3 Cu curaj, înainte, băieţi!…

Calul înainta destul de greu peste troienele de zăpadă. Drumul urca pieptiș prin pădure. Ninsese trei zile, acoperind urmele lăsate de achingii cu căruţele și cetele lor de robi. Totuși, ici și colo se mai zărea câte un rest de veșmânt sau chiar de corp omenesc, dezgropat și târât prin zăpadă de lupi.

Inima i se încrâncena Băiatului în piept tot mai mult. Se vedea limpede că o mulţime de robi osteniţi, îngheţaţi sau bolnavi, care nu mai putuseră merge, fuseseră uciși de achingii, și fiarele le sfâșiaseră trupurile.

Noaptea trecută ninsoarea contenise și începuse să geruiască. Zăpada se întărise ca fierul și scârţâia.

Băiatul, îmbrăcat într-un sumăiaș ţărănesc, purtând o căciulă albă pe cap, iar în picioare cizme bătute cu ţinte de alamă, lucitoare, își tot îndemna calul, cercetând din ochi, mâhnit peste măsură, acele cutremurătoare rămășiţe ale robilor ce trecuseră pe acolo.

Dintr-o dată, calul se opri sforăind. Băiatul bănui că trebuie să fie vreun lup prin apropiere, dar își păstră stăpânirea și, după ce își pipăi arcul de la oblânc și cuţitul de la brâu, își îndemnă calul cu blândeţe, ca de obicei, bătându-l ușor cu palma peste grumaz, ca să-l liniștească. Încercă să-l convingă să meargă mai departe.

— Trebuie să-i găsim, Negrule, pe pârcălabul Brad și pe Roxana, chiar dacă ne vor sta în cale lupii sau achingiii. Nu vrei să mă ajuţi? își întrebă el calul, vorbindu-i ca unui om, pentru că în mintea lui de copil își închipuia că Negru îl înţelege, dar nu-i poate răspunde cu vorbe fiindcă este lipsit de grai. Nu ţi-e dor de Roxana?

Şi cum calul necheză tocmai atunci de câteva ori, prelung, copilul crezu că i-a răspuns:

«Desigur că mi-e dor, dar nu vezi că o căutăm degeaba, de aproape trei săptămâni? Şi prin pădure nu auzi cum urlă mereu lupii? Fiarele se apropie câteodată atât de mult de noi, urmărindu-ne din dosul copacilor, cu ochii lor lucitori, încât îţi mărturisesc ţie, prietenul și stăpânul meu, că mă cuprinde frica.»

— Nu-ţi fie frică, Negrule! îl bătu din nou pe grumaz

Băiatul, încercând să-i dea curaj. Este adevărat că încă de când am părăsit Craiova pustiită și conacul de lemn al lui Mircea cel Bătrân, pe care l-am găsit ars până la temelie, urletele lupilor ne însoţesc. Iarna e grea. Şi lupii flămânzi. I-am auzit și toată vremea cât am stat la stâna aceea unde ne-am ospătat și ne-am odihnit peste noapte. Cred că trebuie să fie și acum mai mulţi pe undeva prin apropiere. Uneori mi se pare, ca și ţie, că le zăresc ochii furioși din dosul unor trunchiuri de copaci sau al câte unei tufe încărcată cu nea. Am și văzut două căprioare speriate, ţâșnind prin faţa noastră, și un iepuraș hazliu dându-se tumba prin zăpadă. Dar tata, Negrule, ne-a învăţat să nu ne fie frică de nimic. Să facem faţă cu curaj oricărei încercări. Uite, m-am și gândit că, dacă ne vor încolţi lupii, va trebui s-o luăm înapoi la goană. La vale îţi va fi mai ușor să fugi, râse copilul… Afară de asta, n-am la oblânc arcul și tolba cu săgeţi? N-am și o pungă cu pietre și praștia? Şi tu nu știi că eu ţintesc destul de bine și cu săgeata, și cu piatra? Mai prost este cu cetele astea de achingii, care aleargă de colo până colo, ca niște turbaţi. Jefuiesc, ard satele, și văd că adună o mulţime de băieţi și chiar de fete, de vârsta mea și a Roxanei. Oricum, noi trebuie să mergem înainte, să-i căutăm pe Roxana și pe pârcălabul Brad! Haide, Negrule, haide, fii curajos și ascultător!

