Capitolul VI.

Trăsura trecu râul şi sui dealul. Chiar înainte de a zări casa de la Doisprezece Stejari, Scarlett văzu o ceaţă de fum atârnând leneş deasupra copacilor înalţi şi simţi savuroasele arome amestecate, de lemn ars şi de carne friptă.

Focurile picnicului care, din ajun, ardeau încet, acum nu mai erau decât nişte gropi pline de jăratic, deasupra cărora se învârteau frigările din care zeama se scurgea sfârâind pe cărbuni. Scarlett ştia că mirosurile aduse de adierea vântului veneau dinspre păduricea de stejari din spatele casei celei mari. John Wilkes dădea întotdeauna picnicurile acolo, pe povârnişul care ducea spre grădina de trandafiri; era un loc plăcut şi umbrit, mult mai plăcut decât locul unde dădeau picnicuri Calvert-ii. Doamnei Calvert nu-i plăcea mâncarea ce se servea la picnic şi susţinea că mirosurile rămâneau zile întregi în casă, aşa că musafirii ei se înăbuşeau de căldură, într-un loc fără umbră, la cinci sute de metri de casă. Dar John Wilkes, cunoscut în tot statul pentru ospitalitatea lui, ştia într-adevăr cum să organizeze un picnic.

Mesele lungi, susţinute de căpriori, acoperite cu cele mai fine feţe de masă pe care le aveau Wilkes-ii, se aflau acolo unde umbra era mai deasă, cu bănci fără speteze înşirate pe amândouă părţile; pentru cei ce nu voiau să şadă pe bănci, fuseseră aduse scaune, taburete capitonate şi perne, care se vedeau acum risipite în tot luminişul. La o distanţă destul de mare ca fumul să nu supere pe musafiri, erau focurile cele mari unde se frigeau cărnurile, şi tăvile din care ieşea mirosul de sos şi de friptură. Domnul Wilkes avea întotdeauna cel puţin o duzină de negri care alergau încoace şi încolo cu tăvi pentru a servi pe musafiri. În dosul hambarelor mai era un foc, unde servitorii, vizitiii şi servitoarele musafirilor îşi pregăteau banchetul lor de plăcinte, ignami şi maţe de porc, acest fel de mâncare atât de plăcut negrilor, iar când era sezonul, pepeni verzi la discreţie.

Cu nările fremătânde, Scarlett, lacomă, aspiră mirosul cărnii de porc proaspete, bine fripte, şi nădăjdui că-i va fi foame atunci când va fi gata. Acum era atât de sătulă şi atât de strânsă în corset, încât în fiecare clipă îi era teamă să nu râgâie. Ar fi fost o nenorocire, fiindcă numai domnii bătrâni şi doamnele foarte bătrâne puteau râgâi fără teamă de a fi desconsideraţi.

Trăsura ajunse sus şi, în faţa ochilor lui Scarlett, se desfăşură vederea casei albe – perfectă, simetrică, cu coloane înalte, verande largi şi acoperişul jos; era frumoasă, cum e frumoasă o femeie care e atât de sigură de farmecul ei, încât poate fi mărinimoasă şi amabilă cu toată lumea. Scarlett iubea Doisprezece Stejari mai mult chiar decât Tara, pentru frumuseţea ei impunătoare şi demnitatea discretă, pe care casa lui Gerald n-o avea.

Aleea, care făcea o curbă largă, era plină de cai de călărie, de trăsuri şi de musafiri care coborau şi îşi salutau prietenii. Negrii zâmbitori, enervaţi ca întotdeauna când se dădea o petrecere, duceau animalele la grajd să-i deshame sau să scoată şeile. Stoluri de copii, negri şi albi, alergau ţipând pe peluza verde, jucându-se sau lăudându-se ce mult vor mânca. Holul cel larg care străbătea toată casa roia de oameni. Când trăsura lui Gerald O'Hara trase în faţa scării din faţă, Scarlett văzu fete în crinoline, uşoare ca fluturii, ţinându-se de mijloc şi coborând sau urcând scările spre catul de sus; se opreau să se rezeme de delicata balustradă a scărilor, râdeau şi vorbeau cu tinerii de jos din hol.

Prin ferestrele larg deschise, zări în salon doamnele mai în vârstă, serioase, îmbrăcate în rochii de mătase în culori închise, făcându-şi vânt cu evantaiele, vorbind de copii, de boli şi de căsătorii. Tom, majordomul Wilkes-ilor, trecea repede prin odăi cu o tavă de argint în mână; saluta şi surâdea oferind pahare înalte tinerilor îmbrăcaţi în pantaloni cenuşii sau bej şi cămăşi fine cu volane.

Veranda însorită din faţă era plină de lume. "Tot comitatul e aici!" gândi Scarlett. Cei patru băieţi Tarleton şi tatăl lor se rezemau de coloanele înalte; gemenii Stuart şi Brent, alături, nedespărţiţi ca de obicei, Boyd şi Tom cu tatăl lor, James Tarleton. Domnul Calvert şedea aproape de soţia lui yankee care, chiar după cincisprezece ani petrecuţi în Georgia, părea tot străină. Toţi erau politicoşi şi amabili cu ea fiindcă o compătimeau, dar nimeni nu putea uita că, pe lângă marele ei cusur de a fi yankee, fusese guvernanta copiilor domnului Calvert. Cei doi tineri Calvert, Raiford şi Cade, erau acolo împreună cu blonda şi eleganta lor soră Cathleen şi îl tachinau pe Joe Fontaine, un brunet frumos, şi pe drăguţa lui logodnică, Sally Munroe. Alex şi Tony Fontaâne îi şopteau ceva la ureche drăgălaşei Dimity Munroe, făcând-o să râdă cu poftă. Erau acolo familii venite tocmai de la Lovejoy, la zece mile depărtare, şi de la Fayetteville şi Jonesboro, şi câteva chiar de la Atlanta şi Macon. Casa părea că trosneşte de atâta lume şi un neîncetat murmur de glasuri, de râsete şi de chicoteli ascuţite de femei creştea şi descreştea încontinuu.

Pe treptele din faţă se afla John Wilkes, cu părul lui argintiu, şi cu statura foarte dreaptă, radiind farmecul potolit şi o ospitalitate tot atât de caldă şi blândă ca soarele de vară din Georgia. Lângă el, Honey1 Wilkes, poreclită astfel fiindcă aşa se adresa tuturor, fără deosebire, de la tatăl ei până la muncitorii de pe plantaţie, se sucea, se răsucea şi râdea pe înfundate salutându-i pe musafirii ce soseau.

—

1 Apelativ de afecţiune, având aproximativ sensul de drag.

—

Dorinţa vădită a lui Honey de a place tuturor bărbaţilor contrasta puternic cu demnitatea tatălui ei. Scarlett se gândi că poate doamna Tarleton avea dreptate. Era cert că, în familia Wilkes, bărbaţii erau mai frumoşi decât femeile. Genele aurii şi dese care mărgineau ochii cenuşii ai lui John Wilkes şi ai lui Ashley erau rare şi decolorate la Honey şi la sora ei, India. Honey avea o ciudată privire de iepure, iar pentru India nu exista cuvânt mai potrivit decât ştearsă.

India nu se vedea nicăieri; Scarlett ştia însă că e probabil în bucătărie, dând slugilor ultimele instrucţiuni. "Sărmana India", se gândi Scarlett; "are atâta treabă cu gospodăria de când a murit mama ei, încât n-a avut alt adorator în afară de Stuart Tarleton, şi nu e vina mea dacă îi par mai frumoasă ca dânsa."

John Wilkes coborî scările ca să-i ofere lui Scarlett braţul. În timp ce se dădea jos din trăsură, Scarlett o văzu pe Suellen zâmbind afectat şi înţelese că-l zărise pe Frank Kennedy în mulţime.

"Ce idee să-ţi alegi un asemenea adorator! Parcă e o fată bătrână îmbrăcată bărbăteşte", gândi ea dispreţuitoare, punând piciorul jos şi mulţumindu-i lui John Wilkes cu un surâs.

Frank Kennedy venea repede spre trăsură ca s-o ajute pe Suellen, care se umfla atâta în pene de mândrie încât Scarlett ar fi vrut să-i tragă o palmă. Degeaba avea Frank Kennedy mai mult pământ ca oricare altul din comitat, şi degeaba avea o inimă bună; aceste calităţi îşi pierdeau orice valoare când te gândeai că împlinise patruzeci de ani, că era mărunt şi fricos, că avea o bărbuţă rară şi roşcată şi apucături de fată bătrână. Totuşi, amintindu-şi de planul ei, Scarlett îşi ascunse dispreţul şi-i aruncă un surâs atât de strălucitor, încât acesta se opri brusc, cu braţul întins spre Suellen, şi se holbă la ea plăcut surprins.

Ochii lui Scarlett cutreierau prin mulţime căutându-l pe Ashley, chiar în timpul când conversa cu John Wilkes; nu era însă pe verandă. Vreo zece glasuri o salutară, şi Stuart şi Brent Tarleton se apropiară. Fetele Munroe năvăliră spre ea, lăudându-i rochia, şi în curând fu centrul unui cerc în care fiecare vorbea mai tare ca celălalt ca să poată fi auzit în tot acest zgomot. Dar unde, era Ashley? Şi Melanie, şi Charles? Încerca să nu fie observată pe când cerceta cu privirea grupul ce discuta vesel în hol.

În timp ce vorbea, râdea şi arunca priviri ascuţite în casă şi în curte, ochii i se opriră asupra unui străin, care stătea singur în hol; se uita fix la ea cu o privire rece şi obraznică, care o făcu să simtă plăcerea pe care o simte orice femeie când a atras un bărbat, dar îi dădu şi senzaţia jenantă că rochia ei era prea decoltată în faţă. Părea destul de bătrân, de cel puţin treizeci şi cinci de ani. Era un bărbat înalt şi voinic. Scarlett se gândi că nu văzuse niciodată un bărbat cu umeri atât de laţi şi de musculoşi; era aproape prea voinic ca să pară un om de lume. Când privirile li se întâlniră, el surâse arătându-şi dinţii albi ca de fiară, sub o mustaţă neagră tăiată scurt. Avea tenul oacheş, aproape ca al unui pirat, şi ochii îi erau negri şi îndrăzneţi tot ca ai unui pirat când se uită la o corabie pe care vrea s-o cucerească sau la o fată tânără pe care vrea s-o răpească. Îi surâdea cu atâta îndrăzneală şi gura lui se strâmba cu atâta umor cinic, încât Scarlett fu uluită. Îşi dădea seama că ar fi trebuit să se simtă jignită de o astfel de privire şi era necăjită pe ea însăşi că nu se simţea jignită. Nu ştia cine e bărbatul, dar faţa lui arăta că era de neam bun. Se vedea după nasul subţire şi vulturesc, după buzele roşii şi pline, după fruntea lată şi ochii aşezaţi departe unul de altul.

Îşi feri ochii de privirea lui, fără să răspundă la surâs, în timp ce bărbatul se întoarse când cineva strigă: " Rhett! Rhett Butler! Vino încoace! Vreau să te prezint fetei cu inima cea mai crudă din toată Georgia."

Rhett Butler? Numele i se părea cunoscut, legat oarecum de amintirea unei afaceri scandaloase şi nostime; mintea ei era însă ocupată cu Ashley şi nu o interesa acest Butler.

— Trebuie să mă duc să-mi aşez părul, zise ea lui Stuart şi lui Brent care încercau s-o despartă de lume. Aşteptaţi-mă; nu care cumva să fugiţi cu altă fată, că mă supăr foc.

Scarlett îşi dădea seama că azi va avea de furcă cu Stuart dacă va mai cocheta cu altul. Băuse şi avea o expresie arogantă şi belicoasă care – Scarlett o ştia din experienţă – prevestea a rău. Se opri în hol ca să schimbe câteva cuvinte cu nişte prieteni şi s-o salute pe India, care tocmai venea din spatele casei cu părul în dezordine şi mici broboane de năduşeală pe frunte. Sărmana India! Era destul de rău să ai păr şi gene spălăcite şi o bărbie scoasă în afară, semnul unei firi încăpăţânate, dar să mai ai douăzeci de ani şi să fii fată bătrână pe deasupra! Scarlett se întreba dacă India o ura fiindcă i-l luase pe Stuart. Multă vreme spunea că e tot îndrăgostită de el, dar era greu să ştii ce gândeşte un Wilkes. Dacă o ura, nu o arăta deloc; se purta cu Scarlett cu aceeaşi curtenie puţin distantă cu care se purtase întotdeauna.

