Capitolul V.

Era zece dimineaţa. Pentru luna aprilie era o zi caldă şi lumina aurie a soarelui năvălea strălucitoare în odaia lui Scarlett, pătrunzând prin perdelele azurii ale ferestrelor largi. Pereţii de culoare gălbuie erau plini de lumină şi mobilele masive de mahon luceau roşii ca vinul; podeaua strălucea ca sticla, afară de locurile unde o acopereau covoarele, formând pete vii de culoare.

În văzduh se şi simţeau primele adieri ale verii georgiene, când căldura primăvăratică cedează cu greu locul arşiţei nemiloase. O căldură dulce năvălea în odaie, înmiresmată cu parfumuri catifelate de flori nenumărate, de copaci abia înmuguriţi, de pământ umed de curând arat. Prin fereastră, Scarlett putea vedea mulţimea strălucitoare a şirurilor gemene de narcise galbene care mărgineau aleea cu pietriş, tufişurile aurii de iasomie răsfirându-şi ramurile înflorite până la pământ, ca o crinolină.

Păsările, mierlele şi gaiţele, învrăjbite ca totdeauna pentru stăpânirea magnoliei de sub fereastra ei, se ciondăneau; gaiţele cu glas strident şi acru, iar celelalte cu voci dulci şi plângătoare.

O dimineaţă atât de radioasă o chema de obicei pe Scarlett la fereastră; atunci îşi rezema braţele pe pervazul lat şi se îmbăta de miresmele şi zgomotele Tarei. Azi însă nu dădea decât puţină atenţie soarelui sau cerului azuriu; nu-şi spunea decât: "Mulţumesc lui Dumnezeu că nu plouă". Pe pat era întinsă rochia de bal, de mătase verde ca mărul, cu garnitura de dantelă ecru, gata să fie împachetată într-o cutie mare de carton, spre a fi transportată la Doisprezece Stejari, ca să fie îmbrăcată înainte de începerea balului; Scarlett însă se strâmbă la vederea ei. Dacă planul ei reuşea, nu va purta seara rochia. Cu mult înainte de începerea balului, ea şi cu Ashley vor fi în drum spre Jonesboro spre a se căsători. Întrebarea chinuitoare era – ce rochie să poarte la picnic?

Ce rochie îi va scoate mai bine farmecele în evidenţă şi o va face să pară mai irezistibilă lui Ashley? De la ora opt încerca şi arunca rochii după rochii şi acum stătea descurajată şi necăjită în pantalonaşi de dantelă, în cache-corsef de olandă şi trei jupoane spumoase de olandă şi dantelă. Rochii aruncate zăceau împrejurul ei pe jos, pe pat, pe scaune, în grămezi vii de culori şi panglici desfăcute.

Cea de organdi roz cu eşarfa lungă tot roz îi stătea bine, dar o purtase vara trecută când Melanie fusese în vizită la Doisprezece Stejari şi sigur că o va recunoaşte. S-ar putea să fie destul de răutăcioasă să i-o spună. Cea de mătase neagră, cu mânecile bufante şi cu gulerul "princesse" de dantelă, îi scotea minunat în relief pielea albă, dar o făcea să pară puţin mai matură. Scarlett îşi privi îngrijorată în oglindă chipul de şaisprezece ani, aşteptându-se parcă să vadă zbârcituri şi o bărbie cu muşchii căzuţi. N-ar fi bine să pară bătrână, pe lângă Melanie, cu dulceaţa ei atât de tinerească. Cea de muselină cu dungi de culoarea levănţicăi era frumoasă, cu aplicaţii mari de dantelă şi fileu la poale, dar nu se potrivea cu genul ei. S-ar potrivi cu profilul delicat al lui Carreen şi cu faţa ei spălăcită, dar Scarlett simţea că ei îi dădea un aer de şcolăriţă. N-ar fi bine să pară ca o şcolăriţă în faţa Melaniei, o persoană cu o ţinută atât de demnă. Cea de tafta verde în carouri, plină de volane mărginite de panglici verzi de catifea, era foarte frumoasă, de fapt rochia ei preferată, fiindcă dădea ochilor o culoare verde ca smaraldul. Dar, din nefericire, avea o pată de grăsime în faţă, pe corsaj. Sigur, ar putea prinde broşa drept peste pată, dar poate că Melanie are ochi ageri. Mai rămăseseră doar rochii de bumbac de diferite culori, pe care Scarlett însă nu le găsea destul de festive pentru această împrejurare, şi rochia de muselină verde cu floricele pe care o purtase în ajun. Era însă o rochie de după-amiază. Nu era nimerită pentru un picnic, fiindcă avea mâneci scurte şi bufante şi corsajul era decoltat ca pentru o rochie de bal. N-avea însă altceva de purtat. La urma urmei, nu îi era ruşine de gâtul, de braţele şi de pieptul ei, chiar dacă nu era cuviincios să le arăţi dimineaţa.

În picioare în faţa oglinzii, se răsucea ca să se vadă dintr-o parte şi se gândea că n-avea de ce să-i fie ruşine de corpul ei. Gâtul îl avea cam scurt, dar rotund, iar braţele erau durdulii şi plăcute ochiului. Sânii ridicaţi sus de corset erau frumoşi. Niciodată nu avusese nevoie să coasă rânduri de volănaşe de mătase sub căptuşeala corsajului aşa cum fac cele mai multe dintre fetele de şaisprezece ani, ca să dea corpurilor lor curbele şi rotunjimea dorită. Era fericită că moştenise mâinile fine şi albe ale lui Ellen, ca şi picioarele ei mici, şi ar fi vrut să fie şi de înălţimea lui Ellen, dar se mulţumea aşa cum era. Păcat că nu se pot arăta şi picioarele, îşi zise în gând, ridicându-şi fustele şi uitându-se cu părere de rău la ele, durdulii şi bine făcute sub pantalonaşi. Avea picioarele atât de frumoase! Chiar şi fetele de la Institutul pentru domnişoare din Fayetteville fuseseră silite să recunoască acest lucru; şi cât despre mijlocul ei, nu era nimeni nici în Fayetteville, nici în Jonesboro, nici în trei comitate care să aibă un mijloc atât de subţire.

Gândurile în privinţa mijlocului ei o readuseră la chestiuni practice. Rochia de muselină verde avea patruzeci şi trei de centimetri la talie, iar Mammy îi strânsese şireturile corsetului ca pentru rochia de mătase neagră, care avea patruzeci şi cinci de centimetri. Mammy va trebui să-i strângă mai tare şireturile de la corset. Deschise uşa, împingând-o, trase cu urechea şi auzi în hol paşii greoi ai lui Mammy. O strigă enervată, ştiind că poate ţipa cât vrea, deoarece Ellen era în cămară şi-i măsura bucătăresei porţiile zilnice de alimente.

