15 Săgeata căpitanului Ion

În timp ce goneau călări către Curtea de Argeș, Băiatul se gândea la Voiena. Nu își putea da seama dacă mai simţea ceva pentru ea. Nu păstrase decât amintirea fierbinte a obrazului fetei, lipit de al lui, cât timp o strânsese la piept. Încolo nimic… nimic…

Cine ar fi putut însă să-și închipuie că Voiena va ajunge să se îndrăgostească de măria sa Vlad, și încă într-o asemenea măsură, încât să-i părăsească pe ai ei, să-l însoţească pe domnitor în restriște și să dorească să-i împărtășească soarta, oricare ar fi fost ea?

Dacă dragostea ei era adevărată – și Băiatul începuse să creadă că era adevărată – lui nu-i părea rău.

«De altminteri, acum am o mare datorie și o mare răspundere faţă de Oltea», își spunea el…

Şi numai cât își aminti de fetiţă, sufletul i se însenină.

Aseară – ţinându-se de cuvânt – îi povestise câte ceva din cele ce le știa despre măria sa Vlad, și Oltea adormise în braţele lui.

Pe aproape de miezul nopţii, o învelise și se furișase afară din chilioara ei. Încălecaseră, el și Bucur, pe cai, și plecaseră.

În ultima vreme, temându-se că i s-ar putea întâmplă să-și piardă viaţa, în vreo bătălie, și ca să nu rămână Oltea singură, alergase, în treacăt, de câteva ori pe Valea

Oltului, încercând să dea de rudele ei.

În vârtejul emoţiilor și al întâmplărilor din haremul sultanului, Roxana uitase să-i spună numele mamei fetiţei. Băiatului nu-i rămăsese decât să întrebe în ce loc a trăit, cu șase ani în urmă, o femeie răpită, după ce soţul i-a fost ucis de turci. Dar pas de află acul în carul cu fân! Nimeni nu putea ști cine să fi fost, dintre toate acele sărmane femei luate de turci mama fetiţei. Era nevoie de timp ca să poată face, în tihnă, noi cercetări.

Până una-alta, Oltea nu avea pe nimeni. Nici nu se știa dacă va izbuti să-i mai afle vreodată familia. Şi ea și el erau, în privinţa aceasta, niște năpăstuiţi. Soarta îi legase laolaltă, printr-o nefericire asemănătoare; și Băiatul se simţea dator ca, în amintirea Roxanei, să-și închine viaţa fetiţei.

Începuse să sufle un vânt rece. Nori întunecoși se alungau pe cer. Mirosea a brad umed. De pretutindeni, prin munţi, cei doi băieţi se vedeau împresuraţi de hora mută a trunchiurilor de brazi și fagi, de tăceri și de umbre.

De-ar ajunge mai repede la Curtea de Argeș!

Când au trecut Oltul, pe la Râmnic, se luminase de ziuă. Lângă ţărm, un fag doborât de furtună se răzimase de pieptul puternic al unui stejar, de parcă i-ar fi cerut să-l sprijine și să-l pună din nou pe picioare.

Străbătură lunca unde se luptaseră și fuseseră amândoi răpiţi de comisul Ghilţ, ca să fie vânduţi turcilor. Iată și locul unde Tit își jucase păpușile. Iar aici

Băiatul a îngenuncheat întâia oară la picioarele măriei sale Vlad.

Băieţii priviră unul în ochii celuilalt, copleșiţi de amintiri, dar nu rostiră nici un cuvânt.

Peste vreun ceas începu să plouă. Se înveliră în mantalele albe, de postav, ostășești. Făcură un singur popas într-un sat de lângă Curtea de Argeș, al unor mici boieri credincioși lui Vlad. Unul dintre ei fusese spânzurat de turci, celălalt apucase să fugă, și rătăcea prin munţi.

Aici băieţii își schimbară veșmintele ostășești cu altele, de târgoveţi.

Mai mulţi ţărani, aflând că băieţii sunt în sat și merg în ajutorul voievodului Vlad, le cerură îngăduinţă să-i însoţească. Băieţii le mulţumiră și le răspunseră că, de va fi nevoie de ei, o să-i înștiinţeze la vreme. Nu era bine deocamdată să meargă în ceată pe drum, ca să nu atragă atenţia turcilor și iscoadelor marilor boieri.

