şi respirând aerul curat atât de adânc cât îi îngăduia corsetul. Se opri la colţul unei străzi să se gândească ce avea de făcut. Îi era ruşine să se întoarcă la mătuşa Pitty, dar nu voia cu nici un chip să se întoarcă la spital. Era încă nehotărâtă, când Rhett îşi opri trăsura în dreptul ei.

— Parc-ai fi un pui de bogdaproste, spuse Rhett examinând rochia de stambă albastră peticită în mai multe locuri, mânjită de sudoare şi pătată de murdăriile ce săriseră din ligheanul pe care-l ţinuse.

Jena şi indignarea o scoaseră din sărite pe tânăra femeie. De ce observa întotdeauna Rhett cum erau îmbrăcate femeile şi de ce avea mojicia să facă aluzie la neglijenţa ei din acea clipă?

— Te rog să taci din gură! Mai bine te-ai da jos, m-ai ajuta să mă urc şi m-ai duce undeva unde nu m-ar putea vedea nimeni. Nu mă întorc la spital chiar de m-ar spânzura. În definitiv, n-am pornit eu războiul ăsta şi nu văd de ce m-aş omorî muncind şi.

— Trădezi glorioasa noastră cauză!

— Râde ciob de oală spartă. hai, ajută-mă să mă urc. Puţin îmi pasă unde mergeai. Du-mă să fac o plimbare.

Rhett sări din trăsură şi Scarlett se gândi brusc cât e de agreabil să vezi un bărbat care nu-i nici orb, nici ciung, al cărui chip nu-i nici palid de suferinţă, nici îngălbenit de malarie, un bărbat care arată sănătos şi bine hrănit. Şi-apoi, era atât de bine îmbrăcat! Haina şi pantalonul îi erau croite din aceeaşi stofă, ceea ce devenise lucru rar, şi nu erau nici prea largi, nici prea strâmte, ba îi şedeau de minune. În sfârşit, erau noi şi n-aveau găuri prin care să se vadă o bucată de piele sau nişte picioare păroase. S-ar fi zis că nu are nici o grijă, şi acest singur fapt, când atâţia oameni păreau îngrijoraţi şi ursuzi, era extraordinar. Faţa lui arsă de soare avea o expresie binevoitoare şi, când o ajută pe Scarlett să se urce, gura lui senzuală cu buze roşii, feminine, schiţă un zâmbet nepăsător.

Când se sui la rândul lui şi se aşeză alături de ea, Scarlett văzu cum îi joacă muşchii sub stofa hainei şi, ca întotdeauna, avu un şoc ghicindu-i forţa neobişnuită. Fascinată, tulburată, puţin speriată, privi linia umerilor lui puternici. Avea probabil corpul tot atât de puternic şi de tare ca şi spiritul. Şi apoi, forţa lui avea atâta graţie! Omul acesta avea eleganţa leneşă a unei pantere ce se-ntinde la soare, supleţea unei pantere care stă gata să sară şi să lovească.

— Prefăcută mică, îi spuse el după ce îndemnă calul, plescăind din limbă. Ai dansat toată noaptea cu militari, le-ai dăruit trandafiri şi panglici, le-ai povestit că vrei să mori pentru cauză şi, când e vorba să pansezi câteva răni sau să prinzi câţiva păduchi, o ştergi.

— N-ai putea să schimbi vorba şi să mâni puţin mai repede? S-ar putea să am ghinionul să iasă bunicul Merriwether din prăvălia lui. M-ar vedea şi s-ar duce să povestească bătrânei. vreau să zic doamnei Merriwether.

Rhett atinse iapa cu vârful biciului. Animalul o porni în trap şi traversă în viteză calea ferată care tăia în două oraşul. Trenul cu răniţi sosise în gară, şi sub soarele arzător, brancardierii îi duceau pe răniţi la ambulanţe. Văzându-i, Scarlett nu avu nici o remuşcare; dimpotrivă, simţi o imensă uşurare la ideea că fugise.

