Capitolul XXVI.

Se împlineau două săptămâni de când Scarlett revenise din Atlanta la Tara, când cea mai mare dintre băşicile pe care le făcuse la picior se infectă şi se umflă, aşa că îi fu cu neputinţă să pună pantoful şi fu silită să şchiopăteze, umblând pe călcâi. La vederea degetului mare inflamat, fu cuprinsă de o imensă deznădejde. Şi dacă degetul se va cangrena, ca rănile soldaţilor? Şi dacă va muri, departe de orice doctor? Oricât de amară era viaţa acum, n-avea nici o poftă s-o părăsească. Şi-apoi, cine se va ocupa de Tara dacă ea va dispare?

Când se-ntorsese acasă, nutrise nădejdea că Gerald va redeveni ceea ce fusese altădată şi că va conduce toată gospodăria; dar, în cursul celor două săptămâni, speranţa i se spulberase. Ştia acum că, vrând-nevrând, în mâinile ei neexperimentate stătea soarta plantaţiei şi a locuitorilor ei, căci Gerald rămânea cu totul absent şi străin de Tara, petrecându-şi zilele nemişcat, ca un om pierdut într-un vis. Când Scarlett îl ruga să-i dea un sfat, se mărginea să-i răspundă: "Fă ce crezi că-i mai bine, fata mea", sau, ceea ce era şi mai rău: "Întreab-o pe mama, pisicuţa mea."

Nu se va mai schimba niciodată, şi acum Scarlett vedea adevărul în faţă şi-l primea ca atare. Ştia că, până la moarte, Gerald va continua să aştepte întoarcerea lui Ellen şi va pândi fără încetare zgomotul paşilor ei. Trăia într-o lume fără graniţe precise, unde timpul nu exista şi unde i se părea că Ellen se află întotdeauna în camera de alături. Arcul principal al întregii sale vieţi se frânsese la moartea soţiei, şi cu el dispăruse siguranţa, îndrăzneala, vitalitatea lui debordantă. Ellen fusese publicul în faţa căruia îşi jucase Gerald O'Hara rolul sforăitor. Acum cortina căzuse pentru totdeauna, luminile rampei fuseseră stinse şi publicul se topise brusc, în timp ce bătrânul actor, năucit, rămânea pe scenă să-şi aştepte replicile.

În dimineaţa aceea casa era tăcută, căci toată lumea, în afară de Scarlett, de Wade şi de cele trei bolnave, era plecată la baltă să caute scroafa. Gerald însuşi ieşise puţin din moleşeala lui şi, târându-şi picioarele din brazdă în brazdă, o pornise peste câmp ţinându-se cu o mână de braţul lui Pork şi târând un capăt de frânghie în cealaltă. Suellen şi Carreen adormiseră plângând. Asta li se întâmpla cel puţin de două ori pe zi când, gândindu-se la Ellen, lacrimi de durere şi de slăbiciune începeau să le curgă pe obraji. Melanie, pentru prima oară de la naştere, se ridicase în capul oaselor şi şedea în pat proptită de perne. Cu picioarele acoperite de un cearceaf cârpit, era aşezată între cei doi sugari – căpşorul acoperit de puf bălai era sprijinit de un braţ, iar celălalt, capul negru şi creţ al copilului lui Dilcey, ţinut cu tot atâta grijă. Wade şedea la picioarele patului şi asculta un basm.

Pentru Scarlett tăcerea de la Tara era de nesuferit, căci îi amintea prea viu de tăcerea de moarte a regiunii pustiite pe unde trecuse venind de la Atlanta. Vaca şi viţelul nu se auzeau de ore întregi. Nici o pasăre nu cânta, şi gălăgioasa familie a vrăbiilor, care trăia de generaţii în mijlocul frunzelor foşnitoare ale magnoliei, tăcuse. Scarlett trăsese un scăunel lângă fereastra deschisă a odăii ei de culcare şi-şi lăsa privirea să rătăcească pe aleea din faţa casei, pe peluză şi pe păşunile pustii de cealaltă parte a drumului. Îşi ridicase fustele mult deasupra genunchilor şi stătea aşa, cu bărbia aşezată pe braţele sprijinite de marginea ferestrei. Lângă ea, pe podea, era o găleată cu apă scoasă din fântână şi, din când în când, îşi muia piciorul inflamat, strâmbându-se de durere.

Enervată, îşi înfipse deodată bărbia în carnea braţului. Tocmai când avea mai multă nevoie de putere, i se infectase degetul. Iar proştii ăia nu vor ajunge niciodată să prindă scroafa! Le trebuise o săptămână ca să prindă purceii, unul câte unul, şi acum, după două săptămâni, scroafa era încă în libertate. Scarlett ştia că dacă s-ar fi dus cu ei în baltă, şi-ar fi suflecat fustele, ar fi pus mâna pe frânghie şi ar fi prins scroafa cât ai zice peşte.

Dar chiar dacă ar ajunge să prindă scroafa? Ce se va întâmpla după ce o vor mânca, pe ea şi purceii? Viaţa îşi va urma cursul, şi pofta de mâncare de asemenea. În curând va veni iarna, şi atunci nu vor mai avea nimic de mâncare, nici măcar legumele nenorocite pe care le găseau acum prin grădinile vecine. Totuşi, nu se puteau lipsi de mazăre uscată, de sorg, de făină de porumb, de orez şi. şi. de atâtea alte lucruri. Trebuiau seminţe de porumb şi de bumbac pentru semănăturile de primăvară, fără a mai vorbi de haine noi. De unde să scoată toate astea, şi cum să le plătească?

Pe ascuns, Scarlett făcuse inventarul buzunarelor lui Gerald şi al lădiţei în care-şi ţinea banii. Dar nu găsise decât grămezi de bonuri de-ale Confederaţiei şi trei mii de dolari în bani confederaţi – "cam cât ne-ar trebui pentru o masă bună, acum când banii confederaţi nu mai fac două parale", îşi zisese Scarlett batjocoritor. Dar, presupunând că ar avea bani şi că ar găsi alimente, cum să aducă proviziile la Tara? De ce îngăduise Dumnezeu să moară calul? Chiar aşa prăpădit cum era, calul furat de Rhett ar fi schimbat cu totul situaţia. Unde erau catârii frumoşi de pe vremuri, plini de viaţă, care zvârleau din picioare la păşune, de cealaltă parte a drumului? Unde erau caii superbi, iapa ei mică, poneii fetelor, armăsarul cel mare al lui Gerald care traversa peluza ca o săgeată, smulgând iarba. să ai acum măcar unul, chiar şi catârul cel mai nărăvaş!

Dar, atâta pagubă! Când rana de la picior i se va vindeca, va merge pe jos la Jonesboro. Va fi cel mai lung drum din viaţa ei, dar va merge. Chiar dacă yankeii arseseră tot oraşul, va descoperi cu siguranţă pe cineva care să-i spună unde putea găsi ceva provizii. Se gândi la chipul jignit al lui Wade, căruia nu-i plăceau ignamii şi care nu înceta să repete întruna: "Vreau un picior de pui, orez şi sos."

Soarele care lumina grădina se întunecă deodată, şi lacrimile îi acoperiră imaginea copacilor. Scarlett îşi lăsă capul pe braţe şi se strădui să-şi oprească plânsul. Lacrimile foloseau atât de puţin acum! De altfel, nu foloseau decât atunci când voiai să obţii ceva de la un bărbat. În timp ce şedea ghemuită şi încerca să-şi oprească lacrimile strângând cu putere din pleoape, auzi zgomotul unui cal la trap. Nu ridică totuşi capul. Zi şi noapte, în ultimele două săptămâni, i se păruse că aude tropot de cal, cum i se păruse că aude foşnetul rochiei lui Ellen. Înainte de a avea timp să-şi spună: "Hai, nu fi proastă!", inima începu să-i bată repede, cum făcea întotdeauna în asemenea momente.

Dar, spre marea ei mirare, trapul se prefăcu în pas şi auzi zgomot regulat de potcoave înfundându-se în nisipul aleii. Era într-adevăr un cal. poate venea cineva de la Tarleton-i sau de la Fontaine-i! Ridică iute capul. Era un călăreţ yankeu.

