Capitolul XXIII.

După plecarea lui Prissy, Scarlett se întoarse în vestibul şi aprinse o lampă. În interiorul casei era cald ca într-o baie, ca şi când pereţii ar fi păstrat toată căldura amiezii. Scarlett se înviorase puţin şi stomacul îşi striga foamea. Îşi aminti că nu mâncase nimic toată ziua, în afară de o lingură de fiertură de porumb şi, luând în mână lampa, se duse la bucătărie. Cuptorul era stins, dar în odaie era înăbuşitor. Scarlett descoperi o bucată de turtă uscată şi începu să muşte cu lăcomie, căutând cu ochii altceva de mâncat. Într-o oală rămăsese puţină fiertură şi, cu ajutorul unei linguri mari de bucătărie, Scarlett se repezi asupra ei fără să-şi dea măcar osteneala s-o verse într-o farfurie. Fiertura avea mare nevoie de sare, dar Scarlett era prea înfometată ca să mai caute sarea. După patru linguri, căldura din bucătărie deveni nesuferită şi Scarlett, luând lampa într-o mână şi bucata de turtă într-alta, ieşi în vestibul.

Ştia că ar fi trebuit să urce sus şi să stea la căpătâiul Melaniei. În caz că ar avea nevoie de ajutor, Melanie ar fi prea slabă ca să o cheme. Dar simţea o adevărată repulsie la gândul de a se întoarce în camera unde petrecuse atâtea ceasuri de coşmar. Chiar dacă Melanie ar fi pe moarte, n-ar avea curajul să mai urce la ea. Dorea să nu mai revadă niciodată camera aceea. Aşeză lampa pe o etajeră, făcută special pentru asta, lângă fereastră, şi ieşi din nou pe verandă. Era mult mai răcoare, cu toată moleşeala nopţii. Se aşeză pe trepte, în cercul de lumină difuză proiectată de lampă, şi continuă să muşte din turtă.

Când o termină, forţele îi reveniră într-o oarecare măsură şi, în acelaşi timp, îi reînviară şi temerile. La capătul străzii putea deosebi un zgomot confuz, dar nu-şi dădea seama ce putea să însemne. Nu distingea nimic altceva decât un murmur a cărui amploare ba creştea, ba descreştea. Se aplecă înainte ca să audă mai bine, dar muşchii o dureau prea tare din cauza efortului. Ceea ce dorea mai mult ca orice era să audă tropotul unor potcoave de cai şi să-l vadă pe Rhett, nepăsător, sigur de el, cu ochii care i-ar risipi toate temerile. Rhett îi va duce pe toţi departe. Nu ştia unde, dar îi era totuna.

În timp ce şedea acolo, cu urechea aţintită, o lumină slabă apăru deasupra copacilor. Mirată, Scarlett se uită ţintă şi o văzu devenind mai strălucitoare. Cerul întunecat se făcu roz, apoi roşu şi deodată, depăşind vârfurile copacilor, se înălţă spre cer o imensă limbă de foc. Inima lui Scarlett reîncepu să-i bată în piept cu lovituri mari, asurzitoare.

Yankeii veniseră! Ştia că sunt în oraş şi că dau foc oraşului. Flăcările păreau că se ridică din cartierul situat la răsăritul oraşului. Se înălţau din ce în ce mai sus şi, înaintea ochilor ei îngroziţi, focarul incendiului se lărgea repede într-o imensă scânteiere roşie. Probabil să ardeau multe case. O adiere uşoară şi călduţă se ridicase şi aducea până la Scarlett miros de fum.

Urcă scara în goană, intră în camera ei şi se aplecă pe fereastră ca să vadă mai bine. Cerul avea o culoare nefirească. Valuri groase de fum negru se ridicau, plutind apoi ca nişte nori deasupra flăcărilor. Mirosul de fum devenea mai puternic.

În mintea lui Scairlett gândurile se învălmăşeau. Se întreba câtă vreme le va trebui flăcărilor spre a ajunge pe Strada Piersicului şi cât de curând vor fi yankeii la casa lor. Se întreba unde va fugi, ce va face. Toţi demonii iadului păreau că-i urlă în urechi şi, din cauza tulburării şi a panicii, capul i se învârtea atât de tare încât trebui să se ţină de marginea ferestrei.

"Trebuie să mă gândesc", nu înceta să repete. "Trebuie să mă gândesc."

Dar gândurile îi scăpau, repezindu-se de colo-colo ca nişte păsărele speriate! În timp ce stătea sprijinită de pervazul ferestrei, auzi zgomotul asurzitor al unei explozii, mai tare ca toate loviturile de tun pe care le auzise. O flacără uriaşă acoperi cerul. Apoi răsunară şi alte explozii. Pământul se cutremură, geamurile se sparseră deasupra capului ei şi se împrăştiară pe jos.

Exploziile se succedau una după alta, sfâşiind aerul într-un infern de foc, de zgomot şi de pământ cutremurat. Torente de scântei ţâşneau spre cer, spre a coborî încet, leneş, printre norii de fum de culoarea sângelui. Scarlett auzi parcă o slabă chemare din camera vecină, dar n-o luă în seamă. N-avea timp să se ocupe de Melanie. Era stăpânită toată de frică, ce se scurgea de-a lungul vinelor ei tot atât de repede ca flăcările pe care le vedea. Nu era decât un copil, un copil înnebunit de groază, care ar fi vrut să-şi vâre capul în poala mamei şi să nu mai vadă nimic. De-ar fi la ea acasă! Acasă, cu mama!

Printre exploziile continue care-i torturau nervii, auzi deodată un alt zgomot, zgomotul cuiva care urca scările în goană, şi o voce schelălăind ca aceea a unui câine rătăcit. Prissy ţâşni în odaie şi, repezindu-se asupra lui Scarlett, i se agăţă atât de tare de braţ, încât tânăra femeie crezu că i se rup bucăţi de carne.

— Yankeii! strigă Scarlett.

— Nu, domnişoa'ă Sca'lett, sunt domnii noşt'i, strigă Prissy cu răsuflarea tăiată, înfigându-şi şi mai adânc unghiile în braţul lui Scarlett. A'uncă în ae' topito'ia, depozitele de muniţii, ant'epozitele şi, Doamna sfinte, a'uncă în ae' şaptezeci de ca'e cu obuze şi pulbe'e şi, Isuse Ch'istoa-se, o să să'im toţi cu ele!

Ţipând cu vocea ei ascuţită, o ciupi atât de tare pe Scarlett, încât aceasta urlă de durere şi de turbare şi se desprinse dintr-o smucitură. Yankeii nu sosiseră încă! Mai era încă timp să fugă. Stăpânindu-şi groaza, Scarlett îşi încordă toate puterile.

"Dacă nu mă stăpânesc", îşi zise ea, "am să încep să urlu ca o pisică opărită." Şi priveliştea teroarei abjecte a lui Prissy o ajută să-şi redobândească stăpânirea de sine. Prinse pe negresă de umeri şi o scutură cât putu de tare.

