2 Un sultan cu inima de fier

În sala mare de primire, cu turbanul lipit de podeaua de marmură albă, lucioasă, a podelei, căpetenia achingiilor tremura.

Fusese chemat aici de marele vizir, după întâmplarea de la Tismana.

— Cum s-a petrecut? întreba nerăbdător sultanul… Ridică-te și vorbește repede și deslușit…Spune-mi cum ţi-ai îndeplinit însărcinarea!

Mahomed, sultanul turcilor, supranumit Fatih-Cuceritorul, fiindcă în urmă cu doi ani călcase în picioare Constantinopolul, făcând una dintre cele mai mari vărsări de sânge din istorie și transformând măreaţa biserică Sfânta Sofia în moschee, era un bărbat tânăr. Cunoștea cincilimbi. Studiase știinţele cu cei mai de seamă învăţaţi. Putea să stea de vorbă cu orice filozof. Iar visul lui cel mai de seamă era să stăpânească întreaga lume cunoscută pe atunci, și în primul rând Europa.

Pe lângă toate astea, figura lui era de o deosebită frumuseţe orientală.

Acum ochii săi înguști, cu luciri verzi, ca de pisică, urmăreau necruţători pe căpetenia achingiilor – un bărbat vârstnic, gras și înalt, având pe cap un turban cât toate zilele – care sta prăvălit la picioarele sale.

Sultanul însă avea grijă să facă totodată și câte un repede și prevăzător înconjur, cu ochii, întregii săli de primire, ale cărei uși erau fiecare strașnic păzite de câte doi străjeri surzi și muţi. Străjerii negri, cu staturi uriașe, goi și lucioși de la brâu în sus, având în urechi cercei mari de aramă și în mâini câte un iatagan, a cărui lăţime în partea de jos era aproape de un lat de palmă, păreau ciopliţi în piatră, într-atâta stăteau de neclintiţi.

Mahomed nu avea încredere în nimeni și, deși luase puterea de câţiva ani, se temea, mai mult decât înaintașul său, de urzelile de la palat.

Căpetenia achingiilor începu să vorbească; dar din cauza emoţiei și a spaimei se bâlbâia.

Însărcinarea primită din partea sultanului nu și-o dusese până la capăt, și se temea pentru viaţa lui.

— Te întreb – glăsui sultanul mângâindu-se pe bărbuţa neagră, tăiată după gustul veneţian, de bărbierul său, Giovani – dacă ni l-ai adus pe fiul lui Vlad de la mânăstirea Tismana, așa cum ai primit porunca, sau nu?

— Nu l-am adus… se bâlbâi și mai rău căpetenia achingiilor, simţind toţi ochii celor de faţă aţintiţi asupra lui.

Sub numele de Vlad, sultanul îl înţelegea pe fiul lui Vlad Dracul… Acesta, purtând același nume ca și părintele său, avea să devină în istorie renumitul Vlad Ţepeș, spaima osmanlâilor, ciudata poreclă dându-i-se după ţeapa – unealtă împrumutată de la turci – în care el obișnuia să-și ridice dușmanii.

Viitorul Vlad Ţepeș intrase în legendă încă din prima lui tinereţe. Împreună cu tatăl său, domnitorul ţării, și cu un frate mai mic, pe nume Radu, căzuse, printr-o înșelătorie, în mâinile osmanlâilor. Cu toţii fuseseră legaţi în fiare și închiși în temniţa de la Galipoli.

Lui Vlad Dracul i se dăduse drumul în cele din urmă, ca să nu crească prea mult nemulţumirea în Ţara Românească, dar fiii săi rămăseseră ostatici la Galipoli, ca o garanţie pentru sultan că domnitorul nu se va mai răscula.

Nu trecuseră însă nici trei ani, și Vlad găsise mijlocul să fugă.

Smulsese – după cum se spunea într-un cântec – sabia unui ienicer; dăduse o luptă aprigă pe ziduri; sărise de la o înălţime ameţitoare în valuri; înotase ore și ore în șir pe vreme de furtună, și, agăţându-se în cele din urmă de o corabie genoveză, se întorsese cu bine în ţară. Aici, părintele său, Dracul Voievod, împreună cu alţi vrăjmași de moarte ai sultanului, între care cel mai de frunte era românul Ioan Corvin de Hunedoara, reîncepuseră luptele contra forţelor otomane invadatoare.

