Capitolul XXVII.

Pe la mijlocul lui noiembrie, la prânz, erau strânşi cu toţii în jurul mesei şi sfârşeau de mâncat desertul, pe care Mammy îl preparase amestecând afine uscate cu făină de porumb şi cu sorg, spre a îndulci gustul. Un suflu rece trecea prin aer, amintind apropierea iernii, şi Pork, în picioare în spatele scaunului lui Scarlett, îşi freca mâinile de plăcere în timp ce întreba:

— O să fie în cu'ând v'emea de tăiat po'cul, domnişoa'ă Sca'lett?

— Îţi şi lasă gura apă? întrebă Scarlett cu un surâs. Ei bine, recunosc că şi mie mi-e poftă. Dacă timpul se mai menţine câteva zile, vom.

Melanie o întrerupse, cu lingura la jumătatea drumului între farfurie şi gură:

— Ascultă, draga mea. Vine cineva!

— Cineva, strigă Pork neliniştit.

Aerul limpede lăsa să se audă distinct zgomotul surd al unui cal care izbea pământul cu lovituri precipitate, ca bătăile unei inimi speriate, şi un glas de femeie care striga: "Scarlett! Scarlett!" Toţi se priviră, înainte de a-şi împinge scaunele şi de a se ridica dintr-un salt. Cu toate că era speriată, recunoscuseră cu toţii vocea lui Sally Fontaine care, cu o oră mai devreme, se oprise la Tara să stea puţin de vorbă înainte de a merge la Jonesboro. În timp ce se repezeau buluc spre uşa de la intrare, o văzură pe tânăra femeie suind aleea ca o furtună, pe calul acoperit de spumă. Părul îi flutura pe spate, pălăria nu i se ţinea decât în panglici. Nu strânse hăţurile, ci se repezi ca o nebună asupra micului grup, cu braţul întins spre spate, în direcţia de unde venea:

— Vin yankeii! I-am văzut! Mai încolo, pe drum. Yankeii.

Trase sălbatic de hăţuri tocmai la timp, spre a opri calul să urce treptele verandei. Cârmi brusc, trecu în trei salturi peste o brazdă mare şi sări un gard ca şi cum ar fi fost la vânătoare.

Se auzi calul tropăind prin curte, coborând apoi pe drumul îngust dintre bordeie şi tăind îndată peste câmp spre a ajunge la Mimosa.

O clipă rămaseră toţi paralizaţi, apoi Suellen şi Carreen începură să plângă, strângându-se una în alta. Tremurând, incapabil să scoată o vorbă, micul Wade nu se mişcase. Ceea ce îl înspăimânta din noaptea în care părăsise Atlanta avea să se întâmple. Yankeii soseau ca să-l ia.

— Yankeii? făcu Gerald cu o intonaţie nesigură. Dar yankeii au mai fost la noi.

— Sfântă Fecioară! exclamă Scarlett întâlnind privirea speriată a Melaniei.

Un scurt moment retrăi ororile ultimei nopţi la Atlanta, revăzu ruinele din tot comitatul, îşi aminti de toate poveştile cu violuri, torturi şi omoruri. Evocă imaginea soldatului yankeu în hol, cu cutia de lucru a lui Ellen în mână, şi-şi zise: "O să mor, o să mor. Credeam că se sfârşise cu toate astea. O să mor. N-o să am puterea să îndur încă o încercare de felul ăsta."

Atunci ochii i se opriră asupra calului înşeuat, care aştepta ca Pork să meargă la Tarleton-i. Calul ei! Unicul ei cal! Yankeii îl vor lua, şi vor lua şi vaca, şi viţelul. Şi scroafa, şi purceii. oh, câte ceasuri de chin până prinseseră scroafa şi purceii atât de iuţi la picior! şi vor lua şi cocoşul, găinile ouătoare şi raţele pe care li-i dăduseră Fontaine-ii. Şi merele, şi ignamii din cămară. Şi făina, şi orezul, şi mazărea uscată. Şi banii din portofelul yankeului. Vor lua totul şi îi vor lăsa să flămânzească.

— Nu le vor avea! strigă ea.

Toţi o priviră miraţi şi se temură o clipă că mintea ei nu rezistase la această nouă încercare.

— Nu vreau să mai mor de foame. N-au să-i ia!

— Ce e, Scarlett? Ce s-a întâmplat?