— Încetează să ţipi ca o nebună. Vorbeşte pe înţeles! Yankeii nu sunt încă aici, toanto! L-ai văzut pe căpitanul Butler? Ce-a spus? Vine?

Prissy încetă să urle, dar dinţii îi clănţăneau.

— Da, domnişoa'ă Sca'lett. L-am găsit. Înt'un bă', cum aţi spus. El.

— Puţin îmi pasă de locul unde l-ai găsit. Vine? I-ai cerut să aducă şi calul?

— Oh, Dumnezeule, domnişoa'ă Sca'lett, mi-a spus că domnii noşt'i i-au luat calu'; şi t'ăsu'a pent'u ambulanţe.

— Of, sfinte Doamne!

— Da' vine.

— Ce-a zis?

Prissy îşi regăsise răsuflarea şi se potolise puţin, dar îşi holba întruna ochii înfricoşaţi.

— Cum aţi spus, domnişoa'ă, l-am găsit la bă'. Am stat afa'ă, şi am st'igat după el, şi a ieşit. Şi pe u'mă m-a văzut şi am început să-i povestesc, da' soldaţii au dat foc la un ant'epozit însp'e st'ada Decatu' şi a să'it în ae', şi el mi-a zis să vin, şi m-a luat de b'aţ, şi am fugit până la Five Points, şi atunci mi-a zis: "Ce este? Vo'beşte 'epede!" Şi i-am zis că aţi zis: "Căpitane Butle', vino 'epede şi adu calu' şi t'ăsu'a. Doamna Melly a născut un copil şi t'ebuie s-o luaţi de aci." Şi el a zis: "Unde v'ea să plece?" Şi eu am zis: "Nu ştiu, da' t'ebuie să plecaţi înainte să vină yankeii şi ea v'ea să plece cu dumneata." Atunci el a 'âs şi a zis că i-au luat calu'.

Inima lui Scarlett se strânse când această ultimă nădejde îi fu spulberată. Proastă ce era, cum de nu se gândise că armata în retragere va rechiziţiona toate animalele şi toate vehiculele care mai rămăseseră? Timp de o clipă fu prea zdrobită ca să asculte ce spunea Prissy, dar se stăpâni şi se strădui să audă sfârşitul povestirii.

— Şi el a zis: "Spune-i domnişoa'ei Sca'lett să nu fie îng'ijo'ată. Am să fu' un cal pent'u ea chia' dacă n-a 'ămas decât unul singu'!" Şi a mai zis: "Până-n sea'a asta n-am fu'at încă niciodată cai. Spune-i că am să-i aduc un cal chia' dacă a' t'age cu puşca-n mine." Şi a 'âs înc-o dată şi a zis: "Întoa'ce-te acasă pe d'umul ăl mai scu't." Şi chia' atunci am auzit un zgomot îng'ozito'. Eu n-am mai v'ut să plec, da' el a zis că nu-i nimic decât depozitul de muniţii pe ca'e domnii noşt'i îl azvâ'leau în ae' pent'u ca yankeii să nu-l ia şi.

— Vine? Aduce un cal?

— Aşa mi-a spus.

Scarlett scoase un lung suspin de uşurare. Dacă exista un singur mijloc de a face rost de un cal, Rhett Butler va face rost. Ce deştept era Rhett! I-ar ierta totul dacă va izbuti să-i scoată din impas. Să fugă! Şi cu Rhett nu-i va mai fi teamă. Rhett le va apăra. Fie Domnul lăudat, Rhett era aci! Perspectiva de a scăpa de pericol o făcu din nou pe Scarlett practică.

— Du-te de-l scoală pe Wade. Îmbracă-l şi pregăteşte haine pentru noi toţi. Pune tot într-un cufăr. Mai ales nu spune domnnişoarei Melanie că plecăm. Nu, nu încă. Ai grijă să-l înfăşori pe copil în două prosoape groase şi să-i iei scutecele.

Prissy tot mai era agăţată de rochia stăpânei ei şi din ochi nu i se vedea decât albul. Scarlett îi dădu un ghiont şi se desprinse din strânsoare.

— Şterge-o! strigă ea, şi Prissy o luă la goană ca un iepure.

Scarlett îşi zise că ar trebui să urce s-o liniştească pe Melanie. Ştia că Melanie trebuia să fie nebună de groază auzind detunăturile, care se succedau fără răgaz cu zgomot de tunet, şi văzând flăcările care luminau cerul. S-ar fi zis că sosise într-adevăr sfârşitul lumii.

Dar tot nu se putea hotărî să se întoarcă în camera Melaniei. Îi trecu prin minte să împacheteze porţelanurile preţioase ale mătuşii Pittypat şi puţina argintărie pe care aceasta o lăsase fugind la Macon, dar odată ajunsă în sufragerie mâinile îi tremurau atât de tare, că scăpă pe jos trei farfurii care se sparseră. Ieşi pe verandă să asculte zgomotul exploziilor şi reveni fugind în sufragerie, unde iar se apucă să împacheteze, lăsând să-i cadă argintăria pe podea. Scăpa jos tot ce lua în mână. În graba ei, alunecă pe un covoraş, căzu greoaie, dar se ridică atât de repede încât nici nu-şi dădu măcar seama că se lovise. Deasupra capului o putea auzi pe Prissy tropăind şi gonind ca un animal înnebunit, şi acest zgomot o exaspera căci şi ea gonea tot aşa fără rost.

Pentru a zecea oară ieşi pe verandă, dar de astă dată nu mai intră înapoi în casă ca să facă tot felul de treburi inutile. Se aşeză jos. N-avea nici un rost să mai împacheteze. Nu putea să facă nimic, orice ar fi încercat. Nu putea intra să şadă pe trepte, cu inima bătându-i, şi să-l aştepte pe Rhett. La capătul străzii deosebi scârţâitul enervant al unor osii neunse şi pasul încet, inegal al unui cal. De ce nu se grăbea? De ce nu-şi pornea calul la trap?

Zgomotul se apropia. Scarlett se ridică şi strigă numele lui Rhett. Şi deodată îl văzu coborând dintr-o căruţă şi auzi pocnindu-se poarta. În sfârşit, la lumina lămpii, putu să-l vadă distinct. Era îmbrăcat tot atât de frumos ca şi când s-ar fi dus la bal. Haina şi pantalonii, bine croiţi, erau de olandă albă, fină. Avea o vestă de moar gri-perle şi un jabou discret îi flutura pe cămaşa scrobită. Pălăria largă de panama era înclinată ştrengăreşte într-o parte şi, la centură, avea înfipte două pistole lungi de duel cu mâner de fildeş. Buzunarele hainei erau deformate de greutatea gloanţelor pe care le conţineau.

