Capitolul VII.

Două săptămâni mai târziu Scarlett era măritată şi peste două luni văduvă. Scăpă repede de lanţurile cu care se legase în aşa mare grabă şi cu atât de puţină chibzuială, dar niciodată nu va mai cunoaşte libertatea deplină de pe vremea când era nemăritată. Văduvia urmase repede după căsătorie, dar spre marea ei durere veni şi maternitatea.

Mai târziu, când se va gândi la aceste ultime zile ale lui aprilie 1861, Scarlett nu va putea niciodată să-şi amintească totul amănunţit. Timpul şi evenimentele se precipitaseră şi se amestecaseră ca într-un coşmar lipsit de realitate şi de raţiune. Până în clipa morţii ei, zilele acelea vor rămâne ca locuri albe în memorie. Timpul care se scurse între momentul când primi să se mărite cu Charles şi ziua nunţii îi lăsă o amintire prea vagă. Două săptămâni! O logodnă atât de scurtă n-ar fi fost cu putinţă în timp de pace. Ar fi trebuit să dureze cel puţin un an sau şase luni, aşa cum se cuvenea. Sudul însă era în vâltoarea războiului, evenimentele se succedau ca luate de un vânt năprasnic şi ritmul lent al vremurilor trecute dispăruse. Ellen îşi frânsese mâinile şi îi sfătuise să mai aştepte, ca să aibă timp să se gândească bine ce fac. Scarlett însă rămăsese mută şi neimpresionată de rugăminţile ei. Voia să se mărite! Şi încă repede. În două săptămâni!

Auzind că nunta lui Ashley se va celebra la întâi mai şi nu la toamnă, pentru ca el să poată pleca cu trupa îndată ce va fi chemat, Scarlett fixă data căsătoriei sale cu o zi înainte de a lui Ashley. Ellen protestă, dar Charles stărui cu noua elocvenţă pe care o dobândise, fiind foarte nerăbdător să plece în Carolina de Sud, la Legiunea lui Wade Hampton. Gerald se situă de partea tinerilor. Era cuprins de frigurile războiului şi mulţumit că Scarlett făcea o partidă atât de bună. Nu vedea de ce s-ar opune dragostei lor tinereşti, acum pe timp de război. Ellen, disperată, trebui să cedeze aşa cum cedau toate mamele din Sud. Viaţa lor liniştită fusese complet tulburată; toate rugăminţile, toate sfaturile, toate insistenţele lor nu se puteau împotrivi forţelor puternice care le luau cu ele.

Sudul era ca beat de entuziasm şi exaltare. Toată lumea ştia că o singură bătălie va pune capăt războiului; toţi tinerii se grăbeau să se înroleze înainte de sfârşitul ostilităţilor, toţi se grăbeau să se căsătorească cu iubitele lor înainte de a pleca în Virginia, spre a trage o bătaie yankeilor. Se celebrau zeci de căsătorii de război în tot comitatul şi nu era timp pentru durerea despărţirilor, fiindcă toată lumea era sau prea ocupată sau prea exaltată ca să mai găsească timp pentru lacrimi sau gânduri serioase. Femeile coseau uniforme, împleteau ciorapi şi înfăşurau bandaje, iar bărbaţii făceau instrucţie şi exerciţii de tir. Trenuri încărcate de trupe treceau zilnic prin Jonesboro spre Nord, către Atlanta şi Virginia. Unele detaşamente erau îmbrăcate în uniforme vesele, roşii şi albastre şi verzi, ale companiilor de miliţie specială. Alte grupuri mai mici purtau uniforme obişnuite şi căciuli de blană; alţii fără uniformă, aveau haine de postav şi rufărie fină, toţi numai pe jumătate pregătiţi şi înarmaţi, nebuni de veselie şi chiuind de parcă s-ar fi dus la o petrecere. Văzându-i pe aceşti bărbaţi, tinerii din comitat se speriară că războiul se va sfârşi înainte ca ei să poată ajunge în Virginia; aşadar, pregătirile pentru plecarea trupei fură accelerate.