— Calul! Vaca! Porcii! N-o să pună mâna pe ei! N-o să-i las să-i ia!

Se întoarse iute către cei patru negri, strânşi unul în altul la intrare, ale căror chipuri negre deveniseră cenuşii.

— La baltă! zise ea.

— Ce baltă?

— La malul râului, nătărăilor. Duceţi porcii la baltă. Hai, toţi, repede. Pork, tu şi cu Prissy intraţi în ţarc şi scoateţi porcii. Suellen, tu şi cu Carreen puneţi în coşuri ce provizii puteţi şi mergeţi să vă ascundeţi în pădure. Mammy, bagă din nou argintăria în fântână. Şi tu, Pork, ascultă, nu mai sta aşa înţepenit. Ia-l pe tata cu tine şi duceţi-vă undeva. Nu mă întreba unde! oriunde! Du-te cu Pork, papa. Aşa, fii înţelegător!

Cu toată emoţia şi furia, îşi dădea seama ce putea să însemne vederea unei uniforme yankee pentru mintea zdruncinată a lui Gerald. Se opri şi-şi frânse mâinile.

Sughiţurile speriate ale micuţului Wade, care se agăţa de fustele Melaniei, îi măriră panica.

— Ce trebuie să fac eu, Scarlett?

În mijlocul gemetelor, al plânsetelor şi al alergăturilor înnebunite, Melanie îşi păstra calmul. Deşi era albă ca varul şi deşi tot corpul îi tremura, calmul vocii ei o linişti pe Scarlett şi îi arătă că toţi aşteptau ordine şi sfaturi de la ea.

— Vaca şi viţelul, răspunse ea de îndată. Sunt în vechea livadă. Ia calul şi du-i pe toţi la baltă şi. Înainte de a sfârşi fraza, Melanie se descotorosise de Wade şi coborâse scările. Apoi, suflecându-şi rochia, o luă la fugă spre cal. Scarlett abia avu vreme să vadă două picioare slabe, un val de fuste şi jupoane, că Melanie şi încălecase, stând ca vai de ea pe şaua ale cărei scări erau aşezate mult prea jos pentru ea. Scutură hăţurile şi lovi cu călcâiele burta animalului, apoi îl opri brusc, cu faţa schimonosită de groază.

— Copilaşul meu! strigă ea. Oh, copilaşul meu! Yankeii îl vor omorî. Dă-mi-l!

Cu mâna pe marginea şeii, era gata să sară la pământ, când Scarlett îi strigă cât o ţinea gura:

— Pleacă! Pleacă! Ia vaca! Am eu grijă de copil. Pleacă, îţi spun! Îţi închipui că am să le îngădui să se atingă de copilul lui Ashley? Pleacă!

Melly aruncă o privire disperată în urma ei, totuşi lovi cu călcâiele în burta calului şi, într-o împroşcătură de pietriş, coborî în goană aleea care ducea la păşune.

"Nu m-aş fi aşteptat niciodată s-o văd pe Melly Hamilton încălecând ca un bărbat", se gândi Scarlett în timp ce se repezea în casă. Wade se ţinea de ea plângând, silindu-se să prindă un colţ de fustă. Urcând în goană scara, le zări pe Suellen şi pe Carreen care, cu câte un coş de provizii sub fiecare braţ, se repezeau spre cămară. Îl zări de asemenea pe Pork, care-l trăgea pe Gerald de braţ fără multe menajamente. Gerald nu înceta să bombăne, împotrivindu-se ca un copil. Din curte auzi vocea stridentă a lui Mammy:

— Hai, P'issy, int'ă în ţa'c şi scoate po'cii! Ştii bine că sunt p'ea g'asă ca să mă st'eco' înt'e şipcile astea. Dilcey, vino aici şi fă-o să se mişte pe blestemata asta de şt'engă'iţă ca'e nu-i bună de nimic.

"Şi când te gândeşti că eram aşa de mândră că băgasem porcii înăuntru ca nimeni să nu-i poată fura", îşi zise Scarlett repezindu-se în odaia ei. "Oh, de ce nu le-am făcut un ţarc în baltă?"