Sui aleea cu pasul lui mlădios, de sălbatic, şi aşa cum înainta cu capul frumos zvârlit înapoi, avea graţia unui prinţ păgân. Primejdiile nopţii, care pe Scarlett o îngroziseră, avuseseră asupra lui efectul unei băuturi ameţitoare. Pe chipul întunecat era întipărită o ferocitate stăpânită, o cruzime care ar fi înspăimântat-o pe Scarlett dacă ar fi fost în stare s-o observe.

Ochii lui negri scânteiau, ca şi când toată această dramă l-ar fi înveselit, ca şi când zgomotele care sfâşiau aerul şi îngrozitorul reflex al cerului n-ar fi fost decât glume de speriat copii. Sui treptele şi Scarlett se-ntoarse spre el legănându-se, nesigură pe picioare, cu faţa lividă, cu o flacără arzătoare în fundul ochilor ei verzi.

— Bună seara, spuse el cu vocea lui leneşă, scoţându-şi în acelaşi timp cu un gest larg pălăria. E foarte frumos astă-seară. Am auzit spunându-se că vei pleca într-o călătorie.

— Dacă te apuci să faci spirite, nu-ţi mai vorbesc în viaţa mea, răspunse Scarlett cu glas tremurat.

— Să nu-mi spui că ţi-e frică.

Rhett se prefăcu mirat şi schiţă un surâs, care-i dădu lui Scarlett poftă să-l arunce pe scară în jos.

— Ba da, mi-e frică. Sunt moartă de frică şi dacă ai avea cel puţin atâta judecată cât dă Dumnezeu unei capre, ţi-ar fi frică şi ţie. Dar n-avem timp de discutat. Trebuie să ieşim de aici.

— La dispoziţia dumneavoastră, doamnă. Dar unde ai de gând să pleci? Am venit până aici din simplă curiozitate şi numai pentru a şti încotro vrei să te duci. Nu poţi merge nici la nord, nici la est, nici la sud, nici la vest. Yankeii sunt peste tot. Nu există decât o singură şosea pe care yankeii n-o au încă în stăpânire, dar pe care o foloseşte armata ca să se retragă. Şi nu va rămâne multă vreme liberă. Cavaleria generalului Steve Lee luptă la Rough and Ready ca să păstreze liberă trecerea, până ce armata se va fi retras. Dacă urmăreşti armata pe şoseaua McDonough, soldaţii îţi vor lua calul care, deşi nu valorează mult, mi-a dat multă bătaie de cap ca să-l fur. Hai, spune, unde vrei să mergi?

Scarlett stătea tremurând, ascultând ceea ce spunea Rhett, şi de-abia auzindu-l. Dar, în faţa întrebării lui precise, ştiu dintr-o dată unde voia să meargă, îşi dădu seama că în tot cursul acestei zile sinistre ştiuse unde voia să meargă.

— Vreau să mă duc acasă, zise ea.

— La tine acasă? Vrei să spui la Tara?

— Da, da, la Tara! Oh, Rhett, trebuie să ne grăbim!

O privi ca şi cum ar fi crezut că şi-a pierdut minţile.

— Tara! Dumnezeule Atotputernic, Scarlett! Nu ştii că s-au bătut toată ziua la Jonesboro? S-au bătut pe un front de zece mile, s-au bătut chiar pe străzile oraşului. Probabil că yankeii ocupă la ora asta Tara, ca şi întreg comitatul. Nimeni nu ştie unde sunt, dar se găsesc prin partea aceea. Nu te poţi duce acasă! N-o să poţi trece printre liniile yankeilor.

— Vreau să merg acasă, strigă Scarlett. Vreau să merg acasă. Vreau acasă!

— Prostuţo! şi vocea lui Rhett se făcu poruncitoare şi aspră. Nu poţi să mergi prin partea aceea. Chiar dacă nu dai de yankei, pădurile sunt pline de rătăciţi şi de dezertori ai ambelor armate, şi mai sunt o mulţime de soldaţi care se retrag de la Jonesboro. Îţi vor lua tot atât de repede calul ca şi yankeii. Singura şansă care ţi se oferă e să urmezi trupele pe şoseaua McDonough şi să rogi pe Dumnezeu să nu fii văzută în întuneric. Nu poţi merge la Tara. Chiar dacă ai ajunge, ai găsi probabil numai cenuşă. Nu vreau să te las să te duci acasă. E nebunie curată.

— Vreau să mă duc la mine acasă! exclamă Scarlett, a cărei voce se frânse şi se transformă într-un ţipăt sfâşietor. Vreau să merg acasă! Nu poţi să mă împiedici! Mă voi duce la mine! Vreau să-mi văd mama! Am să te omor dacă vei încerca să mă împiedici! Vreau să merg acasă!

Scoasă din sărite de groază şi de furie, începu să plângă. Se bătea cu pumnii în piept şi striga întruna cu o voce pătrunzătoare:

— Mă duc acasă! Chiar de-ar fi să fac drumul pe jos!

Deodată se trezi în braţele lui Rhett. Agăţate de el, mâinile ei nu mai băteau aerul, obrajii ei plini de lacrimi se apăsau pe cămaşa scrobită. Rhett îi mângâia cu o mână duioasă şi liniştitoare părul răvăşit, şi îi vorbea cu o voce blândă. Atât de blândă, atât de liniştită, atât de lipsită de ironie, că parcă n-ar fi fost vocea lui Rhett Butler, ci a unui necunoscut milos şi puternic care mirosea a coniac, a tutun şi a cai, mirosuri reconfortante căci aminteau de Gerald.

— Hai, hai, drăguţa mea. Nu plânge. Ai să te duci acasă, fetiţa mea curajoasă. Ai să te duci acasă. Nu plânge.

Scarlett simţi o nouă mângâiere pe păr şi se întrebă vag în tulburarea ei dacă nu erau cumva buzele lui Rhett. Era atât de duios, ştia să consoleze atât de bine, încât ar fi vrut să rămână întotdeauna în braţele lui. în braţele lui atât de puternice nu putea să i se întâmple nimic rău.

Rhett se căută prin buzunar, scoase o batistă şi şterse ochii lui Scarlett.

— Acum suflă-ţi nasul ca un copil cuminte, porunci el cu o lumină surâzătoare în ochi, şi apoi spune-mi ce să fac. Trebuie să ne grăbim.

Ascultătoare, Scarlett îşi suflă nasul, dar fu incapabilă să dea un sfat. Văzând că buzele-i tremurau şi că ridica asupra lui o privire disperată, Rhett luă iniţiativa operaţiilor.

— Doamna Wilkes a născut? Ar fi periculos pentru ea să se mişte. periculos să facă douăzeci şi cinci de mile în această căruţă hodorogită. Am face mai bine s-o lăsăm la Doamna Meade.

— Familia Meade nu e acasă. Şi nu pot s-o părăsesc.

— Perfect. Atunci o luăm cu noi. Unde-i fetişcana aceea neroadă?

— E sus, face cufărul.