Automat, se ascunse în spatele perdelei şi, fascinată, se uită la om prin pânza transparentă. Stupoarea îi tăia răsuflarea, îi golea aerul din plămâni.

Era un individ masiv, cu o figură brutală. S-ar fi zis că strivea şaua sub greutatea lui, iar barba neagră, neîngrijită, îi acoperea gulerul albastru al tunicii descheiate. Avea ochii mici, apropiaţi unul de altul, care cercetau calm casa de sub cozorocul chipiului strâmt. Coborî de pe cal fără să se grăbească şi legă hăţul de o bârnă. Atunci Scarlett îşi regăsi răsuflarea – dar violent, dureros, ca după o lovitură primită în stomac. Un yankeu, un yankeu cu un pistol lung la şold! Şi era singură în casă, singură cu trei bolnave şi cu copiii.

În timp ce bărbatul urca aleea, cu mâna pe tocul de piele al pistolului, iar ochii lui mici, rotunzi, iscodeau în dreapta şi în stânga, o mulţime de imagini confuze se formară în creierul lui Scarlett ca într-un caleidoscop.

Îşi aminti de tot ceea ce îi povestise mătuşa Pittypat, istorii cu femei atacate, gâturi tăiate, case incendiate, copii străpunşi cu baioneta fiindcă plângeau – toate aceste grozăvii de nedescris cuprinse în singurul cuvânt de yankeu!

Înspăimântată, primul ei gând fu să se ascundă într-un dulap. Apoi se gândi să se vâre sub pat; în sfârşit, simţi o poftă nebună să se repeadă pe scara din spate şi să fugă ţipând spre baltă. Orice, numai să scape de acest om. Atunci îl auzi urcând cu pas prudent scările verandei, intrând apoi în hol şi, în acest moment, înţelese că retragerea îi era tăiată. Prea terorizată ca să poată face un singur gest, îl auzi trecând dintr-o odaie într-alta. Pe măsură ce înainta, yankeul îşi dădea mai bine seama să locuinţa era goală şi pasul său se făcea mai greu, mai îndrăzneţ. Acum era în sufragerie, peste o clipă va fi în bucătărie.

La gândul că va intra în bucătărie, brusc o cuprinse furia, o furie atât de violentă încât o resimţi ca pe o lovitură de pumnal în inimă şi frica îi dispăru. Bucătăria! Pe sobă erau două oale: una plină cu mere care fierbeau, cealaltă cu un ghiveci din legumele aduse cu mare greutate de la Doisprezece Stejari şi din grădina familiei Macintosh. O masă care abia ar ajunge pentru două persoane, asta era tot ce se pregătea pentru nouă stomacuri înfometate. De ceasuri întregi Scarlett se stăpânea să nu coboare în bucătărie înaintea întoarcerii celorlalţi şi, la gândul că yankeul va mânca puţinele bucate, începu să tremure de mânie.

Arză-i-ar focul de blestemaţi! Veneau ca lăcustele şi plecau lăsând foamete în urma lor. Şi iată-i că reveneau să fure puţinul ce mai rămăsese. Stomacul gol al lui Scarlett se strânse. Dumnezeule, cel puţin yankeul ăsta nu va mai avea ocazia să fure!

Îşi scoase pantoful scâlciat şi, în picioarele goale, se strecură repede spre birou, fără să-şi simtă măcar rana. Trase fără zgomot sertarul, scoase pistolul pe care-l adusese de la Atlanta, pistol pe care Charles nu-l folosise niciodată. Scormoni în geanta de piele atârnată pe perete alături de sabie şi scoase un cartuş pe care-l vârî cu o mână tremurătoare. Repede şi fără să facă nici un zgomot, traversă palierul şi începu să coboare scara, sprijinindu-se cu o mână de balustradă şi ţinând cu cealaltă pistolul bine lipit de pulpă, ca să-l ascundă în faldurile rochiei.

— Cine-i acolo? strigă yankeul cu o voce nazală. Scarlett se opri în mijlocul scării, cu sângele bătându-i atât de tare în urechi încât abia îl auzi.

— Stai sau trag! strigă vocea.

Omul stătea în pragul sufrageriei, ghemuit, gata să sară, într-o mână cu pistolul, iar în cealaltă cu cutioara din lemn de palisandru, care conţinea un degetar de aur, foarfecele cu mânere de aur, şi o ghindă mititică de şmirghel cu un capăt de aur. Scarlett simţi picioarele îngheţându-i până la genunchi, dar turbarea îi ardea în obraz. Cutia de lucru a lui Ellen în mâna acestui individ! Vru să strige: "Las-o jos! Las-o jos, canalie.", dar cuvintele refuzau să-i iasă din gură. Nu putea decât să privească fix pe deasupra balustradei şi să observe schimbarea care se producea pe chipul omului, a cărui expresie încordată, a cărui asprime făcură loc unui surâs pe jumătate dispreţuitor, pe jumătate amabil.

— Va să zică aşa, e cineva pe-aici, zise el punându-şi pistolul în toc şi apropiindu-se de picioarele scării. Singură, păpuşico?

Iute ca fulgerul, Scarlett scoase pistolul şi ţinti în plin asupra chipului bărbos, şi uimit. Înainte ca omul să poată duce mâna la centiron, apăsă pe trăgaci. Reculul o făcu să se clatine; în acelaşi timp, zgomotul detunăturii îi umplu urechile, şi mirosul pulberii îi înţeapă nările. Omul căzu pe spate şi se întinse pe jos cu o violenţă care făcu să tremure mobilele. Cutia îi scăpă din mână, tot conţinutul răspândindu-se în jur. Fără să-şi dea seama ce face, Scarlett coborî scara, se aplecă asupra omului şi se uită la ce mai rămăsese din obraz; o gaură sângerândă în locul nasului şi doi ochi sticloşi arşi de pulbere.

În timp ce-l privea aşa, două fire de sânge începură să se prelingă pe podeaua strălucitoare, unul din obraz, celălalt de la ceafă.

Da, murise. Nu mai încăpea nici o îndoială. Ucisese un om.

Fumul se urcă în rotocoale până la tavan şi micile şiroaie roşii se îngroşau la picioarele ei. Rămase un timp nemişcată şi, în tăcerea paşnică a acestei dimineţi de vară, toate sunetele, toate miresmele păreau să ia o importanţă exagerată: bătăile neregulate ale inimii, foşnetul uşor al frunzelor de magnolie, strigătul depărtat al unei păsări de baltă, parfumul florilor care intra pe fereastră.

Omorâse un om, ea care evitase întotdeauna să asiste la omorârea cerbului când mergea la vânătoare, ea care nu putea îndura guiţatul purceilor când erau înjunghiaţi sau plânsul iepurelui prins în capcană. "O crimă!" se gândi ea consternată. " Am comis o crimă! Oh, e imposibil să mi se fi întâmplat asta mie!" Se uită în jos la mâna păroasă, care se afla atât de aproape de cutia de lucru, şi deodată se simţi din nou plină de viaţă, cuprinsă de o aprigă bucurie de tigroaică. Puţin lipsi să nu-şi înfigă călcâiul în rana deschisă, şi ar fi simţit o plăcere imensă să atingă cu piciorul gol sângele cald. Începuse să răzbune Tara. şi să răzbune şi pe Ellen.

De sus se auzi un zgomot de paşi repezi şi nesiguri. Urmă o pauză, apoi zgomotul paşilor reîncepu, dar de astă-dată mai slab, mai încet şi punctat cu clinchetul unui obiect metalic. Scarlett ridică repede capul şi o văzu pe Melanie în capul scării. N-avea pe ea decât o cămăşuţă zdrenţuită care-i ţinea loc de cămaşă de noapte şi, cu braţul ei slab, duce cu greu sabia lui Charles.