Porniră mai departe călări și, cam pe la amiază, ajunseră la Curtea de Argeș.

Orașul era tăcut. Pretutindeni mișunau turcii. La porţile orașului, într-o poiană, văzură o mulţime de ţărani trași în ţeapă sau ridicaţi în furci.

Intrară în oraș. O luară pe uliţele mai puţin bătute.

Trecură prin câteva livezi cu crengile scuturate de vânt și ajunseră la o casă destul de arătoasă, cu pridvor larg, unde locuia un meșter argintar. La el își lăsase Bucur ursul…

Să fi văzut ce bucurie era pe bietul animal! Cu ce mormăituri și cu ce mângâieri… ursești îi primi!

Argintarul le spuse băieţilor că se găsește la el cineva pe care poate ar dori să-l vadă, și, însoţindu-i spre un bordei pe jumătate dărăpănat, din fundul unei livezi de nuci, le arătă pe un bărbat încă tânăr, care ședea la o masă și scria ceva.

Îl recunoscură numaidecât, bărbatul acesta fiind unul dintre oamenii cei mai de taină ai domnitorului Vlad, despre care – furaţi mereu de dorinţa de a nu scăpa din vedere cele mai de seamă întâmplări trăite de eroii noștri – nu am avut încă prilejul să vorbim. Numele său era Radu Farmă. Fusese grămăticul lui Vlad și mâna dreaptă a logofătului Lazăr, care îl și adusese la palat.

Farmă învăţase carte grecească și latinească, cunoștea multe limbi și era priceput și în știinţele filozoficești. Nu avea decât un singur cusur – niște picioare slăbănoage din născare, pe care nu se putea sprijini decât cu ajutorul unui toiag. De aceea nu prea ieșea din palat și, cum este firesc, oamenii nu prea îl cunoșteau. Dar, chiar așa, lipsit de tăria picioarelor cum era, sosise călare la Curtea de Argeș, pe urmele lui Vlad, și se străduia să vină în ajutorul stăpânului său.

— Iată ce se întâmplă, începu el să povestească. Ca să-i ţie lângă el și să-l păzească, Radu cel Frumos le-a înlesnit turcilor să ia prăzi câte poftesc de la prieteni și de la dușmani. Corturile lor sunt pline cu lucruri de preţ, fete și copii. În ce-i privește pe oamenii lui Vlad, sunt vânaţi ca niște fiare sălbatice și uciși. I-aţi văzut pe cei de la marginea orașului?

— I-am văzut, răspunse căpitanul Ion.

— Oricând ne poate veni și nouă rândul… rosti grămăticul…

— Totul este ca domnul să scape, zise argintarul… El ne va răzbuna pe fiecare. Şi fiecare suferinţă de-a noastră va fi plătită…

— La Poienari, turcii nu pot pătrunde, spuse căpitanul Ion.

— Da. Cetatea a fost bine întărită cu cărămidă, rosti Bucur.

— Da’ măria sa și oștenii n-au hrană… Carele cu merinde au fost prinse încă în urmă cu o săptămână, pe când se îndreptau spre cetate, și au fost date achingiilor, glăsui iar argintarul…

Prin livadă se auziră pași. Cei din bordei tăcură. Argintarul ieși să vadă cine sosea, și se întoarse curând, aducând cu el una din calfele sale, un tânăr de vreo douăzeci și șase de ani, îmbrăcat în costum orășenesc, având însemnele breslei din care făcea parte – o cupă de

argint cu picior – pe pieptarul de piele.

— Pot să vorbesc? îl întrebă calfa pe meșter, după ce intră în bordei.

Argintarul dădu din cap:

— Spune! Suntem toţi slujitorii măriei sale!

— Am fost cu talerele de argint, cum mi-ai poruncit, în casa vornicului Negrev, îl înștiinţă el…

Toţi cei din bordei se uitară întrebători la calfă, așteptând nerăbdători celelalte știri.

Vornicul Negrev fusese un boier al lui Vlad. Turcii îi prinseseră soţia și copiii la Snagov, după ce intraseră în București, și îl siliseră să treacă de partea lui Radu cel Frumos, ameninţându-l că altfel îi omoară familia.

Negrev trecuse de partea lui Radu, dar numai de nevoie, ca să-și scape de moarte copiii, și acesta îi dăduse, drept răsplată, acum cât era încă la strâmtoare, o dregătorie la Curtea de Argeș. Neavând încredere în el, îi pregătea totuși, pe ascuns, sfârșitul…

La rândul său, boierul Negrev ţinea legătura, prin calfa argintarului, cu grămăticul Farmă.