În mijlocul acestei efervescenţe se făceau pregătirile pentru nunta lui Scarlett şi, aproape fără să-şi dea seama, se trezi în rochia şi cu vălul de mireasă al lui Ellen, coborând scara cea mare de la Tara, la braţul tatălui ei, aşteptată de o mulţime de musafiri care umpleau casa. Mai târziu îşi aminti ca de un vis de reflexul sutelor de lumânări pe pereţi, de figura mamei, plină de dragoste, puţin umilă şi cu buzele rostind încet o rugăciune pentru fericirea fiicei ei, de Gerald roşu de coniac şi de mândrie că fiica lui se căsătoreşte cu un om bogat, de neam bun şi vechi. Şi, în sfârşit, Ashley stând jos, lângă scară, la braţ cu Melanie.

Când văzu expresia chipului lui, se gândi: "Nu poate să fie adevărat. Nu se poate. E un vis urât. Am să mă trezesc şi am să văd că a fost un coşmar. Acum nu trebuie să mă gândesc la asta, fiindcă îmi vine să ţip în faţa lumii întregi. Nu trebuie să mă gândesc. Am să mă gândesc mai târziu, când am să fiu mai tare – când n-am să mai văd ochii lui."

Şi totul a fost ca un vis: trecerea printre cele două rânduri de oameni surâzători, faţa roşie a lui Charles şi glasul lui bâlbâit, răspunsurile ei, atât de clare şi reci. Şi pe urmă felicitările, sărutările, toasturile şi dansul – totul, totul ca un vis. Chiar şi sărutul lui Ashley pe obraz, chiar şi dulcea şoaptă a Melaniei: "Acum suntem cu adevărat surori" – toate erau ireale. Chiar şi emoţia pricinuită de leşinul mătuşii lui Charles, domnişoara Pittypat Hamilton, o femeie grasă şi impresionabilă, a fost ca un coşmar.

Însă când dansul şi toasturile luară sfârşit şi când ziua începu să mijească, iar toţi musafirii din Atlanta, înghesuiţi în casă şi în casa vechilului, se duseră să se culce pe paturi, pe canapele sau saltele puse pe jos şi toţi vecinii plecară acasă, să se odihnească pentru nunta de a doua zi de la Doisprezece Stejari, atunci visul se risipi ca un fum în faţa realităţii. Realitatea era reprezentată de Charles, roşu de jenă, ieşind din camera ei de toaletă în cămaşă de noapte, evitând privirea speriată pe care i-o aruncă ea peste cearceaful tras bine până sus.

Fireşte că ştia că oamenii căsătoriţi dormeau în acelaşi pat, dar până acum nu se prea gândise la lucrul acesta. I se părea un lucru foarte firesc pentru tatăl şi mama ei, dar nu se gândise că i se va întâmpla şi ei. Pentru prima dată de la picnic, îşi dădu seama ce făcuse. Ideea că acest tânăr pe care abia îl cunoştea şi pe care nu voise de fapt să-l ia de bărbat se va culca lângă ea în pat, acum când regreta amarnic fapta pripită şi când era disperată că l-a pierdut de tot pe Ashley, erau lucruri pe care nu le putea îndura. Cum el şovăi când să se apropie de pat, ea începu să-i vorbească încet şi răguşit:

— Am să ţip dacă te apropii de mine! Am să ţip! Am să ţip în gura mare! Pleacă de aici! Să nu îndrăzneşti să mă atingi!

Aşa că Charles Hamilton îşi petrecu noaptea de nuntă pe un fotoliu, într-un colţ. Nu se simţi prea nenorocit fiindcă înţelegea, sau credea că înţelege, timiditatea şi delicateţea miresei sale. Era gata să aştepte până când îi va trece frica, dar. dar. suspină, răsucindu-se să-şi caute o poziţie confortabilă. dar pleca atât de curând la război!