Scarlett îi vorbi amabil şi apoi începu să suie scara cea largă. În timpul acesta, din urmă o chemă un glas sfios şi, când se întoarse, îl văzu pe Charles Hamilton. Era un băiat drăguţ; părul castaniu făcea cârlionţi pe fruntea-i palidă şi ochii căprui erau sinceri şi blânzi ca ai unui câine ciobănesc. Era elegant, cu pantalonii de culoarea muştarului, haina neagră, cămaşa cu cerculeţe şi cravata neagră, bogată, foarte la modă. Chipul i se acoperi de o uşoară roşeaţă, fiindcă era foarte timid cu fetele. Ca majoritatea bărbaţilor timizi, admira fetele vioaie şi sigure de ele, cum era Scarlett. Până acum Scarlett nu-i arătase mai mult decât o politeţe de comandă, aşa că acum rămase uluit văzând surâsul cu care îl întâmpină şi cele două mâini întinse spre el.

— O, Charles, dumneata erai? Te pomeneşti că ai venit tocmai din Atlanta ca să-mi zdrobeşti biata inimioară!

Charles, ţinându-i mâinile mici şi calde în ale lui, începu să se bâlbâie de emoţie, cu ochii aţintiţi în ochii ei scânteietori. Niciodată nu-i vorbise aşa vreo fată, deşi cu alţi băieţi ştia că se întâmplă. Nu ştia de ce fetele se purtau cu el ca faţă de un frate mai mic, cu blândeţe, fără să-l tachineze niciodată. Ar fi vrut ca fetele să flirteze şi să glumească cu el, aşa cum făceau cu băieţi mai puţin frumoşi şi mai puţin înzestraţi de soartă ca el. Dar, în puţinele ocazii în care lucrul acesta se întâmplă, niciodată nu-i venea în minte ce să spună şi îi era ruşine de muţenia lui. Pe urmă stătea treaz noaptea în pat şi se gândea la toate lucrurile fermecătoare pe care le-ar fi putut spune. Rareori însă mai avea ocazia să-şi plaseze complimentele, fiindcă după una sau două încercări fetele îl părăseau.

Chiar cu Honey, cu care exista o înţelegere tacită că se vor căsători la toamnă când el va ajunge major, rămânea tăcut şi rezervat. Uneori avea senzaţia neplăcută că cochetăriile şi atitudinea lui Honey faţă de el nu-i făceau nici o cinste; Honey era atât de nebună după băieţi, încât s-ar fi purtat la fel cu orice bărbat care i-ar fi dat prilejul. Charles nu era încântat la gândul că se va căsători cu ea, fiindcă nu trezea în el niciuna din emoţiile unui adevărat îndrăgostit, aşa cum reieşea din cărţi. Dorise întotdeauna să fie iubit de o fiinţă minunată, pătimaşă şi îndrăzneaţă. Şi iată că Scarlett O'Hara îi reproşa, în glumă, că-i zdrobea inima.

Încercă să găsească ceva de spus, dar nu izbuti, şi în sinea lui îi fu recunoscător că întreţinea singură conversaţia, scăpându-l de necesitatea de a răspunde. Era prea frumos ca să fie adevărat.

— Acum, să mă aştepţi chiar aici până mă întorc; vreau să iau masa cu dumneata. Şi să nu te apuci să faci curte altor fete, fiindcă să ştii că sunt foarte geloasă.

Acestea fură cuvintele rostite de gura roşie cu gropiţe, în timp ce genele negre se coborau cu modestie peste ochii verzi.

— Nu, reuşi el în sfârşit să răspundă, fără să-i treacă măcar prin minte că pentru Scarlett părea ca un viţel dus la tăiere.

Lovindu-l uşurel peste braţ cu evantaiul închis, porni să suie scările, când ochii ei se opriră din nou asupra omului numit Rhett Butler, care stătea la câţiva paşi de Charles. Era vădit că auzise toată conversaţia, fiindcă se uita la ea cu o expresie de motan şiret, iar ochii o măsurau cu o privire complet lipsită de deferenţa cu care era obişnuită.

"Drace!" îşi zise Scarlett indignată, împrumutând înjurătura preferată a lui Gerald. "Parcă. parcă ar şti cum arăt fără cămaşă!"

Şi, cu capul drept, sui scările.

În odaia de culcare unde fuseseră aduse rochiile, o găsi pe Cathleen Calvert gătindu-se în faţa oglinzii şi muşcându-şi buzele ca să le facă să pară mai roşii. Purta trandafiri la cingătoare care se potriveau cu obrajii ei, iar ochii ei ca albăstrelele jucau de veselie.

— Cathleen, zise Scarlett, încercând să-şi ridice puţin corsajul, cine e omul acela urâcios care se numeşte Butler?

— Nu ştii, dragă? şopti Cathleen, uitându-se pe furiş în odaia vecină unde flecăreau Dilcey şi doica fetelor. Îmi închipui că domnului Wilkes nu-i face plăcere că e aici; – era însă în vizită la domnul Kennedy, la Jonesboro – ceva în legătură cu cumpărarea bumbacului – şi domnul Kennedy l-a adus cu el. Nu putea să plece şi să-l lase acolo singur.

— Dar ce-i cu el?

— Dragă, nu-l primeşte nimeni!

— Nu, zău?

— Nu.

Scarlett tăcu şi reflectă. Era prima oară când se găsea sub acelaşi acoperiş cu cineva care nu era primit nicăieri. I se păru pasionant.

— Ce-a făcut?

— O, Scarlett, are o reputaţie îngrozitoare. Îl cheamă Rhett Butler şi e din Charleston şi familia lui e dintre cele mai bune de-acolo, dar niciunul din ei nu mai vorbeşte cu el. Caro Rhett mi-a povestit totul vara trecută. Nu e rudă cu familia ei, dar îl cunoaşte bine. A fost dat afară de la West Point. Închipuie-ţi! Şi pentru lucruri prea urâte ca să le ştie Caro. Şi-apoi, a fost o întâmplare cu o fată pe care n-a luat-o de nevastă.

— Hai, spune-mi-o.

— Scumpa mea, cum se face că nu ştii nimic? Caro mi-a povestit totul vara trecută şi mama ei ar muri dacă ar afla că ea ştie. Domnul Butler ăsta a dus-o la plimbare cu trăsura pe o fată din Charleston. N-am aflat niciodată exact cine era, dar am eu bănuielile mele. Nu era prea cuminte, fiindcă altfel nu s-ar fi dus la plimbare cu el pe înserate şi fără o însoţitoare. Şi, dragă, nu s-au întors aproape toată noaptea şi au venit acasă pe jos, spunând că s-a nărăvit călii, a sfărâmat trăsura şi că s-au rătăcit prin pădure. Şi, ia ghiceşte ce.

— Nu pot. Spune-mi, zise Scarlett cu însufleţire, crezând că are să audă ceva groaznic.

— A doua zi a refuzat s-o ia de soţie!

— O, zise Scarlett dezamăgită.

— A zis că nu. ăă. că nu-i făcuse nimic şi nu înţelegea de ce trebuia s-o ia. Şi, fireşte, fratele ei l-a provocat la duel şi domnul Butler a zis că preferă să fie împuşcat decât să se însoare cu o proastă. S-au bătut în duel şi domnul Butler l-a împuşcat pe fratele fetei; acesta a murit şi domnul Butler a trebuit să plece din Charleston, unde nimeni nu-l mai primeşte.

Cathleen sfârşi triumfătoare povestirea tocmai la timp, fiindcă Dilcey intră în odaie să controleze toaleta lui Scarlett.

— A avut un copil? şopti Scarlett în urechea lui Cathleen.

Cathleen clătină din cap energic.

— Totuşi a fost compromisă, şuieră ea printre dinţi.

"Ce rău îmi pare că Ashley nu m-a compromis", se gândi Scarlett deodată. "E prea cavaler ca să nu mă ia de soţie după aceea."

Îşi dădea însă vag seama că îl respecta pe Rhett Butler fiindcă refuzase să se căsătorească cu o proastă.

Scarlett şedea pe un divan de palisandru, sub umbra unui stejar uriaş, în dosul casei. Volanele şi volănaşele rochiei făceau o adevărată spumă împrejurul ei şi-i descopereau sandalele de marochin verde, atât cât se cuvenea să o facă o fată bine-crescută fără să se compromită. În mână ţinea o farfurie pe care abia o atinsese şi era înconjurată de şapte cavaleri. Picnicul era în toi şi văzduhul cald era plin de râsete şi conversaţii, de clinchetul tacâmurilor de argint şi de mirosul greu şi aromitor al fripturilor şi sosurilor picante. Din când în când, vântul îşi schimba direcţia, aducând puţin din fumul ce se înălţa din gropile cu jăratic. Doamnele se prefăceau că le face rău şi ţipau, agitându-şi evantaiele din frunze de palmier.

Cele mai multe dintre fetele tinere erau aşezate împreună cu cavalerii lor pe băncile lungi din faţa meselor. Scarlett însă îşi dăduse seama că, în astfel de condiţii, o fată n-ar putea avea decât doi cavaleri împrejurul ei, unul la dreapta şi unul la stânga, şi se hotărâse să şadă deoparte ca să poată aduna cât mai mulţi bărbaţi împrejurul ei.

Femeile măritate şedeau sub umbrar; rochiile lor de culori închise aduceau o notă gravă în mijlocul veseliei şi al culorilor vii. Întotdeauna femeile măritate, oricare le-ar fi fost vârsta, se aşezau împreună, departe de fetele tinere cu ochi strălucitori, departe de cavaleri şi de râsete, fiindcă în Sud nu se cuvenea ca o femeie măritată să fie cochetă. Începând cu bunica Fontaine care, profitând de privilegiul vârstei, râgâia fără să-i pese, până la Alice Munroe cea de şaptesprezece ani, care se lupta cu greţurile primei sarcini, toate discutau nesfârşite probleme în legătură cu copiii şi naşterile, care făceau ca aceste adunări să fie şi plăcute şi instructive.

Aruncându-le priviri dispreţuitoare, Scarlett se gândi că par un cârd de ciori grase. Femeile măritate nu se distrau niciodată. Nici prin minte nu-i trecea ca, după ce se va mărita cu Ashley, să fie automat surghiunită sub umbrare şi în saloane, printre matroane serioase, îmbrăcate auster în mătase de culori închise, şi să fie tot atât de gravă şi de neinteresantă şi să nu ia parte la jocuri şi la nebunii. Ca cele mai multe dintre fete, imaginaţia ei o ducea doar până la altar, şi nu mai departe. De altfel, acum era prea nefericită ca să poată face teorii.

Cu privirea aţintită în farfurie, ronţăia dintr-un biscuit cu graţie şi totală lipsă de poftă, care i-ar fi adus felicitări din partea lui Mammy. Cu toate că avea mai mulţi curtezani decât îi trebuia, nu fusese niciodată mai nefericită. Fără să înţeleagă de ce, planurile ei de ieri seară, cel puţin în ceea ce îl privea pe Ashley, nu reuşiseră deloc.

Atrăsese în jurul ei o mulţime de admiratori, dar nu pe Ashley; acum toate temerile din după-amiaza de ieri îi năvăleau înapoi în suflet, făcând ca inima să-i bată când repede, când încet, iar obrajii să se îmbujoreze ori să pălească.

Ashley nu încercase să vină în cercul din jurul ei; de fapt, nu schimbase nici un cuvânt singură cu el de când sosise, nici nu-i vorbise de când se salutaseră. Ieşise înaintea ei ca să-i ureze bun sosit când venise în grădina din dos, dar Melanie era la braţul lui, Melanie care abia-i venea până la umăr.