Cetele românești luau tocmai cu asalt cetatea Giurgiului, clădită pe o insulă din Dunăre de tatăl lui Vlad Dracul, bătrânul Mircea Voievod.

În cetate se găseau și o mulţime de fete, una mai frumoasă decât cealaltă, răpite pentru seraiurile otomane din Valahia. Iar printre ele se găsea, ca o floare între flori, o copilă, pe nume Ilincuţa, atât de frumoasă cum turcii înșiși recunoșteau că nu mai văzuseră prin toată lumea pe unde colindaseră, adunând mii și zeci de mii de cadâne. Pe această fată, subașiul – guvernatorul de ţinut care ţinea cetatea – hotărâse să o ducă în dar sultanului Murad al II-lea, tatăl lui Mohamed, ca să-și mai mângâie, privind-o, bătrâneţele, și să-și mai îndulcească inima asprită de lupte.

Subașiul nădăjduia ca, după un asemenea dar, să fie răsplătit cum se cuvine, fie cu bani, fie cu o înaintare, așa cum se obișnuia.

Atâta că fata era nu numai frumoasă, ci și isteaţă. Prinzând de veste că osmanlâii din cetate nu mai puteau ţine piept mult timp atacurilor înverșunate ale românilor și că puseseră de gând să se strecoare afară din cetate, printr-o ieșire tainică, s-a urcat într-o turlă și a făcut semne valahilor. A făcut însă niște semne atât de limpezi, încât atunci când turcii, în frunte cu subașiul, au încercat să iasă, în faţa lor l-au găsit pe Vlad, feciorul Dracului Voievod, cu oștenii săi.

Alături de Vlad se afla un boier bătrân, de ţară, foarte viteaz și foarte învăţat, pe nume Pietru, fost ban al Jiului sub Vlad Dracul și care colindase ani îndelungaţi pe la Bizanţ, prin tărâmurile turcilor, tătarilor, polonezilor, germanilor, veneţienilor, genovezilor și ale altor popoare. Boierul acesta îl școlise pe Vlad când era mic.

În ceata lui Vlad se mai găsea și fratele acelei fete frumoase, furate și ascunse în cetate, al Ilincuţei, un oarecare voinic Brad. Iar subașiul, comandantul cetăţii, nu era decât otomanul care pusese mâna, prin înșelătorie, cu ani în urmă, pe domnitorul Vlad Dracul și cei doi fii ai săi, închizându-i în temniţa de la Galipoli. Subașiul a fost răpus, otomanii lui la fel… Robilor li s-a dat drumul, și fetele răpite s-au întors pe la casele lor. Numai una dintre ele a mai întârziat câteva zile, înainte de a se reîntoarce în sătucul său. Aceasta a fost Ilincuţa, îndrăgită de fiul domnitorului.

Înainte de a se despărţi, Vlad i-a făgăduit fetei că va veni după război să o ducă la Târgoviște și să o ia de soţie.

O îndrituia la această cinste nu numai frumuseţea neobișnuită și curăţia ei, ci și ajutorul pe care îl dăduse domnului ţării, într-o împrejurare atât de grea.

Întorcându-se deci acasă, la vremea cuvenită Ilincuţa a dat naștere unui prunc sănătos, bălai și voinic. Tatăl, aflând fericita știre, i-a trimis vești și daruri, chiar prin fratele ei, Brad, numit, între timp, pârcălab al nou-cuceritei cetăţi.

În puţine zile, trebuia, să ajungă și Vlad acolo. Dar vremurile s-au încruntat. Dracul Voievod a fost ucis. Şi fiul său, Vlad – povestitorii nu știau să spună cum – a căzut din nou în ghearele turcilor și a fost zăvorât, cu lanţuri grele la mâini și la picioare, în cea mai întunecoasă și mucedă celulă din temniţa Egrigoz.

Pierderea cetăţii Giurgiu, a subașiului și a preafrumoasei fete, Ilincuţa, pe care-o aștepta în haremul său, l-au întărâtat și l-au mâhnit într-atâta pe bătrânul sultan Murad, încât, după ce a zăcut un timp, negru de supărare, s-a ridicat de pe divan și a răcnit vizirului, pașilor și beilor să-i aducă, de unde or ști, pe copila aceea scăpată din cetate și pe pruncușorul ei.

Pe fată voia măritul sultan, în nemărginita sa milă, s-o azvârle ienicerilor, iar pe copil să-l taie în bucăţele, în faţa ochilor lui Vlad, cel ferecat la Egrigoz.