Dacă lui Scarlett nunta ei i se păru un vis urât, nunta lui Ashley îi apăru şi mai cumplită. În salonul de la Doisprezece Stejari, la lumina sutelor de lumânări, unde se înghesuia aceeaşi mulţime ca în ajun, Scarlett într-o rochie verde pal, special făcută pentru a doua zi după nuntă, văzu faţa aproape urâtă a Melaniei Hamilton devenind radios de frumoasă când se numi Melanie Wilkes. Acum Ashiey era pierdut pentru totdeauna. Ashley al ei. Nu, acum nu mai era Ashley al ei. Dar fusese oare vreodată al ei? Toate îi păreau atât de încurcate, şi mintea ei era atât de obosită şi de zăpăcită. Ashley îi spusese că o iubeşte, dar atunci ce anume îi despărţise? Dacă şi-ar putea aminti. Închisese gura lumii măritându-se cu Charles, dar acum ce importanţă mai avea? Atunci i se păruse foarte important, dar acum nu i se mai părea. Acum numai Ashley însemna ceva. Şi acum îl pierduse, şi ea era măritată cu un om pe care nu numai că nu-l iubea, dar îl dispreţuia.

O, cum regreta ceea ce făcuse! De multe ori auzise zicându-se că omul se nenoroceşte singur, dar crezuse că e numai o figură de stil. Acum înţelegea lucrul acesta. Dorea din tot sufletul să scape de Charles, să se ducă înapoi la Tara, să fie iar nemăritată, dar mai presus de toate avea conştiinţa că ea singură era de vină. Ellen încercase s-o oprească, dar ea n-o ascultase.

Toată noaptea dansă la nunta lui Ashley, aproape năucă, vorbind mecanic şi surâzând. Se mira cu totul fără rost de prostia oamenilor care o credeau o mireasă fericită şi nu înţelegeau că sufletul îi era sfâşiat de durere. Oh, slavă Domnului, că nu observau!

În seara aceea, când Mammy plecase după ce o ajutase să se dezbrace şi Charles ieşise sfios din camera de toaletă, întrebându-se dacă va trebui să mai petreacă încă o noapte pe fotoliu, Scarlett izbucni în lacrimi. Plânse până când Charles se strecură în pat lângă ea şi încercă s-o consoleze, plânse încetişor până când nu mai avu lacrimi şi, în sfârşit, îşi puse suspinând capul pe umărul lui.

Dacă n-ar fi fost războiul, o săptămână întreagă ar fi durat vizitele în tot comitatul. Ar fi fost apoi baluri şi picnicuri în cinstea celor două perechi de noi căsătoriţi, înainte ca ei să plece în călătorie de nuntă la Saratoga sau la White Sulphur. Dacă n-ar fi fost războiul, Scarlett ar fi avut rochii speciale pentru a treia, a patra şi a cincea zi după nuntă, şi le-ar fi purtat la petrecerile date în cinstea ei de familiile Fontaine, Calvert şi Tarleton. Acum însă nu erau nici petreceri, nici călătorii de nuntă. O săptămână după nuntă, Charles plecă să se alăture colonelului Wade Hampton şi două săptămâni mai târziu Ashley şi trupa plecară, lăsând tot comitatul îndurerat.

În aceste două săptămâni, Scarlett nu-l văzu niciodată pe Ashley, singură; niciodată nu putu sta de vorbă cu el. Nici chiar în groaznica clipă a despărţirii, când Ashley se opri la Tara, în drum spre gară, nu putu vorbi cu el singur. Melanie, purtând bonetă şi şal, conştientă de noua ei demnitate de soţie, atârna de braţul lui; şi tot personalul de la Tara, negri şi albi, ieşiseră afară ca să-l conducă pe Ashley care pleca la război.