— Unii oameni c'ed că pot să sbo', mormăi Mammy suind scările cu pas târşâit.

Intră pufnind, cu expresia celui care se aşteaptă la o bătălie şi e gata pentru ea. În mâinile ei mari şi negre ducea o tavă cu mâncare aburindă, doi ignami înotând în unt, o grămadă de plăcinte de hrişcă însiropate şi o felie de şuncă plină de grăsime. Zărind povara lui Mammy, expresia feţei lui Scarlett se schimbă de la una de enervare trecătoare, la una de încăpăţânare războinică. În focul încercării rochiilor, uitase de legea de oţel a lui Mammy, anume că înainte de a merge la o petrecere fetele O'Hara trebuie să fie atât de bine îndopate cu mâncare, încât să nu mai fie în stare să mănânce din ceea ce se va servi la petrecere.

— Degeaba. Nu mănânc. Du totul înapoi la bucătărie.

Mammy puse tava pe masă şi se propti în faţa lui Scarlett, cu mâinile în şolduri.

— Ba da, ai să mănânci! N-am poftă să se-ntâmple ca la ultimul picnic, când eram bolnavă şi n-am putut să-ţi aduc tava înainte de-ai plecat. Ai să mănânci totul, pân' la cea din u'mă fă'ămiţă!

— Ba nu! Acum, hai şi-mi strânge şireturile mai tare fiindcă am întârziat. Am auzit că trăsura a tras în faţa casei.

Tonul lui Mammy deveni mieros.

— Haide, haide, domnişoa'ă, fii cuminte şi vin' de mănâncă numa' un pic. Domnişoa'a Ca'een şi domnişoa'a Suellen au mâncat tot.

— Cred şi eu, zise Scarlett, dispreţuitoare. N-au curaj nici cât un iepure. Dar eu nu vreau! Am terminat cu tăvile! N-am să uit când am mâncat o tavă întreagă şi m-am dus apoi la Calvert-i; şi aveau îngheţată – cu gheaţă adusă tocmai de la Savannah şi n-am putut mânca decât o linguriţă. Azi am să-mi fac toate chefurile şi am să mănânc cât vreau.

Auzind această intenţie îndrăzneaţă, fruntea lui Mammy se încruntă de indignare. Ceea ce se cuvine să facă o tânără domnişoară şi ceea ce nu se cuvine erau în mintea lui Mammy două lucruri tot atât de deosebite ca negru de alb; între ele nu exista nici un prag de trecere. Suellen şi Carreen erau ca argila în mâinile ei voinice şi-i ascultau cu sfinţenie vorbele. Fusese întotdeauna greu s-o înveţe pe Scarlett că cele mai multe din impulsurile ei naturale erau nedemne de o doamnă. Victoriile pe care le repurta Mammy asupra lui Scarlett erau greu câştigate şi se datorau unor şiretlicuri necunoscute de mintea albilor.

— Dacă dumitale nu-ţi pasă ce zice lumea de familia dumitale, mie îmi pasă, zise ea. Şi nu v'eau ca lumea de la pet'ece'e să spună că nu eşti bine-c'escută! Ţi-am spus şi ţi-am 'epetat că o doamnă e distinsă dacă mănâncă doa' cât o păsă'ică. Şi nu v'eau să te duci la domnu' Wilkes şi să mănânci ca o sclavă ca'e munceşte la câmp şi să-nghiţi ca un po'c.

— Mama e o doamnă adevărată şi tot mănâncă.

— Când o să te mă'iţi, o să poţi şi dumneata să mănânci, răspunse Mammy. Când domnişoa'a Ellen e'a de vâ'sta dumitale, nu mânca nimic când ieşea, şi nici mătuşa Pauline, şi nici mătuşa Eulalie. Şi toate s-au mă'itat! Domnişoa'ele ca'e mănâncă mult nu găsesc ap'oape niciodată bă'baţi.

— Nu cred. La picnicul la care ai fost bolnavă şi n-am mâncat nimic înainte, Ashley Wilkes mi-a spus că-i place să vadă o fată care mănâncă cu poftă.

Mammy dădu din cap, prevestind a rău.

— Ce spun domnii şi ce c'ed, sunt două luc'u'i deosebite. Şi n-am auzit ca domnu' Ashley să te fi ce'ut.

Scarlett se încruntă, vru să se răstească la ea şi apoi se opri. Mammy o nimerise bine şi n-avea ce răspunde. Văzând expresia încăpăţânată din ochii ei, Mammy îşi luă tava şi, cu şiretenia caracteristică rasei sale, îşi schimbă tactica. Pornind spre uşă, oftă.

— Atunci, bine. Tocmai îi spuneam bucătă'esei când p'egătea tava asta că o doamnă distinsă se cunoaşte după cât mănâncă şi i-am spus că n-am văzut altă doamnă ca'e să mănânce mai puţin ca domnişoa'a Melly Hamilton, atunci când e'a în vizită la domnul Ashley – adică v'eau să spun la domnişoa'a India.

Scarlett se uită bănuitoare la ea, dar faţa lată a lui Mammy nu avea decât o expresie de nevinovăţie şi de regret pentru faptul că Scarlett nu era o doamnă atât de distinsă ca Melanie Hamilton.

— Pune tava jos şi vino de strânge şireturile, zise Scarlett enervată. Şi pe urmă, am să încerc să mănânc puţin. Dacă aş mânca acum, nu m-ai putea strânge destul.

Ascunzându-şi victoria, Mammy puse tava jos.

— Cu ce se-mb'acă mieluşica mea?

— Cu aia, zise Scarlett arătând cu degetul spre grămada de muselină verde înflorată.

Imediat Mammy porni la atac:

— Nu, n-ai s-o pui p'aia. Nu e bună pent'u dimineaţă. Nu poţi să-ţi a'ăţi pieptu' înainte de o'a t'ei şi 'ochia aia n-a'e mâneci şi e p'ea decoltată. Şi-ai să te umpli de pist'ui, cum te văd şi mă vezi, şi n-am poftă de asta după ce te-am uns toată ia'na cu ză', ca să şte'g pist'uii pe ca'e i-ai căpătat la Savannah pe plajă. Să ştii că mă duc să te spun mamei.

— Dacă îi spui o vorbă înainte de a mă îmbrăca, n-am să mănânc nici o bucăţică, zise Scarlett hotărâtă. Şi mama n-are să aibă timp să mă trimită înapoi să mă schimb.

Mammy oftă resemnată, dându-se bătută. Dintre cele două rele, era mai bine ca Scarlett să poarte o rochie de după-amiază la un picnic de dimineaţă, decât s-o vadă înfulecând ca un porc.

— Ţin'te de ceva şi t'age-ţi 'ăsufla'ea, îi porunci ea.