— Cufărul? Nu puteţi lua un cufăr în hodoroaga asta. E aproape prea mică pentru voi toate şi dintr-o clipă în alta poate să-şi piardă roţile. Cheam-o pe fetişcană şi spune-i să găsească cea mai mică saltea de puf din casă şi s-o pună în căruţă.

Scarlett nu era încă în stare să facă o mişcare. Rhett îi luă braţul cu o mână puternică şi păru că o parte din energia lui i se transmite şi ei. Oh, de ce nu putea fi calmă şi nepăsătoare ca el! O împinse în vestibul, dar Scarlett continua să-i arunce aceleaşi priviri rugătoare. Atunci Rhett îşi lăsă buza în jos, cu o mină batjocoritoare de parcă ar fi zis: "Se poate să fie asta tânăra vitează care mă asigura că nu se teme nici de Dumnezeu, nici de oameni?" Izbucni deodată în râs şi-i lăsă braţul. Lovită în orgoliul ei, Scarlett îi aruncă o privire încărcată de ură.

— Nu mi-e frică, spuse ea.

— Ba da, ţi-e frică. În câteva clipe ai să leşini şi să ştii că n-am săruri la mine.

Neştiind ce să facă, Scarlett bătu neputincioasă din picior şi, fără un cuvânt, puse mâna pe lampă şi urcă scara, cu Rhett în urma ei râzând încetişor. Se reculese, intră în camera lui Wade şi-l găsi aproape îmbrăcat, în braţele lui Prissy. Sughiţa, iar Prissy se smiorcăia. Salteaua de fulgi a lui Wade era mică, aşa că Scarlett porunci lui Prissy s-o ducă în căruţă. Prissy lăsă copilul şi coborî cu salteaua. Wade o însoţi până în josul scării. Sughiţul îi încetase aproape, atât era de interesat de toată agitaţia.

— Vino, zise Scarlett îndreptându-se spre uşa Melaniei, şi Rhett o urmă cu pălăria în mână.

Melanie odihnea liniştită cu cearşaful tras până la bărbie. Era de o paloare cadaverică, dar ochii înfundaţi în orbite, încercănaţi, aveau o expresie senină. Nu păru mirată văzându-l pe Rhett intrând în camera ei. Schiţă un zâmbet slab, care i se stinse pe buze.

— Plecăm la Tara, vorbi repede Scarlett. Vin yankeii. Rhett ne ia cu el. E singura noastră scăpare, Melly.

Melanie încercă să facă semn cu capul şi arătă spre copil. Scarlett luă copilaşul în braţe şi îl înveli repede într-un prosop gros. Rhett se apropie de pat.

— Voi încerca să nu-ţi fac rău, spuse el încet, înfăşurând cearşaful în jurul Melaniei. Vezi dacă poţi să mă iei de gât.

Melanie făcu o sforţare, dar recăzu inertă. Rhett se aplecă, strecură un braţ pe sub umerii ei, un altul pe sub genunchi, şi o ridică încet. Melanie nu zise nimic, dar Scarlett văzu că-şi muşca buzele şi devenea mai palidă. Scarlett ridică lampa ca să lumineze calea lui Rhett. Era s-o ia spre uşă, când Melanie îi arătă zidul cu un gest slab.

— Ce e? întrebă Rhett.

— Vă rog, murmură Melanie încercând să arate cu degetul spre un obiect. Charles.

Rhett o privi ca şi când ar fi crezut că aiurează, dar Scarlett înţelese şi fu cât pe ce să se înfurie. Ştia că Melanie voia să ia daghereotipul lui Charles, atârnat pe zid deasupra sabiei şi revolverului său.

— Vă rog, murmură din nou Melanie, sabia.

— Oh, am înţeles, spuse Scarlett.

Şi, după ce lumină calea lui Rhett, în timp ce acesta cobora cu grijă scara, reveni în odaie şi scoase din cui sabia, pistolul şi centironul. Cum dracu o să le care pe toate odată cu copilul şi cu lampa? Dar aşa era Melanie. Îi era aproape egal că era pe moarte şi că yankeii erau la doi paşi, dar trebuia să-şi facă sânge rău pentru lucrurile lui Charles.

Scoţând din cui daghereotipul, Scarlett zări chipul lui Charles. Ochii mari, căprui ai tânărului întâlniră pe ai săi, şi rămase o clipă uitându-se cu curiozitate. Acest om fusese bărbatul ei, petrecuse câteva nopţi lângă ea, îi făcuse un băiat care avea ochii tot atât de blânzi şi tot atât de căprui ca ai săi, şi abia-şi amintea de el.

Aşezat în braţele ei, copilaşul scâncea şi-şi mişca pumnişorii minusculi. Scarlett îl privi şi pe el. Pentru prima oară îşi dădu seama că era copilul lui Ashley şi, deodată, din toate puterile ce-i mai rămăseseră, dori să fie copilul ei, al ei şi al lui Ashley.

Prissy urcă scara în câteva salturi, şi Scarlett îi întinse copilul. Amândouă coborâră la lumina lămpii, care proiecta pe zid umbre nesigure. În vestibul, Scarlett zări o pălărie, şi-o puse pe cap şi înnodă repede panglicile sub bărbie. Era pălăria de doliu a Melaniei şi era prea mică pentru Scarlett, dar nu putea să-şi aducă aminte unde-şi pusese pălăria.

Ieşi şi coborî treptele verandei cu lampa în mână silindu-se să nu se lovească cu sabia peste pulpe. Melanie era întinsă în coşul căruţei şi, alături de ea, fusese aşezat Wade şi copilaşul înfăşurat în prosoape. Prissy se urcă şi ea şi luă copilaşul în braţe.

Căruţa era foarte mică şi loitrele foarte joase. Roţile se aplecaseră înăuntru, ca şi cum ar fi fost gata să se desfacă la prima învârtitură. Scarlett aruncă o privire spre cal şi inima i se strânse. Era o gloabă numai piele şi os, şi ridicol de mic. Cu capul plecat cu un aer descurajat, părea gata să-şi atingă picioarele din faţă. Avea şira spinării ieşită în afară, acoperită de răni acolo unde îl frecaseră hamurile, şi parcă abia mai respira.

— Calul nu face multe parale, spre Rhett cu un zâmbet batjocoritor. S-ar zice că e gata să-şi dea sufletul într-o clipă. Dar n-am putut să fac rost de altul. Într-una din zile îţi voi povesti amănunţit unde şi cum l-am furat, şi cât de puţin a lipsit să fiu omorât cu un foc de puşcă. În acest stadiu al carierei mele, numai devotamentul pe care-l am pentru tine a putut să facă din mine un hoţ de cai. şi încă ce cal! Lasă-mă să te ajut să te urci.