Tonul lui blând îl hotărî pe armăsar să plece mai departe. Porni la pas, dar tot neliniștit și cu urechile ciulite.

Nici habar n-avea copilul care era în șa că toată vânzoleala aceea a cetelor de achingii nu fusese stârnită decât de dorinţa sultanului Mahomed de a pune mâna pe el…

Căpetenia achingiilor, fiindcă nu fusese în stare să-l aducă la Constantinopol, în faţa sultanului, zăcea pe fundul Bosforului, cu un bolovan de gât, iar peștii și racii îi umblau pe sub cămașă și prin șalvari.

Domnitorul Vladislav nu mai avea nici el somn. Făgăduise aceluia care-l va prinde pe copil o căciulă cu ducaţi de argint, bătuţi în hărăghia cea nouă a sașilor de la Brașov.

O! Dacă ar fi reușit oamenii lui să-l prindă pe fiul lui Drăculea și să i-l aducă legat, domnia sa ar fi rămas netulburată. L-ar fi trimis îndată pe copil sultanului. Sultanul l-ar fi închis la Galipoli, în locul unde stătuse înainte părintele său. Apoi l-ar fi ameninţat pe Vlad din Transilvania că, de nu se potolește, îi va ucide feciorul, punându-l mai înainte la chinuri.

Şi Vlad, cât e el de Vlad, cât e de feciorul Dracului și cât o fi trecut el marea înot, pe vreme de furtună, știe că nu se glumește cu Mahomed.

Mahomed se pricepe la chinuri, cum nu s-a priceput nimeni. Ferească Dumnezeu și toţi sfinţii câţi i se găsesc în preajmă să ajungi în mâinile lui Mahomed, și el să vrea să te chinuiască!…

Visul acesta era frumos din cale-afară. Avea doar un cusur, că nu se împlinea. Şi Vladislav rătăcea noaptea prin palatul domnesc de la Târgoviște, călcând ca o stafie pe lespezile de piatră, având o făclie în mână și speriindu-și slugile, frământat el însuși de o spaimă fără pereche și de-o ură de moarte împotriva lui Vlad și a copilului său.

Deoarece Băiatul nu cunoștea frământările lui Vladislav și habar n-avea că, vreme de zece ani, fusese căutat de doi sultani – dintre care unul era vestitul Fatih, cuceritorul Constantinopolului – își îndemna înainte calul, vorbindu-i mereu de Roxana:

— Cine știe pe unde-o rătăci, sărmana! O fi flămândă. I-o fi frig. N-o avea unde dormi. Trebuie s-o găsim…

După ce supravieţuitorii măcelului săvârșit de achingii la Tismana, ajutaţi și de alţi oameni de la stânele și din pădurile învecinate, îi înmormântaseră pe toţi cei uciși în ziua aceea de pomină, făcându-le slujbele de trebuinţă, Băiatul plecase călare s-o caute pe Roxana.

Voia s-o mângâie pentru pierderea tatălui său și, în sine, deși era mai mic ca vârstă decât fata, se hotărâse s-o ia sub ocrotirea lui.

Ajungând la casa Voicului, o găsise arsă.

Nici astăzi nu putea să-și dea prea bine seama cum de nu se întâlnise cu achingiii, în vreme ce gonea spre Tismana. Adevărul era că achingiii se încrucișaseră cu el pe drum. Băiatul le auzise și urletele, însă, în fierbinţeala călăriei, crezuse că acestea răsunau din sat și că erau strigătele de durere ale oamenilor chinuiţi de turci. El trecuse pe una dintre laturile muntelui, scurtând drumul prin niște locuri prăpăstioase, iar turcii o luaseră pe drumul cel bun, ce ocolea muntele. Şi, pe când el se găsea la Tismana, îngenuncheat la căpătâiul Bătrânului, năvălitorii ardeau locuinţa Voicului. Şi căpetenia achingiilor, încântat de frumuseţea Roxanei, o urca pe șaua lui, s-o ducă în dar sultanului.

Nimeni dintre cei rămași cu viaţă nu văzuse când o înșfăcase achingiul pe fată. Şi nici între cei morţi, când îi îngropaseră oamenii, fata nu fusese găsită. Asta i-a făcut pe unii să creadă că ea, cu alţi doi-trei copii câţi lipseau dintre morţi, ori au izbutit să se ascundă prin păduri, ori au fost luaţi robi de turci – ceea ce era adevărat.