Scarlett o ascultă, se opinti şi apucă strâns unul din picioarele patului. Mammy trase şi smuci viguros, şi când mica circumferinţă a taliei strânsă în balene se micşoră, o privire afectuoasă şi mândră străluci în ochii ei.

— Nimeni n-are un mijlocel ca mieluşica mea, zise ea. De câte o'i o st'âng pe domnişoa'a Suellen sub cincizeci de centimet'i, e gata să leşine.

— Pff! zise Scarlett, vorbind cu greu. N-am leşinat niciodată în viaţa mea.

— Ei, n-a' st'ica dac-ai leşina din când în când, o sfătui Mammy. Eşti aşa de ob'aznică uneo'i, domnişoa'ă Sca'lett. De mult voiam să ţi-o spun – nu-i f'umos aşa, să nu leşini niciodată, când vezi şe'pi, şi şoa'eci, şi alte lighioane. Nu când eşti acasă – da' când eşti în societate. Şi ţi-am mai spus că.

— Hai, grăbeşte-te. Nu mai vorbi atâta. Ai să vezi că-mi găsesc eu bărbat. Ai să vezi tu, chiar dacă nu ţip şi leşin. Doamne, ce strâns mi-e corsetul! Pune-mi rochia.

Cu băgare de seamă Mammy lăsă să cadă cei zece metri de muselină verde înflorată peste grămada de jupoane şi încheie spatele îngust şi decoltat al rochiei.

— Să-ţi ţii şalul pe ume'i când stai la soa'e şi să nu-ţi scoţi pălă'ia când ţi-e cald, îi porunci ea. Altfel, când o să te înto'ci acasă ai să fii oflită ca băt'âna madam Slatte'y. Acum, hai şi mănâncă, scumpa mea, da' nu mânca p'ea 'epede. Nu e nevoie să ţi se-ntoa'că înapoi imediat.

Ascultătoare, Scarlett se aşeză în faţa tăvii, întrebându-se cum va încape mâncarea în stomacul ei şi cum o să mai poată respira. Mammy luă un prosop mare de la lavabou şi îl legă cu grijă în jurul gâtului lui Scarlett, întinzând faldurile-i albe peste poala ei. Scarlett începu cu şunca, fiindcă îi plăcea, şi se sili să înghită.

— Of, Doamne, de ce nu sunt măritată! zise ea cu ciudă, trecând cu scârbă la ignami. M-am săturat să fiu veşnic nenaturală şi să nu fac nimic din ce vreau. M-am săturat să mă prefac că mănânc ca o păsărică, şi să merg încet când aş vrea, să alerg, şi să spun că-mi vine să leşin după un singur vals când aş putea dansa două zile fără să obosesc. M-am săturat să zic: Ce minunat eşti! unor dobitoci care n-au nici jumătate din mintea mea şi m-am săturat să mă prefac că nu ştiu nimic, pentru ca bărbaţii să-mi poată povesti de toate şi să-şi dea şi aere făcând-o. Oh, Mammy, nu mai pot mânca nici o înghiţitură.

— Gustă o plăcintă caldă, zise Mammy, neînduplecată.

— De ce trebuie ca fetele să pară proaste ca să-şi poată găsi un bărbat?

— Eu zic pent'u că domnii nu ştiu ce v'eau. Nu ştiu decât ce c'ed că v'eau. Şi dacă le dai ce c'ed că v'eau, atunci scapi de multe necazu'i şi neno'oci'ea de-a 'ămâne fată băt'ână. Şi li se pa'e că v'eau fete mititele cu pofta de mânca'e a unei păsă'ici şi fă'ă minte deloc. Un domn nu ia o doamnă dacă bănuieşte că e mai deşteaptă ca el.

— Nu crezi că bărbaţii se miră după ce se căsătoresc când descoperă că nevestele lor sunt deştepte?

— Ei, atunci e p'ea tâziu. Sunt deja căsăto'iţi. De altfel, domnii vo' ca nevestele lo' să fie deştepte.

— Într-o zi am să fac şi-am să spun tot ce vreau şi puţin îmi pasă dacă n-are să placă lumii.

— Ba n-ai s-o faci, zise Mammy acră. Nu cât mai t'ăiesc eu. Mănâncă o plăcintă acum. Moaie-o în şi'op, scumpa mea.

— Nu cred că fetele yankee se poartă ca nişte proaste. Când eram anul trecut la Saratoga, am văzut multe purtându-se ca şi cum ar avea bun-simţ, şi chiar în faţa bărbaţilor.

Mammy strâmbă din nas.

— Fetele yankee! Da, c'ed că vo'besc tot ce v'eau, da' n-am văzut pe multe ce'ute în căsăto'ie la Sa'atoga.

— Dar şi yankeu se căsătoresc, replică Scarlett. Doar nu cresc din pământ. Se căsătoresc şi au copii. Sunt şi aşa foarte mulţi.

— Bă'baţii le iau pent'u ave'e, zise Mammy neclintită.

Scarlett muie plăcinta în sirop şi o băgă în gură. Poate că Mammy avea puţină dreptate. Trebuie să aibă, fiindcă şi Ellen spunea aceleaşi lucruri, în cuvinte mai deosebite, mai delicate. De fapt, toate mamele prietenelor ei îşi învăţau fetele că trebuie să pară neajutorate, languroase, delicate ca porumbiţele. Trebuia mult tact ca să deprinzi şi să menţii o astfel de atitudine. Poate că fusese prea obraznică. Uneori discutase cu Ashley şi-şi spusese deschis părerea. Poate că lucrul acesta şi plăcerea sănătoasă pe care i-o dădeau plimbările şi călăria îl îndepărtaseră de ea şi-l apropiaseră de plăpânda Melanie. Poate că dacă şi-ar schimba tactica. Simţea însă că dacă Ashley s-ar lăsa cucerit de şiretlicuri feminine, nu l-ar mai putea respecta. Orice bărbat care era destul de prost pentru a se lăsa cucerit de un oftat, un leşin şi de un "O! ce minunat eşti!" nu era demn de ea. Părea însă că tuturor bărbaţilor le plac lucrurile astea.

Dacă în trecut întrebuinţase cu Ashley o tactică greşită – atunci ce-a fost a fost. Azi va folosi alta, tactica bună. Voia să se mărite cu el şi nu avea decât câteva ceasuri ca să-l cucerească. Dacă leşinul sau un leşin prefăcut vor ajuta, atunci va leşina. Dacă fandoselile, cochetăria sau prostia îl atrag, va flirta şi va părea mai proastă chiar decât Cathleen Calvert. Şi dacă va fi nevoie de gesturi mai îndrăzneţe, atunci le va face. Acum ori niciodată!