— Sunt sătulă până peste cap de bestematul ăsta de spital, zise ea răsfirându-şi crinolina şi legând mai strâns panglicile pălăriei. În fiecare zi sunt tot mai mulţi răniţi. Şi toate astea din cauza generalului Johnston. Dacă i-ar fi ţinut la respect pe yankei la Dalton, n-ar fi.

— Dar i-a ţinut la respect, biet copil neştiutor. Numai că dacă ar fi rămas pe poziţiile iniţiale, Sherman l-ar fi luat din flanc şi l-ar fi zdrobit între cele două aripi ale armatei sale. În sfârşit, ar fi pierdut controlul liniei ferate, şi doar pentru ea lupta Johnston.

— Da, da, reluă Scarlett, neînţelegând nimic din strategie, totuşi e vina lui. Ar fi trebuit să procedeze altfel, şi găsesc că ar trebui să i se ia comanda. De ce n-a rezistat în loc să se retragă?

— Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Ţipi şi ceri să i se taie capul, fiindcă n-a putut face imposibilul. La Dalton era Isus Mântuitorul. La Kennesaw iată-l îi Iuda Trădătrul. Toate astea în şase săptămâni. Totuşi, i-ar fi de ajuns să-i respingă pe yankei cu douăzeci de mile înapoi, spre a fi din nou Isus. Draga mea, Sherman are de două ori mai mulţi oameni ca Johnston şi poate să-şi permită luxul de a jertfi câte doi oameni pentru fiecare flăcău al nostru, oricât ar fi de viteaz. Johnston n-are nici un om de pierdut, dimpotrivă îi trebuiesc întăriri, şi ce i se trimit? Protejaţii lui Joe Brown. Frumoase întăriri!

— E adevărat? Miliţia va fi trimisă pe front? Şi garda locală? N-am auzit încă vorbindu-se de asta. De unde ştii?

— Aşa e vorba. S-a zvonit azi-dimineaţă, după sosirea trenului de la Milledgeville. Miliţia şi garda locală vor merge să întărească trupele generalului Johnston. Da, protejaţii guvernatorului Brown vor simţi, în sfârşit, mirosul prafului de puşcă, şi-mi închipui că cei mai mulţi vor fi foarte miraţi. Fără îndoială că nu se aşteptau să ia parte la război. Guvernatorul le-o făgăduise. Ei, e o glumă bună! Se credeau la adăpost de ghiulele, fiindcă guvernatorul îi rezistase lui Jeff Davis însuşi şi refuzase să-i trimită în Virginia. Pretindea că are nevoie de ei spre a-şi apăra statul său. Cine şi-ar fi putut închipui că se vor bate în curtea casei lor şi că vor fi siliţi cu adevărat să-şi apere statul lor?

— Cum poţi să râzi? Eşti crud. Gândeşte-te la bătrânii şi la băieţaşii din garda locală. Micul Phil Meade va pleca, şi bunicul Merriwether, şi unchiul Henry Hamilton.

— Nu vorbesc de băieţaşi sau de veteranii din războiul mexican; vorbesc de vitejii tineri ca Willie Guinan cărora le place să poarte uniforme frumoase şi să zăngăne sabia.

— Dar dumneata?

— Draga mea, nu reuşeşti să mă jigneşti! Nu port uniforma militară, nu zăngănesc sabia şi soarta Confederaţiei mi-e absolut indiferentă. De altfel, n-am nici un chef să fiu numărat printre morţi, fie în garda locală, fie în rândurile altei armate. La West Point m-am săturat pe toată viaţa de militărie. Îi urez mult noroc bătrânului Joe. Generalul Lee nu-i poate fi de nici un ajutor, fiindcă yankeii îl ţin în Virginia. De aceea trupele statului Georgia sunt singurele întăriri pe care poate conta. Merita mai mult, căci e un mare strateg. Reuşeşte întotdeauna să fie la locul cuvenit înaintea yankeilor. Totuşi, va fi silit să se retragă din nou dacă vrea să apere calea ferată. Şi, ţine bine minte cuvintele mele, când yankeii îl vor scoate din munţi şi-l vor aduce aici, în câmpie, va fi un măcel.