Băiatul însă rămăsese cu nădejdea că fata o fi reușit să se salveze. De aceea o căutase pretutindeni, la fel ca și pe pârcălabul Brad.

La stâna unde poposise în timpul nopţii, ciobanii îi povestiseră că mai mulţi copii, duși de achingii peste

Dunăre, izbutiseră să scape. Copiii, ca și alţi fugari de la turci, trecuseră fluviul pe gheaţă. Dar neștiind încotro s-o ia, ca să nu-i întâlnească iarăși pe călăii lor, rătăcesc pe coclauri. Oamenii îi adună pe câţi îi găsesc, dar cei mai mulţi pier fără ajutor, fiindcă locurile sunt pustiite de dușmani, iar iarna este nespus de grea.

Băiatul se apropia cu calul de Piscul Voinicilor, pe unde auzise că s-ar afla niște copii fugari. De acolo, de sus, se deschidea o priveliște de basm.

Vremea fiind atât de geroasă, apele îngheţaseră bocnă. Din Piscul Voinicilor se vedea, drept în faţă, Dunărea, cu albia ei plină de sloiuri mari, învălmășite unele peste altele și încremenite apoi cu toatele, ca prin voinţa puternică și neînţeleasă a unui vrăjitor. Spre dreapta scânteia, în schimb, alb și lucios, ca o oglindă, Jiul, care în locul acela se varsă în Dunăre. Iar spre stânga se vedeau bălţile Potelului, întinzându-se de la vechea așezare a călăreţilor lui Mircea cel Bătrân, până departe, hăt, la Gura Padinii și spre cetatea ce se afla încă atunci la Orlea, pe malul fluviului.

Pe culme domnea o liniște adâncă. Nu se auzeau decât copacii trosnind de ger.

Totul era alb, neînchipuit de alb. Numai un fum cenușiu-albastru, ridicându-se domol în văzduh, dincolo de Dunăre, păta albul acela neîntinat.

Băiatul își duse palmele la gură, făcându-le pâlnie, și, înălţându-se puţin în scări, strigă, rotindu-și încet capul de la stânga spre dreapta:

— Eeheeei!… E cineva pe-aici?… Eheeei!

Glasul lui încă subţire, dar destul de pătrunzător, se auzi până la ţărmul Dunării și prin toată pădurea, până dincolo de Jiu și de cetatea romană ruinată, Orlea.

Ecoul îi răsfrânse vocea și se întoarse la el, parcă în salturi, prin aerul îngheţat:

— E… e… e… ci-ne-va… ei…

Băiatului îi veni să râdă, ascultându-și ecoul glasului, și se pregăti să mai strige o dată, când, calul se agită și se întoarse neliniștit.

— Ce e, Negrule? se lăsă Băiatul în șa, râzând cu poftă.

Pofta de râs îi pieri însă numaidecât, pentru că, din partea de unde venise el, se auzi un zgomot de copite, nechezat de cai și glasuri groase de bărbaţi, îndemnându-se pe turcește:,

— Înconjuraţi-l și prindeţi-l…

Nu băgase de seamă, când urca prin pădure, că, în dreapta movilei – priveghind partea aceea a Jiului pe unde oamenii puteau trece cu săniile – stăteau la pândă câţiva achingii.

Achingiii erau foarte șireţi și încercaţi în treburi din acestea. Doi dintre ei, călări, coborâră repede pe o potecă, pe unde puteau ieși ușor înaintea Băiatului. Alţi doi soseau din urmă.

— Să nu-l scăpăm! răcnea unul dintre cei care goneau din jos, având în mâna dreaptă, ridicată, o suliţă lungă, cu un vârf ascuţit, ce lucea argintiu. Să nu-l scăpăm!… repetă el, îmboldindu-și calul cu pintenii, ca să-l zorească la deal…

Ca și cum ar fi fost un războinic încercat, deși era prima bătălie adevărată pe care o da în tânăra lui viaţă, Băiatul nu văzu altă scăpare, decât aceea de a merge tot înainte, încercând să răzbată cu Negru printre cei care-i aţineau drumul…

Îi șopti deci calului:

— Negrule, acum i-acum, du-mă ca vântul și ca gândul! Să nu te oprești, orice-ar fi!…

Dete drumul larg frâului, strânse spinarea calului între pulpe și, în același timp, ridică arcul de la oblânc.