Trase brutal primul sertar al scrinului şi scotoci prin rufăria ei până găsi portofelul yankeului. Din cutia de lucru unde le ascunsese, luă solitarul şi cerceii, pe care-i băgă în portofel. Dar unde să-l ascundă? În saltele? În sobă? În fântână? Să-l bage în sân? Nu, mai ales acolo nu. Portofelul s-ar fi observat uşor, şi dacă yankeii l-ar zări, n-ar sta la îndoială s-o dezbrace ca s-o cerceteze.

"Şi aş muri!" îşi zise ea cu disperare.

Jos, era un iad de alergături şi de ţipete. Scarlett ar fi vrut s-o aibă pe Melanie lângă ea! Melly, cu vocea ei liniştită, care se arătase atât de vitează în ziua când îl omorâse pe yankeu. Melly făcea cât trei. Melly. dar ce spusese oare Melly? Ah, da, copilul!

Ţinând strâns portofelul, Scarlett traversă holul în fugă şi intră în odaia în care micul Beau dormea în leagăn. Îl ridică fără prea multe menajamente şi-l luă în braţe, în timp ce, trezindu-se, copilaşul îşi muşca pumnişorii şi, somnoros, lăsa să-i curgă scuipat pe bărbie.

O auzi pe Suellen strigând:

— Vino, Carreen, vino! Am luat destul. Hai, surioară, grăbeşte-te!

Din curte se auzeau guiţaturi şi grohăituri, precum şi proteste furioase. Scarlett alergă la fereastră şi-o văzu pe Mammy trecând greoi peste câmp, cu câte un purcel zbătându-se sub fiecare braţ. În urma ei venea Pork, care purta şi el doi purcei şi-l împingea uşurel pe Gerald în faţa lui.

Gerald umbla cu mare greutate printre brazde, gesticulând cu bastonul.

Aplecată pe fereastră, Scarlett striga din toate puterile:

— Ia scroafa, Dilcey! Spune-i lui Prissy s-o scoată. Şi-apoi, goneşte-o peste câmp.

Dilcey ridică spre Scarlett o privire obosită. În şorţul ei se îngrămădeau tacâmuri de argint. Arătă spre ţarc:

— Sc'oafa a muşcat-o pe P'issy şi n-o mai lasă să iasă din ţa'c.

"Bravo pentru scroafă!" gândi Scarlett şi, întorcându-se la scrin, scoase din ascunzătoare brăţările, broşa, miniatura şi păhărelul luate de la yankeu. Dar unde să le ascundă pe toate? Nu putea să-l ţină pe Beau într-o mână, şi portofelul şi bijuteriile în alta. Se pregăti să-l aşeze pe copilaş în pat, dar simţind că-l lăsa, Beau scoase un scâncet şi Scarlett avu o idee minunată. Ce ascunzătoare mai bună decât scutecele unui copil? Îl culcă îndată pe micuţ pe burtă, îi desfăcu puţin scutecele şi băgă portofelul la spate. Copilul începu să plângă mai tare, dar Scarlett nu ţinu seamă şi strânse mai tare scutecul între picioruşele lui Beau. "Acum", îşi zise ea scoţând un suspin adânc, "hai la baltă!"

Luând cu un braţ copilaşul care urla, strângând cu mâna liberă bijuteriile, traversă coridorul de la etaj. Deodată se opri în plină fugă, simţind că i se taie picioarele de frică. Ce tăcută era casa! Îngrozitor de liniştită! Plecaseră cu toţii. Plecaseră cu toţii şi o lăsaseră singură? N-o aşteptase nimeni? Pe timpurile astea se putea întâmpla orice unei femei singure, şi cu yankeii care veneau.

Un zgomot uşor o făcu să tresară. Se întoarse şi-l văzu, ghemuit lângă scară, pe fiul ei, cu ochii măriţi de groază, încercând să spună ceva: gâtlejul i se mişca, dar nu se auzea nici un sunet.

— Scoală-te, Wade Hampton, îi porunci Scarlett. Scoală-te şi vino cu mine. Mama nu poate să te ducă în braţe.

Copilul se repezi la Scarlett ca un animal speriat şi, prinzându-i fusta largă, îşi ascunse faţa. Prin faldurile rochiei, Scarlett îi simţi mânuţele căutându-i picioarele. Începu să coboare scara. Fiecare pas îi era însă îngreuiat de Wade, care se agăţa de ea:

— Lasă-mă, Wade! îi spuse ea furioasă. Lasă-mă şi umblă singur!

Dar copilul nu făcea decât să se agaţe şi mai strâns.