— Aici? exclamă Scarlett. Ştii foarte bine că yankeii nu vor înainta atâta.

— Muntele Kennesaw nu e decât la douăzeci şi două de mile şi pun rămăşag cu tine că.

— Rhett, priveşte acolo, la capătul străzii! Mulţimea aia de oameni! Nu sunt soldaţi. Ei, Doamne. sunt negri!

Un nor gros de praf se zărea la capătul străzii şi, din mijlocul lui, se auzea tropăit de picioare care loveau pământul şi glasuri groase, nepăsătoare, a vreo sută de negri cântând un imn. Rhett trase trăsura lângă trotuar şi Scarlett se uită curioasă la negrii plini de sudoare care, cu sapa şi cu târnăcopul pe umeri, erau încadraţi de un ofiţer şi de un pluton de soldaţi, purtând insigne de genişti.

— Ce naiba.! începu Scarlett.

Dar deodată privirea i se îndreaptă spre un vlăjgan negru din primul rând. Înalt de doi metri şi mai bine, era un uriaş de culoarea abanosului. Călca cu graţia mlădioasă a unui animal puternic şi i se vedeau strălucind dinţii albi, în timp ce cânta "Coboară, Moise!" spre a-şi antrena camarazii. În afară de Sam cel mare, logofătul de la Tara, nu exista fără îndoială nici un negru pe lume care să fie atât de mare şi să aibă un astfel de glas. Dar ce putea să caute acolo Sam, atât de departe de casă, mai ales acum când, în lipsa vechilului, era braţul drept al lui Gerald?

Şi cum Scarlett se ridicase în picioare ca să vadă mai bine, uriaşul o zări, o recunoscu, şi un râs vesel i se întinse pe chip. Se opri, lăsă să-i cadă sapa, apoi se-ndreptă spre Scarlett chemând şi pe negrii mai apropiaţi de el:

— Dumnezeule atotpute'nic! E domnişoa'a Sca'lett! Hei, Elisei, Apostole, P'o'ocule! E domnişoa'a Sca'lett!

În rândurile coloanei se produse dezordine. Ceata se opri, neştiind ce să mai facă. Gesticulând, Sam cel mare trecu drumul, urmat de alţi trei negri uriaşi, pe urmele cărora ofiţerul se repezi vociferând:

— Refaceţi rândurile! Refaceţi rândurile vă spun, altfel. Ia te uită, dar e doamna Hamilton! Bună ziua, doamnă, bună ziua, domnule. Cum se poate să îndemnaţi oamenii la indisciplină? Vreţi să aţâţaţi o răscoală? Dumnezeu singur ştie cât am avut de furcă cu băieţii ăştia de azi-dimineaţă.

— O, domnule căpitan Randall, nu-i pedepsi. Sunt oamenii noştri. Ăsta-i Sam cel mare, logofătul nostru, şi iată-i pe Elisei, pe Apostolul, şi pe Prorocul. Sunt toţi din Tara. Nu puteau să nu-mi dea bună ziua. Ce-i cu voi, băieţi?

Scarlett strânse mâinile ce se întindeau în jurul ei. Mânuţa ei albă dispăru între mânile lor tuciurii şi cei patru negri, încântaţi de întâlnire şi foarte mândri că puteau să arate camarazilor ce stăpână tânără şi frumoasă aveau, începură să ţopăie ca nişte nebuni.

— Ce căutaţi aici, atât de departe de Tara? Sigur că aţi fugit. Nu ştiaţi c-or să vă prindă gărzile poliţiei?

Aceste cuvinte îi umplură de veselie pe negri, care începură să râdă zgomotos.