Era o fată mică şi plăpândă, care îţi făcea impresia unei fetiţe deghizate cu enorma crinolină a mamei ei, şi această iluzie era mărită de privirea sfioasă aproape speriată din ochii ei căprui prea mari. Avea părul negru şi buclat, care era însă atât de strâns ţinut de o reţea, încât nici un cârlionţ nu scăpa din ea şi această masă de păr întunecat, cu unghiul pe care-l desena pe frunte, îi accentua forma ovală a obrazului. Cu umerii obrajilor prea îndepărtaţi şi cu bărbia prea ascuţită, avea un chip drăgălaş şi sfios, dar nu era frumoasă şi nu ştia să folosească şiretlicurile feminine ca să-şi ascundă lipsa de frumuseţe. Părea simplă ca pământul, bună ca pâinea caldă şi limpede ca apa de izvor – şi aşa şi era de fapt. Cu toată lipsa de frumuseţe şi cu toată statura ei mică, mişcările îi erau pline de o demnitate calmă, care erau ciudat de impresionante şi o făceau să pară mai mare de şaptesprezece ani.

Rochia de organdi cenuşie, cu cordonul de satin roşu aprins, ascundea cu volanele şi creţurile ei corpul nedezvoltat de copil, iar pălăria galbenă cu panglicile lungi şi roşii făcea să-i strălucească pielea albă. Cerceii grei, cu franjurile lor lungi de aur, atârnau din buclele cuminţi ale părului, legănându-se aproape de ochii căprui, care aveau luciul liniştit al unui lac în timpul iernii, când prin apa limpede se văd strălucind frunzele ruginii.

Melanie o salutase pe Scarlett, zâmbindu-i cu timidă simpatie, spunându-i ce frumoasă e rochia ei verde, dar lui Scarlett îi venise greu să-i răspundă politicos, atât de mult ar fi dorit să fie singură cu Ashley. De atunci Ashley şezuse pe un scăunel la picioarele Melaniei, ceva mai departe de ceilalţi musafiri, şi îi vorbise încet, surâzând cu surâsul liniştit care-i plăcea atât de mult lui Scarlett. Sub surâsul lui, o mică flacără se aprinsese în ochii Melaniei, şi culmea era că acum chiar şi Scarlett trebuia să admită că era aproape frumoasă. Privindu-l pe Ashley, chipul Melaniei se lumina ca de un foc lăuntric, pentru că niciodată o inimă iubitoare nu s-a reflectat mai bine pe un chip decât se reflecta acum pe chipul Melaniei.

Scarlett încerca să-şi deslipească ochii de pe ei, dar nu putea, şi după fiecare asemenea încercare devenea şi mai veselă cu cavalerii ei; râdea, spunea lucruri îndrăzneţe, îi tachina, dădea din cap la complimentele lor ca să i se legene cerceii. Repeta de mai multe ori cuvântul "fleacuri", susţinea că ceea ce spuneau ei nu era adevărat şi se jura că nu va crede niciodată ce-i vor spune bărbaţii. Totuşi, Ashley nu părea că se uită la ea. Se uita numai la Melanie, şi Melanie se uita la el cu o expresie care arăta tuturor că îi aparţine.

Aşa că Scarlett se simţea nenorocită.

Pentru cei ce judecau după înfăţişare, niciodată o fată n-ar fi avut mai puţine motive să se simtă nenorocită. Neîndoielnic, era regina picnicului, centrul atenţiei tuturor. Admiraţia pe care o stârnea printre bărbaţi, precum şi ciuda celorlalte fete, i-ar fi făcut o imensă plăcere altă dată.

Încurajat de atitudinea ei, Charles Hamilton se aşezase curajos în dreapta ei, refuzând să plece de acolo cu toate eforturile combinate ale gemenilor Tarleton. Îi ţinea evantaiul într-o mână şi farfuria cu friptură, de care nu se atinsese, în cealaltă şi refuza încăpăţânat să întâlnească privirea ochilor lui Honey, care era gata să izbucnească în lacrimi. Cade, tolănit cu multă graţie pe jos, la stânga ei, o trăgea de fustă ca să-i atragă atenţia şi se uita în sus la Stuart cu o privire mânioasă. Atmosfera dintre ei şi gemeni era încărcată cu electricitate şi îşi aruncară unul altuia câteva grosolănii. Frank Kennedy se agita ca o găină cu un singur pui, alergând înainte şi înapoi, din umbra stejarului până la masă, ca să-i aducă bunătăţi lui Scarlett, ca şi cum n-ar fi existat o droaie de servitori pentru asta. Rezultatul era că Suellen nu-şi mai putea ascunde ciuda aşa cum se cuvine şi se uita cu ură la Scarlett. Lui Carreen îi venea să plângă, fiindcă, cu toate cuvintele de îmbărbătare spuse de Scarlett în cursul dimineţii, Brent mi-i spusese decât un "Bună ziua, mititico!" şi-i desfăcuse panglica cu care-şi legase părul, ca apoi să se ocupe numai de Scarlett. De obicei era aşa de bun şi o trata cu o deferenţă care o făcea să se simtă domnişoară mare; Carreen visa în taină la ziua când îşi va ridica părul şi-şi va lungi rochiile şi Brent va fi adoratorul ei. Acum se părea că Scarlett îl acaparase. Fetele Munroe încercau să ascundă cât le durea purtarea băieţilor Fontaine, privind cu ciudă cum Tony şi Alex căutau să ocupe un loc mai aproape de Scarlett de câte ori se ridica cineva. Înălţară delicat din sprâncene ca să-i comunice lui Hetty Tarleton ce mult dezaprobau purtarea lui Scarlett. "Îndrăzneaţă" era cuvântul care i se potrivea cel mai mult lui Scarlett. Dintr-o dată, cele trei fete tinere îşi ridicară umbreluţele de dantelă, afirmând că se saturaseră, mulţumiră şi, punând uşor mâna pe braţul bărbaţilor ce se aflau mai aproape de ele, cerură să vadă grădina de trandafiri, izvorul şi chioşcul din grădină. Această retragere strategică, în bună ordine, nu scăpă nici uneia din femeile prezente, dar niciunul dintre bărbaţi nu o observă.

Scarlett începu să râdă, văzându-i pe cei trei bărbaţi scoşi din câmpul de influenţă al farmecului ei ca să arate fetelor locuri pe care le cunoşteau din copilărie şi se uită pe furiş la Ashley ca să vadă dacă observase mişcarea. Acesta însă se juca surâzând cu capetele cordonului Melaniei. Inima lui Scarlett se strânse de durere. Simţea că bucuros ar fi zgâriat până la sânge pielea sidefie a Melaniei şi că i-ar fi plăcut s-o facă.

Când îşi luă ochii de la Melanie, observă privirea lui Rhett Butler, care stătea deoparte de vorbă cu John Wilkes.

O urmărise cu privirea şi, când se uită la el, văzu că începe să râdă. Scarlett simţi o senzaţie de jenă la gândul că omul acesta, care nu era primit în lumea bună, era singurul care-şi dădea seama de ceea ce se petrecea în sufletul ei sub veselia nestăpânită pe care o afişa şi că lucrul acesta îi făcea o cinică plăcere. O, cât ar fi vrut să-l poată zgâria şi pe el!

"Dacă voi putea rezista până după-amiază", se gândi ea, "toate fetele se vor duce sus să doarmă puţin ca să fie odihnite diseară, şi am să rămân jos să caut să vorbesc cu Ashley. Trebuie să-şi fi dat seama ce succes am avut." Îşi alină sufletul cu o nouă nădejde: "E firesc să fie atent cu Melanie, fiindcă în definitiv e verişoara lui şi n-are succes deloc şi dacă nu ar fi drăguţ cu ea, nimeni n-ar băga-o în seamă."

Acest gând îi dădu curaj şi-şi mări eforturile faţă de Charles, ai cărui ochi căprui se uitau galeş spre ea. Pentru el era o zi minunată, o zi de vis şi se îndrăgostise de Scarlett fără cel mai mic efort. În faţa acestui nou sentiment, Honey dispărea ca într-o ceaţă deasă. Honey era ca o vrabie cu glas ascuţit, pe când Scarlett un colibri strălucitor. Îl tachina, era favoritul ei. Îi punea întrebări şi răspundea singură la ele, aşa că el părea deştept fără a fi nevoit să spună un cuvânt. Ceilalţi băieţi erau intrigaţi şi supăraţi din cauza interesului vădit pe care i-l arăta, fiindcă ştiau că Charles era prea timid ca să poată lega două cuvinte şi aveau nevoie de toată politeţea lor ca să-şi ascundă furia crescândă. Toţi erau înnebuniţi şi, pentru Scarlett, ar fi fost un adevărat triumf dacă n-ar fi fost Ashley.

Când ultima îmbucătură de friptură de porc, de pui şi de berbec fu înghiţită, nădăjdui că sosise vremea ca India să se ridice de pe scaun şi să propună ca doamnele să se retragă în casă. Erau ceasurile două şi soarele dogorea, dar India, obosită de cele trei zile de pregătiri, era mulţumită să şadă sub umbrar de vorbă cu un domn bătrân şi surd, venit din Fayetteville.

O somnolenţă leneşă cuprinsese toată adunarea. Negrii umblau ici şi colo, strângând farfuriile. Râsetele şi conversaţiile erau mai puţin animate şi unele grupuri tăcură de tot. Toţi aşteptau ca gazda să dea semnalul sfârşitului petrecerii de dimineaţă. Evantaiele de frunze se mişcau mai încet, şi câţiva bărbaţi chiar moţăiau din cauza căldurii şi a excesului de mâncare. Picnicul se sfârşise şi toţi ar fi vrut să se odihnească în timpul căldurii de la amiază.

În intervalul acesta dintre petrecerea de dimineaţă şi balul care urma să aibă loc seara, toţi păreau calmi şi liniştiţi. Numai tinerii păstrau neobosita energie care animase adunarea cu puţin timp înainte; trecând de la un grup la altul, cu vocile lor dulci şi tărăgănate, ei semănau cu armăsarii pur-sânge şi erau tot atât de periculoşi. Căldura amiezii moleşise pe toată lumea, dar sub acest calm mocneau firi care ar fi putut izbucni din nimica toată şi s-ar fi putut potoli tot atât de repede. Şi femeile şi bărbaţii erau frumoşi şi nestăpâniţi, cu toţii destul de primitivi şi prea puţin îmblânziţi, cu toată aparenţa lor plăcută.

Mai trecu o vreme, în care soarele deveni din ce în ce mai fierbinte, şi Scarlett şi ceilalţi priviră din nou spre India. Conversaţiile mureau, când deodată în mijlocul acalmiei toţi auziră glasul lui Gerald răsunând mânios. Se afla la o mică distanţă de mesele picnicului şi era în toiul unei discuţii cu John Wilkes.

— Drace, omule! Ai dori să ajungem la o înţelegere paşnică cu yankeii? După ce am tras în bandiţii aceia din fortul Sumter? O înţelegere paşnică? Sudul trebuie să arate cu armele în mâini că nu se lasă insultat şi că nu părăseşte Uniunea fiindcă i se face o favoare, ci fiindcă e sigur de puterea lui.

"O, Doamne!" se gândi Scarlett. "Iar a început. Acum aici încremenim până la miezul nopţii."

Într-o clipă, mulţimea îşi scutură toată somnolenţa şi un fel de curent electric trecu prin aer. Bărbaţii săriră de pe bănci şi de pe scaune făcând gesturi largi cu braţele, şi din toate direcţiile răsunară glasuri. În tot cursul dimineţii nu se vorbise de politică sau de războiul iminent, fiindcă domnul Wilkes insistase ca doamnele să nu fie plictisite cu astfel de conversaţii. Acum însă, când Gerald pomenise de fortul Sumter, toţi bărbaţii uitară de recomandaţiile gazdei.

"Sigur că vom lupta." "Tâlharii de yankei!" "Îi batem într-o lună – un sudist bate douăzeci de yankei." "Le dăm noi o lecţie pe care să n-o uite prea curând." "Înţelegere paşnică? Dar ne lasă ei în pace?" "Aţi văzut cum i-a insultat domnul Lincoln pe delegaţii noştri? Da, i-a făcut să aştepte săptămâni întregi, şi jurase că va evacua fortul Sumter!" "Dacă vor război, o să-i săturăm noi de război."

Şi dominând toate glasurile, cel mai tare se auzea glasul lui Gerald. Tot ce ajungea până la urechile lui Scarlett era: "drepturile statelor", mereu şi mereu. Gerald se distra de minune, dar fiica lui deloc.