Ajunsă la parter, i se păru că toată această parte a casei îi adresa o mută rugăminte. Mobilele la care ţinea atâta păreau că-i murmură: "Adio! Adio!" Un suspin i se urcă în gât. Uşa camerei în care Ellen petrecuse atâtea ceasuri lucrând era deschisă, şi Scarlett putea să zărească un colţ al biroului ei. Mai era şi sufrageria, cu scaunele în dezordine şi cu farfuriile încă pline. Pe jos erau aşternute covoraşe pe care Ellen le ţesuse şi le vopsise ea însăşi. Pe perete era agăţat portretul bunicii Robillard, cu decolteul ei frumos, cu părul pieptănat în sus, cu nasul ascuţit, ca şi când artistul ar fi vrut să dea pentru totdeauna chipului ei un aer ironic şi distins. Tot ce se lega de primele amintiri ale lui Scarlett, tot ce avea rădăcini atât de adânci în ea părea să-i spună: " Adio! Adio, Scarlett O'Hara!"

Yankeii vor arde toate astea. tot!

Era ultima imagine a căminului ei, ultima în afară de aceea pe care o va vedea când, ascunsă în pădure sau în baltă, va privi hornurile înalte pline de fum şi acoperişul prăbuşindu-se în mijlocul incendiului.

" Nu pot să te părăsesc", gândi ea, şi dinţii îi clănţăniră de frică. "Nu pot să te părăsesc. Tata nu te-ar fi părăsit. A spus yankeilor să-l ardă împreună cu tine. Vei arde odată cu mine, căci nici eu nu pot să te părăsesc. Eşti tot ce mi-a mai rămas!"

Această hotărâre îi goni în parte temerile şi nu mai simţi decât un frig puternic în coşul pieptului, ca şi când toate speranţele şi toate temerile ei ar fi îngheţat deodată. Atunci, în timp ce stătea nemişcată, auzi venind de pe alee zgomot de cai şi clinchet de bidoane şi de săbii în teacă. O voce aspră comandă: "Descălecaţi!"

Scarlett se aplecă iute spre copilul strâns lângă ea şi, cu o voce sigură, dar straniu de dulce, îi zise:

— Dă-mi drumul, Wade, micuţul meu. Coboară repede scările, traversează curtea şi du-te spre baltă. Vei găsi pe Mammy şi pe mătuşa Melly. Du-te repede, drăguţul meu, şi nu-ţi fie frică!

Surprins de schimbarea din tonul mamei sale, copilul înălţă capul şi Scarlett fu înspăimântată de expresia ochilor lui, care te făcea să te gândeşti la un iepure zbătându-se în laţ. "Oh, Sfântă Fecioară!" se rugă Scarlett. "Fă să nu-l apuce convulsiile! Nu. nu în faţa yankeilor. Nu trebuie să ştie că ne e teamă!" Şi cum copilul se ghemuia şi mai tare în ea, vorbi dinstinct:

— Fii un adevărat bărbat, Wade! Nu-i decât o bandă de yankei blestemaţi!

Şi coborî treptele ca să iasă în întâmpinarea lor.

Sherman mărşăluia de-a curmezişul Georgiei, de la Atlanta spre mare. Lăsa în spate ruinele fumegânde ale oraşului, căruia îi dăduse foc atunci când îl părăseau trupele albastre. În faţă avea trei sute de mile de teritoriu virtualmente neapărat, cu excepţia câtorva miliţieni, a bă-trânilor şi a tinerilor din garda locală.

Acest stat bogat şi roditor era plin de plantaţii care adăposteau femei şi copii, oameni foarte bătrâni şi negri. Pe o lăţime de optzeci de mile, yankeii prădau şi incendiau. Sute de case erau pradă flăcărilor, sute de locuinţe răsunau de zgomotul paşilor lor. Însă pentru Scarlett, care se uita cum soldaţii în tunici albastre năvăleau în hol, nu era vorba de o chestiune care privea întreaga ţară. Nu, era o chestiune strict personală, era vorba de răufăcători care urmăreau distrugerea ei şi alor săi.

