14 În cetate la Poienari

A doua zi de dimineaţă, după ce veni la Tismana, căpitanul Ion, ţinându-și o făgăduială făcută fetiţei, plecă împreună cu ea, călărind amândoi pe Negru, spre locul unde fusese odinioară locuinţa Voicului.

După ce achingiii lui Ali-beg intraseră în Cetatea Bucureștilor, Băiatul o adusese pe fetiţă la Tismana.

În aerul sănătos de munte, micuţa Oltea începu să crească repede și se făcu mai vioaie.

Dragostea fetiţei pentru Roxana, care-i ţinuse loc de mamă, se revărsa acum numai asupra Băiatului. De altfel, la acea vârstă, și cu înţelegerea de atunci, Oltea îl socotea drept fratele bun al mamei sale.

Dacă treceau mai mult de două săptămâni, fără ca să vină s-o vadă, fetiţa începea să tânjească. În schimb, de cum se ivea Băiatul, întreaga mânăstire se umplea de bătăile ei din palme, de tropotele și ţipetele sale de bucurie, și nu-l mai lăsa de gât, ciufulindu-i părul, alintându-l cu cele mai gingașe cuvinte pe care le putea rosti gura ei de copil…

Băiatul, de asemenea, se legase de această fetiţă – în care el o vedea pe Roxana, când era mică – cu o dragoste adâncă, ocrotitoare și plină de duioșie.

Iată de ce, cu toate neliniștile ce-l frământau, porni în dimineaţa aceea de toamnă prin împrejurimile mânăstirii Tismana, luând fetiţa pe cal… Toamna era târzie și secetoasă, și prin ramurile aproape în întregime desfrunzite ale castanilor lumina soarelui se strecura blândă și binefăcătoare, încălzindu-le trupurile.

Torentul Gurnia, căzând dintr-o atât de ameţitoare înălţime, însoţea pașii calului cu zgomotoasa lui simfonie, în care se aud parcă sunete de corn și trâmbiţe, bătăi asurzitoare de tobe, ciocniri de arme, răcnete și vaiete omenești.

Puţin mai jos, se vedeau undele verzui ale râului Tismana. Pe malul său, un fag își scutura cele din urmă frunze îngălbenite, pe care apa le lua și le ducea la vale, printre munţi. Un cioban își păzea oile pe pripor. Omul, cu un cojoc zdrenţuit pe umeri, își scoase căciula să-i dea ziua bună căpitanului Ion. Deși încă tot numai un băietan, veștile despre isprăvile căpitanului Ion începuseră să fie cunoscute prin întreaga Ţară Românească, în aceste din urmă luni.

Atunci când Vlad – în sunetele prelungi ale cornului și în lumina înfiorătoare a făcliilor – lovise în miez de noapte, pe neașteptate, tabăra otomană, Băiatul făcuse minuni de vitejie. În vreme ce domnitorul răsturna trupele de spahii, luptând unul contra o sută, Băiatul pătrunsese cu o ceată de ţărani înarmaţi numai cu furci, securi și coase în mijlocul ienicerilor.

Dintre cei peste cincizeci de mii de otomani pierduţi de Mahomed cu prilejul acela, se spunea că aproape un sfert își datorau trecerea lor în raiul cu munţi de pilaf al lui Alah cetei ţărănești conduse de Băiat.

Ca și domnitorul său – cum fusese de la început între ei înţelegerea – Băiatul dăduse toată noaptea, în limba otomană, comenzi ce se băteau cap în cap. Neștiind de unde sunt loviţi, pe cine au în faţă și cine îi mai comandă, oștenii lui Mahomed, cei mai mulţi, se măcelăriseră singuri între ei.

În zori – după ce oastea lui Vlad dobândise una dintre cele mai strălucite victorii împotriva cuceritorului Bizanţului, luând o mulţime de robi din tabăra otomană – între puţinii români întorși nu pe șeile lor, ci plini de sânge, pe ale altora, se număra și comandantul Xalom.

Comandantul gărzii căzuse apărându-l pe domnitor, care încercase să ajungă până la cortul sultanului, să-l răpună sau să-l ia prizonier, dar nimerise la acela al unui pașă.

Xalom fusese sfârtecat de săbii, și pentru salvarea lui și a lui Vlad sosiseră, între alţii, băieţii și Tit. Băiatul îl ridicase, în iureșul atacului otoman, pe comandantul trabanţilor din ţărână, și îl urcase pe șaua sa.