Înspăimântaţi de răcnetele sultanului, cu multă oboseală și cheltuială, pașii și beii au reușit, până la urmă, să afle locul unde se ascunseseră fata și copilașul ei. La aceasta au fost ajutaţi de niște neguţători greci, vicleni, dar cu multă trecere pe atunci în Valahia.

Numai că, înainte de a ajunge acolo achingiii, sătenii au apucat să-l ia pe copil și să-l ascundă într-o scorbură de copac.

Cât au colindat achingiii pădurea, copilul – parcă înţeles cu aceia ce voiau să-i salveze viaţa – a tăcut chitic.

Ilincuţa însă nu s-a putut ascunde într-o scorbură de copac, și – rugându-se de toţi să aibă grijă de copil, până-l va afla tatăl său, ca să nu cadă în mâinile vrăjmașilor și să ajungă batjocura lor – s-a aruncat cu capul în jos, într-o vâltoare a râului. Pietrele de pe fund i-au sfărâmat ţeasta, iar trupul i l-au scos la mal valurile.

Oamenii au plâns-o pe fată, așa cum îi plângeau pe toţi cei oropsiţi de turci, însă, de la o vreme s-a răspândit o veste, și anume că Vlad cel încuiat și ţinut în lanţuri la Egrigoz, sătul de suferinţe, a mărturisit turcilor că nu mai crede în puterea creștinilor și trece de partea puterii otomane.

Se mai spune că Vlad ceruse mila sultanului. Şi acesta – neuitând pagubele ce i le făcuse, și mai cu seamă pe frumoasa fată pe care o pierduse din pricina lui – s-a înduplecat numai pentru că avea nevoie de un braţ tare împotriva lui Ioan Corvin de Huniade, dușmanul lui cel mai de temut, iar pe Vlad îl știa oricine că era de o vitejie fără seamăn.

Dobândind mila sultanului, Vlad a mai cerut să i se dea voie să înveţe meșteșugul de luptă al călăreţilor – spahiilor, ienicerilor – pedeștrilor și al cetelor de jaf ale achingiilor.

Vlad a făcut toate acestea doar cu scopul de a cunoaște obiceiurile armatei turcești, cu care avea de gând să se răfuiască mai târziu.

Găsind apoi, pentru a doua oară, mijlocul de a fugi, îndrăzneţul fiu de domn alergase în satul unde știa că o lăsase pe Ilincuţa cu pruncușorul ei. În sat n-a aflat Vlad decât crucea Ilincuţei, alături de care a îngenuncheat, rugându-se pentru odihna sufletului ei neîntinat, iar un păstor i-a povestit cum l-a văzut pe pârcălabul Brad plecând, după ce sora lui se prăpădise, cu copilașul în braţe, spre asfinţit, nu știa nimeni unde.

În Valahia nu mai putea să întârzie Vlad. A pornit deci călare, întâi spre răsărit, unde stăpânea, în Moldova, Bogdan al II-lea, cu al cărui fiu, Ştefan, s-a împrietenit, apoi spre asfinţit, la Ioan de Hunedoara, căpitanul suprem al oștilor române și maghiare din Transilvania, care pregătea un nou război cu turcii.

După cum se zvonea și cum nădăjduia poporul din Transilvania, Vlad urma să se coboare cu oaste și să-l gonească de la Târgoviște pe Vladislav cei Viclean.

La rândul său, Vladislav, nestând cu mâinile în sân, aflase prin iscoade că un trimis al lui Vlad îl căutase pe pârcălabul Brad, cerându-i vești.

Punând iscoade la tot pasul, Vladislav apucase în mâini un răvaș al pârcălabului Brad, prin care acesta îi răspundea lui Vlad că fiul Ilincuţei este la adăpost, în mânăstirea Tismana, sub straja și sub îngrijirea fostului ban al Jiului, Pietru. L-ar fi păstrat la el, dar s-a temut că, fiind fratele Ilincuţei, i s-ar fi dat prea repede de urmă.

Boierul Pietru îl păzește ca pe ochii din cap. Copilul este puternic, îndrăzneţ și îndemânatic ca tatăl, însă moștenește frumuseţea și gingășia mamei. A învăţat de toate, ca orice fiu de domn. Ştie sârbește, bulgărește, turcește, tătărește, nemţește, ungurește și, bineînţeles, limba cea dulce, ca glasul de mierlă, a valahilor. Zboară cu calul asemeni unui șoim și știe să mânuiască arcul, suliţa, sabia și ghioaga, ca un bărbat în lege. La nevoie se poate apăra singur. N-are nevoie de nimic. Totuși, punga cu galbeni pe care i-a trimis-o îi va prinde bine.