Melanie zise: "Ashley, trebuie s-o săruţi pe Scarlett. Acum e sora mea", şi Ashley, cu faţa crispată, se aplecă şi-i atinse obrazul cu buze reci. Această sărutare nu-i făcu nici o bucurie lui Scarlett, atât de chinuită îi era inima că fusese dată la sugestia Melaniei. La despărţire, Melanie o strânse în braţe, aproape să o înăbuşe.

— Să vii la Atlanta să mă vezi şi să o vezi pe mătuşa Pittypat. Ce mult am vrea să vii la noi, dragă! Vrem s-o cunoaştem mai bine pe soţia lui Charlie.

Trecură cinci săptămâni, aducând scrisori timide, fericite şi pline de dragoste de la Charles, care se afla în Carolina de Sud; vorbea de dragostea lui, de planurile de viitor, când războiul se va sfârşi, de dorinţa lui de-a deveni un erou de dragul ei şi de veneraţia pe care o simţea pentru comandantul lui, Wade Hampton. În a şaptea săptămână sosi o telegramă din partea colonelului Wade Hampton însuşi, şi pe urmă o scrisoare de condoleanţe. O scrisoare amabilă şi plină de demnitate. Charles murise. Colonelul ar fi telegrafiat mai curând, dar crezând că boala lui nu era serioasă, Charles nu voise să-şi alarmeze familia. În toate fusese înşelat: se înşelase bietul băiat când se crezuse iubit, şi acum nu avusese nici cinstea şi gloria de a muri pe câmpul de bătaie. Murise de pneumonie, o moarte uşoară dar umilitoare, după ce avusese pojar, fără să se fi putut apropia măcar de yankei.

La timpul cuvenit se născu fiul lui Charles şi, fiindcă era la modă să botezi băieţii cu numele comandanţilor sub care serviseră taţii lor, fu numit Wade Hampton Hamilton. Scarlett plânsese de disperare când îşi dăduse seama că e însărcinată, vrând mai curând să moară. Îşi purta sarcina cu foarte puţină suferinţă, născu uşor şi-şi reveni atât de repede, încât Mammy îi spuse între patru ochi că era grozav de vulgar să-ţi treacă aşa de repede – doamnele trebuie să sufere mai mult. Nu simţea decât prea puţină dragoste pentru copil, dar ascunse lucrul acesta. Nu-l dorise şi-i era necaz că se născuse; acum, când îl vedea, nu-i venea să creadă că e al ei, că e o parte din ea.

Deşi îşi reveni fiziceşte ruşinos de repede după naşterea lui Wade, sufleteşte se simţea năucă şi bolnavă. Tânjea, deşi toată plantaţia se silea s-o înveselească. Ellen avea o expresie de îngrijorare; Gerald înjura mai mult ca de obicei şi îi aducea daruri inutile de la Jonesboro. Chiar bătrânul doctor Fontaine admitea că e deconcertat, după ce tonicul lui pe bază de sulf, tot felul de ierburi şi melasă nu avu nici un efect. Îi spuse în taină lui Ellen că dacă Scarlett era când nervoasă, când abătută, asta se datora faptului că inima ei era zdrobită. Dar dacă Scarlett ar fi vrut să vorbească, le-ar fi spus să suferea de o durere foarte diferită şi mult mai complexă. Nu le spuse că plictiseala şi mirarea de-a fi mamă şi, mai presus de toate, absenţa lui Ashley, o deprimau atât de mult.

Era tot timpul îngrozitor de plictisită. Nu mai erau deloc petreceri şi nici vizite, de când plecase trupa la război. Toţi tinerii interesanţi plecaseră la război – cei patru băieţi Tarleton, cei doi Calvert, băieţii Fontaine şi Munroe şi tot tineretul simpatic din Jonesboro şi Fayetteville şi Lovejoy. Numai bărbaţii mai bătrâni, infirmii şi femeile rămăseseră să-şi petreacă vremea împletind şi cosând, cultivând bumbac şi grâu, crescând porci, oi şi vaci pentru armată. Nu se mai vedea un bărbat adevărat, în afară de intendenţii militari de sub ordinele lui Frank Kennedy, adoratorul lui Suellen, care veneau în fiecare lună să facă aprovizionarea. Aceştia nu erau prea interesanţi şi curtea timidă pe care Frank o făcea surorii ei o enerva aşa de mult, încât îi venea greu să fie politicoasă cu el. Dacă Suellen şi Frank s-ar hotărî odată!