Dintr-o singură ochire Melanie cuprinse întreaga scenă în cele mai mici detalii, zări soldatul în uniforma albastră zăcând într-un lac roşu, cutia de lucru, pe Scarlett în picioarele goale, cu obrazul pământiu, ţinând strâns în mână pistolul.

Nu spuse nici un cuvânt, dar ochii ei îi întâlniră pe ai lui Scarlett. Pe chipul ei, de obicei atât de dulce, se citea un orgoliu necruţător, surâsul ei exprima o aprobare şi o bucurie feroce, care se înrudeau strâns cu sentimentele tumultuoase din inima lui Scarlett.

"Dar. dar. îmi seamănă! Înţelege ce simt! Ar fi făcut acelaşi lucru!" îşi zise Scarlett în acel moment nesfârşit.

Plină de uimire se uita la tânăra femeie plăpândă şi abia ţinându-se pe picioare, pentru care n-avusese niciodată decât aversiune şi dispreţ. Acum creştea în ea un sentiment de admiraţie şi de camaraderie, care lupta împotriva urii pentru soţia lui Ashley. Într-o străfulgerare de clarviziune, pe care n-o altera nici o emoţie meschină, văzu că sub tonul amabil şi sub privirea de turturică a Melaniei mai era şi altceva, o lamă subţire de oţel pe care nimic n-o putea frânge şi înţelese de asemenes că în vinele Melaniei putea să curgă un sânge eroic.

"Scarlett! Scarlett!" ţipară Suellen şi Carreen cu o voce slabă, pe care uşa închisă a camerei lor o înăbuşea şi mai mult, şi Wade urlă la rândul său: "Tanti! Tanti!"

Melanie duse îndată un deget la buze, apoi, aşezând sabia pe ultima treaptă, traversă cu greu culoarul de la etajul întâi şi deschise uşa de la odaia bolnavelor.

— Nu vă speriaţi, fetelor! spuse ea pe un ton glumeţ, destul de tare ca să se audă de jos. Sora voastră mai mare a încercat să cureţe de rugină pistolul lui Charles şi lovitura a plecat. Era să moară de frică. Hai, Wade Hampton, mama ta a tras numai un foc cu pistolul iubitului tău tată. Când vei fi mare, te va lăsa să tragi cu el.

"Ce mincinoasă!" gândi Scarlett cu admiraţie."N-aş fi găsit niciodată aşa de repede o minciună. Dar de ce să mintă? Va trebui totuşi să afle toată lumea ce-am făcut."

Privi din nou cadavrul şi, cum turbarea şi furia i se împrăştiau, fu cuprinsă de groază şi genunchii începură să-i tremure. Melanie reapăru în capul scării, pe care începu s-o coboare ţinându-se de balustradă.

— Du-te de te culcă, prostuţo, vrei să mori? strigă Scarlett.

Dar tânăra femeie, pe jumătate goală, continuă să coboare cu greutate, împleticindu-se, până jos.

— Scarlett, şopti ea, trebuie luat de aici. Trebuie să-l îngropăm. Poate că nu-i singur, şi dacă-l găsesc aici.

Şi Melanie se sprijini de braţul lui Scarlett.

— Cred că e singur. N-am văzut pe nimeni altul pe fereastră. Trebuie să fie un dezertor.

— Chiar dacă-i singur, nu trebuie să afle nimeni ce s-a petrecut. Negrii ar putea vorbi, şi atunci ai fi arestată. Scarlett, trebuie să-l ascundem undeva, înainte ca ai noştri să se întoarcă de la baltă.

Stimulată de tonul îngrijorat al Melaniei, Scarlett începu să cugete.

— Aş putea să-l îngrop într-un colţ al grădinii, sub ulm. acolo unde ţinuse Pork butoiul cu whisky; pământul e moale în locul acela. Dar cum îl duc până acolo?

— Îl vom trage fiecare de câte un picior, declară Melanie energic.

Scarlett nu se putu împiedica să-şi admire şi mai mult cumnata.

— N-ai avea putere să târăşti nici o pisică. Am să-l trag eu până acolo, spuse ea pe un ton încăpăţânat. Du-te de te culcă. Vrei să mori? Nu te apuca să-mi dai ajutor, altfel te duc eu singură sus.

Faţa palidă a Melaniei se lumină de un surâs înţelegător.

— Eşti foarte drăguţă, Scarlett, zise ea şi buzele ei atinseră uşor obrazul tinerei femei.

Înainte ca aceasta să-şi fi revenit din mirare, Melanie urmă:

— Dacă poţi să-l duci de aici, eu am să şterg. am să pun totul în ordine, înainte de întoarcerea alor noştri. Şi-apoi, Scarlett.

— Da?

— Crezi că ar fi tare urât dacă i-am căuta prin raniţă? Are poate ceva de mâncare.

— Nu cred, răspunse Scarlett, supărată că nu se gândise la asta ea însăşi. Ia-i raniţa, eu îi cercetez buzunarele!

Aplecată cu scârbă asupra cadavrului, desfăcu nasturii tunicii şi procedă la un adevărat inventar al buzunarelor.

— Doamne Dumnezeule, şopti ea, arătând un portofel voluminos învelit într-o cârpă. Melanie. Melly, cred că-i plin de bani.

Melanie nu răspunse nimic, dar se aşeză brusc pe jos, cu spatele la zid.

— Uită-te tu, zise ea cu glas tremurat. Mă simt cam rău.

Scarlett desfăcu cârpa cu mâini tremurătoare şi deschise despărţiturile portofelului.

— Uită-te, Melly. uită-te odată!

Melanie ascultă şi ochii ei părură că se lărgesc nemăsurat de mult. Se vedea un teanc de bilete de bancă, bilete verzi ale Statelor Unite, amestecate cu bilete confederate, şi, în mijlocul lor, lucind slab; o monedă de aur de zece dolari şi două monede de cinci dolari, tot de aur.

— Nu pierde vremea numărându-le acum, o sfătui Melanie pe Scarlett, care începuse să răsfoiască biletele de bancă. N-avem timp.

— Îţi dai seama, Melanie, că toţi banii ăştia înseamnă că vom avea ce mânca?

— Da, draga mea, ştiu, dar n-avem timp acum. Caută-l prin celelalte buzunare. Eu mă ocup de raniţă.

Scarlett se codea să lase portofelul. Perspective strălucite i se deschideau în faţă. bani adevăraţi, calul yankeului, mâncare. În definitiv exista un Dumnezeu, un Dumnezeu care se îngrijea de nevoile oamenilor, chiar când recurgea pentru asta la mijloace curioase.

Se aşeză şi privi surâzând portofelul. Mâncare! Melanie i-l smulse din mână.

— Grăbeşte-te!

În buzunarele panatalonilor nu găsi nimic în afară de un capăt de lumânare, un briceag ordinar, puţin tutun şi o bucată de sfoară. Melanie scoase din raniţă un pacheţel de cafea, pe care-l mirosi ca şi când ar fi fost vorba de parfumul cel mai delicios, şi nişte biscuiţi. Cu faţa schimbată, scoase apoi un medalion garnisit cu perle mici, cu miniatura unei fetiţe, o broşă cu pietre rubinii, două brăţări groase de aur cu lănţişoare de aur, un degetar de aur, un păhărel de argint pentru copii, foarfece de aur pentru broderie, un solitar de diamant şi o pereche de cercei terminaţi fiecare cu câte un diamant în formă de pară, pe, care cele două tinere femei, cu toată lipsa lor de experienţă, le socotiră a avea fiecare mai mult de un carat.

— Un hoţ! exclamă Melanie cu voce înăbuşită, depărtându-se de trupul nemişcat. Scarlett, toate astea le-a furat.

— Desigur! Şi venind aici, spera să mai fure şi de la noi ceva.

— Îmi pare bine că l-ai omorât, declară Melanie cu privirea aspră. Acum grăbeşte-te, draga mea, şi du-l de aici.