Luă lampa din mâinile lui Scarlett şi o aşeză pe pământ. Scaunul din faţă era format dintr-o scândură strâmtă, care lega cele două loitre. Rhett o prinse cu îndrăzneală pe Scarlett în braţe şi o urcă pe capră. Ce frumos e să fii bărbat, un bărbat înzestrat cu puterea lui Rhett! îşi zise ea strângându-şi rochia largă. Cu Rhett lângă ea, nu se temea de nimic – nici de foc, nici de zgomot, nici de yankei.

Rhett se instală pe capră lângă ea şi luă hăţurile.

— Aşteaptă, strigă Scarlett, am uitat să încui uşa de la intrare.

Bărbatul de lângă ea fu apucat de un râs puternic în timp ce trase de hăţuri.

— De ce râzi?

— De tine. că vrei să încui uşa ca să nu intre yankeii, zise el, şi calul se puse în mişcare încet, cam fără voie.

Pe trotuar lampa continua să ardă, desenând un mic cerc de lumină, care se micşora pe măsură ce căruţa se îndepărta.

Rhett întoarse spatele Străzii Piersicului şi îndrumă calul spre apus. Căruţa începu să hurducăie pe drumul plin de gropi, cu o violenţă care o făcu pe Melanie să scoată un geamăt, repede înăbuşit. Copaci întunecaţi îşi întindeau ramurile pe deasupra capetelor fugarilor. Casele întunecate şi tăcute se profilau de fiecare parte a drumului şi ostreţele albe ale gardurilor luceau slab, ca un şir de pietre funerare. Parcă se aflau într-un tunel, numai că prin bolta înfrunzită pătrundea îngrozitoarea lumină roşie a cerului şi, la capătul străzii, umbre se mişcau ca nişte fantome în delir. Mirosul fumului devenea tot mai puternic şi, din centrul oraşului, vântul aducea o simfonie de zgomote, ţipete, uruitul surd al furgoanelor militare, larma fără sfârşit a unei mulţimi în mers. În clipa în care Rhett coti pe o altă stradă, o nouă explozie asurzitoare sfâşie aerul şi o monstruoasă jerbă de flăcări ţâşni spre apus.

— Trebuie să fie ultimul tren de muniţii, spuse Rhett calm. De ce nu le-au trimis azi-dimineaţă, imbecilii? Aveau timp. Păcat! Credeam că ocolind centrul oraşului am fi putut evita incendiile şi pe toţi beţivii aceia care umplu strada Decatur, ca să ajungem fără încurcături în cartierele de sud-vest. Dar vom fi siliţi să traversăm pe undeva strada Marietta, şi explozia asta a fost cam pe strada Marietta, dacă nu mă înşel cumva.

— Trebuie. trebuie să trecem prin foc? murmură Scarlett.

— Nu, dacă ne grăbim, răspunse Rhett.

Şi, sărind jos din căruţă, dispăru în întunericul unei grădini. Când reveni, ţinea în mână o nuia ruptă dintr-un pom, cu care începu să lovească fără milă spatele calului. Calul o luă la trap. Picioarele slăbănoage abia îl duceau, gâfâia, şi roţile săltau pe pietre, săreau în sus cum sar boabele de porumb pe o plită încinsă. Copilul începu să scâncească, Wade şi Prissy plângeau de câte ori se izbeau de scândurile căruţei. Melanie rămânea tăcută.

Când căruţa se apropie de strada Marietta, copacii se răriră şi flăcările înalte, care încoronau şuierând acoperişurile, umplură strada şi casele cu o lumină mai strălucitoare ca ziua, aruncând umbre monstruoase care se contorsionau frenetic, asemenea pânzelor unui vas naufragiat smulse de uragan.

Lui Scarlett îi clănţăneau dinţii, dar groaza ei era atât de mare încât nici măcar nu observa. Dârdâia de frig, cu toate că dogoarea flăcărilor ajungea până la ei. Era iadul, şi acum ea era în iad. De-ar fi putut împiedica genunchii să se lovească unul de altul, ar fi sărit din căruţă, şi-ar fi luat picioarele la spinare şi ar fi alergat ţipând înapoi, pe strada întunecoasă pe care veniseră, să se refugieze în casa mătuşii Pitty. Se ghemui lângă Rhett. Îi strânse braţul cu degete tremurătoare şi-şi ridică privirea spre el. Ce bine ar fi dacă i-ar spune ceva, orice, ca s-o liniştească! Pe fondul cerului purpuriu, în lumina de iad care scălda profilul lui întunecat, se desluşea clar ca pe o veche medalie capul lui frumos, crud şi decadent. Când Scarlett îl atinse, se întoarse spre ea, şi ochii îi sclipiră cu un reflex tot atât de înfricoşător ca al incendiului. Scarlett avu impresia că-i plăcea situaţia în care se aflau, că era încântat de perspectiva de a intra în iadul de care se apropiau.

— Ţine, zise el apucând unul din cele două lungi pistoale înfipte în brâu. Dacă cineva, alb ori negru, se strecoară pe partea unde eşti şi încearcă să pună mâna pe cal, trage asupra lui şi-l vom întreba mai târziu care i-au fost intenţiile. Numai, pentru numele lui Dumnezeu, în emoţia du-mitale, vezi să nu omori gloaba.

— Am. am un pistol, spuse ea, strângând arma pe care o ţinea în poala rochiei, încredinţată însă că chiar dacă moartea ar fi privit-o în faţă, i-ar fi fost prea frică să apese pe trăgaci.

— Ai un pistol? Unde l-ai găsit?

— E pistolul lui Charles.

— Al lui Charles?

— Da, Charles. bărbatul meu.

— Ai avut într-adevăr vreodată bărbat, draga mea, şopti Rhett, şi începu să râdă încet.

— Cum crezi că am avut băiatul? strigă Scarlett supărată.

— Oh, nu numai soţii pot.

— Te rog să taci din gură! Şi grăbeşte-te. Repede! Repede!

Dar în clipa în care căruţa era să cotească pe strada Marietta, Rhett trase brutal de hăţuri şi opri în umbra unui antrepozit încă neatins de flăcări.

— Repede!

Scarlett n-avea decât acest cuvânt în cap. Repede! Repede!

— Soldaţi, zise Rhett.

Detaşamentul cobora pe strada Marietta între două şiruri de clădiri în flăcări. Sleiţi de puteri, cu capetele lăsate în jos, ţinându-şi puşca cum dădea Dumnezeu, soldaţii mergeau la pas, prea obosiţi ca să meargă mai repede, prea obosiţi ca să dea atenţie bârnelor ce se prăbuşeau la dreapta şi la stânga, ori fumului care făcea vârtejuri în jurul lor. Erau toţi în zdrenţe, încât nu puteai deosebi ofiţerii de soldaţi. Din timp în timp se mai vedea şi câte o pălărie ruptă pe care erau prinse cele trei litere – CSA – ale armatei confederate. Mulţi erau în picioarele goale şi, pe ici, pe colo, un pansament murdar înfăşură câte un cap sau un braţ. Treceau fără să privească nici la dreapta, nici la stânga, atât de liniştiţi încât fără tropăitul picioarelor pe pământ ar fi putut fi luaţi drept strigoi.