Secesiune, război – cuvintele acestea dveniseră plictisitoare pentru ea, de mult ce le auzise; acum însă le ura, fiindcă însemna că bărbaţii vor rămâne acolo ceasuri întregi discutând, şi ea nu va avea prilejul să-l acapareze pe Ashley. Fireşte, nu va fi război şi bărbaţii ştiau lucrul acesta. Le plăcea doar să vorbească şi să se asculte vorbind.

Charles Hamilton nu se sculase odată cu ceilalţi şi, văzând că e aproape singur cu Scarlett, se apropie puţin de ea şi, cu îndrăzneala izvorâtă din noua sa iubire, îi mărturisi în şoaptă:

— Domnişoară O'Hara, m-am. hotărâsem că, dacă ne vom bate, să mă înrolez în Carolina de Sud. Se zice că domnul Wade Hampton organizează acolo o trupă de cavalerie şi, fireşte, aş vrea să fiu cu el. E un om minunat şi era cel mai bun prieten al tatei.

Scarlett se gândi: "Ce-ar vrea să fac? Să strig ura?", fiindcă expresia feţei lui Charles arăta că acum îşi dezvăluia secretele inimii. Nu-i veni în minte nimic, aşa că se uită doar la el, întrebându-se de ce bărbaţii erau atât de proşti încât puteau crede că pe femei le interesau astfel de lucruri. El interpretă atitudinea ei ca o aprobare mută şi continuă repede, îndrăzneţ:

— Dacă plec, ţi-ar. ţi-ar părea rău, domnişoară O'Hara?

— În fiecare seară aş plânge cu faţa în pernă, zise Scarlett în glumă.

El însă o crezu şi se înroşi de plăcere. Mâna ei era ascunsă de cutele rochiei; Charles, copleşit de propria lui îndrăzneală şi de docilitatea ei, o apucă prudent şi i-o strânse într-a lui.

— Te-ai ruga pentru mine?

" Ce prost e! gândi Scarlett cu amărăciune, aruncând pe furiş o privire împrejur, nădăjduind că cineva o va scăpa de această conversaţie.

— Da?

— O, da, fireşte, domnule Hamilton. Trei rozarii în fiecare seară, cel puţin.

Charles aruncă repede o privire în jurul lui, îşi ţinu respiraţia şi luă o poziţie mai ţeapănă. Erau aproape singuri şi poate că niciodată nu va mai găsi o împrejurare atât de favorabilă. Şi poate că într-o altă împrejurare, tot atât de favorabilă, curajul îl va părăsi.

— Domnişoară O'Hara. trebuie să-ţi spun ceva. Te iubesc!

— Ce? zise Scarlett absentă, încercând să pătrundă cu privirea prin mulţimea de bărbaţi până la locul unde Ashley şedea la picioarele Melaniei.

— Da, şopti Charles, fericit că ea nu râsese, nici nu ţipase, nici nu leşinase, cum îşi închipuise că fac fetele în astfel de împrejurări. Te iubesc! Eşti cea mai. cea mai. – şi acum pentru prima dată în viaţa lui i se dezlegă limba – cea mai frumoasă fată pe care am cunoscut-o vreodată, şi cea mai dulce, şi cea mai bună. Şi te porţi atât de frumos. Te iubesc din toată inima. Nu pot spera că m-ai putea iubi, dar, scumpă domnişoară O'Hara, dacă m-ai încuraja puţin, aş face orice ca să mă iubeşti. Voi.

Charles se opri, fiindcă nu-i venea în minte ce lucru greu ar putea săvârşi ca să-i dovedească într-adevăr lui Scarlett profunzimea sentimentului său. Zise deci simplu:

— Vreau să mă căsătoresc cu dumneata.

Scarlett se trezi brusc, auzind cuvântul "căsătorie". Tocmai se gândea la căsătorie şi la Ashley, şi îl privi pe Charles cu o iritare pe care şi-o stăpâni cu greu. De ce trebuia ca prostul de Charles să aleagă tocmai ziua asta, ca s-o plictisească cu sentimentele lui, tocmai ziua asta când era aproape să-şi piardă minţile? Se uită în ochii lui căprui care o implorau şi nu înţelese nimic din frumuseţea primei dragoste sfioase a unui tânăr, nici bucuria pricinuită de un ideal realizat sau nebuna fericire şi duioşie care îl cuprinseseră ca o flacără. Scarlett era obişnuită cu bărbaţi care o cereau de soţie, bărbaţi mult mai atrăgători decât Charles Hamilton, care aveau mai mult tact ca el şi nu o cereau la un picnic, când avea chestiuni mai importante pe cap. Nu văzu nimic decât un tânăr de douăzeci de ani, roşu ca sfecla, cu o expresie destul de prostească. Grozav ar fi vrut să-i poată spune ce prost părea. Dar în mod automat îi veniră pe buze cuvintele pe care Ellen o învăţase să le spună în astfel de cazuri şi, plecând ochii în jos din obişnuinţă, murmură:

— Domnule Hamilton, îmi dau seama ce cinste îmi faci, cerându-mi să-ţi devin soţie, dar totul a fost atât de neaşteptat, încât nu ştiu ce să spun.

Era un mijloc elegant de a măguli vanitatea unui om fără a-l descuraja complet. Charles fu păcălit ca şi cum acest şiretlic ar fi fost nou, şi el primul om păcălit.

— Aş aştepta toată viaţa! N-aş vrea să fii soţia mea dacă n-ai fi perfect sigură de sentimentele dumitale. Te rog, domnişoară O'Hara, spune-mi că pot să sper!

— Hm, zise Scarlett, observând că Ashley, care nu luase parte la discuţie, îi surâdea Melaniei.

Dacă prostul ăsta care încerca s-o ia de mână ar sta liniştit o clipă, poate că ar putea auzi ce-şi spun cei doi. Trebuie să afle ce vorbeau. Oare ce îi spunea Melanie ca să-l intereseze atât de mult?

Cuvintele lui Charles o împiedicau să audă glasurile lor.

— O, taci, zise ea printre dinţi, ciupindu-l de mână fără să-l privească măcar.

Surprins la început, Charles se înroşi că fusese mustrat, dar văzând că ochii lui Scarlett erau pironiţi asupra surorii sale, surâse. Scarlett se temea că cineva l-ar putea auzi. Era, fireşte, jenată şi intimidată şi tremura de teamă ca cineva să nu-i audă. Pe Charles îl cuprinse o mândrie bărbătească, aşa cum nu simţise niciodată: era prima oară în viaţa lui când intimidase o fată. Pentru el era o senzaţie ameţitoare. Îşi luă o expresie pe care o crezu indiferentă şi, la rândul lui, o ciupi pe Scarlett, ca să-i arate că avea destulă experienţă ca să înţeleagă şi să accepte mustrarea ei.

Nici nu-i simţi ciupitura, fiindcă acum distingea bine glasul dulce al Melaniei, glasul acela care constituia farmecul ei cel mai mare:

— Nu sunt de părerea dumitale în privinţa operelor domnului Thackeray. E un cinic. Mi-e teamă că nu e un adevărat gentleman, ca domnul Dickens.

Ce prostii vorbeşte cu un bărbat, gândi Scarlett, aproape izbucnind în râs de uşurare. Dar bine, Melanie nu e decât o pedantă şi toată lumea ştie ce părere au bărbaţii de pedante. Ca să-l interesezi pe un bărbat şi să-i reţii interesul, trebuie să-i vorbeşti de el însuşi şi, pe urmă, treptat să aduci vorba despre tine. şi pe urmă numai şi numai despre tine. Scarlett ar fi fost alarmată dacă ar fi auzit-o pe Melanie zicând: "Ce minunat eşti!" sau: "Cum oare te poţi gândi la atâtea lucruri? Bietul meu căpşor ar crăpa dacă aş încerca măcar să mă gândesc la ele." Poftim însă – Melanie avea un bărbat la picioarele ei şi vorbea cu el tot aşa de serios ca la biserică! Viitorul i se păru mai surâzător lui Scarlett, atât de surâzător încât întoarse spre Charles privirea-i încântată şi-i zâmbi de bucurie. Fericit de acest semn de afecţiune el îi luă evantaiul şi îi făcu vânt atât de energic, încât părul lui Scarlett începu să se zbârlească.

— Ashley, n-am avut cinstea să auzim părerea ta, zise Jim Tarleton, rupându-se de grupul bărbaţilor ce discutau.

Ashley ceru scuze Melaniei şi se sculă. Niciunul dintre bărbaţi nu e atât de frumos, gândi Scarlett, observând ce graţios se ţinea, într-un fel puţin neglijent, şi cum strălucea soarele în părul şi pe mustăcioara lui aurie. Niciunul dintre cei de acolo nu era atât de frumos ca Ashley. Chiar bătrânii tăcură ca să-l asculte.

— Ce să vă spun, domnilor? Dacă Georgia intră în război, voi lupta alături de ea. Altfel, de ce m-aş fi înrolat? zise el.

Ochii cenuşii i se deschiseră mari şi toată melancolia lor dispăru, făcând loc unei dârzenii pe care Scarlett nu o mai văzuse.

— Însă, ca şi tatăl meu, sper ca yankeii ne vor da pace şi că nu va fi război.

Îşi ridică puţin mâna surâzând, fiindcă băieţii Fontaine şi Tarleton începuseră să protesteze:

— Da, da, ştiu că am fost jigniţi şi minţiţi, dar dacă am fi în locul yankeilor şi ei ar încerca să părăsească Uniunea, ce-am fi făcut? Aproape acelaşi lucru. Nici nouă nu ne-ar fi convenit.

"Iar începe", se gândi Scarlett. "Întotdeauna se gândeşte ce ar face dacă ar fi în locul celuilalt."

Pentru ea, în orice discuţie, numai una din păreri conta. Uneori îi era greu să-l înţeleagă pe Ashley.

— Să nu fim prea repeziţi, şi să căutăm să evităm războiul. Cea mai mare parte din nenorocirile din lume se datoresc războaielor. Şi, după ce trec, nimeni nu ştie de ce-au izbucnit.

Scarlett strâmbă din nas. Din fericire, Ashley avea o reputaţie inatacabilă de om curajos, altfel ar fi avut neplăceri. Nici nu-şi formulase bine Scarlett gândul, că împrejurul lui Ashley izbucneau glasuri supărate, indignate, furioase.

Sub umbrar, domnul cel bătrân şi surd din Fayetteville începu s-o înghiontească pe India.

— Ce este? Ce spun?

— Război! ţipă India, aplecându-se spre urechea lui. Vor să se bată cu yankeii.

— A, da, război, strigă el, căurându-şi bastonul şi sculându-se de pe scaun cu mai multă energie ca de obicei. Am să le vorbesc eu de război. L-am făcut.

Destul de rar avea domnul McRae prilejul să vorbească despre război; de obicei, femeile din familia lui îl făceau să tacă.

Se apropie şchiopătând de grup, făcând gesturi cu bastonul şi ţipând; cum nu auzea vocile din jurul lui, curând rămase stăpân pe câmpul de luptă.

— Ia ascultaţi-mă, măi, belicoşilor. Să nu doriţi să vă bateţi. Eu m-am bătut şi ştiu ce e. Am făcut războiul cu seminolii şi am fost destul de prost să-l fac şi pe cel cu mexicanii. Voi habar n-aveţi ce e războiul. Credeţi că o să călăriţi pe un cal frumos, că fetele or să vă arunce flori şi că vă veţi întoarce acasă ca nişte eroi. Ei bine, nu-i aşa! Deloc! Ţi-e foame, şi te îmbolnăveşti de pojar şi de pneumonie, fiindcă dormi în locuri umede. Şi dacă nu faci pojar şi pneumonie, atunci te îmbolnăveşti de intestine. Da, domnilor, războiul atacă intestinele omului. capeţi dizenterie şi lucruri de-astea.

Doamnele roşiră. Domnul McRae făcea parte dintr-o epocă mai primitivă, ca şi bunica Fontaine cu tusea şi râgâitul ei zgomotos. O epocă pe care toţi ar fi vrut s-o uite.

— Du-te repede şi cheamă-l pe bunicul, şopti una dintre fiicele domnului McRae unei tinere fete de lângă dânsa. Credeţi-mă, zise ea tinerelor doamne dimprejurul ei, devine din ce în ce mai rău. Azi-dimineaţă i-a spus lui Mary – şi ea n-are decât şaisprezece ani: "Ascultă, domnişoară.", şi vocea se pierdu în şoapte.