Scarlett se aplecă, prinse mortul de cizme şi trase din toate puterile. Cât era de greu şi cât se simţea dintr-o dată de slabă! Şi dacă nu va putea să-l mişte din loc? Întorcându-se cu spatele, apucă câte o cizmă sub fiecare braţ şi se aplecă înainte. Se încordă toată şi reuşi să-l mişte. În febra activităţii ei uitase de piciorul bolnav, dar un junghi dureros o readuse la realitate. Scrâşni din dinţi şi se sprijini cu toată greutatea pe călcâi. Trăgând, chinuindu-se, cu sudoarea curgându-i şiroaie pe frunte, traversă cu cadavrul întreg holul, lăsând în urmă o dâră de sânge.

— Dacă sângerează şi în curte, nu vom putea face să dispară urmele, spuse ea gâfâind. Dă-mi cămaşa ta, Melly, să-i învelesc capul.

Faţa albă a Melaniei se înroşi.

— Nu face pe proasta. N-am să mă uit la tine. Dacă aş avea un jupon sau un palton, m-aş folosi de el.

Ghemuită lângă zid, Melanie îşi trecu zdrenţele pe deasupra capului şi, după ce le azvârli fără un cuvânt lui Scarlett, îşi ascunse cum putu mai bine goliciunea.

"Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt atât de pudică!" gândi Scarlett, care simţi mai degrabă decât văzu jena Melaniei, în timp ce înfăşură faţa mutilată în cămaşa zdrenţuită.

Mai mult săltându-l decât târându-l, atât cât îi permitea piciorul, izbuti să ajungă pe veranda care dădea spre curte şi acolo, oprindu-se să-şi şteargă fruntea cu podul palmei, se întoarse şi o zări pe Melanie, care, aşezată cu spatele la zid, îşi ridica cu disperare genunchii ca să-şi acopere sânii goi.

"Ce proastă e Melanie că face atâta caz de pudoare într-o clipă ca asta!" îşi zise Scarlett enervată. Atitudinea asta de mironosiţă o dispreţuise întotdeauna la Melanie. Atunci, brusc, îi fu ruşine. La urma urmei, Melanie abia se sculase după naştere, dar găsise mijlocul să-i vină în ajutor, cu o armă prea grea pentru ea. Pentru asta trebuia curaj, acel curaj pe care Scarlett ştia bine că ea însăşi nu-l are, acel curaj de bună calitate pe care Melanie îl arătase în teribila noapte când căzuse Atlanta şi apoi în tot cursul călătoriei. Era acelaşi curaj de nezdruncinat, fără strălucire, cu care erau dotaţi toţi Willkes-ii, pe care Scarlett nu-l înţelegea, dar pe care fără voia ei îl admira din tot sufletul.

— Du-te de te culcă! îi azvârli ea peste umăr. Ai să mori dacă nu te duci sus. Am să curăţ eu tot, după ce-l îngrop.

— Am să încerc să spăl cu un preş, răspunse Melanie cu voce stinsă, privind cu repulsie băltoaca de sânge.

— Ei bine, n-ai decât să mori, mi-e totuna! Dacă ai noştri se întorc înainte ca eu să fi isprăvit, reţine-i în casă şi spune-le despre cal că a venit aşa, nu se ştie de unde.

Melanie, aşezată în soarele călduţ al dimineţii, dârdâia, iar când capul mortului începu să se izbească de scările verandei, tânăra femeie îşi astupă urechile că să nu mai audă oribilul zgomot pe care-l făcea.

Nimeni nu întrebă de unde apăruse calul. Se consideră că se pierduse după ultima bătălie şi toată lumea se bucură la vederea lui. Yankeul zăcea în groapa puţin adâncă pe care Scarlett o săpase sub ulm. Proptelele care susţineau crengile stufoase erau putrede şi, în noaptea aceea, Scarlett le tăie atât de bine cu un cuţit de bucătărie, încât căzură peste groapă, împreună cu crengile. Scarlett ceru să nu fie ridicate alte proptele, şi dacă negrii aflară vreodată pentru ce, nu scoaseră un cuvânt.

Nici o stafie nu ieşi din groapa în care zăcea yankeul spre a veni să tulbure lungile nopţi când Scarlett rămânea trează, prea obosită ca să poată dormi. Nici un sentiment de groază, nici o remuşcare nu veniră s-o chinuiască la amintirea cadavrului. Se minuna ea însăşi, căci ştia că numai cu o lună mai înainte n-ar fi fost în stare de o astfel de faptă. Frumoasa şi tânăra doamnă Hamilton, cu gropiţele ei, cu cerceii pe care-i făcea să zornăie şi cu micile ei aere sperioase, prefăcuse într-o masă informă obrazul unui om şi-l îngropase singură în pământ. Scarlett nu-şi putea stăpâni un rânjet când se gândea la consternarea pe care o atare idee ar provoca-o la cei pe care-i cunoştea.

"N-am să mă mai gândesc", hotărî ea într-o zi. "S-a sfârşit, şi aş fi fost o proastă să nu-l omor. Totuşi. trebuie să mă fi schimbat puţin de la întoarcere, altfel n-aş fi făcut-o".

Nu încercă să adâncească gândul, dar, în fundul conştiinţei ei, ori de câte ori avea de rezolvat o problemă plicticoasă şi grea, îşi zicea spre a-şi da curajul: "Am comis o crimă, pot s-o fac şi pe asta!"

Se schimbase mult mai mult decât credea, şi coaja aceea tare care începuse să se formeze în jurul inimii ei în ziua când zăcuse cu faţa la pământ în grădina sclavilor de la Doisprezece Stejari, se îngroşa încetul cu încetul.

Acum când avea cal, Scarlett putea să afle ce deveniseră vecinii lor. De când se reîntorsese, se întrebase de mii de ori, cu moartea în suflet: "Suntem noi oare singurii care au rămas în comitat? Toţi ceilalţi au pierit odată cu incendiul casei lor? Ori s-au refugiat cu toţii la Macon?" Se temea aproape să afle adevărul, atât de vie era amintirea ruinelor de la Doisprezece Stejari, de la Macintosh-i şi chiar de la Slattery-i. Şi totuşi, era mai bine să afle adevărul, oricât de cumplit ar fi fost, decât să stea şi să se întrebe mereu. Se hotărî să meargă întâi la Fontaine-i, nu pentru că erau vecinii cei mai apropiaţi, ci pentru că nădăjduia să-l găsească pe bătrânul doctor. Melanie avea nevoie de un doctor. Nu se vindeca aşa cum ar fi trebuit, şi slăbiciunea şi paloarea ei o îngrijorau pe Scarlett.

De aceea, de îndată ce piciorul i se vindecă destul ca să suporte un papuc, se sui pe calul yankeului. Cu un picior în scara pe care o scurtase, cu celălalt adus pe şa, într-o încercare de a călări ca o doamnă, plecă peste ogoare spre plantaţia Mimosa, convinsă că va găsi numai cenuşă. Spre marea ei surprindere şi bucurie, văzu apărând locuinţa de stuc gălbui, ca întotdeauna înconjurată de mimose. Un val cald de fericire, care-i aduse aproape lacrimi în ochi, o cuprinse când cele trei doamne Fontaine ieşiră din casă, ca s-o primească cu multe sărutări şi strigăte de bucurie.

Totuşi, când exclamaţiile şi schimbul de cuvinte afectuoase se sfârşiră şi când toată lumea luă loc în sufragerie, Scarlett simţi cum o cuprinde un tremur. Yankeii nu ajunseseră până la Mimosa fiindcă era prea departe de drumul mare, de aceea Fontaine-ii îşi păstraseră vitele şi proviziile, dar plantaţia era apăsată de aceeaşi tăcere stranie ca şi Tara şi întreaga regiune. Cu excepţia a patru negrese întrebuinţate la treburile domestice, toţi sclavii fugiseră odată cu apropierea yankeilor. Nu era nici un bărbat pe plantaţie – doar dacă Joe, micul băieţaş al lui Sally care abia ieşise din scutece, ar fi putut trece drept bărbat. În casa cea mare locuiau doar bunica Fontaine, care trecuse de şaptezeci de ani, noră-sa care toată viaţa fusese numită Doamna Tânără deşi trecuse de cincizeci de ani, şi Sally care abia împlinise douăzeci. Era o plantaţie izolată şi n-aveau pe nimeni care să le apere, dar dacă le era frică, n-o arătau. "Fără îndoială", îşi zise Scarlett, "fiindcă Sally şi Doamna Tânără îi ştiu de frică bătrânei, delicată ca un porţelan dar aprigă la fire, şi nu îndrăznesc să-şi arate temerile." Scarlett însăşi se temea de bătrâna doamnă, căci avea o privire ascuţită şi limba şi mai ascuţită, şi odinioară Scarlett le simţise pe amândouă pe pielea ei.