Stătea acolo la picioarele scării, cu copilul în braţe, cu Wade ghemuit lângă ea care-şi înfundase capul în fuste, în timp ce yankeii se răspândeau prin casă, o înghionteau ca să urce, trăgeau mobilele pe verandă, străpungeau scaunele cu lovituri de cuţit sau de baionetă ca să vadă dacă n-au fost ascunse obiecte de preţ. Sus, desfăceau saltelele şi pernele, încât scara se umplea de fulgi care se aşezau încet pe capul lui Scarlett. O ură neputincioasă îi înăbuşea ultimele temeri, dar nu putea face altceva decât să-i privească pe yankei jefuind, furând şi distrugând.

Sergentul care comanda detaşamentul era un omuleţ cu picioarele strâmbe, cu barba cenuşie şi cu un obraz deformat de tutunul pe care-l mesteca.

Se apropie primul de Scarlett şi, scuipând pe jos şi pe rochia tinerei femei, zise:

— Dă-mi ce ai în mână, cucoană.

Scarlett uitase de fleacurile de bijuterii pe care voise să le ascundă şi, cu un surâs dispreţuitor care – nădăjduia ea – avea aceeaşi expresie ca a bunicii Robillard, le azvârli pe jos şi se veseli aproape văzând înghesuiala lacomă care urmă.

— Va trebui să te deranjez şi pentru inel şi cercei.

Scarlett puse pruncul sub braţ şi, în timp ce copilaşul, cu capul în jos, devenea stacojiu şi urla, scoase cerceii cu rubine pe care Gerald îi dăruise lui Ellen la nuntă. Apoi scoase din deget solitarul de safir care fusese inelul de logodnă dat de Charles.

— Nu le azvârli pe jos. Dă-mi-le mie, spuse sergentul întinzând mâinile. Golanii ăştia au luat destul! Mai ai şi altceva?

Şi ochii se aţintiră asupra corsajului ei.

O clipă crezu că o să leşine. Simţea deja mâinile lui brutale vârându-i-se în sân sau urcând spre jartieră.

— Asta-i tot, dar îmi închipui că aveţi obiceiul să vă dezbrăcaţi victimele.

— Oh, te cred pe cuvânt! zise sergentul bine-dispus.

Apoi scuipă din nou pe jos şi îi întoarse spatele. Cu mâna aşezată pe scutec, în locul unde ascunsese portofelul, Scarlett luă iarăşi copilul în braţe şi încercă să-l liniştească, tot mulţumind lui Dumnezeu că Melanie avea un copil şi că acest copil avea un scutec.

Sus auzea tropăitul greoi al cizmelor, scârţâitul mobilelor târâte pe parchet, zgomotul vaselor şi al oglinzilor sparte, înjurăturile soldaţilor când nu găseau nimic preţios. Din curte se auzeau ţipete: "Tăiaţi-le gâtul! Nu le lăsaţi să fugă!" şi cotcodăcitul înnebunit al găinilor, întovărăşit de măcăitul altor orătănii. Un guiţat deznădăjduit, întrerupt brusc de un foc de revolver, îi îngheţă oasele şi Scarlett înţelese că scroafa fusese omorâtă. Blestemata de Prissy! Fugise şi o lăsase în ţarc! Măcar purceii de-ar fi în siguranţă! Măcar ai ei de-ar fi ajuns cu bine la baltă! Dar nu avea cum să afle.

Stătea în hol, calmă, în timp ce soldaţii, ocărând şi înjurând, mişunau peste tot. Micul Wade, îngrozit, nu dădea drumul fustei. Îl simţea tremurând, din cap până-n picioare, dar n-avea puterea să-i spună ceva ca să-l liniştească. N-avea puterea să spună nici yankeilor un singur cuvânt, fie spre a-i ruga, fie spre a protesta, fie spre a-şi exprima supărarea. Îi rămăsese numai puterea de a mulţumi lui Dumnezeu că o mai ţineau picioarele, că gâtul îi mai îngăduia să-şi ţină capul drept. Dar când văzu o ceată de bărboşi coborând greoi scara sub povara lucrurilor furate şi recunoscu sabia lui Charles, scoase un ţipăt puternic.

Sabia aceasta era a lui Wade. Aparţinuse tatălui şi bunicului lui, şi Scarlett i-o dăruise băieţaşului la ultima lui aniversare. Fusese o întreagă ceremonie, Melanie plânsese de mândrie şi durere, îl sărutase pe Wade şi-i spusese că trebuie să crească mare ca să devină soldat ca tatăl şi bunicul lui. Wade era foarte mândru de sabie şi se urca adesea pe măsuţa deasupra căreia era atârnată, ca s-o mângâie. Scarlett ar fi îndurat să vadă propriile ei lucruri luate de mâinile acestea străine atât de detestate", dar nu. nu mândria băieţaşului ei!