Nepoţica domnului McRae se strecură în mijlocul grupului, ca să încerce să-l convingă pe bunicul ei să se întoarcă la locul lui la umbră.

Dintre toţi oamenii care se plimbau jur-împrejur sub copaci, dintre atâtea fete tinere care zâmbeau enervate şi atâţia bărbaţi care discutau aprins, unul singur părea calm. Privirea lui Scarlett se opri asupra lui Rhett Butler, care stătea rezemat de un copac, cu mâinile băgate în buzunarele pantalonilor. Rămăsese singur de când îl părăsise domnul Wilkes şi nu se amestecase în convorbirea care devenea din ce în ce mai animată. Sub mustăcioara tunsă scurt, buzele roşii se lăsaseră în jos şi în ochi îi juca o privire dispreţuitoare, ca şi cum ar fi ascultat discuţiile unor copii lăudăroşi. Lui Scarlett, surâsul lui îi displăcu. Ascultă tăcut până când Stuart Tarleton, cu părul roşcat ciufulit de vânt şi cu ochii scânteietori, repetă:

— Dar bine, îi putem bate într-o lună. Gentlemenii se bat întotdeauna mai bine ca prostimea. O lună – o singură bătălie.

— Domnilor, zise Rhett Butler cu un accent care arăta că era de fel din Charleston, şi fără să-şi schimbe poziţia de lângă copac sau să-şi scoată mâinile din buzunare, îmi daţi voie să spun şi eu un cuvânt?

Şi ţinuta şi ochii îi erau plini de dispreţ, un dispreţ oarecum ascuns sub o politeţe care parcă le ironiza manierele.

Grupul se întoarse spre el şi îi acordă atenţia cuvenită unui străin.

— S-a gândit oare vreunul dintre dumneavoastră că la sud de linia Macon-Dixon nu există nici o fabrică de tunuri? Sau cât de puţine topitorii sunt? Şi cât de puţine tăbăcării, şi fabrici de bumbac, şi de lână? V-aţi gândit că nu vom avea un singur vas de război şi că flota yankee va putea bloca porturile noastre într-o săptămână, aşa că nu vom mai putea să ne vindem bumbacul în străinătate? Fireşte însă. domnilor. v-aţi gândit la toate lucrurile acestea.

"Deci, după el, băieţii ăştia sunt nişte dobitoci", gândi Scarlett indignată, şi sângele i se urcă în obraji.

Evident că acest gând nu-i venise numai ei în minte, deoarece câţiva tineri începură să ia un aer bătăios. Ca din întâmplare, dar totodată foarte repede, John Wilkes îşi reluă locul lângă vorbitor, ca şi cum ar fi vrut să arate tuturor că era musafirul lui şi că, în afară de asta, erau şi doamne de faţă.

— Ce ne strică nouă celor din Sud, urmă Rhett Butler, e că ori nu călătorim destul, ori nu profităm destul din călătoriile noastre. Dumneavoastră desigur aţi călătorit mult. Dar ce aţi văzut? Europa, New York-ul şi Philadelphia şi, fireşte, doamnele (se înclină puţin spre grupul de sub umbrar) au fost la Saratoga. Aţi vizitat hotelurile şi muzeele şi aţi fost la baluri ori la tripouri. Şi când v-aţi întors, vi s-a părut că tot în Sud e mai frumos. Cât despre mine, m-am născut la Charleston dar am stat în ultimii ani în Nord.

Îşi arătă dinţii albi într-un surâs, ca şi cum îşi dădea seama că toţi cei de faţă ştiau de ce nu mai stătea la Charleston şi că nu-i păsa deloc că o ştiau. Apoi continuă:

— Am văzut multe lucruri pe care dumneavoastră nu le-aţi văzut. Miile de emigranţi care ar fi bucuroşi să lupte de partea yankeilor pentru hrană şi câţiva dolari, fabricile, topitoriile, şantierele navale, minele de cărbuni şi de fier – tot lucruri pe care noi nu le avem. Noi n-avem decât bumbac, sclavi şi mândrie. Yankeii ne-ar bate într-o lună.

O clipă domni o tăcere încordată. Rhett Butler scoase o frumoasă batistă de olandă din buzunarul hainei şi-şi şterse neglijent puţin praf de pe mânecă. Apoi un murmur ameninţător se ridică din mulţime şi, de sub umbrar, se auzi un zumzet ca de un stup de albine tulburate. Chiar atunci când era roşie de mânie, mintea practică a lui Scarlett îi sufla că omul acesta avea dreptate şi că ceea ce spunea era plin de bun-simţ. De fapt, ea nici nu văzuse vreodată o fabrică şi nici nu cunoscuse pe cineva care să fi văzut una. Însă chiar dacă era aşa, nu era frumos din partea lui s-o spună, mai ales la o petrecere unde toată lumea venise să se distreze.

Încruntând din sprâncene, Stuart Tarleton se apropie, urmat de Brent. Gemenii Tarleton erau bine-crescuţi şi n-ar face scandal la un picnic, chiar dacă se simţeau provocaţi. Totuşi, doamnele se simţeau plăcut speriate, fiindcă rareori asistau la un scandal sau la o ceartă. În general, auzeau de lucrurile acestea numai de la terţă persoană.

— Domnule, vorbi Stuart apăsat, ce vreţi să spuneţi?

Rhett îl privi politicos, dar batjocoritor.

— Vreau să spun, răspunse el, ceea ce Napoleon – poate că aţi auzit de el – a zis odată: "Dumnezeu e de partea batalionului celui mai puternic!"

Şi, întorcându-se spre John Wilkes, îi zise cu o reală curtenie:

— Mi-aţi făgăduit să-mi arătaţi biblioteca dumneavoastră, domnule. Ar fi o favoare prea mare dacă v-aş cere să mi-o arătaţi acum? Trebuie să plec devreme spre Jonesboro, unde am puţină treabă.

Cu faţa spre ceilalţi, lipi călcâiele şi salută ca un profesor de dans. Salutul lui, plin de graţie pentru un om atât de voinic şi de insolent, era ca o palmă trasă peste faţă. Pe urmă, cu capul sus, traversă peluza împreună cu John Wilkes, iar ecoul râsului său neliniştitor ajunse până la grupul de lângă mese.

Urmă mai întâi o tăcere mirată şi pe urmă murmurul izbucni din nou. Obosită, India se sculă de pe scaunul ei de sub umbrar şi se îndreptă spre Stuart Tarleton, care şedea supărat. Scarlett nu auzi ce-i spuse, dar privirea ochilor ei îndreptaţi spre faţa lui îi dădu oarecare remuş-cări. Era o privire posesivă, asemănătoare aceleia cu care se uita Melanie la Ashley, numai că Stuart n-o vedea. Atunci, era adevărat că India îl iubea! O clipă, Scarlett se gândi că dacă n-ar fi cochetat atât de mult cu Stuart acum un an, la acea adunare politică, acesta s-ar fi căsătorit poate de mult cu India. Remuşcările însă dispărură repede şi se mângâie cu gândul că nu era vina ei dacă fetele nu ştiau să păstreze pe bărbaţii pe care i-au ales.

În sfârşit, Stuart îi zâmbi Indiei, puţin în silă, şi dădu din cap. Probabil că ea îl rugase să nu se ducă după domnul Butler ca să facă scandal. Sub copaci se auzea zgomotul făcut de musafiri, care se sculau şi scuturau firmiturile din poală. Femeile măritate strigau doicile şi copiii, şi-şi adunau progeniturile înainte de plecare; grupuri de fete tinere porniră spre casă râzând şi vorbind, ca să meargă sus să se odihnească şi să mai trăncănească.

În afară de doamna Tarleton, toate doamnele părăsiră curtea din dos, lăsând bărbaţilor umbra stejarilor şi umbrarul.

Doamna Tarleton fu reţinută de Gerald, de domnul Calvert şi de alţii care doreau să capete un răspuns în privinţa cailor pentru armată.

Ashley se apropie încet de locul unde şedeau Scarlett şi Charles; figura lui avea un surâs melancolic şi amuzat.

— Ce individ arogant, nu-i aşa? zise el, privind după Butler. Parcă ar fi din familia Borgia.

Degeaba se gândi Scarlett; nu-şi putu aminti nici o familie cu numele acesta în tot comitatul, nici în Atlanta, nici în Savannah.

— Nu-i cunosc. E rudă cu ei? Cine sunt?

O expresie ciudată se întipări pe faţa lui Charles; ruşinea şi mirarea se luptau cu dragostea. Dragostea triumfă, îşi dădu seama că e destul ca o fată să fie dulce, blândă şi frumoasă, fără să fie nevoie de o cultură care să-i întunece farmecul; răspunse repede.

— Borgia erau italieni.

— O, străini, zise Scarlett, pierzând orice interes.

Se uită la Ashley cu surâsul ei cel mai frumos, dar nu se ştie de ce, el nu se uita la ea. Se uita la Charles şi privirea lui era plină de înţelegere şi milă.

Scarlett ieşi pe palier şi se uită prudentă peste balustradă, în holul de jos. Era gol. Din odăile de culcare de sus răzbătea un murmur nesfârşit de voci şoptite, întrerupt din când în când de râsete şi de câte un "Nu, nu se poate!" şi "Atunci, ce-a spus?" Pe paturile şi pe sofalele din cele şase mari camere de culcare, fetele se odihneau; îşi scoseseră rochiile, îşi desfăcuseră corsetele şi părul le atârna pe spate. Odihna de după-amiază era un obicei al regiunii şi niciodată nu era mai necesară ca în zilele când petrecerile începeau de dimineaţă şi se terminau cu un bal. Cam o jumătate de ceas, fetele obişnuiau să vorbească şi să râdă, apoi servitorii închideau obloanele; în penumbra caldă glasurile se auzeau şoptind şi în sfârşit amuţeau; şi liniştea era întreruptă doar de răsuflarea dulce şi regulată a tinerelor fete adormite.

Scarlett controlase dacă Melanie se culcase lângă Honey şi Hetty Tarleton şi numai după aceea se furişase în hol şi începuse să coboare scările. De pe fereastra palierului se vedea grupul de bărbaţi de sub umbrar, bând din pahare lungi; ştia că vor sta acolo până spre seară. Ochii ei cercetau grupul, dar Ashley nu era printre ei. Pe urmă îi auzi glasul. După cum nădăjduise, era încă pe aleea din faţă, luându-şi rămas bun de la doamnele care plecau cu copiii lor.

Cu inima strânsă de emoţie, coborî scările încet. Dacă îl va întâlni pe domnul Wilkes? Cum îi va explica de ce cutreieră prin casă când celelalte fete se odihneau? Ce să facă, trebuia să rişte!

Când ajunse pe ultima treaptă, îi auzi pe servitori umblând prin sufragerie şi scoţând mesele şi scaunele; pregăteau sala pentru bal sub supravegherea majordomului. În partea cealaltă văzu uşa deschisă a bibliotecii. Intră repede şi fără zgomot. Va aştepta aici până când Ashley va sfârşi de spus la revedere musafirilor şi îl va striga când va intra în casă.

În bibliotecă era semiîntuneric, căci obloanele fuseseră lăsate din cauza soarelui. Odaia întunecată, cu pereţii înalţi, acoperiţi de cărţi, o deprima. Nu era locul pe care l-ar fi ales ea pentru o întâlnire cum nădăjduia să fie aceasta. Prea multe cărţi o deprimau întotdeauna; tot aşa şi oamenii cărora le plăcea să citească multe cărţi. Adică. toată lumea în afară de Ashley. În penumbră, mobila grea păru că se înalţă în faţa ei; fotolii adânci cu speteze înalte şi cu braţe largi, făcute parcă anume pentru bărbaţii înalţi din familia Wilkes, fotolii joase şi moi cu perne de catifea în faţa lor, pentru fetele din familie. În fundul odăii, în faţa căminului, o sofa enormă, locul preferat al lui Ashley, îşi înălţa speteaza ca un fel de animal mare adormit.

Scarlett trase uşa lăsând-o întredeschisă şi încercă să-şi potolească bătăile inimii. Căută să-şi amintească ce plănuise să-i spună lui Ashley cu o seară înainte, dar nu-şi putea aduce aminte nimic. Se gândise la ceva şi uitase – sau plănuise că Ashley îi va spune ei ceva? Nu-şi putea aduce aminte, şi o cuprinse o teamă care o îngheţă. Numai dacă bătăile inimii ei n-ar mai răsuna atât de tare – poate s-ar putea gândi la ceva. Bătăile repezi se înteţiră şi mai mult când îl auzi rostind ultimele cuvinte de rămas bun şi intrând în hol.