Deşi nu erau unite prin legături de sânge şi deşi era între ele o mare diferenţă de vârstă, o anume comunitate de spirit şi de încercări apropia aceste femei una de alta. Toate trei purtau îmbrăcăminte de doliu vopsită în casă, toate trei erau necăjite, triste, preocupate, toate trei ascundeau o amărăciune care nu le făcea morocănoase sau plângăreţe, dar care răzbătea totuşi sub surâsurile şi cuvintele lor de bun sosit. Era de altfel explicabil. Sclavii lor fugiseră, banii nu mai valorau nimic, Joe, bărbatul lui Sally, murise la Gettysburg, iar Doamna Tânără era şi ea văduvă, fiindcă tânărul doctor Fontaine murise de dizenterie la Vicksburg. Ceilalţi doi băieţi, Alex şi Tony, erau undeva în Virginia şi nimeni nu ştia dacă sunt morţi sau vii. Cât despre bătrânul doctor Fontaine, plecase cu cavaleria lui Wheeler.

— Şi nebunul ăla bătrân are şaptezeci şi trei de ani, cu toate că încearcă să facă pe tânărul. Şi-apoi, e tot atât de plin de reumatisme ca un porc de muşte, spuse bunica, lumina din ochii ei trădând însă mândrie, cu toate cuvintele aspre.

— Ştiţi ce se petrece la Atlanta? întrebă Scarlett când toată lumea fu confortabil instalată. La Tara suntem complet înmormântaţi.

— Doame sfinte, copila mea, declară bunica, luând ca de obicei în mână frânele conversaţiei, stăm la fel de bine ca şi voi. Nu ştim nimic decât că Sherman a sfârşit prin a pune mâna pe oraş.

— Aşadar, a izbutit. Ce face acum? Unde se duc luptele?

— Cum vrei ca trei femei singure, pierdute la ţară, să ştie ce-i cu războiul, când n-avem aici nici ziare, nici scrisori, de săptămâni de zile? spuse bunica pe un ton posac. Una din negresele noastre a vorbit cu un negru, care văzuse un alt negru care fusese la Jonesboro şi, în afară de asta, n-am mai auzit nimic altceva. Se zice că yankeii n-au rămas la Atlanta decât ca să îngăduie oamenilor şi cailor lor să se odihnească, dar o fi adevărat, n-o fi adevărat, o ştii tot atât de bine ca şi mine. Fără îndoială însă că au nevoie de odihnă după bătălia care s-a desfăşurat.

— Când te gândeşti că aţi fost la Tara tot timpul ăsta şi că noi n-am ştiut! se amestecă Doamna Tânără. Oh, mi-e necaz că nu am venit călare să vă văd! Dar au fost atâtea de făcut aci, după ce aproape toţi negrii noştri au fugit, că n-am putut să lipsesc. Ar fi trebuit totuşi să găsesc timp ca să merg să vă văd. Nu m-am purtat ca o bună vecină. Dar credeam că yankeii au ars Tara, cum au făcut la Doisprezece Stejari şi la Macintosh-i, şi că părinţii tăi au plecat spre Macon. Nu ne-am fi gândit niciodată că te-ai întors acasă, Scarlett.

— Era şi foarte greu să credem altfel, când negrii domnului O'Hara au venit aici, cu ochii ieşiţi din cap de frică, să ne spună că yankeii vor incendia Tara, curmă bunica.

— Şi puteau vedea. începu Sally.

— Te rog, lasă-mă să vorbesc, i-o reteză bunica. Da, ne-au spus că yankeii îşi stabiliseră campamentul împrejurul Tarei şi că părinţii tăi se pregăteau să plece la Macon. Şi-apoi, în seara aceea, am zărit o lumină înspre Tara. A durat ceasuri întregi, şi tonţii noştri de negri s-au speriat atât de tare, că au luat-o toţi la sănătoasa. Ce a ars?

— Tot bumbacul nostru. era cam de vreo sută cincizeci de mii de dolari, spuse Scarlett pe un ton amar.

— Bucuraţi-vă că n-a fost casa, declară bunica cu bărbia rezemată de baston. Puteţi să semănaţi alt bumbac, dar casa n-aţi mai fi putut-o reclădi. Dar, ia spune, aţi început culesul bumbacului?

— Nu, şi de altfel cele mai multe ogoare au fost pustiite. Nu cred că a rămas mai mult bumbac decât de trei baloturi, şi chiar de-ar fi mai mult – la ce ne-ar folosi? Toţi sclavii au fugit şi nu mai e nimeni să-l culeagă.

— Dumnezeule, toţi sclavii voştri au fugit şi nu mai e nimeni să-l culeagă, repetă bunica imitând-o pe Scarlett şi aruncându-i o privire batjocoritoare. Şi ce faci cu mânuţele tale frumoase, mititica mea, şi cu acelea ale surorilor tale?

— Eu să culeg bumbac? exclamă Scarlett îngrozită, ca şi când bunica i-ar fi propus să facă o crimă monstruoasă. Ca un sclav de la câmp? Ca unul din golanii ăia albi? Ca Slattery-ii?

— Golani! Ce frumos vorbeşti! Zău, generaţia asta n-are pic de vlagă, ci numai fandoseli. Dă-mi voie să-ţi spun, mititica mea, că pe când eram fată tânără, tatăl meu şi-a pierdut toţi banii şi nu mi-a fost ruşine să mă folosesc de mâinile mele, să muncesc la câmp, până ce tata a pus destul deoparte ca să răscumpere sclavii. Am dat cu sapa, am cules bumbacul şi voi reîncepe de va fi nevoie. De altfel, am impresia că va fi iar nevoie. Golani! Ia te uită!

— Oh, mamă Fontaine! interveni noră-sa, aruncând o privire rugătoare celor două tinere femei ca s-o ajute s-o liniştească pe bunica. E atâta vreme de atunci. Condiţiile nu erau deloc aceleaşi. Vremurile s-au schimbat.

— Vremurile nu se schimbă niciodată când e vorba să munceşti cinstit, declară pe un ton categoric bunica. Mi-e ruşine pentru mama ta, Scarlett, să te aud spunând că munca cinstită înjoseşte pe oamenii cumsecade. Când Adam săpa pământul şi Eva torcea.

Spre a schimba cursul conversaţiei, Scarlett se grăbi să întrebe:

— Şi Tarleton-ii, şi Calvert-ii? Le-au ars casele? S-au refugiat la Macon?

— Yankeii n-au ajuns până la Tarleton-i. Ca şi noi, sunt prea departe de drumul mare, dar au fost la Calvert-i. Le-au furat toate vitele, toate păsările şi au luat toţi negrii cu ei., începu Sally.

Bunica o întrerupse:

— Le-au promis tuturor negreselor rochii de mătase şi cercei de aur. Cathleen Calvert mi-a spus că unii soldaţi le-au luat pe nebunele alea în şaua calului. În sfârşit, tot ce vor obţine vor fi copii galbeni şi nu cred că sângele yankeu va ameliora rasa.

— Oh, mamă Fontaine!

— Ia nu mai face mutra asta indignată, Jane! Suntem toate femei măritate, nu-i aşa, şi ştie Domnul că am văzut destui mulatri mici până acum.

— Cum de n-au ars casa Calvert-ilor?