Nu era cine să-i spună lui Scarlett că propria ei personalitate, deşi de o vitalitate înspăimântătoare, era mai seducătoare ca orice artificii pe care le-ar adopta. Dacă i s-ar fi spus, ar fi fost satisfăcută, dar n-ar fi crezut. Şi lumea civilizată din care făcea parte ar fi rămas sceptică, fiindcă niciodată, înainte sau mai târziu, nu se pusese atât de puţin preţ pe naturaleţea feminină.

Pe când trăsura o ducea pe drumul roşu spre plantaţia Wilkes-ilor, Scarlett avea un sentiment de plăcere vinovată prin faptul că nici mama, nici Mammy nu veneau la petrecere. La picnic nu va fi nimeni care, cu o uşoară ridicare din sprâncene sau cu o strâmbătură de nemulţumire, să intervină în planul ei de acţiune. Desigur că Suellen are s-o pârască a doua zi, dar dacă toate vor merge cum nădăjduia Scarlett, bucuria familiei din cauza logodnei ei cu Ashley sau din cauza fugii ei va fi mai mare decât neplăcerea lor. Da, era foarte mulţumită că Ellen fusese silită să rămână acasă.

Gerald, stimulat de coniac, îl concediase pe Jonas Wilkerson în dimineaţa aceea, şi Ellen rămăsese la Tara să controleze socotelile plantaţiei înainte de plecarea lui. Scarlett îşi luase rămas bun de la mama ei, sărutând-o în micul birou unde era aşezată în faţa mesei de scris, cu casetele pline de hârtii. Cu pălăria în mână, Jonas Wilkerson stătea lângă ea; faţa lui cu pielea galbenă şi întinsă abia ascundea ura şi furia care-l stăpâneau pentru că era dat afară, fără menajamente, din cel mai bun loc de vechil din tot comitatul. Şi numai din cauză că-i dăduse puţină atenţie Emmiei Slattery. I-a spus de nenumărate ori lui Gerald că Emmie ar fi putut avea copilul tot aşa de bine de la vreo zece alţi bărbaţi – un fapt pe care-l recunoştea şi Gerald – dar pentru Ellen lucrul acesta nu avea nici o însemnătate. Jonas îi ura pe toţi cei din Sud. Ura politeţea rece cu care se purtau cu el şi dispreţul ce-l nutreau pentru rangul lui social, ascuns prea puţin sub politeţea lor. O ura pe Ellen O'Hara mai mult ca pe ceilalţi, fiindcă personifica tot ce ura el la cei din Sud.

Mammy, ca cea mai. mare peste femeile plantaţiei, rămăsese s-o ajute pe Ellen, şi acum Dilcey era pe capră lângă Toby, cu rochiile de bal ale fetelor într-o cutie lungă pe care o ţinea în poală. Gerald călărea lângă trăsură pe calul lui de vânătoare, încălzit de coniac şi mulţumit de sine însuşi, fiindcă soluţionase atât de repede neplăcuta chestiune a lui Wilkerson. Aruncase toată răspunderea asupra lui Ellen şi nici nu-i trecea prin minte că soţiei lui îi părea rău că nu vine la picnic şi nu-şi va vedea prietenii; era o minunată zi de primăvară; lanurile lui crescuseră frumos, păsările cântau şi se simţea prea tânăr şi vesel ca să se mai gândească la altceva. Din când în când începea să cânte "Peg se plimbă cu trăsura" şi alte cântece irlandeze, sau cântecul de jale pentru moartea lui Robert Emmet "Departe e ţara unde zace tânărul ei erou".

Era fericit, plăcut emoţionat la gândul că va petrece ziua ţipând despre yankei şi război şi mândru de cele trei fiice ale lui, frumoase, îmbrăcate în crinoline largi în culori vii, sub umbreluţe caraghioase de dantelă. Nu se mai gândea deloc la conversaţia din ajun cu Scarlett, fiindcă îi dispăruse complet din minte. Se gândea numai că e frumoasă şi că se poate mândri cu ea şi că azi ochii ei erau verzi ca dealurile Irlandei. Acest ultim gând îl făcu să se gândească la sine însuşi, fiindcă cuprindea o nuanţă de poezie, aşa că le făcu fetelor cinstea să cânte tare şi puţin fals: "Purtând culoarea verde".

Privindu-l cu duiosul dispreţ pe care-l au mamele pentru fiii lor fanfaroni, Scarlett ştia că diseară va fi foarte beat. Întorcându-se acasă pe întuneric, va sări ca de obicei peste toate gardurile dintre Doisprezece Stejari şi Tara, şi nădăjduia că din mila Cerului şi prin bunul-simţ al calului nu-şi va frânge gâtul. Va ocoli dispreţuitor podul şi va trece înot cu calul prin râu; se va întoarce acasă răcnind; Pork, care în asemenea ocazii îl aştepta în hol cu o lampă aprinsă, îl va culca pe sofaua din birou.

Are să-şi strice costumul cel nou de postav cenuşiu şi a doua zi dimineaţă va înjura îngrozitor din cauza asta şi îi va povesti lui Ellen, cu multe amănunte, cum calul a căzut de pe pod din pricina întunericului – o minciună sfruntată cu care nu va putea păcăli pe nimeni, dar va fi primită de toţi făcându-l să se creadă foarte deştept.

"Tata e un om drăguţ, egoist şi iresponsabil", se gândi Scarlett, cu inima plină de dragoste pentru el. Se simţea atât de emoţionată şi de fericită în dimineaţa asta, încât în dragostea ei cuprindea întreaga lume, alături de Gerald. Era frumoasă şi o ştia; până diseară Ashley va fi al ei; soarele era cald şi dulce şi în faţa ochilor ei se întindea splendoarea primăverii din Georgia. De-a lungul drumului, tufişurile de mure ascundeau sub verdele lor dulce râpele săpate de puhoaiele iernii; pietroaiele golaşe de granit, lustruite de ploi, răsăreau din pământul roşu şi începeau să se acopere cu tufe de măceşi, ca şi de toporaşi sălbatici de un violet dulce. Pe dealurile împădurite de deasupra râului, florile de corn luceau albe ca şi cum ar mai fi rămas zăpadă printre verdeaţă. Merii pădureţi erau plini de muguri şi de flori de la alb gingaş la roz, iar sub pomii printre care razele de soare făceau să lucească acele de pin, caprifoiul sălbatic se întindea ca un covor pestriţ, roşu aprins, portocaliu şi roz. Adierea avea o mireasmă uşoară, sălbatică, de plante verzi şi lunca mirosea atât de frumos încât îţi venea s-o mănânci.

"Am să-mi amintesc până la moarte ce frumoasă a fost ziua asta", se gândi Scarlett. "Poate că va fi ziua nunţii mele."