Wade, auzind strigătul mamei sale, trase cu ochiul din ascunzătoare şi, cu un sughiţ de plâns, îşi regăsi limba şi curajul.

— E a mea!

— Nu puteţi să luaţi asta! zise Scarlett, întinzând la rândul ei mâna.

— Nu pot, hai? răspunse micul soldat care ţinea sabia şi izbucni într-un râs obraznic: Ba am s-o iau! E sabia unui rebel!

— Nu. nu-i adevărat! E o sabie din războiul mexican. N-o puteţi lua. E a băieţaşului meu. Era sabia tatălui lui. O, domnule căpitan, exclamă ea întorcându-se către sergent, vă rog, spuneţi-i să mi-o dea înapoi!

Încântat de avansare, sergentul se apropie câţiva paşi.

— Dă să văd sabia, Bob, zise el.

Soldatul i-o dădu cu părere de rău:

— Are un mâner de aur masiv, spuse el.

Sergentul învârti sabia în mâini şi aşeză mânerul în lumină, ca să poată citi inscripţia gravată. "Colonelului William R. Hamilton", descifră el. "Din partea ofiţerilor săi, pentru bravură. Buena Vista. 1847."

— Ehei, cucoană, exclamă el, şi eu am fost la Buena Vista.

— Da? vorbi Scarlett rece.

— Şi încă cum! Au fost ceva lupte atunci. N-am văzut în războiul ăsta lupte ca în celălalt. Zici că sabia e a bunicului băieţaşului?

— Da.

— Ei bine, s-o păstreze, zise sergentul, care era destul de încântat de bijuteriile şi fleacurile din basmaua sa.

— Dar are un mâner de aur masiv, stărui micul soldat.

— O să i-o lăsăm ca să-şi aducă aminte de noi, zise sergentul râzând.

Scarlett luă sabia, fără să-i mulţumească măcar. De ce-ar mulţumi hoţilor ăştia, fiindcă-i lăsau ce-i aparţinea? Strânse sabia la piept, în timp ce cavaleristul discuta şi se certa cu sergentul său.

— Dumnezeule, am să le dau atunci eu ceva scârboşilor ăştia de rebeli ca să mă ţie minte! sfârşi prin a striga soldatul, după ce sergentul se-nfierbântase şi-l trimisese la dracu.

Omuleţul fugi spre fundul casei şi Scarlett se simţi în largul ei. Yankeii nu pomeniseră de foc. Poate. poate. Oamenii care coborau de la etaj şi cei ce ieşeau din celelalte camere de la parter se regrupau unul câte unul în hol.

— Aţi găsit ceva? întrebă sergentul.

— Un porc, găini şi raţe.

— Puţin porumb, ceva ignami şi fasole. Vrăjitoarea aia pe care am văzut-o călare a dat probabil alarma.

— Atunci, plecăm?

— Nu e mare lucru pe-aici, don' sergent. Bine că am găsit bijuterii. S-o ştergem înainte ca întreg comitatul să afle că venim.

— Aţi scotocit sub afumătoare? De obicei acolo îşi îngroapă ei lucrurile.

— Nu mai e afumătoare.

— Ai căutat prin bordeiele negrilor?

— Nu era decât bumbac. I-am dat foc.

O clipă Scarlett îşi aminti de lungile zile dogoritoare de trudă pe ogoarele de bumbac, şi simţi din nou groaznica durere în spate, usturimea de pe umeri. Toate degeaba. Nu mai era bumbac.

— De fapt, n-aveţi mare lucru, cucoană.

— Armata voastră a trecut pe-aici, răspunse Scarlett scurt.

— Cam aşa e. Am mai venit prin părţile astea în septembrie, spuse unul din oameni învârtind un obiect între degete. Uitasem.

Scarlett recunoscu degetarul de aur al lui Ellen. De câte ori nu-i surprinsese strălucirea când Ellen broda sau cosea! Vederea degetarului îi aminti, cu o săgetare de durere, de mâna fină a aceleia care purtase acest degetar, aflat acum în palma murdară şi bătătorită a unui străin. Şi va ajunge undeva în Nord să împodobească degetul vreunei femei yankee, care va fi mândră să arate un obiect furat. Degetarul lui Ellen!