Copilul nu cunoaște taina nașterii sale, ca să nu se dea cumva de gol fiind, la urma-urmelor, tot numai un copil…

Taina i se va dezvălui la timp, când va veni domn pe scaunul părintelui său, așa precum cere poporul…

Vladislav, după cum i se poruncise de la Poartă, trimisese grabnic scrisoarea padișahului Mahomed, care, la rândul său, dăduse poruncile cuvenite marelui vizir, iar acesta căpeteniei de achingii.

Mahomed îl întrebase deslușit pe căpetenia achingiilor de ce nu-și îndeplinise porunca și de ce nu-l adusese cu sine pe băiatul lui Vlad.

Dacă l-ar fi avut în mână pe fiul lui Vlad, l-ar fi ameninţat pe tată că-i ucide copilul; l-ar fi putut ţine în frâu pe acest tânăr valah, care se dovedise atât de primejdios. Ba, poate ar fi găsit până la urmă chiar vreun mijloc să-i silească să lupte de partea sa și împotriva lui Ioan de Hunedoara.

— De ce nu mi l-ai adus? își repetă întrebarea sultanul, și pe obrazul lui fin se iviră niște creţuri mărunte, rău prevestitoare pentru achingiu, în vreme ce mâna sa cu degete subţiri și încărcate cu inele i se încleșta instinctiv pe mânerul scump al hangerului.

Căpetenia achingiilor își blestemă ceasul când căpătase însărcinarea aceea în Valahia. Voia să răspundă, și nu știa ce. Şedea în genunchi, cu mâinile încrucișate pe piept, de parcă se ruga în geamie, și tremura.

Din clipă în clipă, Mahomed putea să izbucnească, iar limba achingiului parcă era lipită de cerul gurii.

— Lumină a răsăritului… slăvite padișah, izbuti el să îngaime, ridicându-și braţele, aplecându-și-le apoi fulgerător și izbindu-se cu fruntea de podele. Minţii tale strălucite – ca și ochiului vulturului – nu-i scapă nimic. Dar eu… păcătosul… nu știu cum s-a făcut… când am ajuns acolo, copilul cred că fusese vestit, și fugise… Nu l-am găsit decât pe bătrân… I-am chinuit pe călugări și pe săteni… Nici unul nu mi-a mărturisit nimic… Alah să-i pedepsească pe ghiauri! Bătrânului i-am pus picioarele pe jăratec… Degeaba… Totul a fost degeaba… oftă el din băieri.

Sultanul însă părea că nu-l mai ascultă. Își întorsese capul încolo. Privea îngândurat pe fereastră.

Toamna era destul de târzie și cerul se vedea tulbure. Pe terasa din faţa ferestrei vântul aducea cu sine, în cortegii foșnitoare, frunze galbene și uscate din copacii tot mai dezgoliţi ai grădinilor împărătești. Dincolo de portalul înalt, împodobit cu minunate sculpturi persane, se vedea marea zbătându-se sub biciuirea aspră a vântului și se auzea gemând înfundat.

— Poate că vreunul dintre achingii o fi destăinuit ceva pentru aur ghiaurilor, puse deodată paie peste foc marele vizir, care avea ciudă pe maimarele achingiilor, fiindcă i se păruse că nu-i adusese destule daruri din Valahia.

Ochii lui Mahomed sclipiră. Pe faţa lui, altfel stăpânită, se ivi o fulgerare aproape sălbatică de cruzime.

— Cu astfel de oameni – își întrebă el pașii și beii din jur, arătându-l pe achingiu – vreau eu să iau în stăpânire întâi Valahia și apoi întreaga Europă, așa cum i-am jurat părintelui meu, Murad, pe patul de moarte? Am cucerit Constantinopolul, și am în faţă numai buturuga asta valahă. Dar nu pot să-mi trec carul armatelor peste ea, deoarece mă tem să nu-mi răsară în spate alt Mircea cel Bătrân sau Vlad Dracul… Suntem destul de păţiţi. Şi un achingiu încercat nu este în stare să-mi aducă un copil, un blestemat de copil, pe care tatăl meu și cu mine îl căutăm de zece ani. Bine spunea marele vizir. Nu ne putem gândi decât la vânzare. Iar vânzarea se plătește. Pentru că nu-l avem pe vinovat, va plăti maimarele său.