Şi cu clopoţei sunându-i în inimă, se gândi cum ea şi cu Ashley vor pleca, poate călare, prin bogăţia de flori şi verdeaţă, chiar în după-amiaza asta, sau diseară la lumina lunii, şi se vor duce la Jonesboro să caute un preot. Fără îndoială că va trebui să fie recăsătorită de un preot la Atlanta, dar de asta se vor îngriji Ellen şi Gerald. Se cutremură puţin când se gândi ce palidă de umilire va fi Ellen când va auzi că fiica ei fugise cu logodnicul alteia, dar ştia că o va ierta când îi va vedea fericirea. Şi Gerald o va certa şi va răcni, dar deşi în ajun spusese că n-ar vrea ca ea să se mărite cu Ashley, va fi nespus de mulţumit de alianţa între familia lui şi Wilkes-i.

"Toate astea sunt griji pentru după nuntă", se gândi ea alungând necazurile.

Era cu neputinţă să simţi altceva decât o bucurie fără margini sub soarele cald al acestei primăveri, când hornurile de la Doisprezece Stejari începeau să se vadă pe dealul de peste râu.

"Am să trăiesc acolo toată viaţa şi am să mai văd cincizeci de primăveri ca asta şi poate mai multe şi am să povestesc copiilor şi nepoţilor mei ce frumoasă a fost primăvara asta, mai frumoasă decât oricare vor vedea ei."

Acest ultim gând o umplu de atâta fericire, încât începu şi ea să cânte ultimul refren din "Purtând culoarea verde", şi Gerald o aplaudă zgomotos.

— Nu ştiu de ce eşti atât de fericită azi-dimineaţă, zise Suellen acră, încă sub impresia că i-ar fi stat mai bine rochia de bal de mătase verde a lui Scarlett.

Şi de ce era Scarlett întotdeauna atât de egoistă când era vorba să-şi împrumute rochiile şi pălăriile? Şi de ce o susţinea mama întotdeauna, afirmând că verdele nu e o culoare pentru Suellen?

— Doar ştii că logodna lui Ashley va fi anunţată diseară? Aşa a spus tata azi-dimineaţă. Şi ştiu că de luni de zile te gândeşti la el.

— Asta-i tot ce ştii, zise Scarlett scoţând limba, nevrând să-şi piardă buna dispoziţie.

Ce surprinsă va fi domnişoara Suellen mâine dimineaţă, pe vremea asta!

— Susie, ştii că nu e adevărat, protestă Carreen indignată. Scarlett ţine la Brent.

Scarlett se uită cu o privire amuzată la sora ei mai mică, întrebându-se cum poate fi atât de drăguţă. Toată familia ştia că inima de fetiţă de treisprezece ani a lui Carreen bătea pentru Brent Tarleton, care nici nu se uita la ea decât ca la sora mai mică a lui Scarlett. Când Ellen nu era de faţă, toţi o necăjeau până când începea să plângă.

— Scumpa mea, puţin îmi pasă de Brent, zise Scarlett, care era atât de fericită încât putea fi generoasă. Şi nici el nu ţine la mine. Aşteaptă să creşti tu!

Faţa mică şi rotundă a lui Carreen se îmbujoră, în timp ce în sufletul ei plăcerea se lupta cu nesiguranţa.

— O, Scarlett, crezi?

— Scarlett, ştii că mama a spus că e prea mică să se gândească de pe acum la adoratori – şi tu îi bagi idei în cap.

— Atunci, du-te şi pârăşte-mă dacă vrei, că tot nu-mi pasă, zise Scarlett. Ai vrea s-o ţii acasă, fiindcă îţi dai seama că are să fie mai frumoasă ca tine peste un an.

— Fiţi cuminţi azi, sau vă cuminţesc eu cu cravaşa, le preveni Gerald. Haide, tăceţi! Parcă se aude uruit de roţi. Trebuie să fie Tarleton-ii sau Fontaine-ii.

Pe când se apropiau de drumul curmeziş care cobora dealul acoperit de păduri dese dinspre Mimosa şi Fairhill, se auzi mai distinct tropot de potcoave şi uruit de roţi de trăsură; glasuri ascuţite de femei, sporovăind tare, răsunau din dosul perdelei de pomi. Gerald o luă înainte; îşi struni calul şi-i făcu semn lui Toby să oprească trăsura acolo unde cele două drumuri se încrucişau.

— Sunt doamnele Tarleton, anunţă fiicelor sale, cu faţa-i roşie surâzătoare, fiindcă după Ellen nu era nici o doamnă din tot comitatul care să-i placă mai mult ca roşcovana doamnă Tarleton. Şi ea mână caii! Ah, ce mână are femeia asta când ţine hăţurile! Uşoare ca pana şi tari ca oţelul şi totuşi frumoase. să le săruţi. Păcat că niciuna dintre voi nu aveţi asemenea mâini, adăugă ei aruncând fetelor sale o privire afectuoasă dar mustrătoare. Carreen se teme de cai şi Sue are mâinile ca de fier când e vorba să ţină hăţurile, şi tu, pisicuţo.

— În orice caz, pe mine nu m-a trântit niciodată calul, strigă Scarlett indignată. Doamna Tarleton ia o trântă la fiecare vânătoare.

— Şi-şi frânge clavicula ca un bărbat, zise Gerald. Nu leşină, nu se agită. Acum, tăceţi, fiindcă iată că se apropie.

Se ridică în scări, îşi scoase pălăria cu un gest larg când trăsura Tarleton-ilor se opri, încărcată de fete în rochii de culori vii cu umbrele şi voaluri, şi cu doamna Tarleton pe capră, aşa cum spusese Gerald. Cu cele patru fiice ale ei, cu Mammy a lor şi cu rochiile de bal în cutiile lungi de carton, nu mai era loc pentru vizitiu. În afară de asta, Beatrice Tarleton nu dădea nimănui voie, fie alb sau negru, să ţină hăţurile când braţele ei nu erau rănite. Gingaşă, cu oase fine, atât de albă la piele încât părul roşcat părea să fi tras toată roşeaţa din faţă pentru şuviţele ruginii, avea totuşi o sănătate de fier şi o energie neobosită. Născuse opt copii, toţi roşcovani şi plini de viaţă ca şi ea, şi îi crescuse bine, zicea comitatul, fiindcă le acordase toată duioasa neglijenţă şi toată severa disciplină pe care o acorda şi mânjilor pe care îi creştea. "Struneşte-i, dar nu le distruge personalitatea" – era motoul doamnei Tarleton.

Iubea caii şi vorbea despre ei întruna. Îi înţelegea şi se ocupa de ei mai bine decât orice bărbat din comitat. Mânjii nu mai încăpeau în ogradă şi se răspândeau şi pe peluză, aşa cum cei opt copii ai ei nu mai încăpeau în casa de pe deal. Mânjii, fiii şi fiicele şi câinii de vânătoare se ţineau după ea când cutreiera plantaţia. Credea că toţi caii ei, mai ales iapa cea roşie, Nellie, au inteligenţă omenească, şi dacă grijile casei o ocupau după ora când voia să-şi facă plimbarea călare zilnică, dădea unui negru mititel zaharniţa şi-i spunea: "Dă-i un pumn de zahăr lui Nellie şi spune-i că viu imediat."