Scarlett plecă repede capul, pentru ca duşmanii să n-o vadă plângând şi lacrimile îi căzură una câte una pe capul copilaşului. Printre lacrimi văzu că oamenii se îndreptau spre uşă. Îl auzi pe sergent dând ordine cu o voce aspră şi puternică. Plecau, şi Tara era salvată, dar abia mai putea să se bucure, atât de dureroasă era amintirea lui Ellen.

Zăngănitul săbiilor, tropotul cailor nu-i aduseră decât o slabă mulţumire şi, prinsă de o bruscă slăbiciune, cu nervii zdrobiţi, rămase nemişcată în timp ce yankeii coborau aleea încărcaţi de pradă, de pături, haine şi tablouri, şi luând în sacii lor găinile, raţele şi scroafa.

Atunci, un miros înecăcios ajunse până la ea. Prea sleită ca să-şi mai bată capul din pricina bumbacului care ardea, se întoarse şi, prin ferestrele deschise ale sufrageriei, văzu valuri de fum ieşind din bordeiele negrilor. Aşa se prăpădea bumbacul şi, odată cu el, se risipeau în vânt banii pentru plătit impozitele şi o parte din banii care i-ar fi ajutat pe cei din Tara să treacă iarna. Nu era nimic de făcut decât să stai şi să te uiţi. Scarlett mai văzuse arzând bumbac şi ştia cât de greu era să-l stingi, chiar când aveai mulţi oameni la îndemână. Slavă Domnului, bordeiele erau departe de casă! Slavă Domnului, vântul nu sufla în ziua aceea, aşa să nu puteau să cadă scântei pe acoperişul Tarei.

Deodată Scarlett se întoarse, înţepeni ca un câine la pândă şi ochii ei îngroziţi se aţintiră la marginea holului, în fundul galeriei acoperite care ducea spre bucătărie. De acolo venea un nor de fum!

Aşeză repede copilul jos, într-un colţ, îl puse pe Wade lângă perete, desprinzându-şi fusta, apoi se repezi spre bucătăria plină de fum. Dar, tuşind şi plângând, fu silită să bată în retragere. Ridică o poală a rochiei la nas şi reveni la atac.

Odaia, luminată numai de un geam îngust, era întunecoasă şi atât de plină de fum, încât Scarlett nu văzu nimic; putea să audă însă şuierând flăcările. Cu mâna streaşină la ochi, sfârşi prin a zări limbile de foc care se pelingeau pe jos apropiindu-se de pereţi. Cineva răspândise în toată odaia lemnele care ardeau în sobă, şi podeaua de brad, uscată ca iasca, sorbea flăcările, se îmbiba de ele ca şi când ar fi fost apă.

Scarlett se întoarse, năvăli în sufragerie şi luă un covoraş, nu fără a răsturna două scaune.

"N-am să ajung niciodată să sting focul. niciodată! O, Doamne Dumnezeule, de-aş avea pe cineva ca să mă ajute! Tara e pierdută. pierdută. O, Doamne Dumnezeule! Stârpitura aia a făcut-o! Mă ameninţase că-mi va lăsa ceva de care să-mi aduc aminte. Trebuia să-i fi dat sabia!"

În hol trecu prin faţa fiului ei care zăcea lângă perete, cu sabia la piept. Avea ochii închişi şi pe chip o expresie împăcată, de pace cerească.

"Dumnezeule, a murit! L-au speriat atât încât a murit!" gândi Scarlett în culmea deznădejdii. Dar îşi urmă drumul şi se repezi spre găleata cu apă de băut, care era întotdeuna lăsată pe galerie, lângă uşa bucătăriei.

Muie covoraşul în căldare şi, umplându-şi bine plămânii cu aer, se repezi din nou în odaia plină de fum, închizând uşa după ea. Timp de o veşnicie se repezi în dreapta şi în stânga şi, tuşind şi înecându-se, nu înceta să dea lovituri cu covoraşul în limbile de foc care-i scăpau. În două rânduri fusta ei lungă luă foc şi fu silită să se lovească cu putere ca s-o stingă. Îşi pierdu spelcile, părul îi căzu desfăcut pe spate şi simţi mirosul scârbos de păr pârlit. Flăcările îi scăpau întruna, ajungeau la pereţi, se-nvârteau, ridicau capul ca şerpii. Epuizată, Scarlett îşi dădea seama de deşertăciunea sforţărilor ei.