Nu se mai gândea la nimic decât că-l iubea, că iubea tot ce era al lui, de la mândra ţinută a capului blond, până la ghetele negre şi subţiri; îi iubea râsul chiar când nu-l înţelegea, iubea tăcerile lui care o intrigau. O, dacă ar intra acum şi ar lua-o în braţe, ca să nu mai trebuiască să zică ceva! Trebuie s-o iubească. "Poate dacă m-aş ruga." închise ochii şi începu să şoptească: "Sfântă Mărie, plină de har."

— Tu eşti, Scarlett? zise glasul lui Ashley care, pătrunzând prin tumultul ce-i asurzea urechile, o zăpăci complet.

Ashley era în hol şi se uita la ea prin uşa întredeschisă, cu un zâmbet ironic pe buze.

— De cine te ascunzi, de Charles sau de băieţii Tarleton?

Simţi că se sufocă. Deci observase cum roiseră bărbaţii în jurul ei! Cât de drag îi era, aşa cum stătea acum, cu ochii strălucitori care nu vedeau ce emoţionată era. Nu putea vorbi, dar întinse mâna şi-l trase în cameră. El intră, intrigat dar şi interesat. Scarlett avea o intensitate, un foc în obraji pe care nu i le cunoştea şi chiar în penumbră putea vedea ce îmbujoraţi îi erau obrajii. Închise uşa automat şi o luă de mână.

— Ce este? zise el aproape în şoaptă.

La atingerea mâinii lui, începu să tremure. Avea să se întâmple acum, întocmai cum visase. O mie de gânduri incoerente îi trecură prin minte şi nu putea opri unul singur ca să-l exprime. Nu putea decât să tremure şi să se uite la el. De ce nu spunea nimic?

— Ce este? repetă Ashley. Ai să-mi spui un secret?

Deodată limba i se dezlegă şi atâţia ani de educaţie dată de Ellen dispărură; sufletul irlandez, sufletul fără de ocolişuri al lui Gerald vorbi prin gura fiicei lui.

— Da. un secret. Te iubesc.

O clipă, tăcerea fu atât de profundă, încât părea că niciunul dintre ei nu răsufla. Pe urmă ea încetă să mai tremure, fiindcă un val de fericire şi mândrie îi umplu sufletul. De ce nu făcuse asta mai înainte? Ce simplu era! Mult mai simplu ca toată strategia de femeie distinsă pe care o învăţase. Şi ochii ei îi căutară pe ai lui Ashley.

Ai lui aveau o privire consternată, o privire plină de îndoială şi ceva mai mult. ce oare? Da – aşa se uitase Gerald în ziua când calul lui preferat îşi rupsese piciorul şi fusese silit să-l împuşte. De ce se gândea Scarlett la asta acuma? Ce idee stupidă! Şi de ce părea Ashley aşa de ciudat şi nu zicea nimic? Pe urmă chipul lui se acoperi cu un fel de mască şi surâse plin de curtenie.

— Nu-ţi ajunge oare că ai cucerit azi pe toţi ceilalţi bărbaţi? zise el cu vocea lui de altădată, mângâietoare şi puţin ironică. Nu vrei să lipsească nimeni? Ştii însă că inima mea ţi-a aparţinut întotdeauna. Ţi-ai ascuţit ghearele pe ea, nu-i aşa?

Ceva nu mergea, nu mergea deloc. Nu aşa plănuise ea. Din toate ideile care jucau hora în mintea ei, una începea să se închege. Nu ştia de ce, dar Ashley se purta ca şi cum ea ar cocheta cu el. El ştia însă că nu era aşa. Scarlett era convinsă de asta.

— Ashley. Ashley. spune-mi, trebuie să-mi spui. o, nu mă necăji acuma! Inima ta îmi aparţine? O, dragul meu, eu te iu.

Ashley îi puse repede mâna peste gură. Masca îi căzu.

— Nu trebuie să spui lucrurile astea, Scarlett. Nu trebuie. Nici tu nu le crezi. Ai să regreţi că le-ai spus şi are să-ţi fie ciudă pe mine că te-am ascultat!

Ea îşi aruncă repede capul înapoi. Un val rapid şi fierbinte trecu parcă prin ea.

— Niciodată n-are să-mi fie ciudă pe tine. Îţi spun că te iubesc şi sunt sigură că ţii la mine fiindcă.

Se opri. Până acum nu văzuse niciodată un chip mai chinuit.

— Ashley, ţii la mine. nu-i aşa?

— Da, zise el încruntat. Ţin la tine.

Dacă i-ar fi spus că-i e scârbă de ea, nu s-ar fi putut speria mai tare. Îl trase de mânecă, neputând să vorbească.

— Scarlett, zise el, oare n-am putea pleca şi uita cuvintele pe care le-am spus?

— Nu, şopti ea. Nu pot. Ce vrei să spui? Nu vrei să. să te căsătoreşti cu mine?

El răspunse:

— Mă căsătoresc cu Melanie.

Fără să-şi dea seama cum s-a întâmplat, se trezi aşezată pe unul din scaunele joase de catifea. Ashley, stând pe perna de la picioarele ei, îi ţinea mâinile strâns într-ale lui. Îi spunea lucruri. lucruri care n-aveau nici un înţeles. Mintea îi era goală; nu mai era în ea niciunul din gândurile care năvăliseră acum o clipă şi vorbele lui cădeau ca ploaia pe geam, fără să-i lase nici o impresie. Cuvintele lui, cuvinte dulci şi mângâietoare, pline de milă, cuvinte ca ale unui tată vorbind unui copil îndurerat, nu le auzea.

Desluşi totuşi numele Melaniei şi se uită în ochii lui cenuşii. În ei citi vechea expresie de depărtare care o neliniştise întotdeauna; privirea unui om care se dispreţuia pe sine.

— Tatăl meu va anunţa diseară logodna. Ne vom căsători în curând. Trebuia să ţi-o spun, dar credeam că ştii. Credeam că toată lumea ştie, că toată lumea ştie de ani de zile. Nici nu visasem că tu. doar ai atâţia adoratori. Credeam că Stuart.

Începea să-şi recapete viaţa, simţirea şi înţelegerea.

— Dar mi-ai spus că ţii la mine!

Mâinile lui fierbinţi o strângeau tare.

— Draga mea, de ce vrei să mă faci să-ţi spun lucruri care să te jignească?

Tăcerea ei îl făcu să continuie.

— Cum să te fac să înţelegi, draga mea? Eşti atât de tânără şi de nechibzuită, că nici nu ştii ce înseamnă căsătoria.

— Ştiu că te iubesc.

— Dragostea nu e destul pentru ca o căsătorie între doi oameni atât de deosebiţi ca noi să fie fericită. Ai cere bărbatului tău să-ţi dea totul, Scarlett, şi trupul, şi inima, şi sufletul, şi gândurile lui. Şi dacă nu ţi le-ar da, ai fi nenorocită. Şi eu nu ţi-aş putea da totul. Nimănui nu i-aş putea da totul. Şi n-aş vrea nici ca tu să-mi dai toată mintea şi tot sufletul tău. Şi te-ar durea, şi ai începe să mă urăşti, şi cu câtă patimă m-ai urî! Ai urî cărţile pe care le citesc, şi muzica la care ţin, fiindcă m-ar îndepărta de tine o clipă. Şi eu. poate că eu.

— O iubeşti?

— Ea e ca mine; avem acelaşi sânge şi ne înţelegem. Scarlett! Scarlett! Nu te pot face să înţelegi că o căsătorie nu este potrivită dacă cei doi soţi nu seamănă?

Mai spusese cineva acelaşi lucru: "Nu există fericire decât în căsătoriile între oameni care se aseamănă". Oare cine o spusese? I se părea că auzise vorbele astea de un milion de ani, dar tot nu înţelegea sensul lor.

— Dar ai spus că ţii la mine.

— N-ar fi trebuit să ţi-o spun.

Undeva, într-un colţ al minţii ei, începu să ardă un foc, şi mânia înăbuşi orice alt gând.

— Arunci, dacă ai fost destul de ticălos ca s-o spui.

Ashley îngălbeni.

— Da, am fost un ticălos că ţi-am spus-o acum, când mă căsătoresc cu Melanie. Ţi-am făcut ţie rău, şi Melaniei mai mult. N-ar fi trebuit să ţi-o spun, fiindcă ştiam că n-ai să înţelegi. Cum să nu ţin la tine, când ai toată această dragoste de viaţă pe care eu nu o am? La tine, care ştii să iubeşti şi să urăşti cu o intensitate pe care n-o pot simţi? Eşti tot atât de simplă ca focul, ca vântul, ca fiinţele sălbatice, şi eu.

Scarlett se gândi la Melanie, şi deodată îi revăzu ochii căprui şi liniştiţi, cu privirea lor depărtată, mâinile mici şi cuminţi în mănuşile de dantelă neagră, tăcerile ei fermecătoare. Şi mânia ei izbucni, aceeaşi mânie care îl împingea pe Gerald la crimă şi pe ceilalţi strămoşi irlandezi să facă lucruri pentru care plăteau cu capul. Acum nu mai avea nimic din sângele ales al Robillard-ilor, care ştiau să rabde în tăcere orice jignire.

— De ce n-o spui, laşule! De ce nu spui că ţi-e frică să te căsătoreşti cu mine? Preferi să trăieşti cu stupida şi proasta aceea care nu ştie să spună decât "Da" şi "Nu" şi să creşti o droaie de ţânci fandosiţi ca ea! Haide.

— Nu trebuie să spui lucrurile astea despre Melanie.

— Nu trebuie! Cu ce drept îmi dai mie ordine? Laşule, ticălosule! M-ai lăsat să cred că o să mă iei pe mine.

— Fii sinceră, o rugă el. Niciodată n-am.

Nu voia să fie sinceră, deşi ştia că ceea ce spusese era drept. Niciodată nu depăşise cu ea marginile prieteniei, şi acest gând îi mări mânia, chinul mândriei şi al vanităţii feminine rănite. Fugise după el, şi el o respingea. Prefera în locul ei o proastă mică cu faţa palidă ca Melanie. Mai bine ar fi urmat preceptele lui Ellen şi ale lui Mammy şi nu i-ar fi spus niciodată că are măcar simpatie pentru el. Orice ar fi fost mai bine decât această ruşine usturătoare.

Sări în sus, cu pumnii strânşi. Ashley se sculă şi el. Era mult mai înalt ca ea, şi chipul lui exprima durerea mută a celui care nu poate fugi de o realitate, oricât de dureroasă ar fi.

— Am să te urăsc până la moarte, lichea ce eşti, ticălosule, ticălosule.

Ce cuvânt căuta oare? Nu-i venea în minte un cuvânt destul de aspru.

— Scarlett. te rog.

Întinse mâna spre ea, dar în clipa aceea îl lovi peste faţă, cu toată puterea. În odaia liniştită, lovitura plesni ca un bici; brusc, toată mânia ei dispăru, şi sufletul îi rămase plin de durere.

Urma roşie a palmei se vedea clar pe faţa lui. Nu zise nimic; îi luă doar mâna moale, o duse la buze şi o sărută. Pe urmă plecă, fără ca ea să fi putut zice ceva şi uşa se închise încet în urma lui.

Scarlett se aşeză brusc, fiindcă mânia îi muiase genunchii. Plecase, şi amintirea chipului lui pălmuit o va urmări toată viaţa.

Auzi cum descreşte zgomotul înăbuşit al paşilor lui de-a lungul holului şi îşi dădu seama de grozăvia gestului ei. Îl pierduse pentru totdeauna. Acum are s-o urască şi, de câte ori o va vedea, îşi va aminti cum s-a aruncat de gâtul lui deşi nu o încurajase deloc.