Rareori purta altceva decât costumul de călărie, fiindcă fie că era călare sau nu, întotdeauna spera că va călări, astfel că se îmbrăca de dimineaţă cu acest costum. În fiecare dimineaţă, pe ploaie sau pe soare, Nellie era înşeuată şi adusă în faţa casei, să aştepte ca doamna Tarleton să găsească un ceas în care să-şi poată părăsi ocupaţiile. Fairhill era însă o plantaţie greu de condus, aşa că stăpâna casei nu prea avea timp de prisos, şi de multe ori Nellie se plimba ceasuri întregi încoace şi încolo fără călăreaţă, în timp ce Beatrice Tarleton petrecea ziua cu fusta costumului neglijent aruncată peste braţ, lăsând să se vadă carâmbul cizmuliţelor.

Astăzi, îmbrăcată într-o rochie de mătase neagră cu o crinolină mică, demodată, arăta tot ca în hainele de călărie; pălăriuţa neagră cu pană lungă, pusă cochet pe un ochi căprui, plin de lumină şi de haz, semăna cu pălăria veche şi hărtănită pe care o purta la vânătoare.

Făcu un semn cu biciul când îl văzu pe Gerald şi-şi opri perechea de cai roşcaţi; cele patru fete se aplecară peste trăsură cu ţipete de bucurie, încât caii începură să tropăie alarmaţi. Unui observator întâmplător i s-ar fi părut că cele două familii nu se văzuseră de ani de zile, nu numai de două zile. Dar Tarleton-ii erau sociabili şi-şi iubeau vecinii, mai ales pe fetele O'Hara. De fapt, le plăceau Suellen şi Carreen. Nici o fată din tot comitatul nu o simpatiza pe Scarlett, în afară doar de proasta de Cathleen Calvert.

Vara, în comitat avea loc câte un picnic şi un bal aproape în fiecare săptămână, dar pentru cele patru fete Tarleton, cu imensa lor capacitate de distracţie, fiecare picnic şi fiecare bal părea să fi fost primul. Formau un cvartet frumos şi vesel, aşa înghesuite, cu crinolinele şi volanele revărsându-se peste marginile trăsurii şi cu umbreluţele jucând şi lovindu-se una de alta deasupra pălăriilor de pai cu boruri mari, acoperite de trandafiri şi împodobite cu panglici de catifea neagră înnodate sub bărbie. Sub pălăriile acestea se vedeau toate nuanţele de păr roşu: părul roşu pur şi simplu al lui Hetty, blondul roşcat al Camillei, arămiul Randei şi buclele roşii ca morcovul ale lui Betsy.

— Frumos grup, doamnă, zise Gerald, cavaler, oprindu-şi calul lângă trăsură. Mai au însă mult până să o întreacă pe mama lor.

Doamnei Tarleton îi jucau ochii în cap de satisfacţie; îşi muşcă buza de jos, în semn de comică aprobare, iar fetele strigară:

— Mamă, nu mai face ochi dulci, că te spunem tatei! Domnule O'Hara, niciodată nu avem succes în faţa unui bărbat frumos ca dumneata, când e mama cu noi.

Scarlett râse cu ceilalţi la aceste glume dar, ca de obicei, libertatea cu care fetele Tarleton se purtau cu mama lor o izbea în mod neplăcut. Se purtau cu ea ca şi cum ar fi fost una dintre ele şi ar fi avut şaisprezece ani. Pentru Scarlett, numai gândul că ar putea spune asemenea lucruri mamei ei îi părea un sacrilegiu. Şi totuşi – totuşi – era şi ceva plăcut în relaţiile dintre fetele Tarleton şi mama lor, şi ele o adorau, deşi o criticau, o mustrau şi o necăjeau. Nu că ar fi preferat o mamă ca doamna Tarleton în locul lui Ellen, se grăbi Scarlett să recunoască în mod cinstit, dar trebuie să fie amuzant să te joci cu mama. Ştia că însuşi gândul acesta e o lipsă de respect faţă de Ellen şi îi era ruşine de el. Şi mai ştia că astfel de gânduri nu tulburau minţile din cele patru capete acoperite de păr roşcat şi, ca întotdeauna când se simţea deosebită de vecinele ei, o cuprinse o jenă supărătoare.

Deşi mintea îi era ageră, nu era totuşi făcută pentru analiză; îşi dădea însă seama, pe jumătate conştient, că deşi fetele Tarleton erau nedisciplinate ca mânjii şi sălbatice ca iepurii, aveau totuşi o simplitate a spiritului pe care o căpătaseră prin moştenire. Şi din partea mamei lor şi din partea tatălui erau georgiene, georgiene din nordul regiunii: numai o generaţie le despărţea de pionieri. Erau sigure de ele şi de mediul lor. Ştiau din instinct ce trebuiau să facă, aşa cum ştiau şi Wilkes-ii, deşi în moduri foarte deosebite; în ele nu se năşteau conflicte ca acelea ce izbucneau în sufletul lui Scarlett, în care se amesteca sângele unei aristocrate rafinate cu vocea blândă, venită de pe coastă, cu sângele unui ţăran irlandez viclean şi primitv. Scarlett ar fi vrut s-o respecte şi s-o adore pe mama ei ca pe un idol, dar să-i şi ciufulească părul şi s-o necăjească. Ştia însă că nu putea fi decât într-un fel, sau într-altul. Era aceeaşi emoţie contradictorie care o făcea să dorească să se poarte cu bărbaţii când ca o doamnă delicată şi bine-crescută, când ca o ştrengăriţă care nu se dă în lături de la câteva sărutări.

— Ce face Ellen azi-dimineaţă? întrebă doamna Tarleton.

— Îl dă afară pe vechilul nostru şi a rămas acasă ca să controleze socotelile. Dar unde sunt soţul şi fiii dumitale?

— Au plecat de mult la Doisprezece Stejari – ca să guste punciul şi să vadă dacă e destul de tare, parcă n-ar avea timp s-o facă până mâine dimineaţă. Am să-i cer lui John Walaces să-i ţină toată noaptea, chiar dacă trebuie să-i culce în grajd. Cinci bărbaţi beţi sunt prea mult pentru mine. Până la trei, suport, dar.

Gerald o întrerupse repede, ca să schimbe vorba. Le auzea pe fetele lui chicotind în spate, amintindu-şi în ce stare se întorsese el de la picnicul Wilkes-ilor din toamna trecută.