— Fugiţi? răspunse Sam cel mare. Nu, domnişoa'ă Sca'lett, noi n-am fugit. Au t'imis să ne caute, fiindcă suntem ăi mai ma'i şi mai ta'i la Ta'a, şi zicând asta dinţii lui albi străluciră de mândrie. Mai ales pe mine mă voiau, fiindcă ştiu să cânt aşa de f'umos. Da, domnişoa'ă Sca'lett, domnul F'ank Kennedy a venit să ne caute.

— Dar de ce, Sam?

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett! O să săpăm g'opi pent'u ca domnii albi să s-ascundă înăunt'u când vo' veni yankeii.

Căpitanul Randall şi cei din trăsură îşi ascunseră surâsul, auzind această naivă definiţie a tranşeelor.

— Sigu' că lu' domnu Ge'ald e'a gata să-i vină 'ău când m-au luat şi a spus că ce-o să se facă fă'ă mine. Da' domnişoa'a Ellen a zis: "Ia-l, domnu' F'ank. Confede'aţia a'e mai multă nevoie de Sam decât noi." Şi mi-a dat un dola' şi mi-a spus să fac tot ce-o să ne spună domnii albi. Aşa că am venit aici.

— Ce-nseamnă toate astea, domnule căpitan?

— Foarte simplu. Trebuie să săpăm mai multe mile de tranşee noi, spre a întări apărarea Atlantei, şi generalul nu se poate lipsi de nici un om de pe front. De aceea am rechiziţionat negrii mai voinici din regiune care să facă această muncă.

— Dar.

Inima lui Scarlett se stânse sub imperiul unui simţământ de frică. Mai multe mile de tranşee noi? De ce? În cursul anului trecut se construiseră în jurul Atlantei o serie de largi redute de pământ cu amplasamente pentru tunuri. Aceste lucrări erau legate între ele prin tranşee care înconjurau complet oraşul. Tranşee noi?

— Dar. de ce să mai facem noi întărituri? Nu ne vom folosi nici de cele pe care le avem. Fără îndoială că generalul nu va lăsa.

— Întăriturile existente nu sunt decât la o milă de oraş, spuse căpitanul Randall. Sunt prea aproape. Noile întărituri vor fi construite mult mai departe. Înţelegeţi? S-ar putea ca o nouă retragere să aducă oamenii noştri chiar la Atlanta.

Când văzu ochii lui Scarlett măriţi de spaimă, regretă îndată cele spuse.

— Bineînţeles că nu va fi o nouă retragere, se grăbi să adauge. Liniile de pe Kennesaw nu pot fi luate. Bateriile sunt aşezate pe crestele munţilor şi păzesc drumurile. E cu neputinţă ca yankeii să poată trece.

Dar Scarlett văzu că Randall plecă ochii sub privirea calmă şi pătrunzătoare pe care i-o aruncă Rhett, şi fu cuprinsă de teamă. Îşi aduse aminte de fraza lui Rhett: "Când yankeii îi vor aduce aici, în câmpie, va fi un măcel."

— O, domnule căpitan, credeţi că.

— Nu, nu vă neliniştiţi. Bătrânul Joe obişnuieşte să ia măsuri de precauţiune. E singurul motiv pentru care ne pune să săpăm tranşee noi. Dar trebuie să vă părăsesc. Mi-a făcut mare plăcere să stau de vorbă cu dumneavoastră. Spuneţi la revedere stăpânei voastre, băieţi, şi la drum!

— La revedere, băieţi. Dacă vă îmbolnăviţi sau aveţi neplăceri, încunoştinţaţi-mă. Stau chiar la capătul străzii, aproape ultima casă din oraş. Aşteptaţi o clipă., şi începu să caute prin poşetă. O, Doamne, n-am nici un ban! Rhett, dă-mi ceva bani. Ţine, Sam. Cumpără tutun pentru tine şi pentru băieţi. Şi-apoi, fiţi cuminţi şi faceţi ce vă spune căpitanul Randall.