— Priveşte-i bine, spuse Rhett batjocoritor, priveşte-i spre a putea povesti nepoţilor tăi că ai văzut cum se retrăgea ariergarda Cauzei Glorioase.

Dintr-o dată, Scarlett simţi că-l urăşte pe Rhett cu o violenţă care, pentru moment, întrecea groaza. Ştia că soarta ei şi a tuturor celor din căruţă depindea de Rhett, de el singur, dar îl ura fiindcă-şi putea bate joc de soldaţii în zdrenţe. Se gândi la Charles care murise, la Ashley care poate murise şi el, la toţi tinerii veseli şi viteji care putrezeau în morminte săpate în grabă, şi uită că şi ea îi socotise într-o zi nebuni. Nu putu să vorbească, dar cu ochii arzători de ură şi dispreţ, îi aruncă lui Rhett o privire cumplită.

Când treceau ultimii soldaţi, o mică siluetă din ultimul rând şovăi, se opri şi întoarse spre cei ce se depărtau un obraz murdar, atât de obosit şi de tras, încât puteai crede că e un somnambul. Era tot atât de mic ca şi Scarlett, atât de mic încât puşca era aproape cât el, iar obrajii murdari erau imberbi. "Are şaisprezece ani, cel mult", îşi zise Scarlett. "Trebuie să facă parte din garda locală, numai dacă n-o fi fugit de la şcoală."

În timp ce se uita la el, băiatul se lăsă încet în jos şi se întinse în ţărână. Fără o vorbă, doi oameni se detaşară din ultimul rând şi se întoarseră după el. Unul din ei, un vlăjgan mare, uscăţiv, cu o barbă care-i ajungea până la centiron, întinse puşca sa şi puşca băiatului camaradului său. Apoi se aplecă şi-l zvârli pe băiat pe umeri, cu o uşurinţă care părea că ţine de scamatorie. Încet, cu spatele aplecat sub povară, se puse în mişcare spre a ajunge coloana, în timp ce băiatul, slab şi furios ca un copil pe care mai-marii lui îl necăjesc, începu să urle:

— Lasă-mă jos! Lasă-mă jos! Pot să merg.

Bărbosul nu răspunse nimic şi, urmându-şi drumul, dispăru la cotitură.

Rhett rămăsese nemişcat. Hăţurile îi atârnau în mână, iar chipul negricios avea întipărită pe el o curioasă expresie posacă. Deodată, nu departe de căruţă, o bârnă se prăbuşi cu zgomot şi Scarlett văzu o limbă de foc subţire prelingându-se pe acoperişul antrepozitului în a cărui umbră ocrotitoare se opriseră. Într-o clipă, flăcări triumfătoare ţâşniră spre cer, deasupra capetelor lor, ca nişte drapele. Fumul cald umplu nările lui Scarlett. Wade şi Prissy începură să tuşească. Copilaşul strănută.

— Oh, Rhett, pentru numele lui Dumnezeu, eşti nebun? Repede! Repede!

Rhett nu zise nimic, dar dădu bici calului cu atâta putere, încât animalul făcu un salt înainte. Traversară hurducăindu-se strada Marietta, cu toată viteza de care era în stare calul. În faţa lor se deschidea un tunel de foc. De fiecare parte a străzii scurte şi strâmte care ducea spre calea ferată, casele ardeau. Se afundară în acest tunel. O lumină mai strălucitoare ca o duzină de sori îi orbi. Căldura dogoritoare le usca pielea. Şuieratul şi pârâitul flăcărilor, zgomotele de toate felurile le loveau auzul în valuri dureroase. Li se părea că tot acest chin dura de o eternitate, apoi, deodată, se regăsiră în semiobscuritate.

Coborâră strada în goană, trecură peste şinele căii ferate, cu Rhett biciuind întruna calul cu un gest mecanic. Avea un aer absent, pierdut, ca şi când ar fi uitat unde se afla. Cu bustul larg aplecat înainte şi cu bărbia ieşită în afară, părea că gândurile care-i treceau prin minte nu erau dintre cele mai agreabile. Dogoarea incendiului îi îmbrobonise fruntea şi obrajii de sudoare, dar nu o lua în seamă.

Căruţa coti pe o stradă lăturalnică, apoi pe o alta, o luă pe o uliţă strâmtă, apoi pe alta şi aşa mai departe, până când Scarlett se pierdu cu totul, iar zgomotele incendiului se liniştiră încet-încet. Dar Rhett tot nu spunea nimic. Se mulţumea să lovească la intervale regulate calul. Acum reflexele roşii ale cerului se estompau şi drumul devenea atât de întunecos, atât de îngrozitor, încât Scarlett ar fi vrut ca Rhett să spună orice, chiar să-şi bată joc de ea, chiar s-o insulte, s-o jignească. Dar el nu spunea nimic.

Că vorbea sau că tăcea, Scarlett mulţumea totuşi cerului pentru sentimentul de siguranţă pe care i-l dădea prezenţa lui. Ce bine era să ai un bărbat lângă tine, să te lipeşti de el, să-i simţi puterea braţului, să ştii că se ridică între tine şi primejdii fără nume, chiar dacă şedea uitându-se fix înainte.

— Oh, Rhett, murmură Scarlett agăţându-se de braţul lui, ce ne-am fi făcut fără tine? Sunt atât de fericită că nu eşti la război.

Rhett întoarse capul şi-i azârli o asemenea privire lui Scarlett, încât aceasta îi lăsă braţul şi se depărtă de el. Acum ochii lui nu mai păstrau nimic din expresia lor batjocoritoare. Erau sinceri, şi se putea citi în ei mânie amestecată cu ceva ce părea dezorientare. Strânse buzele şi întoarse capul. Un timp destul de lung căruţa îşi urmă drumul, hurducăindu-se în mijlocul unei tăceri tulburate doar de scâncetele pruncului şi de smiorcăielile lui Prissy. Când Scarlett nu mai putea suporta văicăreala micii negrese, se întorcea şi o ciupea cu răutate, dându-i astfel prilejul să ţipe cu adevărat, înainte de a recădea într-o tăcere înspăimântată.

În sfârşit, Rhett întoarse calul în unghi drept şi, după câtva timp, căruţa o luă pe un drum mai larg şi mai neted. Umbrele confuze ale caselor se răriră şi, de fiecare parte, se profilară pădurile, ca nişte ziduri ce se ridicau spre cerul întunecat.

— Iată-ne ieşiţi din oraş, spuse Rhett scurt, trăgând de hăţuri. Suntem pe şoseaua spre Rough and Ready.

— Repede! Nu te opri!

— Lasă să răsufle puţin calul.

Apoi, întorcându-se spre Scarlett, o întrebă cu o voce înceată:

— Scarlett, eşti încă hotărâtă să faci nebunia asta?