— Casa lor a fost cruţată în urma rugăminţilor combinate ale celei de a doua doamne Calvert şi ale lui Hilton, administratorul ei yankeu, vorbi bunica, spunând ca întotdeauna "a doua doamnă Calvert", cu toate că prima era moartă de douăzeci de ani. "Suntem partizani sinceri ai Uniunii", o imită ea, vorbind pe nas, pe doamna Calvert. Cathleen pretinde că amândoi s-au jurat că toată familia Calvert-ilor e yankee. Şi domnul Calvert, care a murit pentru cauză! Şi Raiford, omorât la Gettysburg, şi Cade care e cu armata în Virginia? Cathleen zice că s-a simţit atât de umilită, încât ar fi preferat să ardă casa. A spus că o să iasă scandal când Cade se va întoarce acasă şi va afla. Dar, ce vrei, iată ce se întâmplă când un bărbat se căsătoreşte cu o yankee. n-au mândrie, n-au ruşine. se gândesc întotdeauna doar să-şi scape pielea. Cum se face că Tara n-a fost arsă, Scarlett?

Scarlett se reculese o clipă înainte de a răspunde. Ştia că a doua întrebare va fi: "Şi ce-ţi fac părinţii? Cum îi merge iubitei tale mame?" Ştia că nu le putea spune acestor femei că Ellen murise. Ştia că dacă le-ar aduce la cunoştinţă vestea, toate ar compătimi-o, şi atunci ea va izbuncni în plâns şi va plânge până se va înbolnăvi. Nu-şi putea îngădui să plângă. Nu plânsese cu adevărat de la întoarcerea acasă şi ştia că, odată ecluzele deschise, tot curajul păstrat cu atâta grijă ar părăsi-o dintr-o dată. Dar, aruncând o privire disperată chipurilor prietene care o înconjurau, înţelese că dacă va ţine sub tăcere moartea lui Ellen, Fontaine-ii nu i-o vor ierta niciodată. Bunica, mai ales, avea o adevărată adoraţie pentru Ellen, şi erau prea puţine persoane în comitat la care bătrâna doamnă să fi ţinut.

— Hai, vorbeşte, zise bunica fără s-o slăbească dinochi. N-ai să ne spui nimic, fetiţo?

— Ei bine, înţelegeţi, n-am revenit acasă decât a doua zi după bătălie. Yankeii plecaseră toţi. Papa. papa mi-a spus că. obţinuse de la ei să nu ardă casa fiindcă Suellen şi Carren erau atât de bolnave de tifoidă încât nu puteau fi transportate.

— E pentru prima oară că aud zicându-se de yankei că au făcut ceva cumsecade, declară bunica ca şi când regreta că aude vorbindu-se de bine de năvălitori. Şi cum merg fetele acum?

— Oh, mai bine. Sunt aproape restabilite, dar sunt încă foarte slăbite, răspunse Scarlett.

Apoi, văzând că buzele bunicii schiţează întrebarea de care se temea, începu hotărâtă un alt subiect de conversaţie.

— Mă. mă întreb dacă n-aţi putea să ne împrumutaţi ceva de mâncare? Yankeii au distrus tot, ca un nor de lăcuste. Dar, dacă n-aveţi nici dumneavoastră, spuneţi-mi-o cinstit şi.

— Trimite pe Pork cu o căruţă şi veţi avea jumătate din orezul, făina, şunca şi puii care ne-au rămas, spuse bunica zvârlind lui Scarlett o privire pătrunzătoare.

— Oh, e prea mult. Într-adevăr eu.

— Nici un cuvânt. Nu vreau să aud nimic. Atunci, la ce ar servi să fim vecini?

— Sunteţi atât de bună, încât nu pot. dar trebuie să plec acum. Ai mei vor fi îngrijoraţi de lipsa mea.

Bunica se sculă deodată şi o luă pe Scarlett de braţ.

— Rămâneţi aici voi două, ordonă ea împingând-o pe Scarlett spre veranda care se deschidea la spatele casei. Am să-i spun două cuvinte acestei copile. Ajută-mă să cobor scările, Scarlett.

Doamna Tânără şi Sally îşi luară rămas bun de la vizitatoare şi făgăduiră să meargă s-o vadă curând. Ardeau de curiozitatea să ştie ce avea bunica să-i spună lui Scarlett, dar n-aveau să afle niciodată, afară doar de-ar apuca-o fantezia pe bunică să le-o spună ea însăşi.

— Sunt aşa de ciudate femeile bătrâne, şopti Doamna Tânără către Sally când îşi reluă lucrul de mână.

Scarlett îşi ţinea calul de frâu şi se simţea vag îngrijorată.

— Hai, spuse bunicuţa înfigându-şi privirea drept în ochii ei, ce se întâmplă la Tara? Ce ascunzi?

Scarlett, văzând privirea pătrunzătoare a bătrânei doamne, înţelese că putea spune adevărul fără a vărsa o singură lacrimă. Nimeni nu putea plânge în faţa bunicii Fontaine fără învoirea ei expresă.

— Mama a murit, spuse ea simplu.

Bătrâna doamnă îi strânse braţul până o duru şi pleoapele ei zbârcite clipiră asupra ochilor cu reflexe galbene.

— Au omorât-o yankeii?

— A murit de tifoidă. A murit. în ajunul întoarcerii mele acasă.

— Nu te mai gândi la asta, spuse bunica pe un ton autoritar, dar Scarlett o văzu înghiţindu-şi din greu un oftat. Şi tatăl tău?

— Papa este. papa nu mai e acelaşi.

— Ce vrei să spui? Hai, vorbeşte. E bolnav?

— Şocul. e aşa de bizar. nu e.

— Nu veni să-mi povesteşti că nu mai e acelaşi. Vrei să spui că nu mai e în toate minţile?

Era o uşurare să auzi adevărul expus în termeni atât de cruzi. Ce bine era că bătrâna doamnă nu-i arăta o compătimire care i-ar fi stors lacrimi.

— Da, zise ea surd, şi-a pierdut minţile. Se poartă tot timpul straniu şi câteodată pare că nu-şi mai reaminteşte deloc că mama a murit. Oh, doamnă, e prea mult pentru mine să-l văd aşteptând atât de răbdător întoarcerea mamei, el care odinioară n-avea răbdare nici cât un copil. Dar e mai rău când îşi aminteşte că nu mai e. Din când în când, după ce a stat să asculte, se ridică dintr-o dată, iese din casă şi se duce la cimitir. Apoi revine târându-se, cu obrazul şiroind de lacrimi, şi nu încetează să repete până ce-mi vine să urlu: "Katie Scarlett, doamna O'Hara a murit. Mama ta a murit!" – şi e ca şi cum l-aş auzi spunându-mi asta pentru întâia oară. Câteodată, târziu seara, îl aud chemând-o pe mama. Mă scol, mă duc la el, şi-i spun că e la căpătâiul unui negru bolnav. Şi se supără că mama se oboseşte prea mult îngrijind întotdeauna pe alţii. E aşa de greu să-l faci să se culce apoi din nou. E ca un copil. Oh, ce rău îmi pare că doctorul Fontaine nu e aici! El ar putea face ceva pentru papa! Şi-apoi, Melanie are şi ea nevoie de un doctor. Nu se face bine după naştere cum ar trebui.

— Melly, un copil? Şi e la voi?

— Da.

— Ce caută Melly la voi? De ce nu-i la Macon cu mătuşa ei şi cu celelalte rude? N-aş fi crezut că o iubeşti atâta, fetiţa mea, deşi e sora lui Charles. Hai, povesteşte-mi totul.

— E o poveste lungă, doamnă. Nu vreţi să intraţi în casă ca să staţi jos?

— Pot să stau foarte bine în picioare. De altfel, dacă începi să povesteşti în faţa celorlalte, au să bocească şi te vor face să suferi. Hai, te ascult.