Atunci uşa se deschise, curentul înteţi flăcările, o mână o împinse brutal şi, în mijlocul norilor de fum, Scarlett, pe jumătate orbită, o zări pe Melanie izbind flăcările şi fluturând un obiect întunecat şi greu. O văzu clătinându-se, o auzi tuşind, îi zări într-o străfulgerare chipul palid şi trupul micuţ încordat, în timp ce învârtea într-o parte şi într-alta preşul cu care se înarmase.

Timp de o altă veşnicie, cele două tinere femei luptară cot la cot, şi Scarlett sfârşi prin a-şi da seama că flăcările scădeau. Deodată, Melanie se-ntoarse spre ea şi, scoţând un strigăt, îi dădu din toate puterile o lovitură peste spate. Totul se întunecă în jurul lui Scarlett, care se prăbuşi într-un vârtej de fum.

Când deschise ochii, era întinsă pe veranda din spate. Capul îi odihnea confortabil în poala Melaniei şi soarele de după-amiază o izbea în plină faţă. Arsurile de pe mâini, de pe faţă şi umeri o usturau cumplit. Fumul continua să iasă din bordeie în nori groşi şi mirosul de bumbac ars era încă foarte puternic. Scarlett văzu câteva şuviţe subţiri de fum ieşind din bucătărie şi se zbătu frenetic să se ridice.

Dar Melanie o reţinu şi-i spuse cu o voce blândă:

— Stai liniştită, draga mea. Focul e stins.

Rămase nemişcată o clipă, închise ochii şi scoase un suspin de uşurare. Lângă ea copilul scâncea zgomotos şi, uşurată, auzi şi sughiţul lui Wade. Deci nu murise, slavă Domnului! Deschise iar ochii şi se uită la Melanie. Părul îi era puţin pârlit, faţa neagră de funingine, dar ochii îi străluceau şi surâdeau.

— Parc-ai fi o negresă, murmură Scarlett, apăsându-şi mai tare capul în poala Melaniei.

— Şi tu parcă ai fi o sperietoare, i-o întoarse Melanie.

— De ce m-ai lovit?

— Fiindcă aveai spatele în flăcări, draga mea. N-am crezut că o să leşini. Totuşi, numai Dumnezeu ştie că ţi s-au întâmplat azi destule din care ţi se putea trage moartea. M-am întors îndată după ce am ascuns vitele în pădure. Eram îngrijorată de moarte gândidu-mă că erai singură cu copilaşul. Spune. yankeii nu ţi-au făcut nimic?

— Dacă vrei să spui că m-au violat, ei bine, nu, zise Scarlett.

Vru să se aşeze, dar scoase un geamăt. Genunchii Melaniei erau moi, dar scândurile verandei erau departe de a fi confortabile.

— Dar ne-au luat tot, tot, reluă ea. Am pierdut tot. nu văd de ce arăţi atât de încântată.

— Am rămas amândouă în viţă, avem copiii, şi un acoperiş deasupra capului, spuse Melanie cu o voce radioasă. E tot ceea ce ne putem dori pentru moment. Dumnezeule mare! Beau s-a udat! Cred că yankeii au furat şi scutecele de schimb. El. Scarlett, ce dracu e în scutecul lui?

Melanie strecură o mână îngrijorată în spatele copilului şi scoase portofelul. O clipă, păru că nu-l mai văzuse niciodată înainte, apoi izbucni în râs, un râs adevărat care n-avea nimic nervos în el.

— Numai tu te poţi gândi la lucruri din astea, exclamă ea şi, azvârlindu-şi braţele în jurul gâtului lui Scarlett, o sărută. Aşa soră n-am avut niciodată!

Scarlett o lăsă s-o sărute fiindcă era prea slăbită ca să se apere, fiindcă laudele Melaniei o ungeau pe inimă şi fiindcă, în sfârşit, în bucătăria plină de fum luase naştere în sufletul ei mai mult respect, un sentiment mai strâns de camaraderie pentru cumnata ei. "Trebuie să recunosc ce-i al ei", îşi spuse ea fără entuziasm." E întotdeauna lângă tine când ai nevoie de ea."