— Şi azi, de ce nu eşti călare, doamnă Tarleton? Parcă nu-ţi stă bine fără Nellie. Eşti un adevărat stentor.

— Un stentor, incultule? exclamă doamna Tarleton, imitând accentul lui irlandez. Vrei să spui centaur; stentor înseamnă un om cu o voce ca un gong de alamă.

— Stentor sau centaur, n-are a face, răspunse Gerald fără să-i pese de greşeală. Şi glasul ţi-e ca un gong de alamă, doamnă, mai ales când chemi câinii la vânătoare.

— Vezi, mamă, zise Hetty, ţi-am spus eu că de câte ori vezi o vulpe, scoţi ţipete ca ale indienilor comanşi.

— Da, dar nu aşa de tare ca tine când îţi spală Mammy urechile, răspunse doamna Tarleton. Şi ai şaisprezece ani! întrebi de ce nu sunt călare azi? Fiindcă Nellie a fătat devreme azi-dimineaţă.

— Nu mai spune! strigă Gerald cu mare interes, cu toată pasiunea pentru cai a irlandezului strălucind în ochii lui.

Şi iar simţi Scarlett că mama ei nu se putea compara cu doamna Tarleton. Pentru Ellen, nici iepele nici vacile nu fătau. De fapt aproape că nici găinile nu se ouau. Ellen se făcea că nu ştie lucrurile astea. Doamna Tarleton nu avea însă asemenea reticenţe.

— O iepşoară?

— Nu, un mânz mititel cu picioare lungi de aproape doi metri. Trebuie să vii să-l vezi, domnule O'Hara. E un adevărat cal Tarleton, roşu ca buclele lui Hetty.

— Şi chiar seamănă cu Hetty, zise Camilla, care dispăru imediat ţipând într-un vârtej de fuste, pantalonaşi şi pălării, când Hetty, care avea de fapt faţa lunguiaţă, începu s-o ciupească.

— Mânzoaicele mele au mâncat cam prea mult ovăz azi-dimineaţă, zise doamna Tarleton. Nu mai contenesc cu sporovăială de când au auzit vestea despre Ashley şi mica lui verişoară din Atlanta. Cum o cheamă? Melanie? E drăguţă, mititica, dar nu-mi pot niciodată aminti nici chipul, nici numele ei. Bucătăreasa noastră e soţia majordomului Wilkes-ilor, care a adus aseară vestea că la bal se va anunţa logodna, şi bucătăreasa ne-a spus-o de dimineaţă. Fetele sunt foarte emoţionate, deşi nu văd de ce. Toată lumea ştia de mult că Ashley se va căsători cu ea, dacă nu va lua pe una din verişoarele lui din familia Burr de la Macon. Întocmai cum Honey Wilkes are să se mărite cu Charles, fratele Melaniei. Spune-mi, domnule O'Hara, este oare interzis ca un Wilkes să se căsătorească cu cineva în afară de familia lui? Fiindcă dacă.

Scarlett nu auzi celelalte cuvinte glumeţe. O clipă, crezu că soarele s-a ascuns după un nor rece, lăsând lumea în umbră şi luând toată culoarea. Frunzişul verde proaspăt păru palid, tufişurile de corn spălăcite, iar merii pădureţi înfloriţi, atât de trandafirii cu o clipă înainte, acum păreau veştejiţi şi mohorâţi. Scarlett îşi înfipse degetele în pernele trăsurii şi umbreluţa îi tremură un pic. Una era să ştii că Ashley era logodit, şi alta să auzi pe alţii vorbind de asta ca de un lucru firesc. Pe urmă curajul îi reveni, soarele răsări din nou şi peisajul începu iarăşi să strălucească. Ştia că Ashley o iubea. Era un lucru neîndoielnic. Şi zâmbi gândindu-se ce mirată va fi doamna Tarleton când diseară nu se va anunţa nici o logodnă, ce mirată va fi când va auzi de o răpire. Şi va povesti vecinelor ce şireată e Scarlett, cum a auzit-o vorbind de Melanie când tot timpul ştia că ea şi Ashley. Făcu gropiţe surâzând gândurilor ei, şi Hetty, cate se uitase la ea să vadă ce efect aveau cuvintele mamei ei, se rezemă de fundul trăsurii, încruntându-se intrigată.

— Poţi să spui ce vrei, domnule O'Hara, zicea doamna Tarleton categoric, dar e rău să se căsătorească verii între ei. E destul de rău că Ashley se căsătoreşte cu fata Hamilton-ilor, dar şi Honey să se mărite cu Charles Hamilton, tânărul acela palid.

— Honey n-are să găsească pe altcineva dacă nu se mărită cu Charles, zise Randa, crudă şi sigură pe succesele ei. Alt curtezan n-a avut în afară de el, şi deşi sunt logodiţi, nici el nu pare prea amorezat de ea. Scarlett, îţi aminteşti cum se ţinea după tine, anul trecut de Crăciun.

— Nu fi răutăcioasă, domnişoară, zise mama ei. Verii nu trebuie să se căsătorească între ei chiar dacă sunt doar veri de-al doilea. Asta slăbeşte rasa. Nu e ca la cai. Poţi să încrucişezi o iapă cu fratele ei sau un cal cu fiica lui dacă le cunoşti rasa, dar la oameni nu merge. Poate că dă indivizi interesanţi, dar fără vlagă. Dumneata.

— Nu, doamnă, n-ai dreptate. Există oare oameni mai reuşiţi ca cei din familia Wilkes-ilor? Şi s-au căsătorit între ei de când lumea.

— Şi e timpul să înceteze fiindcă au început să se vadă efectele rele. O, nu atât la Ashley, fiindcă e frumos, diavolul, deşi chiar el. Dar fetele acelea două spălăcite, săracele! Drăguţe, fireşte, dar spălăcite. Şi gândeşte-te la domnişoara Melanie. Slabă ca un ţâr şi delicată de o suflă vântul şi fără nerv deloc. Nici un pic de personalitate. "Nu, doamnă!", "Da, doamnă!" Atâta ştie să spună. Mă înţelegi. Neamul acela are nevoie de sânge proaspăt, sânge viguros, ca al roşcovanelor mele sau al lui Scarlett a dumitale. Să nu interpretezi greşit ce-ţi spun. Wilkes-ii sunt oameni bine în felul lor, şi ştii că-mi plac; dar fii sincer! Sunt prea rafinaţi şi prea delicaţi, nu-i aşa? Merg bine pe un drum bun şi uscat, dar – nu uita cuvintele mele! – nu cred că ar putea ţine mult pe un drum noroios. Şi-au pierdut toată vlaga şi, dacă ar apare un pericol, nu cred că l-ar putea înfrunta. Rasă de vreme bună. Prefer un cal mare care să poată alerga pe orice vreme! Şi căsătoriile între ei i-au făcut să se deosebească de ceilalţi de pe-aici. Toată ziua cântă la pian sau îşi vâră capul într-o carte. Cred că Ashley ar prefera să citească, în loc să vâneze. Da, zău o cred, domnule O'Hara! Şi uită-te ce oase au. Prea subţiri. Ar avea nevoie de o încrucişare cu o rasă viguroasă.