Şirurile se grupară şi norul de praf roşu se ridică din nou, în timp ce negrii porneau la drum, antrenaţi de Sam cel mare care cânta:

Coo-oboa'ă, Mo-o-ise! Co-o-boa'ă în Egi-i-ipt!

Şi spune bă-ăt'ânului Fa'aon Să la-a-se să plece no-o-'o-dul meu!

— Rhett, căpitanul Randall m-a minţit, cum le mint toţi bărbaţii pe femei, de frică să nu leşinăm. O, Rhett, dacă nu-i nici o primejdie, de ce sapă tranşee noi? E atâta lipsă de oameni în armată, încât suntem siliţi să întrebuinţăm negri?

Rhett plescăi din limbă şi iapa porni.

— Da, armata duce mare lipsă de oameni, căci altfel nu ar fi luată şi garda locală. În ceea ce priveşte tranşeele, ei bine, se atribuie o oarecare valoare fortificaţiilor în caz de asediu. Generalul se pregăteşte să dea aici ultima bătălie.

— Un asediu! Oh, întoarce! Mă duc acasă, la Tara, imediat.

— Ce te-a apucat?

— Un asediu! Dumnezeule! Un asediu! Am auzit vorbindu-se de asedii. Tata a asistat la un asediu, sau bunicul, şi tata mi-a povestit.

— Ce asediu?

— Asediul de la Drogheda, când Cromwell i-a bătut pe irlandezi. N-aveau nimic de mâncare. Tata mi-a spus că mureau de foame în stradă şi că au sfârşit prin a mânca pisici şi şobolani şi chiar gândaci de bucătărie. Şi mi-a mai spus că înainte de a se preda, s-au mâncat între ei. E adevărat că n-am ştiut niciodată dacă trebuie să cred sau nu. Şi când Cromwell a luat oraşul, toate femeile au fost. Un asediu! Sfântă Fecioară!

— Eşti persoana cea mai ignorantă pe care am văzut-o vreodată. Asediul de la Drogheda a avut loc pe la o mie şase sute şi ceva şi domnul O'Hara nu se poate să fi fost născut pe atunci. De altfel, Sherman nu e Cromwell.

— Nu, e mai rău. Se zice.

— Cât despre carnea pe care irlandezii au mâncat-o în timpul asediului. personal aş prefera un şobolan plin de zeamă, mâncărurilor ce mi se servesc în ultimul timp la hotel. Cred că voi fi silit să mă întorc la Richmond. Dacă plăteşti, poţi să mănânci bine acolo.

Se vedea în ochii lui că-şi bătea joc de spaima întipărită pe faţa lui Scarlett.

Furioasă pe sine că-şi arătase tulburarea, Scarlett exclamă:

— Nu înţeleg de ce ai rămas aici atâta timp. Nu te gândeşti decât la confortul dumitale, la mâncare şi. şi la alte lucruri de acelaşi gen.

— Nu cunosc vreun mod mai agreabil de a-ţi trece vremea decât mâncând şi, hm. făcând alte lucruri de acelaşi gen. Acum, dacă vrei să ştii de ce rămân aici, ei bine, am citit multe poveşti despre asedii, dar n-am văzut niciunul. De aceea cred că voi rămâne din curiozitate. Nefiind combatant, nu risc să fiu rănit De altfel, vreau să încerc această experienţă. Scarlett, nu ocoli niciodată experienţele noi. Ele îmbogăţesc mintea.

— Mintea mea e destul de bogată şi aşa.

— Probabil că asta e părerea dumitale. Eu aş spune, dar. dar nu, nu voi spune nimic, n-ar fi politicos. Poate că rămân şi pentru ca să alerg în ajutorul dumitale când va începe asediul. N-am salvat niciodată o tânără femeie din pericol. Şi asta va fi o experienţă nouă.

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ghici că în fond vorbea serios. Dădu din cap.

— Nu voi avea nevoie de dumneata ca să mă scapi. Îţi mulţumesc, sunt destul de mare ca să ies singură din încurcătură.