— Boierul Negrev ne înștiinţează – se întoarse calfa de astă dată spre grămăticul Farmă – că armatele lui Ali-beg au înconjurat Poienarii. Nimeni nu poate ieși, nici intra în cetate.

— Cred ei… mustăci grămăticul, deoarece el știa că din puţul adânc al cetăţii se deschide un drum pe sub munte, care ieșea departe de locul încercuit de turci.

Dar drumul acesta tăinuit nu trebuia să-l folosească decât voievodul, când nici o scăpare nu ar mai fi avut.

Domnitorul putea deci părăsi cetatea oricând poftea.

El spera însă în ajutorul cerut lui Mateiaș Corvin, care îi făcuse o mulţime de făgăduieli, îl îmbiase să ia în căsătorie pe o rudă a sa, dar nu-i trimisese până atunci decât vreo câteva căruţe cu arme și niște meșteri pietrari.

— Cel mai întristător lucru, urmă calfa – rostind cuvintele în șoaptă, cu toate că nu se mai găsea nimeni în bordei, în afară de prietenii lui Vlad – este acela că în cetate se găsește o unealtă a marilor boieri…

Băiatul, la auzul acestor cuvinte, simţi inima bătându-i furtunos.

— Ştim, zise cu mânie grămăticul Farmă. Este vorba de Voiena, fata lui Flor. Voiena a jurat să-l răzbune pe tatăl și pe mirele ei, amândoi slugi ale lui Radu și ale otomanilor, care și-au primit pedeapsa ce li se cuvenea – unul tras în ţeapă de Xalom și altul tăiat de măria sa…

— Se zice, adăugă calfa ceea ce auzise de la Negrev, că ar fi jurat ori să pricinuiască moartea lui Vlad, ori să moară ea însăși.

— Nu înţeleg cum de s-o fi putut lăsa înșelat măria sa Vlad de șerpoaica aceasta, mai afurisită decât toţi marii boieri la un loc, spuse Farmă. Se vede că e odrasla lui Flor… ce naște din pisică șoareci mănâncă… Bucur se uită la Băiat, căruia sângele i se scursese din obraji.

— Mi-a fost dat s-o aud când se ruga de măria sa Vlad s-o primească în cetate și m-am uitat în ochii ei. Erau limpezi, repetă Bucur ceea ce l-am mai auzit spunând și căpitanului Ion, încă de la Tismana.

— Cât erau de limpezi se vede de-acolo, povesti calfa, că s-a înţeles ea însăși cu Ali-beg – în cortul căruia se zice că s-ar fi dus – ca turcul să privească, în fiecare noapte, spre ferestrele cetăţii. Dacă ea va izbuti ceea ce urzește, adică să le deschidă turcilor porţile, îi va da de știre lui Ali-beg, rotind, de la fereastră, de trei ori, o făclie aprinsă. Achingiii, la semnalul acesta, vor năvăli, îi vor prinde pe măria sa, pe oșteni și străjeri, și-i vor ucide în chinuri.

— Doamne, de ce nu mi-ai spus, înainte de orice, lucrul acesta, omule? se ridică Radu Farmă, speriat, de la masă, sprijinindu-se cu greutate pe picioarele slăbănoage, trecându-și palma, cu o mișcare iute, peste fruntea asudată. Primejdia e mai mare decât credeam. Trebuie să-l înștiinţăm numaidecât pe măria sa despre cele puse la cale de Voiena cu Ali-beg…

— Dar cum? îl întrebă argintarul… Numai o pasăre ar putea pătrunde în cetate. Şi încă și ea ar fi vânată de turci…

— O pasăre? rămase câteva secunde pe gânduri grămăticul… Ce-aţi zice dacă i-aș scrie domnitorului un răvaș în care i-aș arăta noua mișelie ce s-a pus la cale?

Răvașul l-aș prinde în vârful unei săgeţi. N-ar mai rămâne decât ca un ţintaș de-al nostru foarte bun să se strecoare printre turci, până în apropierea cetăţii.

Săgeata trasă din arc ar putea ajunge, pe fereastră, în odaia voievodului.