— Lasă-mă, du-te lângă măria sa! fuseseră ultimele vorbe ale lui Xalom.

Moartea lui Xalom îl întărâtase pe Băiat. Reîntorcându-se în tabără, se povestea că târâse după sine, legaţi în ștreanguri, un pașă și trei agale ¹⁰ .

Căpitanul Ion luase apoi parte la hărţuirea armatei turcești, ce încercase întâi să înainteze către Târgoviște, trecând prin pădurea de ţepi, unde ședeau încă înfipte scheletele lui Hamza pașa și Catavolinos. Mahomed însuși, cuprins de uimire, fusese atunci nevoit să recunoască, în faţa pașilor săi, că nu se simte în stare să ia ţara unui bărbat ca Vlad, care știe să se folosească de domnia și supușii lui în așa fel, încât poate să săvârșească, împreună cu ei, lucruri mai presus de fire.

Îl urmărise, alături de Vlad, pe sultan, în retragerea spre Brăila. Luase parte la luptele din septembrie când, și cu ajutorul unei oștiri trimise de Ştefan cel Mare din Moldova, fuseseră răpuși cam alţi treizeci de mii de otomani, veniţi în sprijinul lui Radu cel Frumos, lăsat în ţară de Mahomed, sub paza achingiilor lui Ali-beg.

Bătăliile acestea costară, de bună seamă, și sufletele altor viteji. Între ei se povestește că se stinse, la Brăila, locţiitorul domnesc Nicolae, modest, tăcut și prea puţin cunoscut de Băiat.

Apărând Bucureștii de achingiii lui Ali-beg, căzură logofătul Lazăr și căpitanul Neagoe, noul comandant al gărzii lui Vlad, în locul lui Xalom.

Multe movile se ridicară, în acele zile de crâncenă încleștare, de-a lungul și de-a latul Ţării Românești. Peste hotare nu se duse însă decât vestea victoriilor lui Vlad. Răsunetul acestor victorii, purtate de ţăranii valahi împotriva oștenilor celei mai mari și cotropitoare forţe militare din veacul al XV-lea, se auzi până la marginile lumii. Împăraţii, regii și principii, dogele Veneţiei și Papa de la Roma se bucurară. În bisericile apusului și răsăritului se traseră clopotele și se înălţară rugăciuni pentru biruinţele și mai departe ale ţăranilor valahi, iar cântăreţii alcătuiră o mulţime de cântece în care, alături de numele lui Vlad și al vitejilor săi, aminteau întotdeauna și pe acela al căpitanului Ion.

La toate acestea se gândea Băiatul în ziua când, împreună cu micuţa Oltea, călare pe Negru, cobora spre satul Tismana. Iar pe ciobanul care-i dăduse bineţe îl cunoștea foarte bine. Mâna stângă îi rămăsese pe câmpul de luptă din lunca Ialomiţei.

— Te-ai întors de mult? îl întrebă căpitanul Ion.

— M-am întors… Au părăsit și alţii oastea! îi răspunse ciobanul, dând din braţul sănătos, în care își ţinea căciula. Unii împuţinaţi la trup, alţii din nevoia de a-i hrăni pe cei de-acasă…

Căpitanul Ion cunoștea adevărul acesta bine. Oastea de ţară era istovită și se risipea.

— De ce să mai stea ţăranii la oaste? întrebă omul…

Mahomed, învins de măria sa Vlad, s-a lăsat de gândul de a face din Ţara Românească pașalâc turcesc. Cel puţin așa grăiesc boierii. Şi tot ei mai spun că, de se va duce oastea de ţară acasă, o să se facă pace.

— În schimb sultanul ni l-a lăsat în ţară, plocon, pe Radu – frumos la chip și urât ca moartea la inimă – se oţărî căpitanul, făcând-o pe Oltea să-l privească speriată. Îl sprijină armatele lui Ali-beg, ca și cele boierești, care n-au luptat și sunt odihnite…

— Pentru noi e totuna, rosti ciobanul…

— Nu este așa, zise îndârjit căpitanul Ion. Sub măria sa Vlad, boierii care au făcut jocul turcilor și i-au lovit pe oamenii de jos, punându-le biruri peste măsură, au fost pedepsiţi…

— Ce folos! răspunse amărât omul… Măcar de ne-ar fi dat nouă pământurile boierilor vicleni. Am fi avut ce apăra. Așa!… și ciobanul dădu din umeri. Eu unul am rămas ce-am fost, un biet vecin care paște oile mânăstirii.

— Oricum, trebuie să rămânem lângă măria sa Vlad, stărui căpitanul Ion, și să-l ajutăm în ceasul acesta de cumpănă; dar pentru că omul căta în jos, încruntat, fără să mai răspundă, tăcu și el, și îl mână înainte pe Negru.

Satul Tismana, înșirat pe malul râului, se mai refăcuse după urgia îndurată cu ani în urmă din partea achingiilor. Unele case se vedeau a fi fost ridicate mai de curând. Urmele războiului cu turcii puteau fi încă recunoscute peste tot. În faţa ușii unui bordei, o femeie neagră la chip, sfrijită, ședea în picioare lângă o fată cu capul gol, chincită pe vine, care mânca hămesită o turtă de mei, în vreme ce un câine slab, de i se vedeau coastele, li se gudura în jur.

— Ce știi de bărbat și de fiu? o întrebă tânărul căpitan pe femeie.

— Bărbatul se odihnește în ţărână, lângă Târgoviște.

Nu mai are nevoie nici de boieri, nici de domni, glăsui femeia, trăgându-și broboada și acoperindu-și faţa boţită… și băiatul Dumnezeu știe pe unde-o fi…

Fata terminase de mâncat jumătate din turtă. Restul i-l dădu mamei, iar aceasta îi aruncă o fărâmitură și câinelui.

Căpitanul Ion oftă. În ultima lună, din porunca domnitorului, încercase să mai adune de prin sate ţărani și să lovească cu ei cetele boierilor potrivnici. Unii se strângeau, dar alţii erau atât de descurajaţi, că nu-i mai puteau urni. Foametea domnea peste tot și iarna avea să vie curând. În ce-i privește pe Bucur, Mihailo și Tit, rămăseseră lângă domnitor. Data întâlnirii cu

Bucur, pentru a primi ultimele porunci, era astăzi, aici. De aceea, după ce o duse pe fetiţă să vadă locul unde își petrecuse ultimii ani de copilărie Roxana, se întoarse în galop la mânăstire.

Încă de pe pod îl întâmpină Bucur.

— Ce e cu măria sa Vlad? îl întrebă căpitanul Ion, înainte de a descăleca.

Bucur își lăsă capul… Avea să-i destăinuie lucruri dureroase. Băiatul înţelese, și o trimise pe Oltea în chilioara ei.

— Mai târziu vin să ne jucăm! o asigură.

— Îmi povestești despre măria sa Vlad? îl întrebă alintată, făcându-i semn să se aplece ca să-l poată prinde de gât.

— Îţi povestesc! râse el, după ce se aplecă, privind-o în ochi.

— Bine. Te cred! se bucură fetiţa. Mă duc – și plecă alergând pe pod, întorcându-și încă o dată capul din poartă și făcându-i cu degetul, în chip de: «Bagă de seamă! Să te ţii de cuvânt! Te aștept!…»

Băiatul îi surâse și, după ce ea pieri pe poartă, îl luă pe Bucur de mijloc.

Se îndreptară agale spre curtea mânăstirii, și Bucur începu să-i istorisească:

— Armatele turcești, sprijinite de o seamă de boieri, cât timp tu ai fost plecat să încerci să strângi oaste, ne-au lovit din două părţi, aproape de Curtea de Argeș. Nu rămăseserăm în viaţă decât cel mult o sută de oameni – vreo zece din gardă, și restul ţărani. Măria sa Vlad s-a luptat iarăși ca un leu. De trei ori a străbătut rândurile dușmane, făcându-și cu sabia câte o pârtie largă. Mormane de leșuri rămâneau de-o parte și de alta pe unde trecea el… Din nenorocire, la cea din urmă bătălie, a fost încercuit. Un achingiu s-a repezit pe la spate. Își ridicase sabia. Era gata să-l ucidă. A sărit însă Mihailo și l-a doborât pe turc.

— Domnitorul e teafăr? fu întrebarea cea dintâi a Băiatului.

— În întregime nevătămat.

— Dar Mihailo?

— Mihailo a fost rănit.

— Nădăjduiesc că nu rău, se îngrijoră Băiatul…

— A sângerat mult. Turcii l-au lovit fără milă. Îl îngrijește însă tata. Şi tata crede că se va vindeca repede.

— Unde se găsesc acum? vru să afle Băiatul…

— Văzând că au rămas prea puţini și vor pieri cu toţii, măria sa a dat poruncă celor rămași să intre în cetate la Poienari.

— Cetatea este puternică, își spuse Băiatul gândul cu glas tare. Şi câţi oșteni mai are măria sa?

— Nu mai sunt alţii decât străjerii cetăţii, tata, Mihailo și încă vreo șapte oșteni ţărani, dintre care doi tot răniţi.

Însă nici aceștia n-au vrut să-l părăsească. Până la cetate i-am însoţit și eu. L-am dus pe Mihailo în șa. De cum s-au închis între ziduri, am pornit încoace, pe drumuri ocolite. Am anumite porunci de la măria sa. A! se opri el… Am uitat să-ţi spun. În cetate, cu măria sa, a mai intrat și…

— Cine? se miră căpitanul Ion de șovăiala lui Bucur.

— Voiena…

— Voiena?!…

Dacă Băiatul ar fi aflat că alături de Vlad se află, în cetate, Mahomed al II-lea, nu s-ar fi arătat mai uimit.

«Voiena?» într-o clipă îi reveniră în minte plimbarea din timpul nopţii, pe malul Dâmboviţei, închisoarea din turn și clipa când o văzuse în rădvan, întorcându-și faţa de la el…

— Aloiz, fiul spătarului Barbălată, cu care trebuia să facă nunta Voiena, a fost tăiat de măria sa în cea din urmă bătălie, lângă Curtea de Argeș, urmă Bucur.

Voiena se afla în tabăra boierească, înarmată și îmbrăcată în haine bărbătești, însoţindu-și mirele…

— Adevărat?… îl întrebă din nou Băiatul pe Bucur, nevenindu-i să creadă toate câte le auzea.

— Foarte adevărat…

— Şi?…

— Văzându-l pe măria sa Vlad că se retrage, luptând, spre Poienari, Voiena, călare, i-a luat-o înainte…

Băiatul nu mai avea răbdare. Dorea să afle totul dintr-o dată, dar nici să nu piardă vreun amănunt. Se înroșise la obraz și pe spinare simţea curgându-i pârâiașe de sudoare:

— Şi?… Şi?…

— L-a așteptat, cum spun, pe măria sa, la poalele cetăţii. A îngenuncheat în faţa lui. I-a spus că l-a îndrăgit pentru măreţia, puterea și nobleţea lui, încă din ziua aceea când a intrat victorios la Târgoviște, pe un cal alb…

— Dar în ziua aceea a fost trimisă cu toţi ceilalţi boieri la Cetatea Poienari, să lucreze la ziduri!… îl întrerupse Băiatul pe Bucur. Cum putea să-l îndrăgească pe un om care a trimis-o să trudească? Nu îţi aduci aminte cum plângea, zicând că mai bine moare decât să muncească?

Şi măria sa a crezut-o?…

— Nu știu dacă a crezut-o, dar s-a înduplecat s-o adăpostească în cetate. Voiena zicea că n-a venit cu boierii spre Curtea de Argeș, decât ca să ajungă până la el… Vrea să-i rămână slujnică, roabă, să-l vegheze, să-l hrănească, iar dacă vor birui turcii este gata să moară cu el sau pentru el…

— Minte!… Minte!… Nu îl iubește!… Nu îl poate iubi, striga Băiatul…

— Măria sa a primit-o în cetate, deoarece ea i-a spus că, sosind din urmă turcii lui Ali-beg și cetele boierești, o vor învinui că i-a părăsit și o vor omorî. I-a atras însă luarea-aminte că nu urăște nimic mai mult pe lume decât înșelătoria și trădarea… Dar… poate că nu minte… adăugă Bucur. Avea ochii în lacrimi când se ruga s-o lase în cetate. Omul după ochi se cunoaște. M-am gândit pe drum, venind la întâlnirea cu tine… Sufletele femeiești se pare că au totuși anumite ciudăţenii. Poate că îl iubește cu adevărat…

— Măcar de-ar fi așa! rosti Băiatul din adâncul sufletului. Altminteri… altminteri… și nu mai spuse ce s-ar fi întâmplat dacă fapta, uluitoarea faptă a Voienei s-ar fi întemeiat pe minciună.