— Nu vorbi aşa, Scarlett. Gândeşte-o, dacă-ţi face plăcere, dar n-o spune niciodată unui bărbat. Asta e supărător cu fetele yankee. Ar fi încântătoare dacă nu şi-ar petrece timpul spunându-ţi mulţumesc şi adăugând că sunt capabile să-şi poarte singure de grijă. În general, lucrul e adevărat, slavă Domnului. Aşa că bărbaţii le lasă să-ţi poarte singure de grijă.

— Cum îţi mai merge gura! zise Scarlett înţepată, căci nu exista insultă mai mare decât să fie comparată cu o tânără yankee. Sunt sigură că minţi în chestiunea asediului. Ştii bine că yankeii nu vor ajunge până la Atlanta.

— Pun rămăşag că vor fi aici înainte de o lună. Pariez pe o cutie de bomboane contra. – ochii lui întunecaţi rătăciră până la buzele ei – contra o sărutare.

Cu câteva clipe mai înainte teama de invazia yankee îi tulbura sufletul, dar la cuvântul "sărutare" Scarlett se grăbi se uite totul. Se regăsea pe un teren familiar, mult mai interesant decât acela al operaţiilor militare. Îşi stăpâni cu greu un surâs de satisfacţie. Din ziua când îi dăruise pălăria verde, Rhett nu-i mai spusese nici un cuvânt care ar fi putut veni din partea unui adorator. Cu toate încercările făcute de Scarlett. Rhett evitase întotdeauna chestiunile personale; şi acum, fără să-l provoace câtuşi de puţin, iată-l vorbind de sărutare.

— Acest gen de conversaţie îmi displace, spuse ea rece, reuşind să-şi încrunte sprâncenele. De altfel, mi-ar face mai mare plăcere să sărut un porc.

— Gusturile nu se discută şi am auzit întotdeauna că irlandezii au o slăbiciune pentru porci, că-i ţin chiar sub pat. Totuşi, Scarlett, ai mare nevoie să fii sărutată. Asta îţi lipseşte. Toţi adoratorii dumitale au avut prea mult respect pentru dumneata, deşi Dumnezeu ştie de ce! Sau le-a fost prea frică de dumneata pentru a face ceea ce trebuia făcut. Rezultatul e că eşti de o aroganţă de nesuferit. Ar trebui să fii sărutată de cineva care se pricepe.

Conversaţia nu lua deloc întorsătura pe care o dorea Scarlett. Aşa se întâmpla întotdeauna când se găsea cu Rhett. Era întotdeauna un duel din care până la urmă ieşea ea învinsă.

— Şi-mi închipui că te crezi persoana cea mai indicată? întrebă ea ironic, deşi se stăpânea cu greu.

— Da, dacă mi-aş da osteneala, răspunse el alene. Se zice că sărut foarte bine.

— O! începu ea indignată de acest afront făcut frumuseţii ei. Păi, dumneata. dar se opri brusc, încurcată.

Rhett surâdea şi totuşi, în fundul ochilor lui, o mică flăcăruie strălucise spre a se stinge îndată.

— Bineînţeles că te-ai întrebat de ce n-am încercat să profit de avantaj, după sărutarea castă pe care ţi-am dat-o în ziua când ţi-am adus pălăria aceea.

— Niciodată nu m-am.

— Ei bine, nu eşti prea drăguţă, Scarlett, şi-mi pare rău de ce-mi spui. Toate fetele într-adevăr drăguţe se miră când bărbaţii nu încearcă să le sărute. Ştiu că nu trebuie să dorească a fi sărutate şi că trebuie să se arate indignate dacă le săruţi; totuşi, doresc ca bărbaţii să le sărute. Hai, draga mea, nu fi descurajată. Într-una din zile am să te sărut şi o să-ţi placă. Dar nu acum, aşa că te rog să nu fii nerăbdătoare.