— Așa ceva mi se pare cu neputinţă, glăsui argintarul, deschizându-și larg braţele. Se spune că paza este atât de strașnică în jurul cetăţii, încât nici un șoricel nu ar putea să treacă prin munte, necum un ostaș înarmat…

— Totuși, dacă ar fi un ţintaș foarte, foarte bun, care ar vrea să-și pună în primejdie viaţa pentru salvarea măriei sale Vlad, s-ar putea încerca.

— Voi încerca eu! spuse Băiatul, întorcându-și faţa fără sânge spre cei din jurul mesei, pentru că el întrunea, într-adevăr, în cea mai mare măsură, însușirile de care vorbise Farmă.

Bucur – care numai atâta aștepta, și se înveselise auzindu-l pe căpitanul Ion că luase această hotărâre – zise:

— Adică noi… grămăticule Farmă, căpitanul Ion și cu mine suntem aceia care ne vom strădui pentru salvarea măriei sale Vlad, intrând în tabăra otomană. La noapte nădăjduim ca răvașul să fie în mâinile măriei sale.

În seara aceea, domnitorul Vlad chemă în încăperea domnească pe cei care îl însoţiseră la cetate. Rămaseră numai străjerii la posturi. Dintre răniţi, unul murise și fusese îngropat în ograda cetăţii. Mihailo și celălalt oștean, îngrijiţi de Tit, erau însă mai bine, și veniră la adunare.

Merinde nu mai aveau, decât o mână de fructe uscate, dar nu le mâncau, păstrându-le pentru ceasurile cele mai grele.

— V-am chemat, rosti domnitorul, ca să vă spun… dar nu apucă să-și sfârșească vorba, și o săgeată vâjâi pe fereastra deschisă. Se înfipse în lumânarea de pe masă, o smulse din sfeșnic și, rostogolind-o pe lespezi, până la ușă, o stinse.

Vlad puse mâna pe arc și sări la fereastră.

Cătă spre tabăra turcească, prin întuneric, dar nu văzu nimic, în afară de licăririle Argeșului, care în acel loc curgea vijelios, luptându-se din greu cu stâncile, aici sărind biruitor peste ele, aici înghesuit și strivit între lespezi, clocotind, mânios ca o fiară.

— Nu se vede nimic, le grăi oștenilor. Aprindeţi din nou lumânarea!

Tit scăpără amnarul… O flăcăruie albastră i se zbătu între degete. Un oștean ridică lumânarea, care fusese spintecată de săgeată.

— Bun ţintaș! recunoscu Vlad. De la o asemenea depărtare, trăgând curmeziș, poate de pe Dealul Pietrăriei, a nimerit cu atâta siguranţă sub flacăra lumânării. Cine ar putea să fie?

— Eh, vreo dihanie de achingiu! își dete cu părerea un oștean. A vrut să ne sperie.

— Nu cred, glăsui Tit. Aici e cu totul altceva…

— N-or fi cumva ai noștri? zise Mihailo.

— Măria ta… măria ta… strigă Tit, având în mână săgeata. Iată aici un răvaș…

— Deschide-l, îi porunci Vlad.

— E semnat Radu Farmă, glăsui Tit.

— Citește-l! spuse iar Vlad.

— Ce este? Ce se întâmplă? se ivi pe neașteptate Voiena, intrând pe ușă.

— Cum ai ajuns aici? se mohorî Vlad, făcându-i semn lui Tit să nu mai citească. Ţi-am poruncit să nu vii decât când vei fi chemată…

— Iartă-mă, doamne, se rugă ea, cu ochii îndreptaţi asupra răvașului din mâna lui Tit. Treceam pe-aici și am auzit zgomot. Îngăduie-mi să rămân. Să iau și eu parte la bucuriile și tristeţile tale.

Dacă Băiatul ar fi văzut-o în clipa aceea pe Voiena, n-ar fi putut spune că fata nu mai era frumoasă, deși nu mai avea nici prospeţimea, și nici gingășia de mai înainte. Însă minciuna, teama și crima puse la cale, în înţelegere cu Ali-beg, îi așternuseră pe faţă o umbră.

— Du-te în încăperea ta! îi repetă Vlad, neînduplecat.

Tit, după ce ea plecă, citi mai departe cele scrise de Farmă.

« Măria ta, își termina grămăticul răvașul… Dacă izbândește totul cu bine, aprinde, rogu-te, o torţă de rășină pe munte, ca noi să știm că ești liber și să așteptăm cu smerenie poruncile tale.»