Găsindu-şi cu greu cuvintele, Scarlett îi vorbi de asediu şi de sarcina Melaniei, dar pe măsură ce vorbea, sub privirea pătrunzătoare a bătrânei doamne care n-o pierdea din ochi, îi veneau tot mai uşor pe buze cuvintele de care avea nevoie spre a reda intensitatea şi grozăvia întâmplărilor prin care trecuse. Toate îi reveneau în minte, căldura nesuferită din ziua în care se născuse copilul, îngrijorarea ei chinuitoare, fuga, şi cum le părăsise Rhett. Vorbi de întunericul înnebunitor al nopţii, de focurile de bivuac care puteau indica tot atât de bine prezenţa prietenilor sau a duşmanilor, de hornurile lugubre zărite la răsăritul soarelui, de oamenii şi de caii morţi pe marginea drumului, de foame, de devastare, de teama ei ca Tara să nu fi fost incendiată.

— Credeam că dacă voi reuşi să mă întorc acasă, lângă mama, ea va avea grijă de tot şi voi scăpa de povară. Pe drum credeam că mi se întâmplase tot ce era mai rău, dar, aflând de moartea ei, am ştiut ce înseamnă răul.

Plecă ochii şi aşteptă ca bunica să vorbească la rândul ei. Tăcerea dură însă atât de mult, încât se întrebă dacă doamna Fontaine înţelesese bine în ce stare de disperare se afla. În sfârşit, vocea bătrânei femei se auzi, plină de mângâiere, mai dulce decât o auzise Scarlett vreodată.

— Copila mea, e foarte rău ca o femeie să cunoască tot ce i se poate întâmpla mai rău, căci după aceea nu mai are de ce să se teamă. Şi e foarte rău ca o femeie să nu se mai teamă de nimic. Îţi închipui că nu înţeleg ce mi-ai povestit. încercările prin care ai trecut? Le înţeleg foarte bine. Când aveam cam vârsta ta, am fost prinsă de revolta indienilor Creek, îndată după măcelul de la fortul Mims. da, făcu ea cu o voce venită din depărtările trecutului, trebuie să fi fost cam de vârsta ta, căci sunt aproape cincizeci de ani de atunci. Am reuşit să mă ascund după nişte tufişuri şi de acolo, pierită de groază, am văzut cum ni se incendia casa, i-am văzut pe indieni scalpându-i pe fraţii şi pe surorile mele. N-aveam decât un singur lucru de făcut, să stau liniştită şi să mă rog lui Dumnezeu ca focul să nu lumineze locul unde mă ascunsesem. Atunci au pus mâna pe mama şi au omorât-o la vreo douăzeci de paşi de mine. Au scalpat-o şi pe ea. Şi, ca să se asigure că murise, un indian s-a întors şi i-a înfipt din nou toporişca în cap. Eu. eu eram preferata mamei şi a trebuit să asist la toate astea. Dimineaţa am pornit spre aşezarea cea mai apropiată. Erau vreo treizeci de mile de făcut. Mi-au trebuit vreo trei zile de mers prin bălţi şi printre cete de indieni. Apoi s-a crezut că-mi voi pierde minţile. Acolo l-am întâlnit pe doctorul Fontaine. M-a îngrijit. ei bine, vezi, au trecut cincizeci de ani, cum am spus, şi de atunci nu mi-a mai fost frică niciodată de nimic şi de nimeni, căci cunoscusem tot ce mi se putea întâmpla mai rău. Această lipsă de teamă mi-a pricinuit destule neplăceri şi m-a costat o bună parte din fericire. Dumnezeu a vrut ca femeile să fie fiinţe sfioase şi temătoare, şi o femeie căreia nu-i e teamă e ceva nefiresc. Scarlett, păstrează întotdeauna ceva de care să te temi, exact cum păstrezi ceva de iubit.

Tăcu, cu privirea dusă cu o jumătate de secol în urmă, în ziua când îi fusese teamă. Scarlett începu să dea semne de nerăbdare. Crezuse că bătrâna doamnă o va înţelege şi poate-i va indica un mijloc de a rezolva problemele care o chinuiau. Dar, după pilda tuturor bătrânilor, începuse să vorbească de lucruri care se petrecuseră cu mult înainte ca cei care o ascultau să se fi născut şi care nu interesau pe nimeni. Lui Scarlett îi păru rău că-i făcuse confidenţe.

— Hai, du-te acasă, copila mea, căci acasă trebuie să fie neliniştiţi din cauza ta, spuse ea deodată. Trimite pe Pork cu o căruţă chiar azi după-amiază. şi să nu-ţi închipui că o să poţi scăpa vreodată de povara dumitale. N-o să poţi. O ştiu.

În anul acela toamna se prelungi, târzie şi frumoasă, până la sfârşitul lui noiembrie şi fură zile frumoase pentru cei de la Tara. Ce fusese mai greu trecuse, acum aveau un cal şi se puteau folosi de el în loc să meargă pe jos. Aveau ouă la micul dejun şi costiţă prăjită la cină, spre a rupe cu monotonia ignamilor, alunelor şi merelor. Ba chiar, la o ocazie festivă, mâncară pui fript. Izbutiră până la urmă să prindă scroafa bătrână, care acum râma şi grohăia fericită, împreună cu purceii, în ţarcul care li se făcuse lângă casă. Se întâmpla câteodată ca purceii să guiţe atât de tare, încât nu mai auzeai o vorbă, dar în fond era un zgomot agreabil. Când va veni iarna, vor avea carne de porc proaspătă pentru albi şi cârnaţi pentru negri. Toată iarna vor avea carne de mâncat.

Vizita la Fontaine-i refăcuse moralul lui Scarlett mai mult decât ar fi crezut. Singur faptul de a şti că are vecini, că existau câţiva prieteni ai familiei care supravieţuiseră furtunii, ajungea să şteargă teribila senzaţie de părăsire şi de singurătate care o apăsase în primele săptămâni ale întoarcerii la Tara. Şi-apoi, familiile Fontaine şi Tarleton, ale căror plantaţii se aflaseră departe de drumul armatelor, se arătaseră cum nu se putea mai generoase, împărţind cu ei puţinul pe care-l aveau. Tradiţia comitatului cerea ca vecinii să se ajute între ei, şi nu voiră niciodată să primească un ban de la Scarlett. Îi spuneau că şi ea ar fi făcut cu siguranţă acelaşi lucru pentru ei şi că le va da înapoi în natură la anul, când Tara va începe din nou să producă.

Acum Scarlett avea cu ce să-i hrănească pe ai săi. Avea un cal, banii şi bijuteriile luate dezertorului yankeu, dar de ceea ce avea mare nevoie era îmbrăcămintea. Ştia că ar fi fost primejdios să-l trimită pe Pork să cumpere îmbrăcăminte, căci calul avea mari şanse să fie luat de yankei, fie de confederaţi. Dar, în orice caz, avea banii necesari ca să cumpere îmbrăcăminte, un cal şi o căruţă spre a face călătoria, şi poate că Pork nu va fi neapărat oprit din drum. Da, greul trecuse.

În fiece dimineaţă când se scula, Scarlett mulţumea lui Dumnezeu pentru cerul senin şi pentru soarele cald, căci fiece zi de timp frumos întârzia clipa inevitabilă când va fi nevoie de haine călduroase. Şi cu fiece zi călduroasă se mai adăuga puţin bumbac în bordeiele goale ale sclavilor, singurul loc care mai rămăsese spre a depozita recolta. Ogoarele dădeau mai mult decât socotiseră Scarlett sau Pork. Vor strânge probabil patru baloturi şi bordeiele vor fi în curând pline.

Chiar după observaţia usturătoare a bunicii Fontaine, Scarlett nu se gândise să se apuce ea însăşi de culesul bumbacului. Era de neînchipuit ca ea, o doamnă din familia O'Hara, acum stăpâna Tarei, să meargă să lucreze la câmp. Ar fi înjosit-o făcând-o să se simtă la fel ca nespălatele alea de doamna Slattery şi fiica ei Emmie. Îşi pusese în cap să-i folosească pe negri la cules, în timp ce ea însăşi şi cu convalescentele se vor ocupa de grijile casei, dar se izbi de un sentiment de castă încă mai puternic ca al ei. Pork, Mammy şi cu Prissy protestară cu indignare numai la gândul de a lucra la câmp. Repetară pe toate tonurile că erau servitori, şi nu muncitori agricoli. Mammy mai ales susţinea sus şi tare că nu muncise niciodată la câmp. Se născuse în casa cea mare a familiei Robillard şi fusese crescută în camera bătrânei doamne şi dormise pe o saltea la picioarele patului ei. Numai Dilcey nu suflă o vorbă şi o privi pe Prissy a ei cu atâta intensitate, încât aceasta se simţi stingherită.