Chiar dacă intendenţii militari ar fi fost mai interesanţi, tot n-ar fi ajutat-o cu ceva. Era văduvă, şi inima îi era în mormântul bărbatului ei. Cel puţin aşa credea toată lumea şi toată lumea se aştepta să se poarte după cum se cuvenea. Lucrul acesta o irita, fiindcă nu ţinea minte nimic despre Charles, decât expresia lui de viţel dus la tăiere atunci când îi spusese că se va mărita cu el. Şi chiar imaginea aceasta începuse să pălească. Era însă văduvă şi trebuia să-şi supravegheze purtarea. Plăcerile fetelor nu mai erau pentru ea. Trebuia să fie gravă şi detaşată de toate. Ellen îi atrăsese atenţia asupra acestui lucru, într-o zi când îl găsise pe locotenentul lui Frank dând-o în leagăn şi făcând-o să râdă în hohote. Profund mâhnită, Ellen îi spusese ce uşor este să bârfeşti o văduvă. Purtarea unei văduve trebuie sa fie de două ori mai prudentă decât a unei femei măritate.

"Şi numai Dumnezeu ştie cât de puţin se distrează femeile măritate", se gândi Scarlett, ascultând vocea blândă a mamei ei. "Văduvele mai bine ar fi moarte."

O văduvă trebuia să poarte rochii negre hidoase, fără cea mai mică garnitură care să le înveselească; nu putea purta nici o floare, nici o panglică, nici o dantelă, nici o bijuterie în afară de broşele de doliu de onix şi colierele făcute din părul răposatului. Şi pe urmă, vălul de crep negru trebuia să-i ajungă până la genunchi, şi numai după trei ani de văduvie se scurta până la umăr. Văduvele nu trebuiau să vorbească cu vioiciune şi nici să râdă tare, şi chiar când surâdeau, trebuiau să surâdă trist, tragic. Şi lucrul cel mai îngrozitor, nu trebuiau să arate că le place tovărăşia domnilor. Şi dacă un domn ar fi fost destul de prost-crescut să-i arate oarecare interes, ea trebuia să-l îngheţe cu o aluzie demnă dar bine aleasă la răposatul ei soţ. "Oh, da", se gândi Scarlett tristă, "sunt şi văduve care se recăsătoresc, când sunt bătrâne, deşi Dumnezeu ştie cum de reuşesc, fiindcă vecinii sunt mereu cu ochii pe ele. Şi, în general, iau câte un văduv bătrân cu o plantaţie şi o droaie de copii."

Căsătoria nu e prea interesantă, dar văduvia. o, atunci viaţa e ca şi sfârşită! Ce proşti erau cei care îi spuneau ce mângâiere trebuie să fie micul Wade Hampton pentru ea, acum când l-a pierdut pe Charles. Ce proşti erau ca să creadă că acum avea pentru ce trăi! Toată lumea spunea cât de bine era că are această dovadă postumă a dragostei lor şi, fireşte, nu le putea spune cum stau lucrurile într-adevăr. Dar nici nu se gândea la lucrul acesta. Wade o interesa foarte puţin şi uneori îi era greu să ţină minte că era cu adevărat al ei.

În fiecare dimineaţă, după ce se trezea, o clipă, cât era încă somnoroasă, credea că e iar Scarlett O'Hara. Soarele lumina magnolia din faţa ferestrei şi păsările cântau, iar mirosul plăcut de slănină prăjită i se strecura în nări. Era iarăşi tânără şi fără griji! Pe urmă auzea scâncetul enervant al copilului, căruia îi era foame şi, de fiecare dată, doar o clipă, gândea mirată: "Cum, e un copil în casă!" Pe urmă îşi aducea aminte că e copilul ei. Toate lucrurile astea o năuceau.

