Capitolul XVIII.

Pentru prima oară de la începutul războiului, Atlanta auzea acum zgomotele bătăliei. În zori, înainte ca oraşul să se fi trezit, se auzi de departe, dispre muntele Kennesaw, un bubuit slab care ar fi putut fi luat drept tunet.

Spre prânz, zgomotul deveni destul de puternic spre a domina din când în când gălăgia circulaţiei. Oamenii încercară să n-audă, silindu-se să pălăvrăgească, să râdă, să-şi vadă de treburi, ca şi când yankeii n-ar fi fost la douăzeci şi două de mile, dar tot timpul îşi încordau auzul. Întreg oraşul avea un aer îngrijorat. Toată lumea, indiferent cu ce erau ocupate mâinile, asculta cu inima bătând. Oare zgomotul creştea în intensitate? Sau nu era decât un efect al imaginaţiei? Generalul Johnston va izbuti de astă-dată să-i ţină la respect? Va rezista?

Puţin mai lipsea ca oraşul să fie cuprins de panică. Nervii, care cu fiecare zi de la începutul retragerii se-ncordau mai mult, ameninţau să cedeze. Nimeni nu-şi exprima temerile. Era un subiect interzis. Dar tensiunea nervoasă se manifesta în criticile ce nu cruţau pe general. Opinia publică era înfierbântată. În definitiv, Sherman era la porţile Atlantei. Încă o retragere, şi confederaţii vor ajunge în oraş.

— Daţi-ne un general care să nu se retragă! Daţi-ne un om care să reziste şi să se bată!

Însoţite de sunetul îndepărtat al tunului, miliţia, "protejaţii lui Joe Brown", şi garda locală ieşiră din Atlanta spre a apăra podurile şi vadurile râului Chattahoochee în spatele lui Johnston. Era o zi înnourată, cenuşie, şi când trupele trecură pe Five Points şi o luară pe strada Marietta, o ploaie torenţială începu să cadă. Tot oraşul ieşise afară ca să-i petreacă, şi acum, lipiţi unii de alţii sub streşinile de lemn ale prăvăliilor din Strada Piersicului, oamenii încercau să pară entuziasmaţi.

Scarlett şi Maybelle Merriwether Picard căpătaseră învoire să plece de la spital şi să asiste la plecarea oamenilor, căci unchiul Henry Hamilton şi bunicul Merriwether făceau parte din garda locală şi, împreună cu doamna Meade, se lăsau strivite de lume şi se ridicau în vârfurile picioarelor ca să vadă mai bine. Cu toate că dorea, ca toţi cei din Sud, să nu se gândească la desfăşurarea bătăliei decât sub unghiul cel mai favorabil şi mai liniştitor, Scarlett se îngrozi privind cum defilau prin faţa ei şirurile pestriţe. Situaţia trebuia să fie într-adevăr disperată spre a se face apel la această adunătură de bătrâni şi copilandri. Fireşte, descopereai printre ei şi tineri sănătoşi, gătiţi cu pene şi eşarfe, în uniforma strălucitoare a miliţiei. Dar erau şi atâţia bătrâni şi băieţi tineri pe care, văzându-i, Scarlett simţi cum i se strânge inima de milă şi de teamă.

În sunetul trompetelor şi al tobelor, bărbaţi cu barba sură, mai bătrâni ca tatăl ei, încercau să ţină pasul sub ploaia torenţială. Cu cel mai bun şal al doamnei Merriwether pe umeri ca să se ferească de ploaie, bunicul Merriwether mărşăluia în primul şir şi surâdea tinerelor femei, care fluturau batistele strigându-i "La revedere"; dar Maybelle se agăţă de braţul lui Scarlett şi murmură:

— O, săracul! Încă o ploaie, şi se va termina cu el! Ştii ce lumbago are.

Cu gulerul paltonului negru ridicat până la urechi, cu două pistoale datând din timpul războiului mexican înfipte la brâu, cu un geamantan în mână, unchiul Henry Hamilton călca în urma bunicului Merriwether. Alături de el păşea servitorul său negru, aproape tot atât de bătrân ca şi el, ţinând o umbrelă larg deschisă deasupra capetelor amândurora. Umăr la umăr cu bătrânii, veneau băieţandrii. Niciunul nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. Mulţi dintre ei fugiseră de la şcoală ca să se înroleze. Ici-colo se observau tineri în uniforme ale academiilor militare. Şepcile lor cenuşii, ude de ploaie, erau împodobite cu pene negre de cocoş şi pe piept li se încrucişau panglici albe. În mijlocul lor, Phil Meade, cu pălăria aşezată ştrengăreşte pe ureche, purta sabia fratelui său mort şi pistoalele lui de cavalerist. Când trecu, doamna Meade îi surâse şi-i făcu semn cu mâna, apoi timp de o clipă îşi sprijini capul pe umărul lui Scarlett, ca şi când puterile ar fi părăsit-o dintr-o dată.

Mulţi bărbaţi erau fără arme, căci Confederaţia nu le putuse da nici puşti, nici muniţii. Nădăjduiau să se echipeze despuind yankei morţi sau căzuţi prizonieri. Mulţi îşi luaseră un cuţit în tureatca cizmei şi ţineau în mână prăjini lungi terminate cu o ţepuşă de fier, denumite "suliţele lui Joe Brown". Cei mai norocoşi aveau puşti vechi cu cremene şi săculeţe de pulbere agăţate de centură.

Johnston pierduse cam zece mii de oameni în cursul retragerii. Avea nevoie de zece mii de oameni, trupe proaspete. "Şi iată ce-i trimit", îşi zise Searlett speriată.

Când începu să treacă, într-un bubuit ca de tunet, artileria, stropindu-i cu noroi pe spectatori, Scarlett zări un negru care călărea un catâr lângă un tun. Era un negru tânăr, cu faţa gravă, a cărui piele avea o culoare mai deschisă. "E Mose! Mose al lui Ashley! Ce poate face aici?" Îşi croi drum prin mulţime, ajunse la marginea trotuarului şi strigă:

— Mose! Opreşte!

Tânărul o zări şi se grăbi să descalece. Un sergent leoarcă de ploaie îi strigă:

— Nu te da jos de pe catâr, băiete, că altfel îţi dau foc cu un fitil. Trebuie să ajungem odată la munţii ăia.

Mose nu ştia ce să mai facă şi se uita pe rând la sergent şi la Scarlett. Atunci aceasta, înotând prin noroi, ferindu-se de roţile tunurilor, înaintă şi apucă cureau scărilor lui Mose.

— Un minut, domnule sergent. Nu te da jos, Mose. Ce naiba cauţi aici?

— Păi mă duc ia'ăşi la 'ăzboi, domnişoa'ă Sca'lett. De astă-dată cu băt'ânul domn John în loc de domnu' Ashley!

— Cu domnu' Wilkes!

Scarlett nu-şi putea crede urechilor. Domnul Wilkes avea aproape şaptezeci de ani.

— Unde e domnu' John?

— La u'mă, cu ultimul tun, domnişoa'ă Sca'lett. Acolo.

— Scuzaţi-mă, doamnă. Hai, mişcă înainte, băiete!

Scarlett rămase o clipă nemişcată, cu noroiul până la glezne, în timp ce tunurile continuau să treacă.

"O, nu! Nu se poate!" gândea ea. "E prea bătrân! Şi ca şi Ashley, nu poate suferi războiul". Se retrase câţiva paşi spre marginea trotuarului şi privi la toţi bărbaţii care treceau. Când ultimul cheson şi ultimul tun se aprppiară cu zgomot de roţi şi în potop de noroi, îl zări pe domnul Wilkes. Subţire, mlădios, cu părul lung argintat atârnându-i pe ceafă, călărea o mică iapă murgă, care din băltoacă-n băltoacă îşi alegea drumul cu graţia unei doamne în rochie de mătase.

"Păi. iapa asta e Nellie! Nellie a doamnei Tarleton! Comoara Beatricei Tarleton!"

Când John Wilkes o zări pe Scarlett, îşi opri calul, descălecă şi se-ndreaptă spre ea, cu un zâmbet de plăcere pe buze.

— Speram să te văd, Scarlett. Ai tăi m-au însărcinat să-ţi spun atâtea! Dar n-am avut timp. Am sosit azi-dimineaţă şi imediat ne-au şi pornit, după cum vezi.

— O, domnule Wilkes, strigă Scarlett disperată, fără să-i lase mâna. Nu plecaţi. De ce trebuie să plecaţi?

— Înseamnă că mă găseşti prea bătrân! zise el surâzând cu surâsul lui Ashley pe un chip mai vârstnic. Sunt poate prea bătrân pentru marşuri, dar nu pentru a încăleca un cal sau pentru a trage cu tunul. Şi cum doamna Tarleton a fost destul de drăguţă ca să mi-o împrumute pe Nellie, iată-mă călărind o iapă grozavă. Sper că nu i se va întâmpla nimic, căci dacă ar păţi ceva, n-aş mai putea da ochii cu doamna Tarleton. Nellie e ultimul cal care i-a mai rămas.

Râdea acum, şi râsul său împrăştie temerile lui Scarlett.

— Tatăl tău, mama ta şi fetele sunt bine. Îţi trimit toţi sărutări. Tatăl tău era cât pe ce să vină cu noi.

— Oh, nu tata! strigă Scarlett înspăimântată. Nu tata! El nu va pleca la război, nu-i aşa?

— Nu, dar puţin a lipsit. Fireşte, nu poate să meargă prea departe cu genunchiul anchilozat, dar voia cu orice preţ să plece călare cu noi. Maică-ta a spus că-l lasă dacă va putea sări gardul împrejmuitor, căci, spunea ea, la armată vor fi momente grele pentru călăreţi. Tatăl tău îşi închipuia că-i uşor, dar ai crede-o? – când calul a ajuns în faţa gardului s-a oprit brusc şi taică-tău a zburat peste capul lui. Mare mirare că nu şi-a frânt gâtul. Ştii ce încăpăţânat e. S-a sculat şi a încercat încă o dată. Ei bine, Scarlett, a încercat de trei ori, până ce doamna O'Hara şi Pork l-au silit să se culce. Era furios. Se jura că maică-ta a vrăjit calul. Nu, Scarlett, nu-i apt pentru serviciul militar. Nu-i nimic ruşinos, ştii. La urma urmelor trebuie să rămână cineva şi acasă, ca să cultive pământul.

Scarlett nu simţea nici un pic de ruşine, nu simţea decât o imensă uşurare.

— Am trimis pe India şi pe Honey la Macon, la familia Burr, şi domnul O'Hara se va ocupa şi de Doisprezece Stejari şi de Tara. Ei, trebuie să plec, draga mea. Îngăduie-mi să te sărut pe obrajii tăi frumoşi.

Cu inima strânsă, Scarlett răspunse sărutării. Îl iubea atât de mult pe domnul Wilkes! Odinioară, de mult, nădăjduise să devine nora lui.

— Şi sărută-le pe Pittypat şi pe Melanie din partea mea, adăugă el depunând încă două uşoare sărutări pe obrajii lui Scarlett. Cum îi merge Melaniei?

— Îi merge bine.

— O!

Ochii lui se uitau la ea, dar parcă privind prin ea, ca şi când ar fi străpuns-o, ca şi când ochii cenuşii şi visători, la fel ca ai lui Ashley, ar fi privit în altă lume.

— Aş fi vrut totuşi atât de mult să-mi văd primul nepot! La revedere, dragă fetiţo.

Se săltă în şa şi se depărtă în trap, cu pălăria în mână, cu părul argintiu în bătaia ploii.

Scarlett reveni lângă Maybelle şi doamna Meade, fără să fi prins sensul ultimelor cuvinte ale domnului Wilkes. Atunci, înţelegând brusc, îşi făcu cruce cu o teamă superstiţioasă şi încercă să spună o rugăciune. Vorbise de moarte cum vorbise şi Ashley, şi acum Ashley. nimeni n-ar trebui să pomenească vreodată de moarte! Înseamnă să ispiteşti destinul.

În timp ce, sub ploaie, cele trei femei reluau în tăcere drumul spitalului, Scarlett şoptea o rugăciune: "Cruţă-l, Doamne! Pe el şi pe Ashley!"

Retragerea de la Dalton până la muntele Kennesaw durase de la începutul lui mai până la mijlocul lui iunie şi, cum luna iunie trecea caldă şi ploioasă iar Sherman nu izbutea să-i scoată pe confederaţi din poziţiile lor de pe înălţimile abrupte, speranţa începu să renască. Toată lumea recăpătă curaj şi începu să vorbească mai frumos de generalul Johnston. După un iunie umed, urmă un iulie şi mai umed. Luptând cu disperare în jurul înălţimilor întărite, confederaţii ţineau întruna piept lui Sherman. Atunci Atlanta fu cuprinsă de un acces de nebunie veselă. Speranţa se urca la capul oamenilor, ca şampania. Ura! Ura! Îi avem la mână! O epidemie de baluri şi de petreceri izbucni. Ori de câte ori oamenii coborau de pe front şi veneau să petreacă noaptea în oraş, se dădeau în cinstea lor petreceri cu dans; tinerele fete, de zece ori mai numeroase decât bărbaţii, trăgeau de militari şi se băteau să danseze cu ei.

Atlanta era plină de vizitatori, de refugiaţi, de părinţi ai răniţilor îngrijiţi în spitale, de soţii şi de mame care doreau să fie la căpătâiul soţilor sau fiilor lor în cazul când ar fi fost răniţi în munţi.

În sfârşit, din toate comitatele înconjurătoare, unde nu rămăseseră decât copii sub şaisprezece ani sau bătrâne peste şaizeci, un nor de tinere fete se abătu asupra Atlantei. Mătuşa Pitty dezaproba această stare de lucruri, căci după părerea ei ele nu veneau la Atlanta decât ca să-şi găsească un soţ, şi această lipsă de ruşine o făcea să se întrebe unde are să ajungă lumea. Scarlett îi împărtăşea vederile. Nu-i plăcea deloc concurenţa tinerelor de şaisprezece ani, ai căror obraji proaspeţi şi îmbujoraţi îi făceau pe bărbaţi să uite că rochiile le erau întoarse de două ori şi încălţămintea cârpăcită.

Toaletele ei erau mai noi şi mai frumoase decât ale multor femei, mulţumită stofelor pe care Rhett i le adusese cu ultimul vapor ce reuşise să forţeze blocada; dar, în definitiv, avea nouăsprezece ani, începea să îmbătrânească şi bărbaţii aveau de unde alege.

Îşi zicea că o văduvă cu un copil era dezavantajată în faţa acestor obrăznicuţe frumuşele. Şi cu toate astea, în acele zile febrile, văduvia şi maternitatea ei cântăreau mai puţin ca înainte. Între serviciul la spital, unde se duceau ziua, şi recepţiile de seară, aproape că nu-l mai vedea pe Wade. Câteodată ajungea chiar să uite o bucată de vreme că avea un copil!

În timpul nopţilor calde de vară, casele din Atlanta rămâneau deschise militarilor, care erau apărătorii oraşului. Casele mari, care se întindeau de la Strada Washington până la Strada Piersicului, străluceau de lumini. Acolo se sărbătoreau combatanţii, veniţi pentru o clipă din noroiul tranşeelor. Boarea nopţii ducea departe sunetele banjourilor şi ale viorilor, precum şi ecoul paşilor neobosiţi ai dansatorilor, în jurul pianelor se formau grupuri care cântau cu foc cuvintele triste din "Scrisoarea ta a venit, dar a fost prea târziu!", în timp ce cavaleri în zdrenţe făceau ochi dulci fetelor tinere cochetând din spatele evantaielor din pene de curcan şi le rugau să nu aştepte până o fi prea târziu. Nici o fată nu aştepta! Prinse de valul de plăceri ce se abătuse asupra oraşului, se căsătoreau una după alta. Timp de o lună, cât dură rezistenţa lui Johnston pe înălţimile muntelui Kennesaw, se celebrară nenumărate căsătorii, în care mireasa se ducea fericită în faţa altarului cu găteli împrumutate de la vreo zece prietene, iar ginerele purta o sabie care se lovea de nişte pantaloni cârpiţi.

Se petrecea atât de bine, se dădeau atâtea baluri, şi erau atâtea întâmplări emoţionante! Ura! Johnston ţine piept yankeilor la douăzeci şi două de mile de Atlanta.