— Ce să fac?

— Ţii încă să ajungi la Tara? E o adevărată sinucidere. Cavaleria lui Steve Lee şi armata yankee îţi taie drumul.

Oh, Dumnezeule! Va refuza s-o ducă acasă, după toate încercările pe care le îndurase în cursul acestei zile îngrozitoare?

— O, da, da! Te rog, Rhett, să ne grăbim. Calul nu-i obosit.

— O clipă. Pe aici nu poţi să mergi la Jonesboro. S-au bătut toată ziua între Rough and Ready şi Jonesboro. Cunoşti alte şosele, sau drumuri de care, sau cărări care să nu treacă prin Rough and Ready ori Jonesboro?

— O, da, strigă Scarlett uşurată. Dacă putem să ajungem aproape de Rough and Ready, cunosc un drum de care ce se face din şoseaua mare spre Jonesboro, şi şerpuieşte mile întregi de-a curmezişul comitatului. Papa şi cu mine am trecut de multe ori călare. Ajunge foarte aproape de plantaţia Mcintosh-ilor, şi de acolo nu mai e decât o milă până laTara.

— Perfect. Poate că veţi putea trece totuşi prin Rough and Ready. Generalul Steve Lee era acolo azi după-amiază ca să acopere retragere. Yankeii poate că n-au ajuns încă. Veţi reuşi poate să treceţi dacă oamenii lui Lee nu pun mâna pe cal.

— Veţi reuşi. cine adică?

— Voi.

Vocea lui Rhett era aspră.

— Dar, Rhett. Tu. nu mergi şi tu cu noi?

— Nu, vă las aici.

Scarlett aruncă în jur o privire pierdută. Privi cerul livid din urma ei, copacii negri care, din toate părţile, îi înconjurau pe fugari ca zidurile unei închisori, siluetele speriate îngrămădite în căruţă. În fine, se uită la Rhett. Înnebunise? Sau nu auzise ea bine?

Acum surâdea. Îi vedea dinţii strălucind şi ochii lui reluaseră vechea lor expresie batjocoritoare.

— Ne laşi aici? Şi unde. unde mergi?

— Păi, fetiţa mea dragă, mă duc la război.

Scarlett scoase un oftat de uşurare şi în acelaşi timp de furie. De ce trebuia să mai glumească într-o asemenea clipă? Rhett la război? După tot ce spusese despre nebunii pe care bătaia tobelor sau frumoasele cuvinte ale oratorilor îi împingeau să-şi sacrifice viaţa. despre nebunii care se omorau între ei, pentru ca deştepţii să-şi poată umple buzunarele?

— Te-aş strânge de gât fiindcă m-ai speriat în halul ăsta! Hai să plecăm!

— Nu glumesc, draga mea. Şi sunt jignit, Scarlett, că iei în glumă sacrificiul meu eroic. Unde ţi-e patriotismul, unde ţi-e scumpa şi glorioasa noastră cauză? Acum am şi eu prilejul să mă întorc pe scut sau sub scut. Dar trebuie să spun repede ce am de spus, căci vreau să rostesc un discurs frumos înainte de a pleca la război.

Vocea lui tărăgănată o scotea din sărite. Îşi bătea joc de ea, şi totuşi ceva îi spunea că-şi bătea joc şi de el. Despre ce vorbea? Patriotism, scut, discurs frumos? Nu putea să vorbească serios. Era cu neputinţă să se gândească serios s-o părăsească în mijlocul acestui drum întunecos, cu o femeie care era poate pe moarte, cu un prunc nou-născut, o mică negresă fără minte şi un copil speriat. Nu se putea s-o lase să-i ducă singură prin câmpurile de luptă, printre dezertori, yankei, incendii şi Dumnezeu mai ştie ce.

Într-o zi, când nu avea decât şase ani, căzuse dintr-un pom drept pe burtă. Îşi amintea încă momentul care se scursese înainte de a-şi putea relua suflul. Iar acum, zăpăcită, cu respiraţia tăiată, speriată de moarte, se simţea, privindu-l pe Rhett, la fel cum se simţise atunci.

— Rhett, nu-i aşa că glumeşti?

Îl apucă de braţ şi-şi simţi lacrimile căzând pe încheietura mâinii. El îi luă mâna şi i-o sărută cu un aer frivol.

— Egoistă până la capăt, nu-i aşa, draga mea? Nu te gândeşti decât să-ţi pui în siguranţă preţioasa ta persoană şi uiţi cu totul eroica noastră Confederaţie. Gândeşte-te cât de mult vor fi îmbărbătate trupele noastre prin apariţia mea în ceasul al unsprezecelea.

Vocea lui era plină de o ironie drăgăstoasă.

— Oh, Rhett, gemu Scarlett, cum poţi să faci una ca asta? De ce mă părăseşti?

— De ce? Poate din cauza acelei sentimentalităţi trădătoare care se ascunde în fiecare din noi, sudiştii. Poate. poate fiindcă mi-e ruşine. Cine ştie?

— Ruşine? Ar trebui să mori de ruşine fiindcă ne părăseşti aici, singure, fără apărare!

— Dragă Scarlett, nu eşti fără apărare. Oricine are egoismul şi hotărârea ta, nu-i niciodată fără apărare. Dumnezeu să-i ocrotească pe yankei dacă se vor măsura vreodată cu tine!

Coborî brusc din căruţă şi o înconjură spre a trece de partea lui Scarlett care, împietrită, se uita la el.

— Coboară! porunci el.

Ea nu se mişcă. Atunci, cu un gest brutal, o prinse pe sub braţe şi o aşeză pe pământ lângă el, apoi fără să-i dea drumul o trase la câţiva paşi de căruţă. Scarlett simţi praful şi pietrişul intrându-i în pantofi şi rănindu-i picioarele. Întunericul cald încă o înfăşură ca într-un vis.

— Nu-ţi cer să mă înţelegi sau să mă ierţi. Puţin îmi pasă ce crezi, căci eu însumi nu voi ajunge niciodată să înţeleg prostia pe care o fac, nici să mi-o iert. Mi-e silă să constat atâta donchişotism în mine! Dar frumosul nostru Sud are nevoie de toţi oamenii săi. N-a declarat-o doar eroicul guvernator Brown? În fine, n-are importanţă. Plec la război.

Deodată începu să râdă cu un râs zgomotos, care deşteptă ecourile pădurilor.

— Nu te-aş putea iubi atâta, draga mea, dacă n-aş iubi şi mai mult onoarea." Iată un citat care se impune, nu-i aşa? Cu siguranţă mai bun decât ceea ce aş găsi eu însumi pentru acest moment. Căci te iubesc, Scarlett, cu toate cele ce ţi-am spus într-o seară luna trecută, pe verandă.

Vocea lui leneşă devenea mângâietoare şi mâinile lui, puternice şi calde, se urcau de-a lungul braţelor goale ale tinerei femei.