— Hm, hm, zise Gerald, dându-şi brusc seama cu un sentiment de vinovăţie că această convorbire, deşi interesantă şi potrivită pentru el, n-ar părea la fel lui Ellen.

De fapt, ştia că s-ar supăra dacă ar afla că fiicele ei au auzit o conversaţie atât de liberă. Ca de obicei doamna Tarleton nu ţinea seama de nimic când vorbea de subiectul ei favorit, înmulţirea, fie la cai, fie la oameni.

— Ştiu ce spun, fiindcă am avut un văr şi o verişoară care s-au luat şi, îţi dau cuvântul meu de onoare, copiii lor au ieşit cu ochii bulbucaţi ca nişte broscoi, sărmanii. Şi când ai mei au vrut să mă mărite cu un văr de-al doilea, am refuzat. Le-am zis: "Nu, mamă, asta nu. Toţi copiii mei ar avea noduri la picioare şi tignafes." Mama a leşinat când a auzit de noduri, dar am rămas neclintită şi bunica m-a susţinut. Vezi, şi ea se pricepea la înmulţirea cailor şi a zis că am dreptate. Şi m-a ajutat să fug cu domnul Tarleton. Poftim acum ce copii am! Mari şi sănătoşi şi nu e niciunul bolnăvicios sau pirpiriu printre ei, deşi Boyd n-are decât un metru şaptezeci şi cinci. Iar Wilkes-ii.

— Nu că vreau să schimb vorba, doamnă. o întrerupse Gerald repede.

Observase privirea mirată a lui Carreen şi curiozitatea avidă întipărită pe faţa lui Suellen şi se temea că fetele ar putea pune lui Ellen întrebări jenante care ar da de gol lipsa lui de grijă; Scarlett, după câte vedea cu plăcere, părea că se gândeşte la alte lucruri, aşa cum îi şedea bine unei doamne. Hetty Tarleton îl scăpă din încurcătură

— Doamne, mamă, hai să mergem! strigă ea nerăbdătoare. Soarele mă prăjeşte şi aud cum pistruii au început să-mi iasă pe gât.

— O clipă, doamnă, zise Gerald. Ce-ai hotărât cu vânzarea cailor pentru trupă? Războiul poate izbucni în fiecare clipă şi băieţii ar vrea să se hotărască. E o trupă din comitatul Clayton şi vrem cai din comitatul Clayton. Dar dumneata, fiinţă încăpăţânată, refuzi să ne vinzi frumoasele dumitale animale.

— Poate că n-are să fie război, încercă să-l liniştească doamna Tarleton, cu mintea încă la ciudatele obiceiuri legate de căsătorie în familia Wilkes.

— Dar bine, doamnă, nu poţi.

— Mamă, o întrerupse din nou Hetty, nu poţi discuta cu domnul O'Hara tot aşa de bine despre cai şi la Doisprezece Stejari?

— Ai dreptate, domnişoară Hetty, zise Gerald. Nu vă mai reţin decât o clipă. Ajungem la Doisprezece Stejari în puţin timp şi toţi bărbaţii, şi tineri şi bătrâni, vor dori să afle ce se întâmplă cu caii. Şi mi se rupe inima când văd o cucoană frumoasă ca mama voastră atât de zgârcită când e vorba de caii ei. Unde ţi-e patriotismul, doamnă Tarleton? Confederaţia nu înseamnă nimic pentru dumneata?

— Mamă, strigă mica Betsy. Randa s-a aşezat pe rochia mea şi mi-o mototoleşte.

— Atunci, împinge-o pe Randa, Betsy, şi taci din gură. Acum ascultă-mă, Gerald O'Hara, răspunse ea şi ochii începură să-i arunce fulgere. Nu-mi vorbi mie de Confederaţie! Mi se pare că pentru mine ea înseamnă cel puţin cât şi pentru dumneata, când am patru băieţi în armată şi dumneata n-ai niciunul. Băieţii mei ştiu însă să se păzească, şi caii nu ştiu. Aş da bucuros caii gratis, dacă aş şti că vor fi călăriţi de oameni pe care-i cunosc, de gentlemeni obişnuiţi cu cai pur-sânge. N-aş şovăi un minut. Dar să las frumuseţile mele de cai la cheremul unor pădurari şi ţărani obişnuiţi să călărească pe măgari! Nu, domnule, nu! Aş avea coşmaruri gândindu-mă cum îi rod şeile şi cum nu sunt îngrijiţi bine. Crezi că aş lăsa nişte dobitoci nepricepuţi să călărească pe caii mei dragi, cu boturile lor atât de simţitoare, ca să-i umple de sânge şi să-i frângă în bătăi? Mi se încreţeşte carnea de pe acum numai la gândul ăsta. Nu, domnule O'Hara, e frumos din partea dumitale că-mi ceri caii, dar mai bine du-te la Atlanta şi cumpără mârţoage bătrâne pentru ţărănoii dumitale, care tot n-or să observe deosebirea.

— Mamă, hai să mergem, zise Camilla, alăturându-se corului nerăbdător. Ştii bine că tot o să le dai caii tăi iubiţi. Când tata şi băieţii vor începe să-ţi spună: "Confederaţia are nevoie de ei", ai să plângi şi-ai să-i dai.

Doamna Tarleton zâmbi şi scutură hăţurile.

— Ba asta n-am s-o fac, zise ea, atingând uşor caii cu biciul.

Trăsura porni iute.

— Minunată femeie, zise Gerald, punându-şi pălăria pe cap şi luându-şi locul lângă trăsură. Mână, Toby! O s-o convingem noi să ne dea caii. Sigur, are dreptate. Un bărbat care nu e un gentleman n-ar trebui să călărească. Ar trebui să meargă la infanterie. Păcat însă că nu sunt destui fii de plantatori în tot comitatul ca să formeze o trupă completă. Ce-ai zis, pisicuţa mea?

— Tată, te rog, mergi sau înaintea sau în urma noastră. Stârneşti atâta praf că ne înecăm, zise Scarlett, care simţea că nu mai poate îndura conversaţia.

O distrăgea de la gândurile ei şi dorea foarte mult să-şi aşeze şi gândurile şi faţa înainte de-a ajunge la Doisprezece Stejari.

Ascultător, Gerald dădu pinteni calului şi porni într-un nor roşu de praf după trăsura Tarleton-ilor, ca să-şi poată continua conversaţia despre cai.