Scarlett ştia că o necăjeşte, dar ca întotdeauna tachinările lui o scoteau din sărite. Era întotdeauna prea mult adevăr în ceea ce spunea. În orice caz, nu trebuie să-l lase să devină mai îndrăzneţ. Dacă vreodată ar fi destul de prost-crescut să încerce, o să-l înveţe ea minte.

— Ai fi atât de amabil să întorci, domnule Butler?

— Serios, maică a răniţilor! Păduchii şi zoaiele sunt deci mai plăcuţi decât conversaţia mea. Hm! Departe de mine gândul de a împiedica mâini atât de binevoitoare să lucreze pentru glorioasa noastră cauză.

Întoarse calul şi trăsura porni spre calea ferată.

— Acum, reluă el suav ca şi când Scarlett nu-i declarase că discuţia e închisă, dacă vrei să ştii de ce n-am profitat de situaţie, trebuie să-ţi spun că aştept să mai creşti puţin. Înţelegi, mi s-ar părea caraghios să te sărut acum, şi sunt foarte egoist în plăcerile mele. Nu mi-a plăcut niciodată să sărut copii.

Cu coada ochiului văzu pieptul lui Scarlett tresăltând de mânie stăpânită şi se abţinu să nu râdă.

— Şi-apoi, continuă el cu o voce dulce, aşteptam şi să se şteargă amintirea stimabilului Ashley Wilkes.

La numele de Ashley, Scarlett se simţi străpunsă de o durere bruscă şi ochii i se umplură de lacrimi fierbinţi. Să se şteargă? Amintirea lui Ashley nu se va şterge niciodată, chiar de-ar fi murit de o mie de ani. Gândul îi zbură la Ashley. Îl văzu rănit; murind departe de ea într-o temniţă yankee; fără o pătură ca să se încălzească; fără ca cineva să-i ţină mâna. Scarlett simţi o ură puternică împotriva bărbatului ghiftuit de lângă ea, împotriva acestui om a cărui ironie străbătea sub tonul dulceag.

Era prea supărată ca să vorbească şi, un timp, merseră în tăcere.

— Acum, reluă Rhett, ştiu aproape totul despre dumneata şi Ashley. Am început să înţeleg în ziua scenei puţin elegante pe care ai făcut-o la Doisprezece Stejari, şi de atunci, deschizând ochii, am înţeles multe lucruri, Ei bine, continui să nutreşti pentu el o dragoste romantică de şcolăriţă, şi el îţi răspunde cu aceeaşi monedă, în măsura în care-i îngăduie firea sa de om cinstit. Doamna Wilkes nu ştie nimic de asta, şi voi doi i-aţi jucat un mic renghi în această chestiune. Înţeleg de fapt totul, în afară de un lucru, care-mi aţâţă curiozitatea. Oare onorabilul Ashley şi-a riscat vreodată sufletul nemuritor sărutându-te? Drept orice răspuns, Scarlett întoarse capul.

— O, aşa, atunci înseamnă că te-a sărutat. Cred că asta s-a petrecut când a venit în permisie. Şi acum, când probabil e mort, te gândeşti mereu la sărutarea lui. Dar am convingerea că odată cu trecerea timpului vei uita acea sărutare, şi atunci eu.

Scarlett se întoarse spre el furioasă.

— Dumneata, dumneata. du-te dracului! spuse ea cu mânie, ochii ei verzi strălucind de turbare. Lasă-mă să cobor din trăsură dacă nu vrei să sar din mers. Nu vreau să-ţi mai vorbesc niciodată.

Rhett opri trăsura, dar înainte de a putea coborî ca s-o ajute să se dea jos, Scarlett şi sărise. Crinolina i se agăţă de roată şi, o clipă, trecătorii zăriră un val de jupoane şi pantalonaşi. Rhett o ajută să-şi tragă fusta. Scarlett se depărtă fără un cuvânt, fără să întoarcă măcar capul. Rhett începu să râdă încet şi porni calul plescăind din limbă.