În încăpere se făcuse tăcere, fiecare dintre cei de faţă cutremurându-se în sine de noua ticăloșie ce se punea la cale, dar nelăsând să li se citească gândurile pe faţă.

— Bine, glăsui în cele din urmă Vlad, și, din felul cum rosti cuvântul, cu toţii își dădură seama că îngrozitoare întâmplări aveau să urmeze. La cruzime nu se putea răspunde decât cu cruzime. La trădare și mișelie, cu o cumplită pedeapsă. Bine! repetă el… Îi vom face lui Ali-beg pe plac. Voiena va da semnalul cu făclia, ca achingiii să pornească năvala. Şi noi le vom face primirea cuvenită…

— Nu! strigă Voiena, când o aduseră, abia atunci dându-și seama de ce făcuse și înspăimântându-se de chipul împietrit al lui Vlad. Nu eu… Nu eu…

Dar Tit o luă de umeri, o duse la fereastră, îi puse în mână făclia și el însuși, mânuindu-i braţul, i-o roti de trei ori.

Tot atunci, unul dintre străjeri, acela de la meterezul din dreapta, veni gâfâind pe scări și îl vesti pe Vlad:

— Un urs… căţărându-se pe stânci… și pe meterez… ne-a aruncat un sac cu merinde peste zid. Suntem salvaţi, măria ta… suntem salvaţi…

— A venit și sacul cu merinde, despre care ne-a înștiinţat Farmă, răsuflă ușurat Vlad. De-atâta mai aveam nevoie. Să se hrănească în grabă oștenii, să prindă puteri. Încingeţi smoala și uleiul în cazanele pregătite din vreme. Aduceţi coșurile cu vipere. Va fi o petrecere mare. Vom avea ca oaspete pe Ali-beg, preabunul prieten al iubitei noastre Voiena…

— Nu… nu… ţipă Voiena, târându-se pe podeaua de piatră și agăţându-se de piciorul lui Vlad. Am fost destul de pedepsită…

— Şi vom aprinde o torţă mare, pe munte, îi mai spuse domnitorul Voienei, cu ochii arzându-i în flăcări, cum ne roagă grămăticul Farmă, ca, văzând-o, căpitanul nostru de oaste Ion să știe că suntem liberi, că trădarea a fost biruită și că lupta împotriva puterii otomane, subjugătoare, și a marilor boieri, slugile lor, nu va înceta niciodată, cât timp va trăi Vlad, nepotul lui Mircea cel Bătrân…

— Nu!… nu!… ţipa Voiena, negăsind alte cuvinte prin care să ceară iertare, în timp ce Vlad ieși din odaie și un oștean rămase cu ea, dar numai atâta cât să o lege în ștreanguri.

Cele ce urmează le cunoaștem tot dintr-un cântec.

Băieţii, aflaţi pe Dealul Pietrăriei – așa cum într-adevăr ghicise Vlad, cu ochiul lui de oștean, fiindcă numai din acel loc se putea ţinti bine cu arcul – priveau uluiţi la cele ce se petreceau în cetate.

N-am să povestesc, deși poate că ar merita, felul iscusit și îndrăzneţ cum reușiseră ei să străbată rândurile otomane, îmbrăcaţi, peste veșmintele valahe, în șalvari și mintene turcești, înșelând iscusinţa străjerilor, furișându-se uneori prin șanţuri, alteori trecând numai cu ajutorul ursului peste prăpăstii sau stânci.

Numai cine a fost vreodată acolo și a măsurat din ochi munţii semeţi, pe care nici pădurile nu cutează să se urce până în vârfuri, își poate da seama de neînchipuitele greutăţi înfruntate de cei doi tineri.

În timp ce ursul se căţăra, cu sacul de merinde în spate, pe coastă și pe meterezul din dreapta, băiatul scoase săgeata, în care era înfiptă scrisoarea lui Farmă, și o puse în strună.

Ochi îndelung, nefiind cu totul sigur că își va nimeri ţinta de la o asemenea depărtare, pentru că mâna îi tremura puţin.

— Mă tem că nu voi lovi lumânarea! îi spuse lui Bucur. Nu vrei să tragi tu?

— Nu. Este momentul să dovedești că știi să alegi între Vlad și Voiena, îi răspunse Bucur, apăsându-i cu degetul pe rană.