"Nu sunt mai bună ca Honey Wilkes", se gândi ea deodată, amintindu-şi cum toată lumea, şi ea mai ales, râdea dispreţuitoare de purtarea îndrăzneaţă a lui Honey. O vedea în minte pe Honey cum se sucea, cum râdea prosteşte şi se agăţa de braţul tinerilor; şi imaginea aceasta o făcu să se deteste mai tare pe ea însăşi, pe Ashley, lumea întreagă. Fiindcă îi era silă de ea însăşi, ura pe toată lumea cu furia ce o simte o fată de şaisprezece ani a cărei dragoste e neîmpărtăşită. Prea puţină duioşie fusese amestecată în dragostea ei. Era alcătuită mai ales din vanitate şi încredere în farmecele ei. Acum pierduse, şi mai tare ca sentimentul pierderii era teama că se făcuse de râs în faţa lumii. Oare se purtase la fel ca Honey? Râsese oare cineva de ea? Numai la gândul acesta începu să tremure.

Puse mâna pe măsuţa de lângă ea şi atinse un vas mic de porţelan împodobit cu doi îngeraşi surâzători. Odaia era atât de liniştită, încât îi veni să ţipe ca să întrerupă tăcerea. Trebuia să facă ceva, căci simţea că înnebuneşte. Ridică vasul şi-l aruncă cu furie în partea cealaltă a odăii, spre cămin. Vasul abia atinse speteaza cea înaltă a sofalei şi se sparse în bucăţi de placa de marmură de deasupra căminului.

— Asta e prea din cale-afară, zise un glas ce se înălţă din adâncurile sofalei.

Niciodată nu mai fusese Scarlett atât de mirată şi de speriată; gura i se uscă şi simţi că nu poate scoate nici un sunet. Se sprijini de speteaza scaunului, fiindcă picioarele i se tăiaseră; şi atunci îl văzu pe Rhett Butler sculându-se de pe sofaua pe care şezuse culcat şi salutând-o cu o politeţe exagerată.

— Destul de rău că am fost deranjat în timpul siestei mele de o discuţie ca aceea pe care am auzit-o, dar acum de ce să-mi fie şi viaţa în pericol?

Era el. Nu era o fantomă. Dar, Doamne sfinte, înseamnă că auzise totul! Îşi adună forţele într-un fel de atitudine demnă.

— Domnule, ar fi trebuit să spui că eşti aici.

— Serios?

Dinţii lui albi străluceau şi ochii negri şi îndrăzneţi râdeau de ea.

— De fapt, dumneata ai fost intrusa. Trebuia să-l aştept pe domnul Kennedy, şi simţind că poate nu eram "persona grata" în curte, am avut buna inspiraţie de a ascunde nedorita mea prezenţă aici, unde credeam că nu voi fi deranjat. Dar, vai!

Dădu din umeri şi râse încet.

Scarlett simţi cum din nou o cuprinde mânia, gândindu-se că bărbatul acela obraznic şi mojic auzise totul! Auzise lucruri de care acum îi era atât de ruşine, încât ar fi preferat să fie moartă decât să le fi rostit.

— Cei ce ascultă la uşă. începu ea furioasă.

— Cei ce ascultă la uşă aud de multe ori lucruri amuzante şi instructive, zise el surâzând. Dintr-o lungă practică a ascultatului la uşi, am.

— Domnule, zise ea, nu eşti un bărbat de lume.

— O observaţie justă, răspunse el puţin ironic. Nici dumneata, domnişoară, nu eşti o femeie de lume.

Părea că o găseşte foarte amuzantă pe Scarlett, fiindcă iar începu să râdă încet.

— Nici o femeie nu poate fi o femeie de lume după ce a spus şi a făcut ce-am auzit şi am văzut. De altfel, nu mi-au plăcut niciodată femeile de lume. Ştiu ce gândesc, dar n-au nici curajul şi nici lipsa de bună creştere să spună ce gândesc. Şi, cu timpul, asta devine plictisitor. Dar dumneata, scumpă domnişoară O'Hara, eşti o fată cu un caracter rar, cu un caracter admirabil, şi-mi scot pălăria în faţa dumitale. Nu înţeleg cum de elegantul domn Wilkes poate fermeca pe o fată cu o fire atât de clocotitoare ca a dumitale. Ar trebui să-i mulţumească în genunchi lui Dumnezeu că i-a trimis o fată cu. cum a zis el? "dragostea dumitale de viaţă". Cum însă e un mototol.

— Nu meriţi nici să-i ştergi ghetele! strigă ea furioasă.

— Ia te uită! Şi ziceai că ai să-l urăşti toată viaţa!

Se aşeză pe sofa şi Scarlett îl auzi râzând.

L-ar fi omorât dacă ar fi putut. În loc de asta, ieşi din bibliotecă cu toată demnitatea de care era capabilă şi trânti uşa grea în urma ei.

Sui scările atât de reped, încât crezu că are să leşine ajungând sus la etaj. Se opri şi se prinse de balustradă. Inima îi bătea ca un ciocan, de furie, jignire şi emoţie; parcă era gata să plesnească. Încercă să răsufle adânc, dar Mammy îi strânsese prea tare şireturile. Dacă va leşina şi o vor găsi aici pe palier, ce-are să creadă lumea? Ce-ar crede Ashley, şi scârbosul acela de Butler, şi fetele acelea răutăcioase care erau geloase pe ea? Pentru prima oară în viaţa ei, regretă că nu avea săruri de respirat, aşa cum aveau celelalte fete; nu avea nici măcar un flaconaş. Se mândrise întotdeauna că nu-i vine ameţeală! Şi nici acum nu trebuia să leşine!

Încet, încet se simţi mai bine. Peste o clipă, va fi bine de tot şi se va strecura tiptil în odăiţa de toaletă vecină cu camera Indiei; acolo îşi va desface corsetul, va intra în odaie şi se va culca pe unul dintre paturi, alături de fetele adormite. Încercă să-şi potolească bătăile inimii şi să-şi schimbe expresia feţei, fiindcă ştia că trebuie să arate ca o nebună. Dacă una din fete va fi trează, va înţelege că s-a întâmplat ceva. Şi nimeni nu trebuie să afle vreodată că s-a întâmplat ceva.

Prin fereastra largă a balconului îi vedea pe bărbaţi aşezaţi pe scaune sub copaci sau în răcoarea umbrarului.

Cum îi invidia! Ce minunat era să fii bărbat şi să nu trebuiască să treci prin încercările prin care trecuse ea chiar acum. Privindu-i cu ochii plini de foc şi cu tâmplele zvâcnind, auzi tropotul iute al unui cal pe aleea din faţă, scârţâitul pietrişului şi o voce agitată întrebând ceva pe negri. Iar începu să scârţâie pietrişul sub copitele unui cal şi Scarlett văzu un om trecând în galop peste peluza verde, îndreptându-se spre grupul de sub copaci.

Un musafir întârziat? Atunci, de ce trece călare peste iarba de care India e atât de mândră? Nu-l putea recunoaşte, dar când sări de pe şa şi îl apucă pe John Wilkes de braţ, văzu că faţa lui exprimă o mare tulburare. Mulţimea se înghesui în jurul lui; paharele înalte şi evantaiele din foi de palmier stăteau părăsite pe mese sau pe jos. Cu toate că se afla departe, Scarlett auzi zgomotul glasurilor, întrebările, strigătele şi simţi ce încordare îi cuprinsese pe toţi. Pe urmă, dominând tumultul, îl auzi pe Stuart Tarleton strigând entuziast "Iu-huu!", ca şi cum ar fi la vânătoare. Fără să ştie, Scarlett auzise pentru prima dată chiuitul rebelilor.

Cei patru Tarleton-i, urmaţi de băieţii Fontaine, se desprinseră din grup şi o luară la fugă spre grajduri ţipând: "Jeems! Hei, Jeems! Pune şaua pe cai!" "Trebuie să fi luat foc vreo casă", se gândi Scarlett. Oricum, trebuie să ajungă înapoi în camera de culcare înainte de a fi descoperită.

Acum inima i se mai liniştise şi sui scările în vârful picioarelor, apoi intră în bolul liniştit. O somnolenţă grea şi caldă plutea în toată casa, ca şi cum şi ea se odihnea, aşteptând noaptea când va străluci în toată splendoarea în lumina lumânărilor şi în sunetele muzicii. Crăpă uşor uşa odăii de toaletă şi se strecură înăuntru. Mai ţinea clanţa cu mâna, când ajunse până la ea vocea lui Honey Wilkes, ca o şoaptă, pătrunzând prin crăpătura uşii din faţă care ducea spre camera de culcare.

— Mi se pare că Scarlett s-a purtat cum nu se poate mai urât astăzi.

Scarlett simţi cum inima-i începe din nou să bată nebuneşte şi îşi apăsă mâna pe ea, ca s-o potolească. Uitase că cei ce ascultă la uşă aud adeseori lucruri foarte "instructive". Să iasă afară? Sau să le dea de ştire că e aici şi s-o pună în încurcătură pe Honey, aşa cum merită. Celălalt glas o făcu însă să se oprească. Nimic n-ar mai fi putut s-o mişte din loc după ce auzi glasul Melaniei.

— O, Honey, nu! Nu fi răutăcioasă! E doar veselă şi vioaie. Mie mi s-a părut încântătoare!

"O", zise Scarlett în sinea ei, înfigându-şi unghiile în rochie. "Să ajung să mă apere miorlăita asta!"

Era mai penibil pentru ea decât răutăţile lui Honey. Scarlett nu avusese niciodată încredere în nici o femeie şi, în afară de mama ei, credea că toate erau egoiste. Melanie era sigură de Ashley şi îi dădea mâna să fie bună şi miloasă. Scarlett simţea că Melanie vrea să facă paradă de cucerirea ei şi să fie admirată pentru bunătatea ei. De multe ori făcuse şi Scarlett la fel, când discuta cu bărbaţi despre alte fete, şi întotdeauna reuşise să-i convingă pe aceşti naivi de blândeţea şi dezinteresarea ei.

— Am impresia, dragă, că eşti oarbă, zise Honey acră, ridicând tonul.

— Taci, Honey, se auzi glasul lui Sally Munroe. Te aude toată casa!

Honey vorbi mai încet.

— N-ai văzut cum cocheta cu toţi bărbaţii pe care punea mâna. chiar şi cu domnul Kennedy care e adoratorul surorii ei. N-am mai văzut aşa ceva! Şi acum s-a legat de Charles. (Honey începu să râdă afectat.) Şi ştiţi că Charles şi cu mine.

— Sunteţi într-adevăr? şoptiră câteva glasuri.

— Să nu spuneţi nimănui, fetelor. nu încă!

Fetele începură iar să chicotească şi arcurile patului trosniră când una dintre ele o îmbrăţişă pe Honey, Melanie murmură că va fi fericită s-o aibă pe Honey ca soră.

— Să ştiţi că eu nu voi fi bucuroasă s-o am pe Scarlett ca soră, fiindcă rar am văzut o fată atât de destrăbălată, zise Hetty Tarleton, necăjită. E ca şi logodită cu Stuart. Brent susţine că-şi bate joc de el, dar şi Brent e nebun după ea.

— Dacă vreţi să ştiţi, zise Honey misterioasă, dându-şi aere, ea nu ţine decât la o persoană. La Ashley!

Pe când şoaptele se amestecau şi întrebările se încrucişau aprinse, Scarlett se simţi îngheţată de frică şi de umilinţă. Honey era o proastă, o imbecilă, o tâmpită în privinţa bărbaţilor, dar când era vorba de femei avea o intuiţie pur feminină pe care Scarlett o subestimase. Mân-dria ei rănită de Ashley şi de Rhett Butler nu era nimic în comparaţie cu ceea ce simţea acum. Bărbaţii ştiu să-şi ţină gura, chiar bărbaţii ca domnul Butler, dar cu Honey Wilkes, o vorbăreaţă fără pereche, până seara întreg comitatul va afla toată întâmplarea. Şi doar aseară spusese Gerald că nu vrea ca tot comitatul să râdă de fiica lui. Şi ce-au să mai râdă acum! Broboane reci de sudoare începură să-i curgă la subţiori, prelingându-i-se pe coaste.

Măsurat şi paşnic, puţin mustrător, glasul Melaniei le domină pe celelalte.

— Honey, ştii bine că nu e adevărat şi că eşti răutăcioasă.