— Dar eu… dar eu… se îngrozi achingiul, simţind cum îi da târcoale moartea. Eu… după ce-am ars și-am jefuit Craiova, am izbutit, în cele din urmă, să-l prind și să-l aduc aici… în mâna luminăţiei tale, pe pârcălabul Brad. El trebuie să-l fi ascuns pe băiat. Şi am mai adus… încercă să zâmbească, silit și unsuros, ca să-l îmbuneze pe padișah… am adus pentru luminăţia ta… o fată… Roxana. Are cel mult treisprezece ani și este foarte frumoasă… Atât de frumoasă că… poate că nici iubita lui Vlad… n-a fost atât de… atât de…

Înghiţi, fiindcă i se pusese un nod în gât, văzându-l pe sultan cum se foia neliniștit pe pernele de mătase vișinie de pe divanul scund, pe care sta cu picioarele încrucișate sub el, după obiceiul turcesc, cum își mângâia tot mai mânios barba și cum îi luceau în cap ochii verzi și întunecaţi. Începu apoi să vorbească mai repede, din ce în ce mai repede, înghiţind uneori parte din cuvinte.

Deși era un om spătos, cu o mustaţă pe oală, lungă, care în mod obișnuit îi da o înfăţișare impunătoare, căpetenia achingiilor, în timp ce vorbea, se roșea văzând cu ochii și se făcea tot mai mic. Vocea lui plângăreaţă, pierzându-și din ce în ce grosimea, ajunsese scâncită, ca de copil…

Privirea tânărului sultan, semănând cu aceea a anumitor șerpi, care-și încremenesc victimele înainte de a se apropia de ele, sâsâind, și a le înghiţi în cea mai deplină liniște, i se părea achingiului că-l ucide ea singură, înaintea călăuzi.

Deodată își pierdu orice stăpânire. Înţelese că se zbătea zadarnic. Hohotind de un plâns jalnic și caraghios, se aruncă din nou pe lespezile de marmură albă, lucioasă, cât era de lung, și începu să se târască pe brânci, încercând să ajungă până lângă divan și să-i sărute lui Mahomed talpa papucului roșu, ţesut cu fir de aur și cu vârful îndoit în sus ca un bot de corabie.

Lacrimile îi udaseră mustăţile, făcându-le și mai pleoștite, ceea ce ar fi putut stârni râsul oricui, dacă n-ar fi fost o situaţie atât de îngrijorătoare.

— Iertare… iertare… luminăţia ta… slăvite… marele nostru… bolborosea achingiul, încercând să înduplece inima de fier a lui Mahomed, să-i dobândească iertarea. N-am nici o vină… soarele nostru… Nu știu cum ne-a scăpat copilul… Eu am făcut tot ce-am putut… Am adus pentru harem… o fată… o fetiţă, Roxana… frumoasă… frumoasă… foarte frumoasă… Iertare…

Nu mai avu timpul să adauge nimic. La o simplă mișcare din deget a lui Mahomed, o ușă se deschise. Alţi doi bărbaţi negri, uriași, aproape goi, intrară. Unul îl apucă de ceafă pe căpetenia achingiilor, altul îl prinse de partea dinapoi, umflată, a șalvarilor galbeni și scumpi, de mătase. Cel dintâi îi smulse și sabia. Şi într-o clipă pieriră, fără zgomot, împreună cu el, pe aceeași ușă mascată pe unde intraseră.

În încăpere se făcuse o asemenea tăcere, încât de-afară se auziră vântul fluierând pe deasupra mării și valurile ei frământate oftând și gemând, ca un om chinuit și bătut de călăi.

Nici unul nu se mai mișcă de la locul său. Fiecare rămase înţepenit acolo unde se afla, așteptând să vadă ce-o să se mai întâmple și dacă nu vor avea și alţii de suferit.

Mahomed își aruncă însă privirea liniștit și visător, pe fereastră, ca și cum n-ar fi fost tot el acela care, cu câteva clipe mai înainte, hotărâse moartea unui om de credinţă al său, pentru o vină pe care nici nu era sigur dacă acesta sau altul dintre oștenii lui o aveau. Căci n-ar fi putut nimeni dovedi că vreunul dintre achingii trădase planul expediţiei, ceea ce știm foarte bine că nici nu era adevărat.