Își puse tolba la îndemână și, scoţând din ea o săgeată, o așeză în strună.

Nici nu și-ar fi putut închipui copilul că aveau să-i fie atât de curând folositoare învăţăturile Bătrânului în arta luptei cu arcul…

Calul, simţindu-se strâns între pulpe și cu frâul liber, necheză lung și răsunător și porni în galop.

Drept înaintea sa, la cotitura drumului, se apropiaseră achingiii, cel cu suliţa în mână și soţul său, cu un arc întins, gata să tragă.

Băiatul nu mai stătu pe gânduri. Ţinti pe arcaș, așa cum îl învăţase Bătrânul, întinse bine struna, și, când îi dete drumul, săgeata porni vâjâind.

Teamă îi era. Dar nu că îl vor ucide achingiii, ci că nu îl va nimeri pe cel ţintit și va cădea în mâinile lor. Trase, și pentru o clipă închise ochii. Era întâia oară când își întindea arcul spre un dușman. Când îi redeschise, achingiul se ţinea cu amândouă mâinile de nas, unde i se înfipsese săgeata, și răgea de durere. Calul otomanului, scăpat din frâu, se întoarse. Partea foarte umflată a șalvarilor achingiului îl ispiti pe copil… Mai puse încă o săgeată în arc și îl ţinti în șalvari.

Achingiul duse mâna la spate și ţipă tare. Calul se sperie, făcu un salt într-o parte, și otomanul, scăpând din șa, se prăvăli prin zăpadă, la vale, de-a rostogolul… Celălalt achingiu, roșu la obraz și cu turbanul căzut pe ochi, își repezi către băiat suliţa. Dar băiatul era sprinten și își aplecă fruntea, lipindu-și-o de grumazul calului. Suliţa îi trecu pe deasupra. Vru să-i răspundă și ei cu o săgeată. Din galopul calului nu nimeri însă tolba, ci sacul cu pietre pentru praștie. Pipăind cu degetele, apucă o piatră mai colţuroasă, și-așa cum arunca în ulii, la Tismana, când veneau la coteţele porumbeilor, îl izbi pe achingiu într-un ochi.

Turcul nu mai văzu. Bătu văzduhul cu mâinile. Scăpă și el din șa și se duse de-a dura.

Văzându-i pe cei doi dușmani din faţă căzuţi, dar știind că mai sunt încă doi în spate, copilul îi șuieră calului:

— Haide, Negrule, înainte, poate izbutim să scăpăm…

Calul își întoarse spre el capul, cu ochii mari, inteligenţi, necheză și o porni la vale cu asemenea iuţeală, cum nu mai alergase niciodată.

Crengile de la marginea drumului îl loveau pe Băiat peste frunte. Zăpada scuturată de pe ele o simţea rece, topindu-i-se pe lângă gulerul sumăieșului și prelingându-i-se pe spate.

Dar ce însemnătate mai aveau toate astea, când auzea din spate tropotul cailor dușmanului? Întoarse capul și văzu că achingiii rămăseseră mult în urmă. După el, nu veneau decât cei doi cai ai achingiilor pe care-i doborâse Băiatul – ţintindu-l pe unul în nas și… în șalvari, și pe celălalt în ochi. Caii, fără povară, se ţineau după Negru.

Totuși, Băiatul nu-și încetini goana. Dimpotrivă, o înteţi, zorind și mai mult calul, vrând să pună o cât mai mare distanţă între el și turcii care voiau să-l prindă.

Calul coborâse de pe deal, ajunse în câmpie și o porni către bălţi. Ceilalţi doi cai tropoteau în urmă. Turcii erau ceva mai departe. Îi auzea afurisindu-l, și de câteva ori le simţi săgeţile vâjâindu-i, când pe deasupra capului, când dintr-o parte, când dintr-alta.

Malul înalt al Potelului se și vedea. Dincolo de mal licărea gheaţa de pe baltă. Ca să o ia la stânga, însemna să piardă din timp și achingiii să-l ajungă.

— Fie ce-o fi, își spuse. Haide, Negrule! Şi, de la o înălţime mai mare de doi metri, sări pe gheaţă.

Gheaţa, când sări calul, pârâi. Caii ceilalţi se zvârliră și ei, și gheaţa, oricât de groasă fusese, începu să se crape. Apa chifti verzuie de dedesubt. Unul dintre achingii, nevăzând primejdia, se luă după copil… