Capitolul XXIV.

Lumina strălucitoare a soarelui de dimineaţă, revărsată printre copaci, o trezi pe Scarlett. Timp de o clipă, încă amorţită din pricina poziţiei incomode în care dormise, nu-şi putu da seama unde se afla. Soarele o orbea. Podeaua tare a căruţei îi înţepenise trupul şi o greutate o apăsa de-a curmezişul picioarelor. Încercă să se ridice în capul oaselor şi descoperi că această greutate nu era altcineva decât Wade, care dormea cu capul pe genunchii ei. Picioarele goale ale Melaniei îi atingeau faţa şi, sub capră, Prissy era încolăcită ca o pisică neagră, cu copilaşul aşezat între ea şi Wade.

Şi deodată, Scarlett îşi aminti tot. Cu o sforţare reuşi să se ridice şi privi repede în jur. Slavă Domnului, nu se vedea nici un yankeu! Ascunzătoarea lor nu fusese descoperită în timpul nopţii. Acum îşi amintea de toate: de călătoria lor îngrozitoare după ce paşii lui Rhett se stinseseră; de noaptea care nu se mai sfârşea; de şoseaua cufundată în întuneric, plină de gropi şi de bolovani de care se poticnea căruţa; de şanţurile în care alunecase; de energia, acea energie a disperării, pe care ea şi cu Prissy trebuiseră s-o desfăşoare ca să scoată roţile căruţei din şanţuri. Îşi amintea tremurând de câte ori trăsese calul peste câmp sau în pădure când, auzind apropiindu-se soldaţi, nu ştia dacă erau prieteni sau duşmani. Da, îşi amintea cât se temuse ca o tuse, un strănut, sau sughiţul lui Wade să nu le trădeze.

Oh, şoseaua aceea întunecată pe care oamenii treceau ca nişte stafii, într-o tăcere pe care o tulbura numai zgomotul paşilor înăbuşiţi de praful moale, clinchetul slab al căpestrelor şi scârţâitul hamurilor de piele! Şi clipa aceea îngrozitoare când calul sleit de puteri refuzase să mai înainteze, în timp ce în umbră cavaleria şi artileria uşoară treceau atât de aproape de locul unde fugarii, nemişcaţi, îşi ţineau răsuflarea, încât Scarlett ar fi putut chiar să atingă oamenii, atât de aproape încât putea simţi mirosul de sudoare al tuturor acelor trupuri.

În sfârşit, când ajunseră lângă Rough and Ready, câteva focuri de bivuac mai ardeau încă acolo unde resturile ariergărzii generalului Steve Lee aşteptau ordinul de retragere. Scarlett descrisese un cerc de aproape o milă de-a curmezişul unei arături, până ce luminile focurilor de bivuac se stinseseră în urma ei. Şi atunci se pierduse în mijlocul întunericului şi plânsese cu lacrimi fierbinţi, căci nu mai găsea drumul de care pe care-l cunoştea atât de bine. Sfârşise prin a-l găsi, până la urmă, dar în acel moment calul se prăbuşise între hulube şi refuzase să se mişte şi să se scoale, chiar când ea şi cu Prissy l-au tras de căpăstru.

Scarlett deshămase şi, năucită de oboseală, se strecurase în fundul căruţei şi-şi întinsese în sfârşit picioarele chinuite. Îşi aducea vag aminte că, în clipa chiar în care somnul venise să-i închidă pleoapele, Melanie îi ceruse cu o voce care se scuza şi implora totodată: "Scarlett, pot să capăt puţină apă, te rog?"

Răspunsese: "Nu e apă", şi adormise chiar înainte ca vorbele să-i fi ieşit din gură.

Acum era dimineaţă şi lumea întreagă, calmă, şi senină în lumina soarelui, era împodobită cu auriu şi verde. Nicăieri nu se vedea urmă de soldaţi. Lui Scarlett îi era foame şi setea îi usca gâtlejul. O durea peste tot şi se simţea frântă. Plină de uimire, se întrebă cum ea, Scarlett O'Hara, care nu dormea niciodată bine decât între cearceafuri de olandă fină şi pe cel mai moale dintre paturile de puf, putuse să doarmă pe scânduri, ca o sclavă de la munca câmpului.

Orbiţi de soare, ochii ei se aţintiră asupra Melaniei şi, îngrozită, simţi că i se taie răsuflarea. Melanie era atât de ţeapănă şi de palidă, încât Scarlett o crezu moartă. Cu chipul descompus şi cu părul împrăştiat care desena negre arabescuri, ai fi luat-o drept o femeie bătrână, moartă. Atunci Scarlett văzu cu uşurare ridicându-se pieptul ei scobit şi înţelese că Melanie supravieţuise nopţii.

Scarlett puse mâna streaşină la ochi şi-şi plimbă privirea în jur. Petrecuseră fără îndoială noaptea sub copacii unei grădini, căci o alee nisipoasă se întindea în faţa ei, cotind sub un şir de cedri.

"Dar, ia te uită, sunt la Mallory!" gândi Scarlett cu inima bătând de bucurie la gândul că va găsi prieteni şi ajutor.

Însă o tăcere de moarte apăsa asupra plantaţiei. Brazdele de flori şi gazonul peluzei fuseseră răscolite, distruse de roţi, de cai şi de oameni şi în multe locuri se vedeau gropi. Scarlett privi spre casă şi, în locul vechii clădiri de lemn alb pe care o cunoştea atât de bine, nu văzu decât o lungă înşiruire de temelii de granit şi două hornuri înalte de cărămidă înnegrite de fum, înălţându-se în mijlocul frunzişului ars al arborilor nemişcaţi.

Oftă din greu şi un tremur o străbătu. Va regăsi oare Tara în aceeaşi stare, rasă până la temelii, tăcută ca o moartă?

"Nu, nu trebuie să mă gândesc la asta acum", îşi spuse în grabă. "Nu trebuie să mă gândesc la asta. Dacă mă gândesc, toate spaimele mele vor reapare." Dar, fără voia ei, inima începu să-i bată într-una ritm precipitat şi, la fiecare bătaie, i se părea că aude, ca într-un uruit de tunet: "Repede, acasă! Repede, întoarce-te la tine acasă!"

Trebuiau să plece, dar înainte ar fi fost bine să găsească ceva de mâncat şi de băut, apă, mai ales apă.

O înghionti pe Prissy ca s-o scoale. Fata o privi cu ochii mari, rătăciţi.

— Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, nu c'edeam să mă mai scol decât în pământul făgăduinţei.

— Eşti departe de el, îi zise Scarlett, încercând să-şi pună puţină ordine în pieptănătură.

Avea faţa lipicioasă şi trupul îi era umed de sudoare. Îl simţea murdar. Avea impresia că mirosea urât. Cum nu se dezbrăcase ca să doarmă, îmbrăcămintea îi era boţită toată. Niciodată nu simţise o asemenea oboseală, o atare senzaţie. Muşchii, a căror existenţă n-o bănuia, îi aminteau dureros de eforturile pe care le făcuse noaptea trecută, şi fiecare mişcare îi pricinuia o durere ascuţită.

Se uită la Melanie şi văzu că deschisese ochii. Avea ochi de bolnavă, strălucind de febră, încercănaţi. Întredeschise buzele albe şi murmură cu o voce rugătoare:

— Apă.

— Scoală-te, Prissy, porunci Scarlett. Vom merge la fântână şi vom scoate puţină apă.

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, t'ebuie să fie st'igoi acolo. Dacă cineva a mu'it acolo?

— Te prefac eu în strigoi, dacă nu te dai jos din căruţă imediat, strigă Scarlett care nu avea poftă de vorbă.

Ea însăşi coborî greoi din căruţă, şi deodată se gândi la cal. Dumnezeule mare! Şi dacă murise în timpul nopţii? Când îl deshămase părea pe ducă. Înconjură în fugă căruţa şi văzu animalul întins pe o coastă. Dacă era mort, îl va blestema pe Dumnezeu şi va muri şi ea. Cineva, în Biblie, făcuse asta. Să blestemi pe Dumnezeu şi să mori. Ştia exact ce trebuia să fi simţit omul acela. Dar calul nu murise. Respira greu, cu ochii lui bolnavi pe jumătate închişi, dar oricum, trăia încă. Puţină apă o să-i facă bine şi lui!

Prissy se dădu jos din căruţă fără tragere de inimă, gemând şi, nu prea liniştită, urcă aleea în urma lui Scarlett. În spatele ruinelor, colibele sclavilor, văruite, se aliniau pustii şi tăcute sub copaci. Între colibe şi temeliile casei înnegrite de fum zăriră puţul şi văzură că mai avea lanţ şi cumpănă. Căldarea era coborâtă până aproape de fund. Amândouă o scoaseră şi, când apăru din gura întunecoasă, plină de apă proaspătă, scânteietoare, Scarlett o aplecă, şi începu să bea cu zgomot, stropindu-se.

Bău până ce Prissy exclamă iritată: "Păi, şi mie mi-e sete", amintindu-şi astfel de existenţa celorlalţi.

— Desfă lanţul, du găleata la căruţă şi dă-le la toţi apă. Ce rămâne să bea calul. Nu crezi că domnişoara Melanie ar trebui să dea să sugă copilului? Cred că e mort de foame.

— Da' domnişoa'a Melly nu a'e lapte, domnişoa'ă Sca'lett şi. nici n-o să aibă.

— De unde ştii?

— Am văzut p'ea multe ca ea.

— Ia nu-ţi mai da aere cu mine. Ieri nu erai atât de pricepută la copii. Grăbeşte-te acum. Voi încerca să găsesc ceva de mâncare.

După multă căutare, Scarlett sfârşi prin a dscoperi câteva mere în grădină. Soldaţii trecuseră pe acolo înintea ei şi pomii fuseseră scuturaţi. Cele pe care le culese de pe jos erau în parte putrede.

Le alese pe cele mai bune, îşi umplu poala şi se întoarse. Pământul era moale şi pietricelele pătrundeau în pantofi. De ce' nu se gândise să-şi pună încălţăminte mai rezistentă ieri seară? De ce nu-şi luase pălăria de pai să se acopere de soare? De ce nu luase de mâncare? Se purtase ca o nebună. Dar, bineînţeles, crezuse că Rhett se ocupa de toate.

Rhett! Scuipă pe jos, atât îi făcea de rău până şi numele. Cât îl ura! Cât de josnic se purtase! Şi când te gândeşti că stătuse acolo, în mijlocul drumului, şi-l lăsase s-o sărute şi aproape că-i plăcuse. Trebuie să fi fost nebună noaptea trecută. Ce fiinţă abjectă era Rhett!

Când reveni, le dădu la toţi mere, şi zvârli restul în căruţă. Calul se ridicase pe picioare, dar apa nu părea să-l fi răcorit. În plină zi oferea o privelişte şi mai jalnică decât noaptea. Era costeliv ca o vacă bătrână, şi coastele lui te făceau să te gândeşti la o scândură de spălat rufe, în timp ce spatele era tot o rană. Înhămându-l, ori de câte ori îl atingea, i se făcea greaţă. Când îi trecu zăbala, văzu că n-are, la drept vorbind, nici un dinte. Doamne, ce gloabă bătrână! Dacă tot furase un cal, de ce n-a putut să fure unul bun?

Se sui pe capră şi lovi spatele animalului cu nuiaua de nuc. Calul se opinti şi se puse în mişcare, dar odată ajuns în drum, înainta atât de încet, încât Scarlett se gândi că nu i-ar fi greu să meargă mai repede pe jos. Oh, dacă n-ar trebui să aibă grijă de Melanie, de Wade, de copil şi de Prissy! Ar lua-o la picior şi într-o clipă ar ajunge acasă. Da, ar fugi tot drumul şi fiecare pas ar apropia-o de Tara şi de Ellen.

Tara nu putea fi la mai mult de cincisprezece mile, dar cu iuţeala cu care mergea gloaba asta bătrână, călătoria va dura ţoţă ziua, căci vor trebui să se oprească des, spre a îngădui calului să se odihnească. Toată ziua! Parcurse cu privirea drumul roşu care scânteia între gropile adânci pe care tunurile şi ambulanţele le săpaseră. Vor trebui să mai treacă multe ceasuri înainte de a şti dacă Tara mai era încă în picioare şi dacă Ellen se mai afla acolo. Cine ştie câte ceasuri le vor mai trebui ca să sfârşească drumul, sub soarele arzător de septembrie!

Se întoarse şi se uită la Melanie care, întinsă pe spate, îşi ţinea ochii obosiţi închişi spre a-i feri de soare. Atunci Scarlett desfăcu panglicile pălăriei şi o zvârli lui Prissy.

— Pune-i asta pe faţă. O să-i ferească ochii.

Apoi, cum începea să simtă asupră-i muşcătura soarelui, îşi zise: "Înainte de sfârşitul zilei voi avea atâţia pistrui, că voi fi ca un ou de bibilică."

Înainte nu stătuse niciodată la soare fără pălărie sau văl, nu ţinuse niciodată hăţurile fără să-şi fi tras mănuşi spre a-şi apăra pielea mâinilor ei cu gropiţe. Şi acum, era aici în plin soare, într-o căruţă hodorogită trasă de un cal slăbănog. Era murdară, năduşită, flămândă, neputând decât să înainteze ca melcul printr-o câmpie pustie. Acum abia câteva săptămâni ducea o viaţă paşnică, la adăpost de orice primejdii. Atât de puţină vreme se scursese de când ea însăşi, la fel ca toţi ceilalţi, crezuse că Atlanta nu va cădea niciodată, că Georgia nu va fi niciodată, invadată. Dar micul nor care cu câteva luni mai înainte se formase la nord-vest adusese o furtună violentă, apoi dezlănţuise un uragan care măturase tot ceea ce constituia universul ei, smulgând-o şi pe ea din viaţa ferită dusă până atunci şi o lăsase să cadă în mijlocul acestui pustiu bântuit parcă de stafii.

Mai era încă Tara în picioare? Sau se dusese şi ea pe aripile vântului care suflase asupra Georgiei? Dădu bici calului sleit de puteri şi încercă să-l facă să meargă mai repede. Roţile jucau şi îi hurducau pe fugari, zvâtlindu-i dintr-o parte într-alta a căruţei, ca pe nişte beţivi.

Moartea pândea peste tot. În acest sfârşit de după-amiază, sub razele soarelui în amurg, toate ogoarele, toate boschetele de care Scarlett îşi amintea atât de bine erau încremenite într-un calm sinistru, care umplea de groază inima tinerei femei. Fiecare casă goală, fiecare locuinţă distrusă de obuze prin faţa căreia trecuseră în ziua aceea, fiecare horn înălţându-se ca o santinelă pe deasupra ruinelor înnegrite îi măriseră spaima. Din noaptea trecută nu văzuse nici o fiinţă omenească ori animal în viaţă. Oameni şi cai morţi, şi catâri morţi, toţi zăcând pe marginea drumului, umflaţi, acoperiţi de roiuri de muşte, dar nimic viu. Nici o vită nu se auzea mugind în depărtare. Păsările nu cântau, vântul nu mişca arborii. Numai tropotul ostenit al calului şi slabele scâncete ale copilului Melaniei veneau să întrerupă tăcerea.

Toată regiunea părea să fi fost prinsă într-o vrajă groaznică. Sau mai rău încă, gândi Scarlett tremurând, ca chipul familiar şi drag al unei mame care, după chinurile agoniei, îşi regăsise în moarte frumuseţea şi seninătatea. Avea impresia că pădurile, odinioară atât de prietene, erau bântuite de stafii. Mii de oameni căzuseră în timpul luptei de la Jonesboro. Erau aici, în aceste păduri pline de stafii, unde razele piezişe ale după-amiezii luceau cu o strălucire stranie printre frunzele nemişcate, erau toţi aici – şi soldaţi confederaţi, şi duşmani. Se uitau la ea în căruţa ei hodorogită, o priveau cu ochii lor orbiţi de sânge şi de praful roşu. cu ochii lor sticloşi, cu ochii lor îngrozitori.

"Mamă! Mamă!" şopti ea. Dacă ar putea numai să ajungă până la Ellen. Dacă, printr-o minune a lui Dumnezeu, Tara ar mai fi încă în picioare. Ar urca lunga alee plantată cu arbori, ar intra în casă, ar vedea faţa iubitoare a mamei, ar simţi din nou mângâierea mâinilor ei blânde şi îndemânatice care-i goneau temerile, s-ar agăţa de fustele lui Ellen, şi-ar înfunda obrazul în ele. Maică-sa ar şti ce-ar trebui să facă. N-ar lăsa pe Melanie şi pe copilaşul ei să moară. Ar izgoni toate stafiile şi groaza doar printr-un "Şt! Şt!" al vocii ei liniştite. Dar mama ei era bolnavă, murea poate.

Scarlett lovi cu biciul crupa slăbită a calului. Trebuiau să se grăbească! Toată ziua asta dogoritoare căruţa se târâse de-a lungul drumului care nu se mai isprăvea. Curând va fi noapte, şi atunci vor fi din nou singuri în acest pustiu dezolant. Scarlett strânse hăţurile cu mâinile ei pline de băşici şi lovi sălbatic spatele animalului, până când o durură braţele.

Numai de-ar putea să ajungă la Tara, să se refugieze în braţele lui Ellen, să-şi depună povara prea grea pentru umerii ei tineri – această femeie care agoniza, copilul care se stingea încet, băiatul ei aproape mort de foame, negresa speriată, care toţi aşteptau de la ea scăparea şi care citeau în spatele ei înţepenit un curaj pe care nu-l avea, o vigoare care o părăsise de mult.

Calul, mort de oboseală, nu mai răspundea nici la lovituri, nici la hăţuri, ci se târa, se poticnea de pietroaie şi se clătina ca şi când era gata să cadă. Şi totuşi, la ora amurgului, ajunseră în ultima etapă a călătoriei. Părăsind drumul pe care-l urmaseră până atunci, cotiră şi o porniră pe şosea. Tara nu mai era decât la o milă.

Iată profilându-se umbra întunecată a gardului viu de iasomie care marca începutul proprietăţii Macintosh. Puţin mai departe, Scarlett opri căruţa în faţa lungii alei de stejari care ducea de la şosea la casa bătrânului Angus Macintosh. Întunericul se lăsa şi Scarlett cercetă în zadar cu privirea cele două şiruri de arbori: nu deosebi nimic. Totul era întunecat. Nici o singură lumină nu ardea în casă sau la acareturi. Se uită mai atent şi sfârşi prin a zări o privelişte care-i devenise familiară în cursul acestei zile îngrozitoare. Asemeni unor gigantice monumente funerare, două hornuri dominau cel de al doilea etaj în ruine, iar la întâiul – ferestre pe care nici o lampă nu le lumina găureau zidurile ca nişte ochi orbi.

— Hei! strigă ea din toate puterile. Hei!

Înnebunită de spaimă, Prissy se agăţă de ea, şi Scarlett, întorcându-se, văzu că ochii negresei se-nvârteau în orbite.

— Nu mai st'igaţi, domnişoa'ă Sca'lett! Vă 'og. Nu mai st'igaţi, murmură ea cu o voce tremurătoare. Nu se ştie cine poate să 'ăspundă.

"Doamne Dumnezeule!" gândi Scarlett, pe care o străbătu un fior rece. "Are dreptate. Nu se ştie cine poate ieşi de-acolo."

Trase de hăţuri, şi calul porni din nou. Vederea casei Macintosh-ilor îi spulberase ultimele nădejdi care-i rămăseseră. Casa incendiată, în ruine, era la fel de părăsită ca toate plantaţiile prin faţa cărora trecuse în acea zi. Tara nu se afla decât la o jumătate de milă de acolo, pe acelaşi drum, în calea armatelor. Tara era rasă şi ea până la pământ. Nu vor găsi decât cărămizi înnegrite. Vor vedea strălucind stelele printre zidurile fără acoperiş. Ellen, Gerald, fetele, Mammy, negrii, toată lumea plecase, Dumnezeu ştie unde, şi aceeaşi linişte îngrozitoare va plana asupra ceea ce mai rămăsese din plantaţie.

De ce pornise oare în această expediţie nebunească? Fusese un gest lipsit de bun-simţ, mai ales faţă de Melanie şi copilul ei. Era mai bine să fi murit la Atlanta, decât să vină să moară în mijlocul ruinelor mute de la Ţara, după ce au suferit chinurile unei călătorii într-o căruţă hodorogită, sub un soare dogoritor.

Dar Ashley i-o încredinţase pe Melanie: "Să ai grijă de ea". Oh, acea zi minunată şi sfâşietoare când o sărutase înainte de a pleca pentru totdeauna. "O să ai grijă de ea, nu-i aşa? Promiţi?" Şi promisese. De ce se angajase astfel? Şi era de două ori mai strâns legată, acum când Ashley nu mai era. Cu toată slăbiciunea ei, mai găsea încă puterea s-o urască pe Melanie, să deteste scâncetul slab al copilului ei, care, din ce în ce mai slab, străpungea tăcerea. Dar promisese, şi acum Melanie şi copilul ei depindeau de ea, ca şi Wade şi Prissy, şi trebuia să se lupte şi să se zbată pentru ei, până la ultimele ei puteri, până la ultima ei suflare. Ar fi putu să-i lase la Atlanta, ar fi putut s-o bage pe Melanie într-un spital şi s-o părăsească. Dar, dacă ar fi făcut asta, n-ar mai fi putut sta niciodată în faţa lui Ashley, fie în această lume, fie în cealaltă, şi să-i spună că-i lăsase nevasta şi băiatul să moară printre necunoscuţi.

Oh, Ashley! Unde era el la ora asta, în timp ce ea mergea pe drumul bântuit de stafii împreună cu soţia şi copilul lui. Era oare în viaţă? Se gândea la ea, acolo după gratiile închisorii din Rock Island? Ori murise demult de vărsat şi putrezea într-o groapă alături de sute de alţi confederaţi?

Nervii încordaţi ai lui Scarlett erau gata să cedeze când auzi un zgomot în tufiş, nu departe de ea. Prissy scoase un ţipăt şi se trânti pe scândurile căruţei peste copilaş, iar Melanie se mişcă puţin căutându-şi copilul cu mâna. În ce-l priveşte pe Wade, prea înspăimântat ca să ţipe, îşi acoperi ochii şi se ghemui în fund. Atunci tufişurile se dădură în lături, hârşâite de trecerea unui animal masiv, în timp ce se auzea un muget surd, jalnic.

— Nu-i decât o vacă, spuse Scarlett cu vocea răguşită de spaimă. Lasă prostiile, Prissy. Ai strivit copilul şi ai speriat pe domnişoara Melly şi pe Wade.

— E un st'igoi, se smiorcăia Prissy, neîndrăznind să-şi ridice faţa de pe scânduri.

Întorcându-se pe capră, Scarlett ridică nuiaua de care se folosise în loc de bici şi o croi o dată pe Prissy peste spinare. Era prea obosită, prea terorizată de spaime ca să mai suporte cea mai mică slăbiciune la ceilalţi.

— Scoală-te, toanto, că de nu, rup nuiau pe tine, zise ea.

Zăpăcită, Prissy ridică încet capul şi, privind pe deasupra loitrelor căruţei, văzu că era într-adevăr o vacă, albă cu pete roşcate, care se uita la ei cu un aer speriat şi rugător. Vaca scoase un nou muget, ca şi când ar fi suferit.

— O fi rănită? zise Scarlett. Parcă nu mugeşte ca celelalte vaci.

— C'ed că a'e p'ea mult lapte şi v'ea să fie mulsă, anunţă Prissy, recăpătându-şi încet-încet sângele rece. C'ed că e una din ci'eada Macintosh-ilor, pe ca'e neg'ii au dus-o în pădu'e şi yankeii n-au luat-o.

— O luăm cu noi, hotărî pe loc Scarlett. Aşa o să avem puţin lapte pentru copil.

— Cum să luăm vaca cu noi, domnişoa'ă Sca'lett? Nu putem s-o luăm cu noi. Când vacile au aşteptat p'ea mult ca să le mulgă, uge'ul li se umflă şi se spa'ge. De asta mugeşte vaca.

— Fiindcă te pricepi aşa de bine, scoate-ţi juponul, rupe-l în două şi leagă vaca la spatele căruţei.

— Domnişoa'ă Sca'lett, ştiţi bine că nu mai am jupon de o lună. Şi dac-aş avea unul, n-aş v'ea pent'u nimic în lume să-l dau vacii. Nu mi-au plăcut niciodată vacile. Am o f'ică g'ozavă de ele.

Scarlett lăsă hăţurile şi-şi sumese rochia. Juponul ei garnisit cu dantele era ultima podoabă intactă pe care o mai avea. Desfăcu copcile care-i strângeau talia şi făcu să alunece juponul peste glezne, trăgând cu amândouă mâinile pânza dulce la pipăit. Rhett îi adusese pânza asta şi dantelele tocmai de la Nassau, pe bordul ultimului vapor cu care forţase blocada, şi îi trebuise lui Scarlett o săptămână întreagă ca să-l confecţioneze. Îl luă hotărâtă de cusătură, trase, scutură, muşcă, până când pânza cedă şi se rupse pe toată lungimea ei. Îşi urmă opera cu înverşunare şi, după ce prefăcuse juponul în mai multe fâşii, le legă cap la cap cu degete care sângerau şi tremurau de oboseală.

— Leagă-i coarnele cu asta, porunci ea.

Dar Prissy se burzului:

— Mi-e f'ică de vaci, domnişoa'ă Sca'lett. Nu m-am ocupat niciodată de vaci. Eu nu sunt o neg'esă de cu'te. Ştiu numai să se'vesc în casă.

— Nu eşti decât o cioară tâmpită şi tata n-a făcut niciodată o treabă mai proastă ca în ziua când te-a cumpărat, declară Scarlett pe un ton calm, prea sleită de puteri ca să se mai poată supăra. Dacă am să mai pot să mă folosesc vreodată de braţul meu, am să-ţi frâng nuiaua pe spinare.

"Na", se gândi ea, "i-am spus cioară, şi mama s-ar supăra dacă ar şti."

Făcând ochii mari, Prissy privi întâi la stăpâna ei, apoi la vaca ce mugea plângăreţ. Scarlett părându-i cea mai puţin periculoasă dintre ele, se cramponă de marginea căruţei şi nu se mai mişcă.

Scarlett coborî atunci de pe capră. Era înţepenită toată. La fiecare mişcare muşchii ei îndureraţi îi pricinuiau o adevărată tortură. Prissy nu era singura care avea "o f'ică g'ozavă" de vaci. Vacile, chiar cele mai blânde, îi păruseră întotdeauna de temut lui Scarlett, dar nu era momentul să te sinchiseşti de micile temeri când atâtea pericole se îngrămădeau deasupra capului tău. Din fericire vaca era blândă. Durerile pricinuite de ugerul prea plin o îndemnaseră să caute tovărăşia şi ajutorul oamenilor, aşa că nu făcu nici o mişcare ameninţătoare când Scarlett înnodă în jurul unuia din coarne capătul juponului rupt. Legă celălalt capăt la spatele căruţei, cât i-o îngăduiră degetele ţepene. Atunci, în timp ce se pregătea să se urce iarăşi pe capră, o imensă slăbiciune o cuprinse şi fu apucată de ameţeală. Trebui să se ţină de marginea căruţei ca să nu cadă.

Melanie deschise ochii şi, văzând-o pe Scarlett lângă ea, murmură:

— Dragă. suntem acasă?

Acasă! Cuvântul acesta o făcu pe Scarlett să verse lacrimi fierbinţi. Acasă! Melanie nu ştia că nu mai exista nici un "acasă", că erau amândouă singure şi părăsite în mijlocul unei lumi pustii, cuprinse de nebunie.

— Nu încă, răspunse ea cu o voce atât de dulce pe cât îi îngăduia gâtlejul strâns. Dar vom ajunge curând. Am găsit o vacă şi o să avem lapte pentru tine şi copil.

— Bietul mititel, zise Melanie, încercând în zadar să atingă copilul.

Trebui ca Scarlett să facă apel la toată energia ei ca să se poată urca din nou în căruţă, dar în sfârşit izbuti şi luă hăţurile. Calul, prăpădit, îşi aplecase capul în jos şi refuza să înainteze. Scarlett îl lovi fără nici o milă. Îşi zise că Dumnezeu o va ierta că loveşte un animal sleit de puteri – şi dacă n-o s-o ierte, îi era totuna. La urma urmei, Tara nu mai era decât la un sfert de milă şi, odată ajunşi, calul putea să se prăbuşească între hulube dacă avea poftă.

În sfârşit, calul se puse încet în mişcare, târând căruţa scârţâitoare şi vaca ce mugea de-ţi rupea inima. Mugetele ei repetate iritară atât de mult nervii lui Scarlett, încât se gândi să se oprească şi să-i redea nenorocitei libertatea. În definitiv, la ce-i poate servi o vacă dacă nu-i nimeni la Tara? Nu se pricepea s-o mulgă şi chiar dacă reuşea, animalul ar fi lovit desigur cu piciorul pe oricine ar fi încercat să se atingă de ugerul îndurerat. Dar fiindcă avea vaca, putea tot atât de bine s-o păstreze. Erau puţine lucruri pe lume care-i mai aparţineau acum.

Când ajunseră în sfârşit la poalele dealului, ochii lui Scarlett se umplură de lacrimi. Acolo sus, în vârful dealului, era Tara. Atunci inima i se strânse. Calul nu va avea niciodată puterea să urce dealul. Şi când te gândeşti că pe timpul când galopa pe iapa ei uşoară, îşi bătuse întotdeauna joc de acest deal. Nu se poate să fi devenit atât de înalt de când îl văzuse ultima oară. Cu căruţa atât de încărcată, calul nu va ajunge niciodată până sus.

Zdrobită de oboseală, coborî şi apucă de căpăstru.

— Prissy, dă-te jos, porunci ea. Ia-l pe Wade. Du-l în braţe sau fă-l să umble. Culcă copilul lângă domnişoara Melanie.

Wade izbucni în plâns şi, printre hohotele lui de plâns, Scarlett nu deosebi decât câteva cuvinte întretăiate:

— Întuneric. Întuneric. lui Wade i-i frică.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu pot să umblu. Picioa'ele mele au băşici şi ies din ghete, şi pe u'mă Wade e p'ea g'eu şi.

— Dă-te jos până nu te dau eu jos. Şi dacă te dau eu jos, te las aici singură în întuneric. Hai, repede.

Gemând şi bombănind, cu ochii holbaţi, Prissy privea la arborii întunecaţi care mărgineau drumul şi care o vor înhăţa îndată ce va părăsi refugiul căruţei. Cu toate acestea, împinse copilaşul lângă Melanie, coborî jos şi-l trase şi pe Wade din căruţă. Băieţaşul plângea agăţat de ea.

— Fă-l să tacă. Nu pot să-l aud plângând, zise Scarlett trăgând de căpăstru şi silind calul să înainteze. Hai, Wade, fii curajos. Nu mai plânge, că altfel îţi dau o palmă.

"De ce a mai inventat Dumnezeu copiii?" se gândi Scarlett, care în acelaşi moment fu cât pe ce să-şi sclintească glezna. "Nu folosesc la nimic, plâng întruna şi plictisesc pe toată lumea. Trebuie să te ocupi mereu de ei. Şi îi ai tot timpul pe cap." Era atât de sfârşită, încât nu mai simţea nici pic de milă pentru copilul îngrozit care tropăia alături de Prissy, trăgând-o de mână şi fornăind pe nas. Nu simţea decât silă pentru că îl născuse, şi o vagă uimire că se putuse mărita cu Charles Hamilton.

— Domnişoa'ă Sca'lett, şuşoti Prissy agăţându-se de braţul stăpânei sale, nu t'ebuie să me'gem la Ta'a. Nu-i nimeni acolo. Au plecat toţi. Poate că au mu'it, mama mea şi toată lumea.

Auzind ecoul propriilor ei gânduri, Scarlett se scutură furioasă.

— Atunci, lasă-mă să-l ţin eu pe Wade. N-ai decât să te aşezi aici şi să rămâi.

— Nu, domnişoa'ă! Nu, domnişoa'ă!

— Atunci taci!

Ce încet înainta calul! Balele se prelingeau pe zăbală şi curgeau pe mâinile lui Scarlett. Din fundul memoriei îi reveniră câteva cuvinte din cântecul pe care-l cântase odinioară cu Rhett. nu-şi putea aminti urmarea. "Mai purtăm povara doar câteva zile." "Mai avem din umblet." fredona neîncetat în minte, "doar câteva zile".

Ajunseră în vârful dealului şi, înaintea lor, văzură întinzându-se masa întunecată a stejarilor din Tara. Scarlett căută în grabă cu ochii o lumină. Nu găsi!

"Au plecat!" îşi zise ea cu inima îngheţată. "Au plecat!"

Trăgând calul de căpăstru, o coti pe alee şi cedrii, împreunându-şi crengile deasupra fugarilor, îi înghiţiră în întunericul nopţii. Scormonind cu privirea lungul tunel întunecat, forţându-şi ochii, tot scrutând umbra, Scarlett văzu înaintea ei – dar vedea oare cu adevărat? n-o înşelau ochii ei obosiţi? – văzu estompate şi neclare zidurile albe ale Tarei. Casa ei! Zidurile albe, atât de dragi, ferestrele cu perdelele fâlfâind, verandele largi. distingea ea într-adevăr toate astea înintea ei, acolo în întuneric? Sau noaptea miloasă îi ascundea îngrozitorul spectacol pe care i-l oferise casa Macintosh-ilor?

Aleea părea că nu se va mai sfârşi şi calul înainta din ce în ce mai încet. Ochii lui Scarlett scormoneau cu disperare întunericul. Acoperişul părea să fie intact. Era oare. era oare posibil? Nu, nu se putea. Războiul nu respecta nimic, nici măcar Tara, construită ca să dureze cinci sute de ani. Nu se putea să fi cruţat Tara.

Deodată, contururile înecate în întuneric prinseră formă. Scarlett trase mai tare de căpăstru. Se vedeau acum zidurile albe. Fumul nu le înnegrise. Tara scăpase!

Oh, era acasă! Scarlett lăsă frâul şi o porni la fugă, străbătând în goană ultimii paşi care o despărţeau de casa ei. Ar fi vrut să strângă în braţe zidurile albe. Deodată văzu pe cineva, cineva ca o umbră ieşind din întunericul verandei şi oprindu-se în capul scării. Tara nu era pustie. Era cineva acasă!

Un ţipăt de bucurie era să-i scape, dar i se opri în gât. Casa era atât de întunecată, atât de liniştită, iar silueta de pe verandă rămânea nemişcată. Ce se întâmplase? Tara era intactă, totuşi părea învăluită şi ea în giulgiul de linişte care acoperea cu calmul său sinistru toată regiunea. Atunci, silueta se mişcă. Încet, greoi, un om coborî scările verandei.

— Papa? întrebă Scarlett cu vocea răguşită de emoţie, căci nici nu mai ştia dacă era într-adevăr tatăl ei. Sunt eu. Katie Scarlett. Am venit acasă.

Târându-şi cu greutate piciorul înţepenit, Gerald, mut ca un somnambul, se îndreptă spre Scarlett. Ajuns lângă ea, o privi cu un aer prostit, ca şi când ar fi văzut-o în vis. Apoi îi puse mâna pe umăr. Scarlett simţi degetele-i tremurătoare, de parcă Gerald fusese smuls dintr-un coşmar şi n-ar fi avut pe deplin conştiinţa realităţii.

— Fata mea, zise el cu o sforţare. Fata mea.

Apoi tăcu.

"Vai. dar e un moşneag!" se gândi Scarlett.

Avea umerii încovoiaţi şi pe chipul lui, pe care-l deosebea confuz, nu mai era nimic din vitalitatea năvalnică ce caracterizase odinioară pe Gerald; iar ochii lui aveau aproape aceeaşi expresie de groază ca cei ai lui Wade. Nu mai era decât un moşneag, un om zdrobit.

Şi acum, teama de necunoscut o cuprinse pe Scarlett, se azvârli asupra ei ca şi cum s-ar fi ascuns în întuneric şi ar fi pândit-o. Incapabilă să facă un gest, Scarlett se mulţumea să privească ţintă la tatăl ei. Valul de întrebări pe care ar fi vrut să i le pună se opri în gât.

Din căruţă se auzi din nou slabul scâncet al copilului, şi Gerald, cu preţul unui mare efort, păru că iese din amorţeală.

— E Melanie şi copilul ei, murmură repede Scarlett. Melanie e foarte bolnavă. am adus-o acasă.

Gerald îşi retrase mâna de pe umărul fiicei sale şi se îndreptă puţin. În timp ce se apropia cu paşi înceţi de căruţă, l-ai fi putut lua drept fantoma fostului stăpân al Tarei întâmpinându-şi musafirii. Şi când vorbi, s-ar fi zis că-şi împrumuta cuvintele din amintiri pierdute în negura trecutului.

— Verişoară Melanie!

Melanie bolborosi ceva care nu se auzi.

— Verişoară Melanie, eşti la dumneata acasă. Doisprezece Stejari au fost prefăcuţi în cenuşă. Trebuie să stai la noi.

La gândul suferinţelor pe care le îndura Melanie, Scarlett îşi regăsi toată energia. Se luă din nou la harţă cu prezentul, cu trebuinţa de a culca pe Melanie şi copilul într-un pat bun, de a face pentru ei doi cele o mie de trebuşoare necesare.

— Trebuie dusă pe braţe. Nu poate să umble.

Se auzi un zgomot de paşi repezi şi o siluetă neagră se profila pe scară. Pork coborî treptele în goană.

— Domnişoa'ă Sca'lett! Domnişoa'ă Sca'lett! strigă el.

Scarlett îl apucă de amândouă braţele. Pork, care făcea parte atât de organică din Tara, îi era tot atât de drag lui Scarlett ca şi zidurile şi coridoarele răcoroase. Îi simţi lacrimile curgându-i pe mâini în timp ce o bătea uşurel pe spate murmurând:

— Ce bine că v-aţi înto's! Ce bine.

Prissy izbucni în plâns şi începu să bolborosească vorbe fără şir, printre care se auzea: "Po'k! Po'k! D'agul meu!" Atunci micul Wade, încurajat de slăbiciunea celor mari, începu să plângă:

— Lui Wade i-e sete!

În sfârşit, Scarlett luă comanda.

— Domnişoara Melanie e în căruţă cu copilul ei. Pork, du-o sus cu multă grijă şi culc-o în camera de musafiri care dă spre grădina din spate. Prissy, ia copilul, du-l pe Wade în casa şi dă-i un pahar cu apă. Ce face mama, Pork? Spune-i că am nevoie de ea.

Galvanizat de tonul poruncitor al lui Scarlett, Pork se apropie de căruţă şi, după ce umblă câteva minute la loitre, dădu jos scândura din spate. Melanie scoase un geamăt, în clipa în care Pork o săltă puţin ca s-o ridice de pe salteaua pe care petrecuse atâtea ceasuri. Apoi se trezi în braţele puternice ale negrului, cu capul aşezat pe umărul lui, ca un copil. Prissy, ducând pruncul în braţe şi trăgându-l pe Wade de mână, urcă scara cu ei şi dispăru în holul întunecat.

Cu degetele ei însângerate, Scarlett căută înfrigurată mâna tatălui ei.

— S-au făcut bine, papa?

— Fetele sunt pe cale să se vindece.

Tăcerea reveni şi un gând prea cumplit ca să fie tradus în cuvinte începu să încolţească în mintea lui Scarlett. Nu, nu putea să exprime acest gând, cuvintele n-ar fi putut trece peste buze. Totuşi încercă, dar s-ar fi zis că gâtlejul i s-ar fi uscat deodată. Era oare asta înspăimântătoarea enigmă a tăcerii din Tara? Ca şi când ar fi vrut să răspundă întrebării care o frământa, Gerald începu să vorbească.

— Maică-ta., începu el şi se opri.

— Da. mama.?

— Maică-ta a murit ieri.

Cu braţul tatălui ei sub al său, Scarlett traversă vestibulul larg care, cu tot întunericul, îi era la fel de cunoscut ca şi propriile-i gânduri. Se feri de scaunele cu spătarul înalt, de rastelul gol pentru puşti, de vechiul bufet ale cărui picioare în formă de labe cu gheare ieşeau primejdios în afară şi, din instinct, se simţi atrasă spre micul birou din spatele casei, unde Ellen îşi petrecea vremea făcând socoteli. Când va intra, maică-sa o să fie, fără îndoială, aşezată în faţa biroului. O să ridice capul, o să pună jos pana groasă de gâscă şi o să-şi părăsească scaunul spre a merge în întâmpinarea fiicei sale sleite de puteri, într-un foşnet de fuste discret parfumate. Ellen nu putea fi moartă, cu toate că papa nu încetase să repete ca un papagal care nu ştie decât o singură frază:

— Ellen a murit ieri. a murit ieri. a murit ieri.

Era mirată că nu simte nici o emoţie, că nu resimte nimic în afară de o oboseală care-i paraliza membrele ca nişte lanţuri grele de fier şi de un tremur care făcea să-i dârdâie genunchii. Se va gândi la maică-sa mai târziu. Pentru moment va trebui, cu orice preţ, să gonească pe Ellen din minte, căci altfel va începe să se bâlbâie prosteşte ca Gerald, sau să scâncească monoton ca Wade.

Pork coborî scara în întuneric şi li se alătură, apropiindu-se în grabă de Scarlett, asemenea unui animal înfrigurat care se dă pe lângă foc.

— Nu se poate avea puţină lumină? întrebă Scarlett. De ce e aşa de întuneric în casă, Pork? Adu lumânări.

— Au luat toate lumână'ile, domnişoa'ă Sca'lett, toate afa'ă de una, de ca'e ne-am se'vit ca să ne luminăm puţin, şi e şi ea ap'oape sfâ'şită. Mammy s-a se'vit de o bucăţică de câ'pă muiată în g'ăsime de po'c ca să îng'ijească pe domnişoa'a Ca'een şi pe domnişoa'a Suellen.

— Adu ce a rămas din lumânare, porunci Scarlett. Ad-o în biroul mamei. Da, în birou.

Pork trecu în sufragerie şi Scarlett, înaintând pe bâjbâite, intră în odaia mică scufundată în beznă şi se lăsă pe canapea. Tatăl ei nu-i lăsase braţul. După presiunea mâinii lui rugătoare şi încrezătoare, cum ştiu să fie mâinile fiinţelor foarte tinere sau foarte bătrâne, îi ghici disperarea.

"E un moşneag, un moşneag obosit", îşi zise ea din nou, mirându-se că acceptă lucrul cu atâta indiferenţă.

Pork intră cu un capăt de lumânare lipit pe o farfurie, şi o lumină şovăielnică umplu odaia. Totul păru să renască la viaţă. Canapeaua veche şi ponosită pe care erau aşezaţi, biroul înalt cu fotoliul lui Ellen frumos sculptat, şirurile de rafturi încă pline de hârtii purtând urme din frumoasa ei scriere, covorul uzat. totul era la loc, în afară de Ellen, Ellen cu parfumul ei uşor de lămâiţă şi dulcea privire a ochilor ei uşor migdalaţi. Scarlett resimţi o durere surdă în inimă, ca şi rând nervii ei, amorţiţi sub o lovitură prea dureroasă, încercau încet-încet să-şi revină. Nu trebuia pentru nimic în lume să-i lase să-şi facă mendrele, avea toată viaţa în faţa ei ca să sufere. Dar nu acum! Doamne, te rog, nu acum!

Se uită la Gerald, al cărui obraz odinioară roşu era livid şi, pentru prima oară în viaţa ei, îl văzu nebărbierit, obrajii lui, pe vremuri rumeni, acoperiţi acum de peri albi. Pork aşeză lumânarea într-un sfeşnic şi se apropie de Scarlett. Avu impresia că, dacă ar fi fost un câine, ar fi venit să-şi aşeze botul pe genunchii ei şi ar fi scheunat până ce ea l-ar fi mângâiat pe cap.

— Pork, câţi negri ne-au rămas?

— Domnişoa'ă Sca'lett, blestemaţii de neg'ii au fugit, şi câţiva au plecat cu yankeii şi.

— Câţi au mai rămas?

— Eu, domnişoa'ă Sca'lett, şi Mammy. Ea le-a îng'ijit toată ziua pe micile domnişoa'e. Şi e şi Dilcey, care e acum lângă micile domnişoa'e. Suntem noi t'ei, domnişoa'ă Sca'lett.

"Noi trei!" – atunci când fuseseră o sută. Scarlett ridică cu greu capul, atât de tare o durea ceafa. Nu trebuia ca vocea să-i trădeze emoţia. Dar, spre marea ei mirare, vorbi pe un ton atât de uşor, atât de firesc, ca şi când n-ar fi avut de făcut decât un singur gest spre a vedea îndeplinindu-i porunca zece servitori.

— Pork, mor de foame. E ceva de mâncare?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Au luat tot.

— Dar grădina?

— Au dat d'umul cailo' înăunt'u.

— Nu mai sunt nici ignami?

Un fel de surâs amuzat se desenă pe buzele cărnoase ale negrului.

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu uit de ignami, şi zic că mai sunt. Belstemaţii ăştia de yankei n-au văzut în viaţa lo' ignami şi c'edeau că sunt 'ădăcini şi.

— Luna o să răsară în curând. Ai să mergi să culegi şi ai să ni-i coci. Porumb nu e? Mazăre uscată? Pui?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett. Nu. Puii pe ca'e nu i-au mâncat, i-au luat pe şaua lo'.

"I-au mâncat", "I-au luat", – oare nu se vor termina fărădelegile lor? Nu le ajungea că dădeau foc şi omorau? Trebuiau să lase să moară de foame femei, copii şi negri fără apărare, într-o ţară pe care o pustiiseră?

— Domnişoa'ă Sca'lett, sunt şi me'e, pe ca'e Mammy le-a îng'opat sub casă. Din asta am t'ăit până acum.

— Adu-le înainte de a te duce după ignami. Şi pe urmă, Pork. eu. mă simt atât de slăbită, spune, mai e ceva vin în beci, măcar vin de mure?

— Oh, domnişoa'ă Sca'lett, beciul e p'imul loc unde s-au dus.

Foamea, lipsa de somn, epuizarea, toate loviturile pe care le primise, contribuiră să-i producă dintr-o dată lui Scarlett o greaţă violentă. Instinctiv prinse marginea de lemn a canapelei, pe care erau sculptaţi trandafiri.

— Nu e vin, spuse ea cu o voce surdă, amintindu-şi de nesfârşitele şiruri de sticle din pivniţă.

Atunci, o altă amintire îi reveni.

— Pork, era nişte whisky de porumb, pe care tata l-a îngropat într-un butoi de stejar sub bolta de struguri tămâioşi.

Din nou umbra unui surâs lumină chipul negru, care luă expresia unei afirmaţii respectuoase.

— Domnişoa'ă Sca'lett, da' ai o ţine'e de minte! Nici eu n-am uitat butoiul. Numai că whisky-ul ăla nu e bun. E acolo de un an, şi apoi whisky-ul nu e bun pent'u cucoane.

Ce proşti sunt negrii! Nu sunt în stare să se gândească la nimic. Trebuie întotdeauna să le spui ce să facă, singuri nu-s în stare de nimic. Şi când te gândeşti că yankeii vor să-i elibereze!

— Mă voi mulţumi cu el, şi papa de asemenea. Hai, repede, Pork. Dezgroapă butoiul, adu-ne două pahare, mentă şi zahăr şi voi pregăti un sirop întăritor.

— Domnişoa'ă Sca'lett, spuse Pork pe un ton de imputare, nu mai e de mult zahă' la Ta'a. Şi-apoi, caii lo' au mâncat toată menta, şi ei au spa't toate paha'ele.

"Dacă Pork mai spuse o dată: Au mâncat, au spart, va fi peste puterile mele să mă stăpânesc", îşi zise Scarlett.

Apoi, cu voce tare, urmă:

— Hai repede, du-te şi adu-ne whisky. O să-l bem aşa cum e.

Dar când servitorul întoarse spatele, adăugă:

— Aşteaptă, Pork. Mai sunt atâtea lucruri de făcut. Uite, am adus un cal şi o vacă. Vaca trebuie mulsă. Iar calul, deshamă-l şi adapă-l. Spune-i lui Mammy să aibă grijă de vacă. Spune-i s-o mulgă neapărat. Copilaşul doamnei Melanie o să moară dacă nu i se dă nimic de mâncare şi.

— Domnişoa'a Melly na'e. adică.

Pork se opri plin de delicateţe.

— Nu. Domnişoara Melanie n-are lapte.

Dumnezeule, ce conversaţie! Dacă mama ei ar fi auzit-o, cu siguranţă ar fi leşinat.

— Păi, domnişoa'ă Sca'lett, atunci a' putea Dilcey să alăpteze copilul domnişoa'ei Melly. Dilcey a născut de cu'ând şi a'e lapte de ajuns pent'u doi copii.

— Ai un alt copil, Pork?

Copii, copii şi iar copii! De ce făcea Dumnezeu atâţia? Dar nu-i făcea Dumnezeu, îi făceau proştii de oameni.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett, un băiat voinic, neg'u de tot. El.

— Du-te şi spune-i lui Dilcey să lase fetele. O să mă ocup eu de ele. Spune-i să aibă grijă de copilaşul domnişoarei Melanie şi să facă tot ce poate pentru ea. Mammy să mulgă vaca şi să ducă bietul cal la grajd.

— Nu mai e g'ajd, domnişoa'ă Sca'lett. L-au dă'âmat şi i-au dat foc.

— Încetează de a-mi tot povesti ce-au făcut. Înţelegi? Hai, Pork, du-te şi adu whisky şi ignami.

— Da', domnişoa'ă Sca'lett, n-am lumină ca să sap pământul.

— Nu poţi să iei o torţă?

— Nu mai sunt to'ţe. ei.

— Fă ceva. orice. Dar scoate ignamii ăia, şi repede. Hai, du-te!

Pork plecă şi Scarlett rămase singură cu Gerald. Puse încet mâna pe genunchiul tatălui ei. Observă cât de mult slăbise, el care odinioară avea picioarele atât de musculoase din cauza călăritului. Trebuia neapărat să găsească un mijloc ca să-l scoată din apatie. În orice caz, nu-l putea întreba despre mama. Asta va veni mai târziu, când va avea putere.

— De ce n-au ars Tara?

Gerald o privi fix, ca şi cum n-ar fi auzit ce-a spus, şi trebui să repete întrebarea.

— De ce.? păru el să-şi caute cuvintele. Pentru că şi-au stabilit cartierul general aci.

— Yankeii. în casa noastră?

Avu impresia că zidurile pe care le iubea atâta fuseseră profanate. Această casă, sfinţită fiindcă Ellen trăise în ea, şi oamenii aceia. oamenii aceia locuind-o!

— Da, fata mea, s-au stabilit aci. Înainte de sosirea lor, am văzut arzând Doispezece Stejari, dincolo de râu. Dar cum domnişoara Honey şi domnişoara India se refugiaseră la Macon cu câţiva negri, nu ne-am făcut prea mult sânge rău. Din nenorocire, noi nu puteam merge la Macon. Fetele erau atât de bolnave. Maică-ta. Nu puteam pleca. Negrii fugiseră. nu ştiu unde. Au furat căruţele şi catârii. Mammy, Dilcey şi Pork. n-au fugit. Fetele. maică-ta. nu puteau fi transportate.

— Oh. da, înţeleg.

Numai să nu-i vorbească de mama! Orice, numai asta nu. Putea chiar să-i povestească că generalul Sherman folosise micul birou al lui Ellen, dar nu trebuia să-i vorbească de ea.

— Yankeii se îndreptau spre Jonesboro, ca să taie calea ferată. Au venit din vale, au suit drumul. mii şi mii. şi tunuri şi cai. cu miile. I-am aşteptat pe verandă.

"Oh, micuţul Gerald – erou!" îşi zise Scarlett cu inima plină de emoţie. Gerald ieşind în întâmpinarea duşmanului, aşteptându-l în capul scării la Tara, ca şi când ar fi avut o armată întreagă în spatele lui.

— Mi-au spus să părăsesc casa, fiindcă vor să-i dea foc. Atunci le-am spus că vor trebui să-mi dea foc odată cu ea. Nu puteam pleca. fetele. maică-ta erau.

— Şi pe urmă?

Trebuia oare să revină întruna la Ellen?

— Le-am spus că aveam bolnavi. febră tifoidă. că dacă le mişcam din loc, mureau. Să pună foc la casă cu noi înăuntru, dar nimic nu mă va face să plec, să părăsesc Tara.

Ultima silabă se deşiră, şi vocea i se stinse. Privi pereţii cu un aer absent, şi Scarlett înţelese. Prea mulţi strămoşi irlandezi se îngrămădeau în jurul lui Gerald, strămoşi care preferaseră să lupte până la ultima suflare decât să lase casa în care trăiseră, în care iubiseră şi în care văzuseră născându-li-se copiii.

— Le-am spus că dacă dădeau foc casei, vor arde în acelaşi timp trei femei muribunde. Dar nu vom pleca. Tânărul ofiţer era. era un gentleman.

— Gentleman, un yankeu? Nu se poate, tată!

— Un gentleman. A întors calul, a plecat în galop şi a revenit cu un căpitan, medic militar, care a examinat fetele şi pe maică-ta.

— Ai lăsat un împuţit de yankeu să intre în camera lor?

— Avea opiu. Noi n-aveam. Ţi-a scăpat surorile. Suellen avea hemoragie. A făcut ce i-a stat în putinţă. Şi când a spus că în casă erau. bolnavi. n-au mai ars casa. Un general a venit să se stabilească aci cu ofiţerii lui. multă lume. Au ocupat toate odăile, în afară de cele ale bolnavelor. Şi soldaţii.

Se opri din nou, ca şi când ar fi fost prea obosit ca să continuie. Bărbia lui, acoperită de o barbă de mai multe zile, îi căzu greoi pe piept. Apoi reîncepu să vorbească cu greutate:

— Au instalat bivuacuri în jurul casei, peste tot, pe ogoarele de bumbac, pe ogoarele de porumb. Câmpiile erau albastre din cauza uniformelor. În noaptea aceea au ars peste tot focuri de bivuac. Au dărâmat gardurile, le-au ars ca să-şi gătească de mâncare, au ars şi magaziile, şi grajdurile. Au tăiat vacile, porcii, puii. chiar şi curcile.

"Faimoasele curci ale lui Gerald! Aşadar, le-au luat şi pe ele!"

— Au luat tot felul de lucruri, chiar şi tablouri. mobile. veselă.

— Argintăria?

— Pork şi Mammy au avut grijă de argintărie. au pus-o în fântână. dar nu-mi mai amintesc. De aici au plecat la luptă. de la Tara. făceau un zgomot. galopul cailor, oameni care veneau şi se duceau. Şi mai târziu, tunurile la Jonesboro. s-ar fi zis tunete. chiar şi fetele putea să le audă, bolnave cum erau, şi nu încetau să-mi ceară: "Papa, fă să tacă tunetele!"

— Şi. şi mama? Ştia că sunt yankei în casă?

— Ea. n-a ştiut nimic.

"Slavă Domnului!" se gândi Scarlett. "A fost cruţată de această încercare. N-a ştiut niciodată. Nu i-a auzit pe duşmani în camerele de jos, n-a auzit tunul la Jonesboro, n-a ştiut că pământul pe care-l iubea atâta era sub cizma yankeilor."

— N-am văzut prea mulţi, căci şedeam tot timpul sus cu fetele şi cu maică-ta. L-am văzut mai cu seamă pe tânărul medic. A fost drăguţ, atât de drăguţ, Scarlett! După ce îngrijea toată ziua de răniţi, venea să se aşeze la căpătâiul bolnavelor noastre. Ne-a lăsat chiar şi puţine medicamente. În clipa plecării, mi-a spus că fetele se vor face bine, dar că maică-ta. mi-a spus că era atât de plăpândă. prea plăpândă ca să reziste. Mi-a spus că-şi sleise puterile.

În mijlocul tăcerii care urmă, Scarlett o văzu pe maică-sa cum trebuie să fi arătat în ultimele săptămâni ale vieţii ei. sleită de muncă, îngrijind, trudind, lipsindu-se de somn şi de hrană pentru ca ceilalţi să poată mâaca şi dormi.

— Şi atunci, au plecat. Da, au plecat.

Tăcu un lung răstimp şi căută mână fiicei sale.

— Sunt bucuros că ai venit acasă, spuse el simplu.

Se auzi un fel de hârşâitură la intrarea din spatele casei. Obişnuit de patruzeci de ani să-şi şteargă picioarele înaite de a intra, bietul Pork nu-şi uita bunele obiceiuri. Intră, precedat de un puternic miros de alcool. În mână ţinea două ploşti, şi mirosul tare de alcool intră înaintea lui.

— S-a vă'sat mult din el, domnişoa'ă Sca'lett. E foa'te g'eu să umpli o ploscă la gu'a unui butoi.

— N-are nici o importanţă. Mulţumesc, Pork.

Luă una din ploşti, udă toată şi, cu nările fremătânde, respiră mirosul care-i făcea greaţă.

— Bea asta, tată.

Gerald ascultă ca un copil şi începu să bea, cu înghiţituri lungi, zgomotoase. Scarlett îi ceru lui Pork plosca cealaltă, plină cu apă, şi o întinse lui Gerald, dar acesta scutură din cap.

La rândul ei duse plosca de whisky la buze. Gerald îi urmări gestul. Scarlett înţelese că era puţin surprins.

— Ştiu bine că doamnele nu beau alcool, spuse ea, dar astă-seară nu sunt o doamnă, papa, şi mai am încă multă treabă.

Scoase un oftat şi trase repede o duşcă. Simţi o arsură în piept, apoi în stomac. Se înăbuşea, lacrimile îi veneau în ochi. Scoase un nou oftat şi reîncepu să bea.

— Katie Scarlett, spuse Gerald, destul!

Era prima oară de când venise că îl auzea vorbind pe un ton autoritar.

— Nu eşti obişnuită cu alcoolul, o să te chercheleşti.

— Să mă cherchelesc?

Râse cu un râs care-i păru îngrozitor.

— Să mă cherchelesc! Sper c-o să mă îmbăt. Aş vrea să mă îmbăt şi să uit totul.

Continuă să bea. O căldură dulce i se răspândi în curând prin tot corpul, făcând-o chiar să simtă mici înţepături în vârful degetelor. Ce bun era focul ăsta care se aprindea în ea, ce senzaţie delicioasă îi dădea! Părea că-i pătrunde chiar în inimă, închisă într-o carapace îngheţată. Îşi recăpătă repede-repede toată puterea. În faţa expresiei mirate şi jenate a lui Gerald, Scarlett mângâie din nou genunchiul tatălui ei şi se strădui să regăsească surâsul cochet pe care acesta îl iubea odinioară.

— Cum să mă cherchelesc, papa? Sunt fata ta. N-am moştenit oare capul cel mai solid din tot comitatul Clayton?

Un fel de zâmbet lumină chipul obosit al lui Gerald. Whisky-ul avusese efect şi asupra lui. Scarlett îi dădu plosca îndărăt.

— Mai bea puţin, apoi o să ne suim sus şi o să te bag în pat.

Se opri scurt. Exact în felul ăsta îi vorbea lui Wade. n-avea dreptul să se adreseze astfel tatălui ei. Dovedea lipsă de respect. Dar Gerald depindea în totul de voinţa ei.

— Da, o să te bag în pat, reluă Scarlett pe un ton glumeţ. O să-ţi mai dau să bei puţin. poate tot ce-a mai rămas în ploscă şi o să adormi. Ai nevoie de somn, şi Katie Scarlett e aci. Nu te ocupa de mine. Bea.

O ascultă, iar ea, trecând braţul pe sub braţul lui, îl ajută să se scoale.

— Pork.

Pork luă plosca cu o mână şi celălat braţ al lui Gerald cu cealaltă. Scarlett apucă sfeşnicul, a cărui lumină pâlpâia, şi toţi trei, după ce traversară holul neluminat, începură să urce scara.

Camera în care Suellen şi Carreen zăceau pe acelaşi pat, bolborosind şi zvârcolindu-se, mirosea groaznic, din cauza cârpei răsucite în formă de fitil care constituia singura lumină a odăii. Când deschise uşa, Scarlett fu aproape să leşine, atât de greu era aerul din cameră, ale cărei ferestre, erau toate închise. Îi era greaţă nu numai din pricina oribilului miros de grăsime, ci şi datorită tuturor mirosurilor de medicamente care pluteau în jurul bolnavelor. Degeaba declarau doctorii că nu trebuia niciodată reîmprospătat aerul într-o cameră de bolnav. Scarlett îşi zise că îi trebuie aer proaspăt, sau îşi va da sufletul. Deschise cele trei ferestre şi îndată simţi mireasma pământului şi a frunzelor de stejar, dar puţinul aer proaspăt nu putea împrăştia mirosurile puturoase care se adunaseră timp de săptămâni în camera închisă.

Slăbuţe şi palide, Carreen şi Suellen dormeau agitate. Se deşteptară dintr-o dată, deschiseră ochii mari, speriate, şi începură să bolborosească vorbe fără şir. Erau amândouă întinse în patul mare cu baldachin, unde odinioară, în zile mai fericite, îşi povestiseră în şoaptă atâtea lucruri. Într-un colţ al odăii era un pat gol, un pat îngust stil Empire, pe care Ellen îl adusese de la Savannah. În acest pat zăcuse Ellen.

Scarlett se aşeză la căpătâiul surorilor ei şi se uită la ele năucită. Whisky-ul luat pe stomacul gol, gol de prea multă vreme, începea să-i joace renghiuri. Ba surorile ei se îndepărtau, devenind mici de tot, şi cuvintele lor fără şir ajungeau la ea ca o bâzâială de albine, ba creşteau vertiginos şi se repezeau asupra ei cu o viteză de bolid. Era obosită, obosită de moarte. Ar fi vrut să se culce, oriunde, şi să doarmă zile întregi.

De-ar putea numai să se întindă şi să doarmă, apoi să se trezească la glasul lui Ellen care, scuturând-o uşor de braţ, i-ar spune: "E târziu, Scarlett. Nu trebuie să fii atât de leneşă."

Dar asta nu se va mai întâmpla niciodată. De-ar fi Ellen aici, sau chiar cineva mai în vârstă ca ea, o fiinţă mai înţeleaptă şi mai puţin obosită, pe care s-ar putea bizui. Cineva. genunchi pe care să-şi poată pune capul, umeri pe care să-şi rezeme povara.

Uşa se deschise şi Dilcey intră, strângând copilaşul Melaniei la piept, cu plosca de whisky în mână. La lumina fumegândă şi nesigură a lumânării, i se păru lui Scarlett mai slabă ca pe vremuri, şi pe chipul ei se citea distinct că avea sânge indian în vine. Umerii obrajilor erau mai ieşiţi, nasul vulturesc mai arcuit şi pielea arămie mai strălucitoare. Corsajul rochiei de stambă era descheiat şi i se vedea pieptul mare, dezgolit. Lipit de pieptul ei, copilaşul Melaniei îşi apăsa lacom buzele, ca un boboc de trandafir, pe sfârcul negru şi, ca un pisoi vârât în blana caldă a mamei sale, sugea zgâriind cu degetele pielea dulce a sânului.

Scarlett se ridică cu o mişcare nesigură şi puse mâna pe braţul lui Dilcey.

— Ce bine că ai rămas, Dilcey.

— Cum aş fi putut să plec cu împuţiţii ăia de neg'i, domnişoa'ă Sca'lett, când tatăl dumitale a avut bunătatea să ne cumpe'e, pe P'issy a mea şi pe mine, şi mama dumitale a fost aşa de d'ăguţă?

— Stai jos, Dilcey. Copilul suge bine, nu-i aşa? Cum se simte domnişoara Melanie?

— Cu copilu' nu-i nimic g'av, numai că i-e foame, da' am eu lapte destul pent'u un copil flămând. Şi domnişoa'a Melanie se simte bine. N-o să moa'ă, domnişoa'ă Sca'lett. Nu t'ebuie să vă îng'ijo'aţi. Am văzut destule ca ea, albe sau neg'e. E ta'e obosită şi ne'voasă şi i-a fost f'ică pent'u copil. Da' am liniştit-o şi i-am dat puţin din ce 'ămăsese în ploscă, şi a ado'mit.

Aşadar, whisky-ul de porumb servise întregii familii. Scarlett se întrebă dacă n-ar fi trebuit să-i dea puţin şi lui Wade ca să-i oprească sughiţul. oh, şi Melanie n-o să moară. Gândurile ei continuau să joace o horă îndrăcită. Şi când Ashley va reveni. dacă va reveni vreodată. Nu, se va gândi la toate astea mai târziu. Trebuie să se gândească la atâtea lucruri mai târziu! Va avea de rezolvat atâtea probleme, de luat atâtea hotărâri. Deodată tresări. Un scârţâit căruia îi urmă un zgomot de scripete întrerupsese tăcerea nopţii.

— E Mammy ca'e scoate apă pent'u micile domnişoa'e. Sunt g'eu de îmbăiat, o lămuri Dilcey, aşezând plosca pe masă între un pahar şi sticluţele cu doctorii.

Scarlett izbucni deodată în râs. Trebuia să aibă într-adevăr nervii foarte zdruncinaţi, ca să se sperie de scârţâitul fântânii, un zgomot cu care era obişnuită din fragedă copilărie. Cu faţa nemişcată şi demnă, Dilcey o privi cum râdea, dar Scarlett avu impresia că negresa o înţelegea. Se rezemă de scaun. Numai de-ar putea să-şi scoată corsetul, să-şi desfacă gulerul ăsta care o înăbuşea, să-şi scoată pantofii plini de nisip şi pietriş care-i făcuseră băşici la picioare.

La fiecare nou scârţâit al scripetelui, lanţul se-nfăşura mai mult şi aducea găleata mai aproape de gura puţului. Mammy nu va întârzia să urce. Mammy a lui Ellen, Mammy a ei. Scarlett tăcea, cu mintea goală. Copilaşul sătul scâncea uşor fiindcă pierduse sfârcul. Dilcey călăuzi gura copilului spre sfârc, în timp ce Scarlett asculta în curte pasul încet şi târşâit al lui Mammy. Cât de calmă era noaptea! Cel mai mic zgomot răsuna ca un uruit.

Mammy se apropie de uşă şi culoarul întunecos păru că se cutremură sub greutatea ei. Şi deodată Mammy intră, Mammy cu umerii traşi de două găleţi pline de apă, cu faţa atât de bună, întunecată de tristeţea de neînţeles întipărită pe chipurile maimuţelor.

La vederea lui Scarlett, ochii i se luminară şi dinţii îi străluciră. Lăsă jos găleţile. Scarlett se repezi spre ea şi-şi lipi capul de pieptul ei mare şi moale, pe care se aşezaseră atâtea capete albe şi negre. "În sfârşit", gândi Scarlett, "iată cineva pe care voi putea să mă bizui, o fiinţă care-mi va aduce aminte de viaţa de altădată."

Dar primele cuvinte ale lui Mammy îi spulberară iluziile.

— Copilaşul lui Mammy a venit acasă! Oh, domnişoa'ă Sca'lett, acum că doamna Ellen e în mo'mânt, ce-o să ne facem? Oh, domnişoa'ă Sca'lett, aş v'ea să fiu lângă doamna Ellen! Nu pot să fac nimic fă'ă doamna Ellen. Nu ne-a mai 'ămas nimic decât mize'ia şi necazu'ile. Numai pove'i g'ele, d'aga mea, numai pove'i g'ele!

Stând nemişcată, cu capul lipit de pieptul lui Mammy, două cuvinte izbiră auzul lui Scarlett: "poveri grele". Erau cuvintele pe care le avusese mereu în cap în cursul după-amiezii, care reveniseră cu atâta stăruinţă încât crezuse că o să înnebunească. Acum îşi aduse aminte şi de restul cântecului, şi simţi că inima i se rupe:

Mai purtăm povara doar câteva zile!

Dar puţin ne pasă, nu-i nicicând uşoară!

Mai avem din umblet doar câteva zile.

"Nu-i nicicând uşoară", – cuvintele se potriveau atât de bine cu situaţia ei. Va trebui deci să se încovoaie întotdeauna sub povară. Revenirea la Tara nu însemna un răgaz binefăcător, ci doar poveri mai grele? Se desfăcu din îmbrăţişarea lui Mammy şi, cu amândouă mâinile, prinse să mângâie chipul negru.

Mammy luă în mâinile ei mânuţele însângerate, pline de băşici ale lui Scarlett, şi le privi îngrozită:

— Domnişoa'ă Sca'lett, nu ţi-am spus de a sută de o'i că se vede dacă o doamnă e doamnă numai p'ivindu-i mâinile. şi apoi, uite că şi faţa ţi-e pâ'lită de soa'e!

Biata Mammy! Războiul şi moartea trecuseră degeaba peste ea, căci nu înceta să se gândească la asemenea nimicuri. O clipă încă, şi va spune că fetele cu bătături la mâini şi cu pistrui pe obraji nu reuşeau să se mărite, dar Scarlett i-o luă înainte.

— Mammy, aş vrea să-mi vorbeşti de mama. E peste puterile mele să-l mai aud pe papa vorbind despre ea.

Cu ochii deodată plini de lacrimi, Mammy se aplecă şi apucă cele două căldări. Fără un cuvânt, le duse la picioarele patului apoi, dând cearceaful la o parte, ridică în sus cămăşile de noapte ale lui Carreen şi Suellen. La lumina slabă a lumânării, Scarlett văzu că micuţa Carreen avea o cămaşă curată dar zdrenţuită, iar Suellen era învelită într-un vechi capot cafeniu, garnisit cu fâşii de dantelă. Mammy plângea încet, trecând cu buretele peste cele două trupuri descărnate, folosind un şorţ vechi în loc de şervet.

— Domnişoa'ă Sca'lett, Slatte'y-ii, golanii ăia buni de nimic, albii ăia neisp'ăviţi, ei, Slatte'y-ii au omo'ât-o pe domnişoa'a Ellen. I-am spus de o sută de o'i că n-avea 'ost să-şi facă sânge 'ău pent'u ei. Da' domnişoa'a Ellen e'a aşa de îndă'ătnică în felul ei şi avea inima aşa de bună, că nu voia să înţeleagă că oamenii ăia, nu me'itau să se ocupe de ei.

— Cine, Slattery-ii? întrebă Scarlett intrigată. Dar ce s-a întâmplat?

— P'insese'ă boala, zise Mammy tot ştergând cele două fete dezgolite, care erau pline de apă şi udau cearceaful. Emmie, fata băt'ânei doamne Slatte'y, a venit aici în g'abă după domnişoa'a Ellen, cum făcea întotdeauna când avea v'un necaz. Nu putea s-o îng'ijească singu'ă? Mai ales că domnişoa'a Ellen avea mai multă t'eabă decât putea să facă. Şi nu e'a p'ea sănătoasă nici ea. Domnişoa'a Ellen nu se simţea bine de multă v'eme. Nu aveam ma'e luc'u de mâncat pe aici, cu toţi oamenii ăştia de la intendenţă ca'e ne luau totul. Şi domnişoa'a Ellen, ştii că mânca ca o păsă'ică. I-am spus de o mie de o'i să lase-n pace pe golani, da' nu ţinea seama de ce spuneam. Ei, şi când Emmie a început să se înzd'ăvenească, cade bolnavă domnişoa'a Ca'een. Da, domnişoa'ă Sca'lett, musca de tifoidă suise d'umul până aci şi înţepase pe domnişoa'a Ca'een. Şi-apoi a venit 'ândul domnişoa'ei Suellen. Şi domnişoa'a Ellen a început să le îng'ijească pe amândouă. Cu 'ăzboiul ăsta şi cu yankeii de pa'tea ailaltă a 'âului, şi cu noi ca'e nu ştiam ce-o să se pet'eacă, şi cu luc'ăto'ii de pe câmp ca'e fugeau în fieca'e noapte, ' am c'ezut că o să înnebunesc. Da' domnişoa'a Ellen, 'ămânea liniştită şi blândă. Doa' că-şi făcea multe g'iji fiindcă domnişoa'ele mici n-aveau nici docto'ii nici nimic. Înt'-o sea'ă, după ce t'ecusem de mai mult de zece o'i cu bu'etele peste domnişoa'ele mici, mi-a spus: "Mammy, dacă aş putea să-mi vând sufletul, mi l-aş vinde pent'u puţină gheaţă ca s-o pun pe capul fetiţelo' mele." Nu voia să lase să int'e aici nici pe domnu' Ge'ald, nici pe 'osa, nici pe Teena, pe nimeni în afa'ă de mine, pent'u că eu avusesem tifoidă. Şi pe u'mă a luat-o şi ea, domnişoa'ă Sca'lett, şi am văzut îndată că nu e'a nimic de făcut.

Mammy se ridică şi, apucând un colţ al şorţului, îşi şterse ochii înlăcrimaţi.

— A me's 'epede, domnişoa'ă Sca'lett, şi chia' d'ăguţul de docto' yankeu n-a putut să facă nimic pent'u ea. Nu mai 'ecunoştea pe nimeni. O chemam şi îi vo'beam, da' nu o mai 'ecunoştea pe Mammy.

— A spus. a spus numele meu. m-a chemat?

— Nu, d'aga mea. Ea c'edea că e încă fetiţă mică la Savannah. N-a chemat pe nimeni.

Dilcey se mişcă şi-şi puse copilul adormit pe genunchi.

— Ba da, domnişoa'ă Sca'lett, a chemat pe cineva.

— Ţine-ţi gu'a, neg'esă indiană! strigă Mammy ameninţătoare, întorcându-se spre Dilcey.

— Taci, Mammy. Pe cine a chemat, Dilcey? Pe papa?

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, nu pe domnu' Ge'ald. E'a în sea'a când a'dea bumbacul.

— Nu mai e bumbac? Hai, spune repede.

— Nu, domnişoa'ă'Sca'lett. A a's tot. Soldaţii au scos balotu'ile din şop'on şi le-au 'ostogolit în cu'te şi au zis: "O să fie cel mai ma'e foc de bucu'ie din Geo'gia!"

Trei recolte de bumbac. o sută cincizeci de mii de dolari în flăcări!

— Şi focul lumina ca şi când a' fi fost ziuă. şi ne e'a o f'ică g'ozavă să nu a'ză şi casa, şi e'a aşa lumină aici în odaie, că ai fi putut aduna de pe jos un ac. Şi când focul a luminat fe'east'a, s-a' fi zis că a t'ezit-o pe domnişoa'a Ellen. S-a aşezat pe pat şi a st'igat de mai multe o'i, ta'e: "Philippe! Philippe!" N-am auzit niciodată de numele ăsta, da' e'a numele cuiva pe ca'e-l st'iga.

Mammy părea împietrită şi n-o slăbea pe Dilcey din ochi, dar Scarlett stătea cu capul în mâini şi se gândea. Philippe. cine era? Ce-a fost oare omul acesta pentru mama ei, ca să-l cheme pe patul de moarte?

Lungul drum de la Atlanta la Tara se sfârşise, se sfârşise într-o fundătură, când ar fi trebuit să se termine în braţele lui Ellen. Niciodată Scarlett nu va putea să mai doarmă ca un copil, simţindu-se în siguranţă sub acoperişul tatălui ei, învăluită în dragostea ocrotitoare a mamei ca într-o plapumă de puf.

Pentru ea nu mai exista siguranţă, nu mai exista port în care să se adăpostească. Degeaba se zbătea şi se sucea în fel şi chip, nimic n-o va ajuta să iasă din impasul în care ajunsese. Nu era nimeni căruia să-i poată încredinţa povara. Tatăl ei era un moşneag buimăcit, surorile ei bolnave, Melanie slabă şi plăpândă, iar negrii o priveau cu o copilărească încredere, agăţându-se de ea, zicându-şi că scăparea va veni de la fiica lui Ellen, aşa cum venise întotdeauna de la Ellen.

Pe fereastră vedea Tara luminată de palidul reflex al lunii care răsărea. Negrii fugiseră, ogoarele se-ntindeau pustiite, hambarele fuseseră arse. Tara zăcea sub ochii ei ca un corp însângerat, ca propriul ei corp care sângera picătură cu picătură. Asta o aştepta la sfârşitul drumului – un bătrân neputincios, boală, guri flămânde, mâini neajutorate agăţându-se de ea. La sfârşitul acestui drum nu era nimic, nimic decât Scarlett O'Hara Hamilton, o femeie de nouăsprezece ani, văduvă cu un copil.

Ce să facă? Mătuşa Pitty şi familia Burr din Macon o vor putea lua pe Melanie şi copilul ei. Dacă fetele se însănătoşeau, va trebui, de voie de nevoie, ca rudele lui Ellen să le adăpostească. Cât despre ea şi Gerald, vor putea cere ajutor unchiului James şi unchiului Andrew.

Privi trupurile slăbuţe care se agitau sub cearceaful udat de apa cu care fuseseră spălate. N-o iubea pe Suellen. Îşi dădu seama da asta, deodată, clar de tot. N-o iubise niciodată. Prea mult n-o iubea nici pe Carreen. Îi era cu neputinţă să iubească nişte fiinţe atât de slabe. Dar erau de acelaşi sânge cu ea, făceau parte din Tara. Nu putea să le lase să-şi petreacă restul vieţii în casele unor mătuşi, ca nişte rude sărace. O fată O'Hara să trăiască din umilinţe şi din milă? Oh, nu, niciodată!

Nu exista nici o ieşire din fundătură? Mintea ei obosită raţiona atât de încet! Duse mâna la cap cu un gest ostenit, de parcă braţele ei ar fi avut de despicat apă şi nu aer. Luă plosca şi se uită înăuntru. Rămăsese puţin whisky pe fund, dar n-ar fi ştiut să spună exact cât, căci era prea întuneric. Constată cu surprindere că acum mirosul acela iute nu-i mai irita nările. Bău încet, dar de astă-dată nu resimţi nici o arsură, ci numai o impresie de căldură moleşitoare.

Aşeză plosca goală pe masă şi îşi plimbă privirea în jur. Era un coşmar ceea ce vedea, camera întunecoasă şi plină de fum, fetele întinse pe pat, Mammy grasă şi diformă, Dilcey, bronz nemişcat, cu un boţ de carne trandafirie lipit de pieptul arămiu, un coşmar la sfârşitul căruia se va trezi şi va simţi aroma costiţei prăjindu-se în bucătărie, va auzi râsetele negrilor şi scârţâitul căruţelor în drum spre ogoare, va simţi pe Ellen scuturând-o uşor ca s-o trezească.

Şi deodată îşi dădu seama că se afla în propria-i cameră, culcată pe patul ei. Lumina lunii lupta fără putere împotriva întunericului, şi Mammy şi Dilcey o dezbrăcau. Balenele corsetului n-o mai chinuiau, şi putea acum să-şi umfle plămânii după plac şi să respire adânc. Simţi cum erau traşi binişor ciorapii şi auzi pe Mammy şoptindu-i cuvinte mângâietoare, spălându-i picioarele pline de băşici. Ce răcoritoare era apa, ce bine era să stai întinsă ca un copil pe o saltea moale. Scoase un oftat, trupul i se destinse şi; după un timp care poate să fi fost un an sau o secundă, se regăsi singură în odaia care-i păru mai luminată, căci razele lunii ajungeau acum până la patul ei.

Nu ştia că e beată, beată de oboseală şi de whisky. Ştia numai că-şi părăsise corpul şi că plutea undeva, într-o lume unde durerea şi oboseala erau necunoscute. Mintea ei vedea totul cu o claritate supraomenească.

Privea lucrurile dintr-un punct de vedere nou, căci părăsise în urma ei, pe lungul drum spre Tara, ceea ce făcea încă din ea un copil. Nu mai era o argilă moale, în care fiecare eveniment îşi lăsa urma. În seara asta fusese ultima oară când se lăsase cocoloşită ca o fetiţă mică. De acum înainte era femeie, tinereţea o părăsise.

Nu, nu trebuia, nu voia să ceară ajutor rudelor lui Gerard sau rudelor lui Ellen. Un O'Hara nu cere de pomană. Un O'Hara iese singur din încurcătură. Îi fusese hărăzită o grea povară, dar poverile erau destinate unor umeri destul de puternici ca să le poarte. Nu păru nici un pic surprinsă înţelegând că umerii ei erau de ajuns de puternici spre a purta orice povară, acum că primise lovitura cea mai grea pe care o putea primi vreodată. Nu trebuia să părăsească Tara; aparţinea brazdelor roşii mult mai mult decât ar putea să-i aparţină ele vreodată; era adânc înfiptă, ca o rădăcină de bumbac, în acest pământ de culoarea sângelui, şi îşi trăgea viaţa din el la fel ca bumbacul. Va rămâne la Tara, o va face să trăiască cum va putea, şi va trebui să facă să trăiască, şi pe tatăl şi pe surorile ei, pe Melanie şi copilul lui Ahley şi pe negri. Mâine. oh, mâine! Mâine îşi va pune jugul la gât. Mâine vor fi atâtea lucruri de făcut: să meargă la Doisprezece Stejari şi la Macintosh-i spre a vedea dacă n-a rămas nimic în grădinile pustiite, să meargă înspre râu, la bălţi, ca să vadă dacă nu puteau găsi porcii şi găinile rătăcite, să meargă la Jonesboro şi la Lovejoy cu bijuteriile lui Ellen. nu se poate să nu fi rămas cineva care să-i vândă ceva provizii. Mâine. mâine. mintea ei gândea din ce în ce mai încet, ca o pendulă gata să se oprească, dar claritatea viziunii stăruia.

Deodată poveştile de familie, pe care le auzise de atâtea ori din cea mai fragedă copilărie, poveştile acelea care o plictiseau şi pe care le ascultase fără să le înţeleagă prea bine, deveniră limpezi ca cristalul. Gerald, fără un ban, înălţase Tara. Ellen triumfase asupra unei suferinţe misterioase. Bunicul Robillard, supravieţuind naufragiului lui Napoleon, îşi refăcuse averea pe coasta mănoasei a Georgiei. Străbunicul Prudhomme îşi făurise un mic regat în plină junglă a insulei Haiti şi, după ce-l pierduse, trăise destulă vreme spre a-şi vedea numele cinstit la Savannah. Mai erau şi cei ce luptaseră pentru o Irlandă liberă în rândurile voluntarilor irlandezi şi fuseseră spânzuraţi, şi toţi O'Hara care muriseră în bătălia de la Boyne, luptând până la sfârşit pentru a apăra ceea ce era al lor.

Toţi înduraseră încercări care ar fi zdrobit pe cei mai mulţi dintre oameni, dar nu se lăsaseră zdrobiţi. Nu fuseseră distruşi de imperiile ce se prăbuşeau, nici de revoltele sclavilor, nici de războaie sau de revoluţii. Destinul potrivnic le frânsese poate grumazul, dar nu le frânsese niciodată inima. Nu se văicăriseră, luptaseră. Şi muriseră luptând. Fantomele tuturor acestor oameni al căror sânge curgea în vinele ei păreau că se mişcă liniştite în mijlocul odăii scăldate în lumina lunii. Şi Scarlett nu se simţea deloc surprinsă să-i vadă, pe aceşti oameni de-un sânge cu ea care înfruntaseră destinul cel mai potrivnic. Tara era destinul ei, era lupta vieţii ei, şi trebuia să biruiască.

Aproape adormită, se întoarse pe o parte. Încet-încet, se pierdea în nefiinţă. Erau oare cu adevărat acolo fantomele, şoptindu-i la ureche cuvinte de încurajare, sau nu era decât un vis?

"Fie că sunteţi cu adevărat aici sau nu", murmură ea adormind, "noapte bună şi. vă mulţumesc."