Şi Ashley! Mai ales Ashley! Pentru prima dată în viaţa ei ura Tara, ura drumul lung şi roşu care cobora dealul până la râu, ura câmpiile roşii, acoperite de bumbacul ce începea să înverzească. Fiecare bucăţică de pământ, fiecare pom şi fiecare izvor, fiecare cărare sau făgaş îi amintea de el. Aparţinea unei alte femei şi plecase la război, dar stafia lui se plimba pe înserat pe drumurile astea, îi surâdea din umbra verandei cu privirea galeşă a ochilor lui cenuşii. Niciodată n-auzea tropot de copite suind drumul ce venea de la Doisprezece Stejari, fără să creadă o clipă, fericită, că e Ashley!

Acum ura casa şi plantaţia Doisprezece Stejari, aşa cum le iubise odată. Le ura dar se simţea atrasă de ele, ca să-l poată auzi pe John Wilkes şi pe fete vorbind de el – să-i audă citind scrisorile lui din Virginia. Îi făceau rău scrisorile acestea, dar trebuia să afle ce scria în ele. O ura pe India cea ţeapănă şi pe proasta şi flecara de Honey, şi ştia că şi ele o urau, dar nu putea să nu se ducă pe la ele. Şi ori de câte ori se întorcea de la Doisprezece Stejari, se culca plictisită şi nu se mai scula ca să vină la cină.

Acest refuz de a mânca le îngrijora mai mult ca orice pe Ellen şi pe Mammy. Mammy îi aducea tot felul de bunătăţi şi-i spunea că acum, fiind văduvă, putea mânca oricât, dar Scarlett n-avea poftă.

Când doctorul Fontaine îi spuse grav lui Ellen că adeseori o inimă zdrobită produce o boală care poate duce o femeie în mormânt, Ellen se îngălbeni, fiindcă asta era teama pe care o avea în suflet.

— Nu e nimic de făcut, doctore?

— O schimbare de aer ar fi cel mai bun lucru, zise doctorul ca să scape de o pacientă jenantă.

Aşa se făcu că Scarlett, luându-şi copilul, plecă fără pic de entuziasm la Savannah, să-şi vadă rudele din familiile O'Hara şi Robillard, şi pe urmă la Charleston, la surorile lui Ellen, Pauline şi Eulalie. Se întoarse la Tara cu o lună înainte de a o aştepta Ellen, fără să dea vreo lămurire. La Savannah fuseseră buni cu ea, dar James şi Andrew, împreună cu soţiile lor, erau bătrâni şi se mulţumeau să ducă o viaţă paşnică şi să vorbească de un trecut care nu o interesa pe Scarlett. Şi cu Robillard-ii era la fel, iar Charlestonul i se păruse lui Scarlett un oraş groaznic.

Mătuşa Pauline şi bărbatul ei, un bătrân mititel, formalist şi distant, cu aerul absent al cuiva trăind într-o epocă trecută, locuiau pe o plantaţie pe malul râului, un loc mai izolat şi decât Tara. Cel mai apropiat vecin era la douăzeci de mile de ei şi, ca să ajungi la el, călătoreai pe drumuri proaste, printr-o junglă de chiparoşi şi stejari de mlaştină. Stejarii, cu perdelele de muşchi cenuşiu ce se legănau în bătaia vântului, o făceau pe Scarlett să se înfioare şi îi aminteau de poveştile irlandeze ale lui Gerald, în care stafiile se plimbau în ceţuri cenuşii, tremurătoare. N-aveai ce face decât să împleteşti toată ziua, iar seara să-l asculţi pe unchiul Carey citind din operele instructive ale domnului Bulwer-Lytton.