— Te iubesc, Scarlett, fiindcă semănăm atât. Suntem amândoi nişte renegaţi, draga mea, nişte canalii egoiste. Tu şi cu mine, ne e perfect egal dacă lumea se prăbuşeşte, numai să fim noi la adăpost şi să avem ce ne trebuie.

Glasul lui răsuna în noapte şi Scarlett auzea cuvintele, dar ele n-aveau nici un înţeles pentru ea. Mintea ei încerca în zadar să-i reprezinte cumplitul adevăr, şi anume că Rhett o lăsa să înfrunte singură pe yankei. Mintea ei îi repeta în zadar: "Mă părăseşte, mă părăseşte!" – era un gând care nu izbutea să deştepte în ea nici cea mai mică emoţie.

Atunci, Rhett îi prinse mijlocul şi umerii cu braţele. Simţi lipiţi de trupul ei muşchii tari ai pulpelor lui, iar de piept nasturii hainei lui. Un val cald o ridică, cu toată mirarea şi spaima ei, şi îi goni din minte noţiunea timpului, a spaţiului şi a împrejurărilor. Se simţi tot atât de moale ca o păpuşă de cârpă. Îi era cald, puterile o părăseau, era fără apărare, şi era aşa de bine să te laşi în voia braţelor lui.

— Nu vrei să-ţi schimbi părerea despre cele ce am spus luna trecută? Nimic nu dă sau nu adaugă mai mult farmec lucrurilor decât primejdia ori moartea. Fii patrioată, Scarlett. Gândeşte-te că vei trimite la moarte un soldat cu amintiri frumoase.

Acum o săruta, şi mustaţa lui îi gâdila gura. O săruta încet cu buzele lui calde, care îşi vedeau de treabă în tihnă, ca şi cum toată noaptea ar fi fost a lor. Charles n-o sărutase niciodată aşa. Niciodată sărutările băieţilor Tarleton sau Calvert n-o făcuseră să tremure în felul ăsta. Îi îndoi trupul şi buzele lui începură să rătăcească pe gât şi coborâră până la locul unde o camee îi închidea corsajul.

— Iubita, iubita mea, murmura el.

Deosebi vag în întuneric contururile căruţei şi auzi vocea ascuţită a lui Wade:

— Mamă. Lui Wade îi e frică!

Şi deşi totul se întunecase, parcă, şi se învârtea în jurul ei, îşi regăsi dintr-o dată prezenţa de spirit, sângele rece, şi-şi aminti ceea ce o clipă uitase. Da, şi ei îi era frică, şi Rhett o lăsa, o părăsea, secătura! Şi, pe deasupra, avea îndrăzneala să stea aici, în mijlocul drumului, şi s-o jignească cu propunerile lui ruşinoase. Turbarea şi supărarea o cuprinseră. Îşi recăpătă stăpânirea de sine şi, cu o singură smucitură, se smulse din braţele lui Rhett.

— Oh, secătură! strigă ea.

Şi începu să-şi scormonească mintea spre a descoperi noi ocări pe care să i le zvârle în faţă, ocări mult mai puternice, în genul acelora pe care le folosea Gerald când se înfuria împotriva lui Lincoln, a Macintosh-ilor sau a catârilor încăpăţânaţi, dar cuvintele nu-i veneau.

— Fiinţă laşă, nedemnă şi abjectă!

Şi cum nu izbutea să găsească ceva destul de biciuitor, din toată puterea care-i rămăsese îl izbi în plin peste gură. Rhett se dădu un pas înapoi, ducându-şi mâna la faţă.

— Ah! făcu el liniştit, şi timp de o clipă rămaseră faţă în faţă în întuneric.

Scarlett îl putea auzi respirând greu, în timp ce ea însăşi respira sacadat, ca şi când ar fi fugit foarte repede.

— Aveau dreptate, toată lumea avea dreptate. Nu eşti un om de lume.

— Fetiţa mea dragă, răspunse el, nu-i deloc momentul.

Ştia că râde, şi gândul ăsta o scoase cu totul din sărite.

— Pleacă de-aici! Pleacă de-aici imediat! Grăbeşte-te! Nu vreau să te mai văd niciodată. Dar-ar Dumnezeu să te nimerească în plin o ghiulea. Dar-ar Dumnezeu să fii prefăcut într-o mie de bucăţi. Eu.

— Te scutesc de rest. Am înţeles foarte bine ce vrei să spui. Când voi fi mort pe altarul patriei, nădăjduiesc că te va chinui conştiinţa.

Îl auzi râzând şi ghici că se-ntoarce spre căruţă. Îl văzu alături de căruţă vorbind şi, ca întotdeauna când se adresa Melaniei, exprimându-se pe un ton cu totul deosebit, plin de respect:

— Doamnă Wilkes?

Vocea speriată a lui Prissy îi răspunse dinlăuntrul căruţei.

— Dumnezeule Atotpute'nic. Dom'le Butle', doamna Melly a leşinat de mult.

— Sper că nu e moartă! Respiră?

— Da, domnule, 'espi'ă.

— Atunci e, probabil, mai bine să rămână aşa. Dacă ar fi conştientă, mă îndoiesc că ar putea îndura. Ai grijă de ea, Prissy. Ţine, iată ceva pentru tine. Vezi să nu fii mai proastă decât eşti.

— Da, domnu'. Mulţumesc, domnu'!

— La revedere, Scarlett.

Ştia că se-ntorsese şi că privea înspre ea, dar nu răspunse nimic. Ura o împiedica să vorbească. Pietrişul şoselei începu să scârţâie sub picioarele lui Rhett, şi timp de o clipă Scarlett văzu umerii lui masivi desenându-se în întuneric. Apoi dispăru. Mai auzi încă o clipă zgomotul paşilor lui, apoi se stinse. Reveni încet spre căruţă, cu genunchii tremurându-i.

De ce plecase şi se pierduse în noapte, într-un război şi pentru o cauză dinainte pierdută, într-o lume care înnebunise? De ce plecase, el, Rhett, care iubea femeile şi alcoolul, o masă bună şi un pat moale, rufele fine şi pielăria frumoasă, el care detesta Sudul şi-şi bătea joc de nebunii ce luptau pentru el? De acum înainte va călca cu cizmele lui de lac pe un drum al amărăciunii, unde domnea foamea şi unde rănile, oboseala, suferinţa îşi dădeau frâu slobod ca lupii ce urlă. Şi, la sfârşitul acestui drum, îl aştepta moartea. N-avea nevoie să plece. Era în siguranţă, era bogat, avea ce-i trebuie. Dar plecase. O lăsase singură, într-o noapte neagră ca noaptea orbilor, singură cu armata yankee care-i tăia drumul spre casă.

Acum îşi aduse aminte de toate ocările pe care ar fi vrut să i le zvârle în faţă, dar era prea târziu. Îşi sprijini capul de grumazul calului şi începu să plângă.