În cele din urmă își întoarse capul spre marele vizir și-i porunci:

— Veţi căuta — vă dau cel mult o lună răgaz — să-l găsiţi pe băiatul acela. Avându-l în mâini pe copilul la care, după câte îmi pot da seama, Vlad ţine nespus de mult, îl vom lega de mâini și de picioare pe tată. Copilul trebuie găsit viu sau mort, dar cel mai bine e viu.

Sămânţa diavolească a lui Mircea cel Bătrân trebuie să dispară. Altminteri, marea noastră împărăţie nu poate înainta spre Europa…

Beii, pașii și marele vizir, la fiecare cuvânt al sultanului, dădeau din capete, mărturisind prin aceste semne că sunt întru totul de acord cu poruncile lui și gata să facă orice le va sta în putinţă ca să-i îndeplinească voile.

— Deci nu mai mult de o lună vă dau pentru asta, le repetă sultanul, făcându-i pe toţi să îngălbenească, căci nu era, de fapt, nici unul dintre ei sigur că ceea ce nu se putuse face vreme de aproape zece ani se putea realiza numai în treizeci de zile. Şi-acum, plecaţi! le arătă cu degetul mic al mâinii drepte ușa din mijloc.

Străjerii surzi și muţi, deși nu-i auzeau cuvintele, îi înţelegeau și cele mai mici semne.

Beii și pașii se buluciră pe ușă, fluturându-și șalvarii și aripile largi ale caftanelor de toate culorile. Cel din urmă păși spre ușă marele vizir. El ieșea de obicei ultimul, fiindcă uneori sultanul îi mai rostea câte un cuvânt ce nu trebuia să fie auzit și de ceilalţi.

Tot așa se întâmplă și de data aceasta.

— Să vie dansatoarele caucaziene! îi porunci, mai înainte ca marele vizir să fi ieșit cu totul pe ușă.

— La porunca luminăţiei tale! se întoarse sfetnicul, cu o iuţeală neobișnuită, și mai ales nepotrivită nici cu vârsta și nici cu rangul lui, bucuros că sultanul nu era supărat și pe el…

Le bătu străjerilor din palme, și ei pricepură.

Ieșiră și rămaseră de pază de partea cealaltă a fiecărei uși. Peretele din stânga, căptușit cu faianţă de culoarea peruzelei, se deschise. O ceată de tinere fete, una mai gingașă decât alta, îmbrăcate în șalvari subţiri de tul, cu centuri de mătase strânse pe mijloc, având în jurul pieptului câte o eșarfă de culoarea ciocului de porumbel și în păr câte o floare, intrară sfioase în încăpere, se înșiruiră în faţa sultanului și se lăsară astfel câteva minute privite în tăcere.

Dintr-un loc nevăzut, răsunară câteva bătăi discrete de tobă. Un flaut se tângui. Instrumentele cu coarde, ciupite repede, începură o melodie sprinţară, și fetele acelea gingașe, asemenea atâtor fete aduse de prin toate ţările pe unde cutreierau, ucigând și prădând, trupele de ieniceri, spahii și achingii ai sultanului, începură să danseze.

Pe obrazurile lor răsăriră un fel de zâmbete palide de porunceală, ca niște raze de soare sărmane căzute pe florile ce cresc în umbra pădurilor.

Pe sub zâmbetele și sulimanurile groase, de pe chipurile lor fragede și tinere, se putea însă citi o tristeţe, o deznădejde de moarte și un început de ofilire pretimpurie, ca urmare a vieţii petrecute în aerul închis și încărcat de parfumuri, din închisoarea cu gratii de aur a femeilor sultanului numită harem.

Într-un târziu, sultanul căscă plictisit. Melodia încetă. Fetele, cu plecăciuni umilite, călcând în vârfurile picioarelor, sunându-și tainic brăţările de la încheieturile mâinilor și picioarelor, pieriră din nou în colivia lor, dincolo de zidul îmbrăcat în faianţă.

Marele vizir deschise ușa:

— Ce mai dorește preaînaltul nostru stăpân și binefăcător? întrebă slugarnic, întinzând, din barba stufoasă, o gură până la urechi.

Sultanul rămase o clipă pe gânduri, privind marea și ascultând cântecul trist al vântului ce șuiera pe deasupra ei. Se întoarse spre marele vizir, surâzând lacom și crud, și-i porunci:

— Să vină roaba cea nouă, adusă de căpetenia achingiilor din Valahia!