Scarlett rămase surdă la văicărelile lor şi îi trimise pe toţi la câmp. Dar Mammy şi Pork lucrară atât de încet şi se văicăriră atât de tare, încât Scarlett luă pe Mammy înapoi la bucătărie şi-l expedie pe Pork în pădure şi la râu, cu capcane pentru iepuri şi oposumi şi cu cârlige pentru peşti. Culesul bumbacului nu era demn de Pork, dar vânatul şi pescuitul i se potriveau de minune.

După aceea Scarlett încercă să le trimită la câmp pe surorile ei şi pe Melanie, dar nici aici lucrurile nu merseră mai bine. Timp de un ceas, în plin soare, Melanie, plină de zel, lucră repede şi bine, dar după acest ceas leşină deodată şi trebui să stea opt zile în pat. Suellen, arţăgoasă şi plângăcioasă, se prefăcu că leşină şi ea, dar îşi reveni repede şi începu să scuipe ca o pisică înfuriată când Scarlett îi vărsă o ploscă cu apă în obraz. Până la urmă refuză categoric să continuie.

— Nu vreau să lucrez la câmp ca o negresă! Nu poţi să mă sileşti! Gândeşte-te, dacă ar şti prietenii noştri şi dacă. dacă ar afla domnul Kennedy. Oh, dacă mama ar vedea toate astea.

— Mai pomeneşte încă o dată de mama, Suellen, şi te pocnesc de nu te vezi, strigă Scarlett. Mama lucra mai mult decât orice negru de pe plantaţie, şi o ştii foarte bine, domnişoară care îţi dai aere.

— Nu-i adevărat! În orice caz, nu lucra la câmp şi n-ai să mă sileşti nici pe mine. Voi spune tatii ce faci şi el n-are să mă lase să lucrez.

— Nu te apuca să-l plictiseşti pe tata cu poveştile tale, ţipă Scarlett cu inima împărţită între indignare şi teama de Gerald.

— Am să te ajut eu, surioară, interveni cu drăgălăşenie Carreen. Am să muncesc pentru două. Înţelegi, Sue nu s-a făcut încă bine şi nu poate sta mult la soare.

— Mulţumesc, bombonico, îi zise Scarlett recunoscătoare, dar în acelaşi timp îşi privi sora mai mică cu o privire îngrijorată.

Carreen, al cărei ten avusese întotdeauna prospeţimea roză şi albă a florilor din livadă, nu mai avea nici o singură urmă de roz în obraji, dar chipul ei serios păstra încă o graţie de boboc înflorit. Fusese foarte tăcută şi puţin stranie de când, recăpătându-şi cunoştinţa, îşi dăduse seama că Ellen murise, că Scarlett se transformase în tiran, că lumea se schimbase şi că singurul lucru la ordinea zilei era munca înverşunată. Firea delicată a lui Carreen nu era făcută să se adapteze schimbărilor. Nu ajungea să înţeleagă ce se întâmplase; umbla ca o somnambulă şi făcea tot ce i se cerea. Părea foarte plăpândă şi chiar şi era, dar arăta multă bunăvoinţă şi căuta să fie totodată ascultătoare şi serviabilă. Când Scarlett o lăsa puţin să răsufle, îşi petrecea vremea numărând mătăniile şi rugându-se pentru maică-sa şi pentru Brent Tarleton. Scarlett nu-şi închipuia că soră-sa pusese atât de mult la inimă moartea lui Brent şi că durerea ei era departe de a fi alinată. Pentru ea Carreen era tot "mica surioară", mult prea tânără pentru o aventură sentimentală serioasă.

În picioare, sub soarele fierbinte, printre şirurile de bumbac, cu spatele frânt de atâtea îndoiri, cu mâinile bătătorite de seminţele uscate, Scarlett regreta că nu are o soră care să unească energia lui Suellen cu firea blândă a lui Carreen. Într-adevăr, Carreen îşi lua lucrul în serios şi muncea pe rupte, dar după o oră de sforţări sărea în ochi că ea, mai degrabă decât Suellen, nu era făcută pentru asemenea muncă. Scarlett fu silită s-o trimită şi pe Carreen acasă.

Între lungile şiruri de tufe de bumbac nu mai rămăseseră acum decât ea, Dilcey şi Prissy. Prissy lucra când avea chef, îşi pierdea vremea şi se plângea întruna ba că o dor picioarele, ba nu ştiu unde înăuntru, că era sleită, până când punea mâna maică-sa pe o vergea şi o croia de începea să ţipe. Pe urmă lucra ceva mai bine, având mare grijă să nu fie aproape de Dilcey.

Dilcey muncea fără contenire, tăcută, ca o maşină, încât Scarlett, cu spatele îndurerat, cu umerii juliţi tot ducând sacul în care zvârlea bumbac, îşi zicea că Dilcey era nepreţuită.

— Dilcey, spuse ea într-o zi, când vor reveni zilele bune, n-am să uit ce-ai făcut. Ai fost la înălţime.

Femeia nu începu să surâdă sau să se legene pe picioare cum făceau ceilalţi negri când li se adresau laude. Întoarse spre Scarlett un obraz nemişcat şi spuse pe un ton demn:

— Mulţumesc, domnişoa'ă Sca'lett. Da' domnu' Ge'ald şi cu domnişoa'a Ellen au fost atât de buni cu mine. Domnu' Ge'ald a cumpă'at-o pe mica mea P'issy ca să nu sufă', şi asta n-o uit. Sunt pe jumătate indiană şi indienii nu uită pe cei ca'e sunt buni cu ei. Îmi pa'e 'ău că P'issy nu se poa'tă bine. E o adevă'ată neg'esă, ca tatăl ei. Tatăl ei e'a foa'te uşu'atic.

Cu toate că-i determina atât de greu pe ceilalţi să muncească şi cu toate că se epuiza lucrând ea însăşi, pe măsură ce bumbacul, adus încet de la câmp, umplea bordeiele, curajul îi revenea. Din bumbac se desprindea ceva care dădea siguranţă, care o făcea să se simtă mai puternică. Bumbacul făcuse bogăţia Tarei, ca şi a întregului Sud, şi Scarlett, ca o adevărată sudistă, se gândea că din ogoarele roşii va veni scăparea Tarei şi a Sudului.

Bineînţeles, puţinul bumbac pe care-l culesese nu reprezenta mare lucru; totuşi, însemna ceva. Va aduce ceva bani în bilete ale Confederaţiei, şi această mică sumă o va ajuta să ţină în rezervă biletele verzi şi aurul din portofelul yankeului, până când vor trebui să apeleze şi la ei. În primăvara viitoare va încerca să obţină de la guvernul confederat să-i fie înapoiat Sam cel mare şi ceilalţi negri rechiziţionaţi şi, în cazul când guvernul va refuza, va folosi banii yankeului ca să închirieze sclavi de la vecini. La primăvară va semăna aici şi va semăna dincolo. Îşi îndreptă spatele obosit şi, privind ogoarele ruginii, văzu crescând, deasă şi verde, recolta anului viitor.

La primăvară! Poate că războiul se va termina până atunci şi vremurile bune vor reveni. Fie că va învinge Confederaţia, fie că va pierde, timpurile vor fi în orice caz mai bune. Orice era mai bine decât să fie expusă la invazia uneia sau a celeilalte armate. Când războiul se va sfârşi, o plantaţie îţi va îngădui să-ţi câştigi cinstit viaţa. Oh, numai de s-ar sfârşi războiul! Ai putea semăna atunci cu siguranţa că vei culege recolta.

Acum putea nădăjdui. Războiul nu va dura la nesfârşit. Scarlett avea ceva bumbac, avea ce să mănânce, avea un cal şi o mică comoară. Da, greul trecuse.