Căpitanul Ion ochi încă o dată lumânarea, sub flacăra ei roșie, jucăușă, își stăpâni braţul și trase. Săgeata zbârnâi. Intră pe fereastră. Lumânarea căzu și se stinse.

Bucur bătu din palme:

— Ai nimerit… Ai nimerit…

Cântecul povestește cum, în urma semnalului dat de Voiena, cu braţul ţinut de Tit, Ali-beg năvăli spre cetate, cu urdiile dezlănţuite, fiind sigur de o victorie ușoară.

Însă pe neașteptate, tocmai când achingiii ajunseseră la poalele cetăţii, de pe ziduri, din turnuri, de la creneluri, ca din niște nori ai iadului, începu o ploaie ucigătoare de bolovani, butuci, șuvoaie de smoală și uleiuri încinse, și coșuri încărcate cu noduri veninoase de vipere flămânde.

Săgeţile și lăncile aruncate de puţinii oșteni, străjeri și de domn, îi izbeau. Scările abia ridicate și prinse în cârlige se prăbușeau.

Alergând de la ferestre la creneluri, pe zid sau în turn, mânuind felurite arme și mijloace de luptă, românii îi lăsau pe achingii să creadă că ar fi încă o armată întreagă.

— Alah!… Alah!… îl implorau pe dumnezeul lor achingiii, care crezuseră că porţile sunt deschise și pot intra în cetate.

— Alah!… Alah!… striga și Ali-beg, văzând nenorocirea care îl lovise, tocmai când se credea mai stăpân pe victorie. Ne-a înșelat Voiena, sau planul ne-a fost descoperit?… Înapoi… înapoi… copiii lui Alah! Salvaţi-vă! își chema el achingiii. Valahii sunt niște

diavoli.

Peste vreo două ceasuri, după ce bătălia dată de Vlad și cei câţiva oameni ai săi împotriva oștirii lui Ali-beg – din nou împuţinată cu peste o treime – se sfârșise, o torţă strălucitoare se aprinse pe munte într-un loc de unde se vede până departe în vale.

Din ea se ridicau scântei ca niște fluturi de aur, ce erau purtaţi de vântul rece de toamnă, aducător de zăpadă, peste munte.

— Domnul nostru e liber! glăsui Bucur.

— Să ne grăbim și noi într-acolo, spuse căpitanul Ion.

Ajunși însă la torţă, nu mai găsiră pe nimeni.

Torţa fusese făcută din trupul Voienei, legat și tăvălit în rășină.

Focul îi arsese părul, ochii și gura, și îi ajunsese la sân și la inima trădătoare.

Așa arse trei zile și trei nopţi, îngrozindu-i pe turcii care, intrând până la urmă în cetate, după ce o bătură cu tunurile, nu mai aflară nici un oștean și crezură, superstiţioși cum erau, că Vlad și ceata lui au intrat în pământ.

Ali-beg porunci marșul de înapoiere. Băieţii i-l grăbiră, găsind încă tovarăși de luptă și mijloace să-i mai hărţuiască pe achingii, prin munţi și pe dealuri.

De la Curtea de Argeș – luându-l cu ei și pe grămăticul Farmă – Bucur și căpitanul Ion plecară spre Oltenia, unde puterea lui Radu cel Frumos nu ajunsese încă să se întindă, și nici Ali-beg nu cuteza să înainteze.

— Ne vom adăposti deocamdată la Tismana, le spuse căpitanul Ion soţilor săi, în timp ce treceau înapoi Oltul… Acolo, în mânăstirea-cetate ne vom pregăti să continuăm lupta. Pentru că lupta abia începe, și nu vom avea tihnă până ce măria sa Vlad nu va fi iarăși între noi…

Din turnul mânăstirii în care se afla de câteva zile, de dimineaţă până seara, cu palmele micuţe streașină la ochi, așteptându-l, fetiţa îl văzu pe Băiat venind, împreună cu ceilalţi doi călăreţi.

Cât ai clipi, se coborî pe scări. O luă la fugă pe pod și ieși înaintea lui.

Căpitanul Ion o prinse de jos. O ridică în braţe. Şi așa, cu ea la piept, în râsetele celor doi tovarăși de luptă ai săi, intrară călări și plini de noi speranţe în curtea mânăstirii Tismana.