Eulalie, ascunsă într-o casă mare, înconjurată de o grădină cu ziduri înalte de pe strada Battery din Charleston, nu era mai amuzantă. Scarlett, deprinsă cu întinderile mari ale unor pământuri vălurite, se simţea ca într-o închisoare. Aici viaţa era mai mondenă decât la mătuşa Pauline; dar lui Scarlett nu-i plăceau persoanele care veneau aici, din cauza aerelor pe care şi le dădeau, a tradiţiilor şi a importanţei pe care o atribuiau legăturilor de familie. Ştia bine că toţi o considerau rodul unei mezalianţe şi se minunau cum o Robillard putuse să se căsătorească cu un irlandez de curând venit în ţară. Scarlett simţea că, în spatele ei, mătuşa Eulalie parcă cerea scuze că o avea de nepoată. Lucrul acesta o înfuria fiindcă, asemenea tatălui ei, nu punea mare preţ pe familie. Era mândră de Gerald şi de tot ce făcuse el singur, neajutat de nimeni decât de inteligenţa lui vicleană de irlandez.

Şi cei din Charleston se mândreau atâta cu fortul Sumter! Doamne sfinte! Cum nu-şi dădeau seama că dacă n-ar fi făcut prostia de a trage primul foc care să declanşeze războiul, s-ar fi găsit alţi proşti care s-o facă? Obişnuită cu vorba iute a celor din Georgia de sus, vocile tărăgănate ale oamenilor din părţile acestea o enervau. Se gândea că nu mai poate suferi vorba lor tărăgănată şi afectată, care o făcea să ţipe de enervare. O irita aşa de mult, încât în timpul unei vizite începu să imite accentul irlandez al lui Gerald, spre disperarea mătuşii sale. Aşa că, plecă înapoi la Tara. Mai bine s-o chinuiască amintirea lui Ashley, decât accentul din Charleston.

Ellen, ocupată zi şi noapte, căutând să dubleze producţia Tarei ca să ajute Confederaţia, se sperie când fiica ei cea mare se întoarse acasă de la Charleston, slabă, palidă şi gata de harţă. Şi ea cunoscuse durerea, şi stătea noapte după noapte culcată lângă Gerald, care sforăia, gândindu-se ce să facă pentru a îndulci suferinţa lui Scarlett. De mai multe ori domnişoara Pittypat Hamilton, mătuşa lui Charles, îi scrisese rugând-o s-o lase pe Scarlett să vină la Atlanta ca să stea mai mult, şi acum Ellen se gândi serios la această soluţie.

Domnişoara Pittypat locuia singură cu Melanie, într-o casă mare "fără nici un protector masculin", scria ea, "acum când scumpul nostru Charlie nu mai este. Fireşte, mai e şi fratele meu, Henry, dar nu stă cu noi. Dar poate că Scarlett ţi-a vorbit de Henry. Delicateţea mă opreşte de a scrie mai mult despre el. Melly şi cu mine ne-am simţi mult mai liniştite dacă Scarlett ar fi cu noi. Trei femei singure fac mai mult decât două. Şi poate că Scarlett şi-ar putea alina puţin durerea, aşa cum face Melly, îngrijind pe bolnavii noştri tineri, aici la spitale. Şi, bineînţeles, Melly şi cu mine am dori foarte mult să vedem copilul."

Iar fură umplute cuferele lui Scarlett cu hainele ei de doliu şi ea porni spre Atlanta, împreună cu Wade Hampton şi cu Prissy, doica lui, cu un car de sfaturi privitoare la purtarea ei, date de Ellen şi de Mammy, şi o sută de dolari, în bilete ale Confederaţiei, din partea lui Gerald. Nu prea voia să meargă la Atlanta. Pe mătuşa Pitty o considera ca pe cea mai proastă dintre bătrâne şi numai gândul de a trăi sub acelaşi acoperiş cu soţia lui Ashley îi repugna. Dar şi comitatul, cu amintirile lui, era nesuferit acuma, şi orice schimbare era binevenită.