Da, poziţiile din jurul muntelui Kennesaw nu puteau fi cucerite. După douăzeci şi cinci de zile de luptă, Sherman însuşi dobândi această convingere, căci pierderile sale erau enorme. În loc să se încăpăţâneze să atace în front, îşi desfăşură din nou armata într-un cerc larg şi încercă să se strecoare între confederaţi şi Atlanta. Încă o dată, manevra îi reuşi. Johnston fu silit să părăsească înălţimile de unde opusese o rezistenţă atât de frumoasă, spre a-şi proteja spatele. Pierduse o treime din oameni în cursul acestei bătălii, şi restul trupelor sale, obosite, o porni pe ploaie spre râul Chattahoochee. Confederaţii nu puteau nădăjdui să primească întăriri, în timp ce yankeii, care aveau sub stăpânirea lor calea ferată din Tennessee spre sud, până la front, primeau în fiecare zi trupe proaspete şi hrană. Aşa că trupele cenuşii, retrăgându-se prin câmpii noroioase, se grupară în jurul Atlantei.

Când se află că poziţiile ce păreau inexpugnabile fuseseră părăsite, un al doilea val de panică se abătu asupra oraşului. În cele douăzeci şi cinci de zile de exaltare lumea se convinse că lucrul acesta nu se va întâmpla. Şi acum se întâmplase! Era neîndoielnic, fireşte, că generalul îşi va întări poziţiile pe ţărmul râului şi va rezista înaintării yankee. Totuşi râul nu era departe de oraş – la numai şapte mile.

Dar Sherman îi luă din nou pe confederaţi din flanc, forţă râul mai sus de poziţiile lor, şi trupele cenuşii, extenuate, trebuiră să treacă în grabă apele gălbui, spre a se aşeza încă o dată între năvălitori şi Atlanta. Se grăbiră să sape adăposturi la nordul oraşului în valea prin care curgea Gârla Piersicului. Atlanta, cuprinsă de panică, era disperată.

Luptă şi retragere! Luptă şi retragere! La fiecare retragere yankeii se apropiau tot mai mult de oraş. Gârla Piersicului nu era decât la cinci mile. Unde-i era capul, generalului?

Strigătele de: "Daţi-ne un om care să reziste şi să se bată!" fură ascultate la Richmond. Richmond-ul ştia că Atlanta pierdută însemna războiul pierdut şi, după ce armata trecu râul Chattahoochee, generalului Johnston i se luă comanda. Generalul Hood, unul din subalternii săi, preluă comanda, şi Atlanta răsuflă uşurată. Hood, vlăjganul ăsta din Kentucky, cu barbă-n vânt şi cu ochii de jăratic, nu se va retrage! Avea o reputaţie de buldog. Îi va izgoni pe yankei dincolo de râu, da, îi va sili să-l treacă îndărăt şi va recuceri tot terenul pierdut, milă cu milă, până la Dalton. Dar armata striga: "Redaţi-ni-l pe bătrânul Joe!" căci soldaţii fuseseră cu bătrânul Joe tot timpul de la Dalton încoace şi, spre deosebire de civili, ştiau ce greutăţi avuseseră de înfruntat.

Sherman nu aşteptă pe Hood să pornească ofensiva. O zi după schimbarea comandantului, generalul yankeu se repezi asupra orăşelului Decatur, la şase mile de Atlanta, îl cuceri şi tăie astfel calea ferată. Era linia care lega Atlanta de Augusta, de Charleston, de Wilmington şi de Virginia. Sherman dăduse confederaţilor o lovitură care avea să-i paralizeze. Venise timpul acţiunii. Atlanta cerea cu glas tare să se facă ceva!

Atunci, într-o înăbuşitoare după-amiază de iulie, dorinţa Atlantei fu satisfăcută. Generalul Hood nu se mulţumi să reziste şi să se bată. Scoţându-şi oamenii afară din tranşee, îi azvârli împotriva liniilor albastre, împotriva soldaţilor lui Sherman de două ori mai numeroşi, şi dădu un asalt furios pe malul drept al Gârlei Piersicului.

Speriaţi, rugându-se Cerului ca Hood să izbutească să respingă pe yankei, locuitorii Atlantei ascultară cum bubuie tunul şi cum pârâie miile de puşti; făceau atâta zgomot încât, cu toate cele cinci mile, ai fi crezut că lupta se dă în oraş. Se auzea trăsnetul bateriilor, se vedea fumul ridicându-se peste vârful arborilor ca nişte nori, dar ceasuri întregi nimeni nu ştiu ce întorsătură lua bătălia.

Către sfârşitul după-amiezii sosiră primele ştiri. Erau nesigure, contradictorii, alarmante, căci veneau de la oameni răniţi în primele ceasuri ale bătăliei. Singuri sau în grupuri, cei mai puţin răniţi susţinându-i pe cei ce şchiopătau sau se clătinau, răniţii începură să intre în oraş. În curând începură să curgă fără încetare. Se trudeau din greu să ajungă la spitale, cu faţa neagră de pulbere, acoperiţi de praf şi de sudoare, cu sângele închegându-li-se pe rănile nebadajate, cu muştele roind în jur.

Casa mătuşii Pitty fu una dintre primele la care ajunseră răniţii intraţi în oraş pe la nord. Unul câte unul se poticneau în faţa porţii şi se întindeau pe gazonul verde gemând:

— Apă!

În tot timpul acestei înăbuşitoare după-amiezi, mătuşa Pitty şi întreaga casă, albi şi negri, stătură în plin soare dând de băut şi pansând răni, până ce bandajele se isprăviră şi nu se mai găsiră în casă nici cearceafuri, nici şervete de rupt. Mătuşa Pitty uită cu totul că leşina întotdeauna la vederea sângelui şi nu încetă să lucreze decât în clipa când picioruşele ei, încălţate în pantofi prea strâmţi, se umflară refuzând s-o mai susţină. Melanie însăşi, a cărei sarcină era foarte înaintată, uită de pudoarea ei naturală şi, cu faţa tot atât de trasă ca şi a răniţilor, munci cu înfrigurare alături de Prissy, de bucătăreasă şi de Scarlett. Când puterile o părăsiră şi-şi pierdu cunoştinţa, nu se mai găsi alt loc unde să fie culcată decât masa din bucătărie, căci toate paturile, toate scaunele, toate canapelele casei erau ocupate de răniţi.

Uitat în mijlocul agitaţiei, micul Wade, ghemuit după balustrada verandei, sughiţa sugându-şi degetul şi, cu ochii măriţi de spaimă, privea spre peluză, cum se uită un iepure speriat prin gratiile cuştii sale. Scarlett îl zări şi-i strigă răstit:

— Wade Hampton, du-te de te joacă în curtea din dos!

Dar copilul, speriat, fascinat de spectacolul care i se oferea, n-o ascultă.

Peluza era plină de oameni culcaţi pe jos, prea epuizaţi spre a merge mai departe, prea slăbiţi de rănile lor spre a face o mişcare. Pe aceştia, unchiul Peter îi ducea la spital cu trăsura, trasă de bătrânul cal rupt de oboseală şi plin de spumă din pricina drumului făcut de atâtea ori. Doamna Meade şi doamna Merriwether trimiseră şi ele trăsurile, care treceau cu arcurile îndoite sub greutatea răniţilor.

Mai târziu, odată cu amurgul ce se lăsa, ambulanţele şi furgoanele intendenţei reveniră de pe câmpul de luptă şi coborâră strada cu zgomot de tunet. Apoi apărură căruţe de ţară, care cu boi şi chiar trăsuri particulare rechiziţionate de corpul medical. Săltând din piatră-n piatră pe şoseaua desfundată, pline de răniţi şi muribunzi, lăsând să se scurgă sângele în praful roşu, toate aceste vehicule trecură prin faţa casei mătuşii Pitty. La vederea femeilor cu găleţi cu apă şi căni, vehiculele opreau şi îndată răsunau strigăte şi murmure:

— Apă! Apă!

Scarlett susţinea capete care atârnau fără vlagă, dând de băut oamenilor cu buzele arse, vărsa găleţi de apă pe trupuri acoperite de răni şi chinuite de febră, ca bieţii oameni să se bucure de o clipă de uşurare a suferinţelor lor. Se ridica pe vârful picioarelor şi dădea de băut vizitiilor de la ambulanţe, întrebând pe fiecare cu inima strânsă:

— Ce noutăţi?

De la fiecare obţinea acelaşi răspuns:

— Nu se ştie încă nimic, doamnă. E încă prea devreme.

Noaptea veni, înăbuşitoare. Nu se simţea nici cea mai mică adiere de vânt şi făcliile de brad, ţinute de negri, îngreuiau şi mai mult atmosfera. Praful se lipea de nările lui Scarlett şi îi usca buzele. Rochia ei de stambă de culoarea levănţicăi, atât de curată şi de scrobită dimineaţa, era plină de sânge, de murdărie şi de sudoare. Asta voise să spună Ashley când scrisese că războiul n-avea nimic glorios, că nu era decât murdărie şi suferinţă.

Oboseala adăuga scenei o notă de ireal, de coşmar. Nu, nu se putea să fie adevărat. sau atunci, dacă era adevărat, lumea înnebunise. Căci altfel, de ce sta ea aici, în mijlocul paşnicei grădini a mătuşii Pitty, în plină noapte, la lumina tremurătoare a torţelor, spre a da de băut unor bărbaţi care mureau? Printre răniţi erau mulţi dintre foştii ei adoratori, care încercau să zâmbească văzând-o. Printre bărbaţii pe care căruţele îi hurducăiau de-a lungul şoselei negre şi prăfuite, erau atâţia pe care-i cunoştea. Printre bărbaţii care mureau sub privirile ei, cu faţa însângerată, năpădită de ţânţari şi de muşte, erau atâţia cu care dansase şi glumise, făcuse muzică sau cântase romanţe, atâţia pe care-i tachinase, îi îmbărbătase, ori pe care-i iubise. puţin.

Îl descoperi pe Carey Ashburn sub o grămadă de răniţi într-o căruţă trasă de boi. Avea un glonte în cap şi abia mai respira. Fiindcă Scarlett nu-l putu mişca de unde zăcea fără a deranja alţi şase răniţi, îl lăsă să plece la spital. Mai târziu află că murise înainte de a fi examinat de doctor şi că fusese îngropat undeva, nimeni nu ştia exact unde. În luna aceea fuseseră îngropaţi atâţia oameni la cimitirul din Oakland în gropi săpate la repezeală! Melanie fu adânc îndurerată aflând că nimeni nu tăiase măcar o şuviţă din părul lui Carey, spre a o trimite mamei sale, în Alabama. Noaptea caldă trecea încet şi, din cauza oboselii, Scarlett şi Pitty nu-şi mai simţeau spatele şi genunchii, dar cele două femei nu încetau să întrebe pe fiecare nou venit:

— Ce mai e nou? Ce mai e nou?

Şi, pe măsură ce lungile ceasuri se scurgeau, primeau răspunsuri care le înspăimântau tot mai tare.

— Ne retragem. A trebuit să ne retragem. Sunt mult mai mulţi ca noi. Yankeii i-au încercuit pe cavaleriştii lui Wheeler lângă Decatur. Trebuie să mergem în ajutorul lor. Ai noştri vor fi în curând în oraş.

Scarlett şi Pitty se ghemuiau una lângă alta.

— Oare. oare vin yankeii?

— Da, vin, dar nu vor trece mai departe, doamnă. Nu vă speriaţi, nu vor putea lua Atlanta. Nu, doamnă, sunt mile întregi de tranşee în jurul oraşului. L-am auzit eu însumi pe bătrânul Joe spunând: Pot să rezist o veşnicie în Atlanta. Dar vedeţi, nu-l mai avem pe bătrânul Joe, acum. Taci, dobitocule! Vrei să bagi spaima-n femei? Yankeii nu vor lua niciodată oraşul, doamnă. Dar de ce nu plecaţi la Macon sau într-un loc mai sigur? N-aveţi rude pe-aco-lo? Desigur, yankeii nu vor lua Atlanta, dar când vor încerca, n-o să fie prea plăcut pentru femei. Vor cădea ghiulele cu duiumul!

A doua zi, sub o ploaie caldă, într-o atmosferă înăbuşitoare, armata învinsă îşi făcu intrarea în Atlanta. Oamenii erau sleiţi de puteri din cauza foamei, a oboselii şi a şaptezeci şi şase de zile de luptă şi de retragere. Caii scheletici păreau nişte sperietori. Tunurile şi camioanele erau trase cu te-miri-ce, bucăţi de sfoară sau fâşii de curele.

Dar nu era o mulţime nedisciplinată, în derută. Purtându-şi cu mândrie zdrenţele, cu steagurile sfâşiate, ude de ploaie, oamenii defilau în ordine. Bătrânul Joe îi învăţase să se retragă, bătrânul Joe care făcuse din retragere un act strategic tot atât de important ca o înaintare.

Mărşăluind în pas cadenţat, bărboşi, zdrenţăroşi, soldaţii coborau Strada Piersicului în sunetele marşului "Maryland! Maryland!" – şi toată lumea ieşi să-i aclame. Învingători ori învinşi, aceşti soldaţi erau ai lor.

Miliţienii care părăsiseră oraşul de curând în uniforme nou-nouţe abia se deosebeau de trupele regulate, atât erau de murdari şi de neîngrijiţi. În ochii lor strălucea o flacără nouă. Şterseseră dintr-o dată trei ani de chiul în care încercaseră să explice de ce nu sunt pe front, iar mulţi dintre ei schimbaseră o viaţă uşoară cu o moarte glorioasă. De acum înainte erau veterani, veterani fără state de serviciu prea lungi, dar totuşi veterani care se purtaseră onorabil. Căutau cunoscuţi prin mulţime şi se uitau la ei, mândri, sfidători. Acum aveau dreptul să ridice capul.

Tineri şi bătrâni, membrii gărzilor locale defilară şi ei. Bătrânii cu bărbi încărunţite abia puteau să-şi ridice picioarele, iar tinerii aveau chipuri obosite de copii care au avut de înfruntat greutăţi prea mari pentru vârsta lor. Scarlett îi zări pe Phil Meade şi-l recunoscu cu greu, atât de negru îi era obrazul din cauza pulberii şi a murdăriei şi atât era de tras la faţă de oboseală. Fără pălărie, sub ploaie, cu capul trecut printr-o gaură făcută în mijlocul unei muşamale vechi, unchiul Henry înainta trăgându-şi piciorul. Cu picioarele goale învelite în bucăţi de plapumă, bătrânul domn Merrywether era cocoţat pe un afet de tun. Însă, cu toate sforţările sale, Scarlett nu reuşi să-l descopere pe John Wilkes.

Cât despre veteranii lui Johnston, aceştia călcau cu acelaşi aer degajat cu care păşeau de trei ani, surâzând fetelor frumoase şi azvârlind cuvinte de batjocură bărbaţilor în civil. Mergeau să ocupe tranşeele săpate în jurul oraşului. Nu-i mai aşteptau tranşee săpate în grabă, ci lucrări solide, cu parapete până la înălţimea pieptului, întărite cu saci de nisip şi terminate cu ţăruşi de lemn. Ca nişte răni roşii, încoronate de moviliţe roşii, tranşeele înconjurau oraşul, milă după milă, aşteptându-i pe bărbaţii care aveau să le ocupe.

Mulţimea aclama trupele ca şi cum ar fi fost victorioase. Frica se cuibărise în fiecare suflet, dar acum când ştiau despre ce e vorba, acum răul cel mai rău se întâmplase şi acum că războiul era la porţile lor, oamenii se schimbaseră. Nu mai era vorba de panică, de nebunie colectivă. Oricare ar fi fost sentimentul fiecăruia, nimeni nu se trăda. Toată lumea voia să pară veselă, chiar dacă se silea s-o facă. Fiecare căuta să se arate curajos şi plin de încredere în armată. Toată lumea repeta ceea ce spusese bătrânul Joe înainte de a i se lua comanda: "Pot să rezist o veşnicie în Atlanta."

Acum, când şi Hood trebuise să se retragă, mulţi doreau, după pilda soldaţilor, să le fie redat bătrânul Joe, dar evitau să-şi spună părerea şi-şi făceau curaj repetând cuvintele bătrânului Joe: "Pot să rezist o veşnicie în Atlanta."

Tactica prudentă a generalului Johnston nu era în firea lui Hood. El îi atacă pe yankei la răsărit, îi atacă la apus. Asemeni unui luptător căutând de unde să-şi apuce adversarul, Sherman încercuise oraşul, dar Hood nu voia să aştepte în spatele tranşeelor atacul yankeilor. Făcu mai multe ieşiri îndrăzneţe şi se repezi asupra lor năpraznic. În decurs de cânteva zile se dădură lupte la Atlanta şi la Ezra Church, atât de însemnate încât, alături de ele, lupta de la Gârla Piersicului păru o simplă hărţuială.

Cu toate acestea, yankeii îşi accentuară presiunea. Suferiseră pierderi grele, dar puteau să şi-o permită. Şi, fără încetare, bateriile lor trăgeau asupra Atlantei, omorând oameni acasă la ei, dărâmând case, săpând pe străzi gropi uriaşe. Oamenii se adăposteau în beciuri, în găuri, în tunele. Atlanta era asediată.

La unsprezece zile după ce preluase comanda, generalul Hood pierduse aproape tot atâţia oameni câţi pierduse Johnston în şaptezeci şi patru de zile de lupte şi retrageri, iar Atlanta era încercuită din trei părţi.

Calea ferată de la Atlanta la Tennessee era acum în mâinile lui Sherman, de la un capăt la altul. Armata sa ocupase linia spre răsărit şi tăiase linia care mergea spre sud-vest, la Alabama. Singură linia spre sud, înspre Macon şi Savannah, era încă liberă. Oraşul era plin de soldaţi, ticsit de răniţi şi de refugiaţi, aşa că această singură cale era insuficientă pentru trebuinţele oraşului asediat. Totuşi, atâta vreme cât putea menţine această linie, Atlanta rezista.

Scarlett fu înspăimântată când îşi dădu seama de importanţa acestei linii ferate şi când înţelese cu câtă îndârjire va lupta Sherman ca s-o cucerească. Iar Hood ca s-o apere. Căci era linia care trecea prin tot comitatul, spre Jonesboro. Şi Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro. Tara părea o oază de pace în comparaţie cu iadul de la Atlanta, dar Tara nu era decât la cinci mile de Jonesboro!

În ziua bătăliei pentru Atlanta, Scarlett şi cu încă câteva doamne, apărate de soare cu ajutorul minusculelor lor umbreluţe, se instalară pe acoperişurile drepte ale prăvăliilor şi urmăriră peripeţiile luptei. Dar când obuzele începură să cadă pentru prima oară în stradă, coborâră repede în beci şi, în aceeaşi seară, începu exodul femeilor, al copiilor şi al bătrânilor. Toţi o porniră spre Macon. Printre cei ce luară trenul în acea noapte, mulţi se retrăseseră odată cu Johnston de la Dalton, şi erau acum la al cincilea sau al şaselea lor refugiu. Erau mai puţin încărcaţi decât când sosiseră la Atlanta. Cei mai mulţi n-aveau decât un geamantan, şi ceva de-ale gurii într-un şervet. Ici-colo, servitori speriaţi strângeau la piept argintărie, cuţite, furculiţe sau un portret de familie, salvate la primul refugiu.

Doamna Merriwether şi doamna Elsing refuzară să plece. Era nevoie de ele la spital şi, de altfel – declarară ele cu mândrie – n-aveau teamă şi nici un yankeu nu le va putea da afară de la ele de acasă. Cu toate acestea Maybelle cu copilaşul şi cu Fanny Elsing plecară la Macon. Pentru prima oară doamna Meade nu cedă în faţa soţului ei şi refuză categoric să-l asculte când acesta îi porunci să plece cu trenul Spre un loc mai sigur. Pretinse că doctorul nu se putea lipsi de ea şi că voia să stea acolo, lângă Phil, în cazul când.

Dar doamna Whiting plecă şi, împreună cu ea, multe doamne dintre cunoştinţele lui Scarlett. După ce fusese una dintre primele care condamnase politica de retragere a bătrânului Joe, mătuşa Pitty fu una dintre primele care-şi făcu bagajul. Pretindea că nervii ei delicaţi nu puteau suporta zgomotul. Se temea că va leşina la auzul unei explozii şi că nu va apuca să coboare în pivniţă. Nu, nu-i era teamă, spunea ea, încercând în zadar să ia o expresie marţială, fără să reuşească însă. Va pleca la Macon, la verişoara ei, bătrâna doamnă Burr, şi fetele trebuiau să vină cu ea.

Scarlett nu voia să meargă la Macon. Cu tot bombardamentul, prefera să rămână la Atlanta decât să se refugieze la Macon, căci n-o putea suferi pe bătrâna doamnă Burr. Acum câţiva ani aceasta o făcuse "uşuratică", după ce o surprinsese sărutându-se cu fiul ei Willie, la o recepţie acasă la Wilkes-i.

— Nu, spuse ea mătuşii Pitty, voi merge acasă la Tara, iar Melly poate să meargă cu dumneata la Macon.

La care Melanie începu să plângă, speriată, disperată. Când mătuşa Pitty se repezi la doctorul Meade, Melanie luă mâinile lui Scarlett într-ale ei şi-i spuse pe un ton rugător:

— Scarlett dragă, nu pleca la Tara, nu mă lăsa singură! M-aş simţi atât de nenorocită fără tine. Oh, Scarlett, dacă nu eşti aici la naşterea copilului meu, voi muri. Da. da, ştiu bine, o am pe mătuşa Pitty, şi ea e foarte drăguţă. Dar, ce vrei, ea n-a avut copii, şi câteodată mă enervează în aşa hal încât îmi vine să ţip. Nu mă părăsi, scumpa mea. Ai fost o adevărată soră pentru mine. Şi-apoi, adăugă ea cu un zâmbet slab, i-ai promis lui Ashley să ai grijă de mine. Mi-a spus că ţi-o va cere.

Buimăcită, Scarlett se uita la cumnata ei. Cum de putea Melly s-o iubească atât de mult, când ea însăşi îşi ascundea cu atâta greutate antipatia pe care o simţea pentru ea? Cum putea Melly să fie atât de toantă, încât să nu ghicească secretul iubirii ei pentru Ashley? În cursul acestor luni chinuitoare, când pândea ştiri de la Ashley, se trădase de sute de ori. Dar Melanie nu vedea nimic, Melanie nu vedea decât ceea ce era bun la cei pe care-i iubea. Da, făgăduise lui Ashley să vegheze asupra Melaniei. "Oh, Ashley! Ashley! Probabil că ai murit, ai murit de luni de zile. Şi acum sunt silită să-mi ţin făgăduiala."

— Bine, spuse ea răstit, i-am făgăduit să veghez asupra ta şi nu revin asupra a ceea ce am promis. Dar nu voi merge la Macon, la scorpia de mătuşă Burr. I-aş scoate ochii după câteva minute. Mă duc acasă, la Tara. Poţi să mă însoţeşti. Mama va fi fericită să te aibă lângă ea.

— Oh, ce plăcere mi-ar face! Mama ta e atât de drăguţă! Dar ştii bine că ar fi o lovitură de moarte pentru mătuşa Pitty dacă n-ar fi lângă mine când voi naşte, şi ea nu vrea să meargă la Tara. E prea aproape de câmpul de luptă, şi mătuşa ţine să fie în siguranţă.

Doctorul Meade sosi suflând din greu. Mătuşa Pitty îi păruse atât de speriată, că se aştepta s-o găsească pe Melanie cel puţin născând. Aşa că, în faţa realităţii, indignarea lui fu mare şi nu se sfii s-o arate. În sfârşit, caflă cauza întregului bucluc, rezolvă problema cu argumente la care nu se putea răspunde nimic.

— Chestiunea de a merge la Macon nici nu se pune pentru dumneata, domnişoară Melly. Dacă te mişti, nu răspund de nimic. Trenurile sunt arhipline. Nu se ştie niciodată când pleacă şi, dacă vreodată au nevoie urgentă să transporte răniţi, trupe sau material, nu ezită să dea jos călătorii în mijlocul pădurilor. În situaţia dumitale.

— Dar dacă merg la Tara cu Scarlett?

— Îţi interzic să te mişti de aici. Spre a merge la Tara, trebuie să iei tot trenul de Macon, deci condiţiile sunt aceleaşi. De altfel, nimeni nu ştie precis unde sunt yankeii, dar sunt pretutindeni. Trenul vostru ar putea fi foarte bine capturat. În sfârşit, chiar dacă aţi ajunge la Jonesboro, aţi avea încă de făcut cinci mile pe un drum prost ca să ajungeţi la Tara. Nu e o călătorie pentru o femeie într-o situaţie atât de delicată. Şi-apoi, de când bătrânul doctor Fontaine a plecat la armată, nu mai există nici un medic în comitat.

— Dar există moaşe.

— Am spus medic, răspunse doctorul brusc, aţintindu-şi maşinal privirea pe trupul plăpând al Melaniei. Nu vreau să te mişti de aici. Sper că nu ţii să naşti în tren sau într-o şaretă?

Această sinceritate, firească la un medic, le reduse la tăcere.

— Trebuie să rămâi aici, unde te pot supraveghea, şi să stai în pat. Ai să-mi faci plăcerea să nu-ţi mai petreci vremea coborând şi urcând scările. Nu, n-ai voie să cobori în pivniţă nici chiar dacă ghiulelele ar intra pe fereastră. La urma urmei, riscul nu-i atât de mare aici. Peste puţin îi vom respinge pe yankei. Aşa că, domnişoară Pitty, ai să pleci la Macon şi ai să le laşi pe tinerele doamne aici.

— Fără o persoană mai în vârstă? exclamă bătrâna domnişoară îngrozită.

— Sunt femei măritate, făcu doctorul plictisit, şi doamna Meade stă la două case de-aici. În orice caz, dată fiind starea lui Melly, nu se vor amuza primind vizite masculine. Suntem în timp de război, domnişoară Pitty. Nu ne mai putem gândi la ce-o să zică lumea. Trebuie să ne gândim la Melly, înainte de toate.

Părăsi camera cu pas nervos şi o aşteptă pe Scarlett pe verandă.

— Am să-ţi vorbesc deschis, domnişoară Scarlett, începu el trăgându-se de barba sură. Îmi pare că ai bun-simţ, deci fă-mi plăcerea să nu roşeşti. Nici nu vreau să aud de vreo plecare a lui Melly. Mă îndoiesc că ar fi în stare să suporte călătoria. Va avea de trecut printr-o încercare grea. chiar dacă s-ar găsi în cele mai bune circumstanţe. După cum ştii, are şoldurile foarte înguste. Vom fi poate obligaţi să-i scoatem copilul cu forcepsul, de aceea nu vreau pentru nimic în lume să ajungă pe mâinile vreunei moaşe negrese. Femei ca ea n-ar trebui să aibă niciodată copii, dar. În orice caz, fă-i bagajele domnişoarei Pitty şi expediaz-o la Macon. Îi e atât de frică, încât va impresiona pe Melly şi asta nu-i poate face nici un bine. Şi acum, domnişoară – şi-i aruncă lui Scarlett o privire pătrunzătoare – nu vreau să aud nici de întoarcerea dumitale acasă. Vei sta lângă Melly până la naşterea copilului. Nu ţi-e teamă, nu-i aşa?

— Oh, nu! minţi cu curaj Scarlett.

— Eşti o fată curajoasă. Doamna Meade e aici să te însoţească la nevoie şi-ţi voi trimite pe bătrâna noastră Betsy ca să gătească, dacă domnişoara Pitty vrea să-şi ia servitorii. Naşterea nu va mai întârzia mult. Copilul trebuie să se nască în cinci săptămâni, dar nu se poate spune nimic când e vorba de primul copil. şi cu bombardamentul ăsta copilul poate să vină de pe o zi pe alta.

Aşadar, mătuşa Pitty plecă la Macon potopită de lacrimi, luând cu ea pe unchiul Peter şi pe bucătăreasă. Într-un elan de patriotism pe care-l regretă de îndată şi care-i pricinui un alt potop de lacrimi, dărui spitalului trăsura şi calul. Scarlett şi Melanie rămaseră singure cu Wade şi cu Prissy, într-o casă mult mai liniştită, cu tot bombardamentul neîncetat.