— Ba da, Melly, şi dacă n-ai căuta să vezi numai calităţi la oamenii care nu le au deloc, ai fi văzut şi tu. Şi-mi pare bine că e aşa. Aşa-i trebuie. Scarlett O'Hara n-a făcut decât să bage zâzanie peste tot şi să ia adoratorii celorlalte fete. Ştii bine că i l-a luat pe Stuart bietei India, deşi nu-i place. Şi azi a încercat să-l cucerească pe domnul Kennedy, pe Ashley şi pe Charles.

"Trebuie să mă duc acasă", se gândi Scarlett. "Trebuie să mă duc acasă!"

Dacă ar fi putut ajunge printr-o minune în aceeaşi clipă la Tara, acolo s-ar simţi în siguranţă. Dacă ar putea fi lângă Ellen, numai s-o vadă, să se agaţe de fusta ei, să plângă şi să-i povestească totul, cu capul ascuns în poala ei! Dacă va mai trebui să asculte un singur cuvânt, va năvăli înăuntru şi va smulge şuviţe întregi din părul galben al lui Honey şi o va scuipa pe Melanie Hamilton, numai ca să-i arate ce crede de mila ei. Se purtase însă destul de ordinar astăzi, se purtase ca golanii albi – şi asta o durea cel mai tare.

Îşi apăsă mâinile pe fustă ca să nu foşnească şi ieşi de-a-ndăratelea, pe furiş, ca un animal. "Acasă", îşi zise ea, coborând repede scările, trecând pe lângă uşi închise şi odăi liniştite, "Trebuie să mă duc acasă."

Ajunsese pe veranda din faţă, când un gând nou o făcu să se oprească brusc: nu se putea duce acasă! Nu putea să fugă! Va trebui să stea până la sfârşit, să rabde ironia celorlalte fete şi propria ei umilinţă şi durere. Dacă ar fugi, le-ar da arme noi împotriva ei.

Cu pumnii strânşi, lovi coloana înaltă şi albă de lângă ea. Ar fi vrut să fie Samson, să dărâme casă de la Doisprezece Stejari şi să-i distrugă pe toţi cei ce se aflau în ea. Au să-i plătească pentru asta. Are să le arate ea. Nu prea ştia cum avea să le arate, dar o va face totuşi. Are să-i lovească mai rău decât au lovit-o ei pe ea.

Acum, pentru ea Ashley nu mai era Ashley. Nu mai era tânărul înalt şi elegant pe care-l iubea, ci era parte integrantă din neamul Wilkes, din Doisprezece Stejari, din comitat. Şi îi ura pe toţi fiindcă râdeau de ea. La şaisprezece ani, vanitatea era mai puternică decât dragostea, şi în sufletul ei pătimaş nu mai era loc decât pentru ură.

"N-am să mă duc acasă", se gândi ea. "Am să rămân şi au să mi-o plătească. Şi n-am să-i spun mamei niciodată. Nu, n-am să spun nimănui."

Se pregăti să intre înapoi în casă ca să suie scara şi să intre în altă cameră de culcare.

Se întoarse şi îl văzu pe Charles intrând în casă prin capătul celălalt al coridorului. Când o zări, se grăbi spre ea. Părul îi era răvăşit, şi de emoţie chipul lui era aproape de culoarea muşcatei.

— Nu ştii ce s-a întâmplat? strigă el înainte de-a ajunge lângă ea. Ai auzit? Paul Wilson a venit călare de la Jonesboro şi ne-a adus vestea!

Se opri lângă Scarlett cu respiraţia tăiată. Ea nu zise nimic; se uita doar fix la el.

— Domnul Lincoln şi-a chemat oamenii sub drapel. soldaţii. adică voluntarii. şaptezeci şi cinci de mii!

Iar domnul Lincoln! Oare bărbaţii nu se gândesc niciodată la lucruri serioase? Prostul ăsta ar fi vrut ca ea să se emoţioneze din cauza maimuţărelilor domnului Lincoln, când inima ei era sfâşiată şi reputaţia ei distrusă.

Charles o privi fix. Chipul ei era alb ca varul şi ochii înguşti luceau ca nişte smaralde.

Niciodată nu văzuse o expresie atât de pătimaşă pe faţa unei fete tinere, şi nici o astfel de lucire în ochii cuiva.

— Ce neghiob sunt! Trebuia să ţi-o spun mai pe ocolite. Am uitat cât sunt de delicate doamnele. Îmi pare rău că te-am tulburat. Nu cumva ţi-e rău? Să-ţi aduc un pahar cu apă?

— Nu, zise ea, reuşind să surâdă.

— Vrei să mergem şi să stăm pe o bancă? zise el luând-o de braţ.

Ea dădu din cap şi el o ajută să coboare treptele din faţă; trecură peste iarbă, aşezându-se pe banca de fier de sub cel mai înalt stejar din curtea din faţă. Ce gingaşe şi delicate sunt femeile, gândi el; leşină doar dacă le pomeneşti de război şi de greutăţi. Acest gând îl făcu să se simtă foarte puternic şi se purtă cu mai multă blândeţe cu Scarlett. Avea o expresie atât de stranie, şi chipul ei palid era de o frumuseţe sălbatică, ce făcea ca inima lui să bată mai iute. Era oare cu putinţă să fie tulburată la gândul că el pleacă la război? Nu, ar trebui să fie încrezut ca să-şi închipuie asta. De ce, atunci, îl privea atât de straniu? Şi de ce-i tremurau degetele pe când se juca cu batista de dantelă? Şi genele ei dese şi negre – oh, tremurau cum tremură genele fetelor în romanele pe care le citise, tremurau de timiditate şi de dragoste.

De trei ori îşi drese glasul ca să vorbească şi apoi renunţă. Lăsă ochii în jos, fiindcă ochii ei verzi îl priveau atât de pătrunzător, aproape parcă nu-l vedeau.

"Are mulţi bani", se gândi ea repede, făcându-şi un plan în minte. "Şi n-are părinţi care ar putea să mă piseze şi stă la Atlanta. Dacă m-aş mărita imediat cu el, i-aş dovedi lui Ashley că nu ţin la el, că am flirtat doar cu el. Şi Honey ar muri de necaz. Niciodată n-ar mai găsi alt adorator şi toată lumea şi-ar bate joc de ea. Şi aş răni-o pe Melanie, fiindcă-l iubeşte atât de mult pe Charles. Şi i-aş răni şi pe Stu şi pe Brent." Nu prea înţelegea de ce voia să le facă rău gemenilor, decât că aveau surori răutăcioase. "Şi tuturor le-ar fi necaz, când aş veni aici în vizită într-o trăsură frumoasă, şi aş avea rochii multe şi casa mea. Şi niciodată, niciodată n-ar mai râde de mine."

— Fireşte, înseamnă că ne vom bate, zise Charles după câteva încercări zadarnice de a vorbi. Să nu te necăjeşti însă, domnişoară Scarlett! Totul se va sfârşi într-o lună şi au să se roage de noi. Da, asta e sigur. Pentru nimic în lume n-aş vrea să lipsesc de acolo. Mă tem că n-are să fie bal diseară, fiindcă trupa are să se adune la Jonesboro. Gemenii Tarleton au plecat să ducă vestea. Ştiu că doamnele or să fie mâhnite.

Neştiind ce să spună, ea făcu: "Oh!", dar era destul. Încet, încet îşi regăsea stăpânirea de sine şi ideile începeau să i se aşeze în ordine. Un fel de chiciură se aşternea peste emoţiile ei şi i se păru că niciodată nu va mai simţi căldură. De ce să nu se mărite cu băiatul ăsta drăguţ şi îmbujorat? Era tot aşa de bun ca oricare altul şi, de altfel, ei îi era indiferent. N-are să-i mai pese niciodată de nimic, chiar de-ar trăi până la nouăzeci de ani.

— Nu mă pot hotărî dacă să plec cu Legiunea din Carolina de Sud a domnului Wade Hampton, sau cu Garda Atlantei.

— Oh, zise Scarlett din nou.

Privirile li se întâlniră şi tremuratul genelor ei îl dădu gata.

— Ai să mă aştepţi, domnişoară Scarlett? Pentru mine ar fi o fericire să ştiu că mă vei aştepta până îi vom bate!

Cu respiraţia tăiată îi aştepta răspunsul, uitându-se la buzele ei arcuite. Pentru prima dată observă umbra din colţurile gurii ei şi se gândi ce fericire ar fi dacă le-ar săruta. Scarlett îi întinse mâna, cu palma puţin umedă.

— N-aş dori să aştept, zise ea şi ochii i se acoperiră cu un văl.

O ţinea strâns de mână şi şedea cu gura căscată. Observându-l pe sub pleoapele lăsate, Scarlett îşi zise că seamănă cu o broască prinsă într-un cârlig. De câteva ori se bâlbâi, închise gura, o deschise din nou şi iar se făcu roşu ca focul.

— E oare adevărat că mă iubeşti?

Ea nu zise nimic, dar plecă ochii în jos şi Charles fu cuprins de un nou extaz şi o nouă jenă. Poate că un bărbat nu trebuie să pună unei tinere fete o astfel de întrebare? Poate că nu se cuvenea ca ea să răspundă? Cum nu avusese niciodată destul curaj ca să se afle într-o situaţie ca aceasta, Charles nu ştia ce trebuie să facă. Ar fi vrut să strige şi să cânte şi s-o sărute şi să zburde pe iarbă, să alerge şi să spună tuturor, şi albilor şi negrilor, că ea îl iubeşte: o strânse numai de mână până când inelele îi intrară în carne.

— Vrei să te măriţi cu mine mai repede, domnişoară Scarlett?

— M. Îhî, zise ea, potrivindu-şi o cută a rochiei.

— Să ne căsătorim odată cu Mel.

— Nu, zise ea repede, privindu-l ameninţător.

Charles îşi dădu seama că făcuse o greşeală. Fireşte, fiecare fată voia să-şi aibă nunta ei – nu voia să împartă gloria acelei zile cu nimeni. Ce bună era că îi trecea cu vederea greşelile. Dacă ar fi fost întuneric, ar fi avut mai mult curaj, şi i-ar fi sărutat mâna şi i-ar fi spus vorbele pe care dorea să i le spună.

— Când aş putea vorbi cu tatăl dumitale?

— Cu cât mai curând, cu atât mai bine, zise ea nădăjduind că poate îi va da drumul mâinii înainte ca durerea să n-o silească să i-o ceară s-o facă.

El se ridică brusc şi, o clipă, Scarlett crezu că are să înceapă să sară în sus. Se uită la ea radios, cu tot sufletul lui curat zugrăvit în privirea ochilor. Nimeni nu o privise aşa până acuma şi nici un alt bărbat nu o va mai privi niciodată astfel; totuşi, în ciudata ei indiferenţă, nu se gândi decât că Charles seamănă cu un viţel.

— Mă duc să-l caut pe tatăl dumitale, zise el cu faţa luminată de un surâs. Nu pot să aştept. Mă scuzi. dragă?

Îi veni greu să pronunţe cuvântul dragă, dar după aceea îl repetă cu plăcere.

— Da, zise ea. Te aştept aici. E răcoare şi plăcut.

Porni peste peluză şi dispăru după casă. Scarlett rămase singură sub stejarul ce foşnea. Dinspre grajduri venea o mulţime de bărbaţi călare, urmaţi de servitori negri care se grăbeau să-şi ajungă stăpânii. Băieţii Munroe trecură în goană, fluturându-şi pălăriile. Tinerii Fontaine şi Calvert coborâră drumul chiuind. Cei patru Tarleton-i traversară peluza pe lângă ea şi Brent strigă:

— Mama are să ne dea caii! Iu-huu!

Bucăţi de pământ săriră de sub copitele cailor. Era din nou singură.

În faţa ei casa cea albă îşi înălţa albele-i coloane, vrând parcă să se depărteze demnă de ea. N-avea să fie casa ei niciodată. Niciodată Ashley n-avea să-i treacă pragul purtând-o în braţe, aşa cum sunt purtate miresele.

"O, Ashley, Ashley! Ce-am făcut?"

În fundul sufletului, sub straturile de mândrie rănită şi de simţ practic rece, se mişcă ceva care o durea. Se năştea în ea o simţire matură, mai puternică decât vanitatea sau decât egoismul încăpăţânat. Îl iubea pe Ashley şi ştia că-l iubeşte; niciodată nu-şi dăduse mai bine seama de dragostea ei ca în clipa când îl văzuse pe Charles dispărând la cotitura aleii acoperite de nisip.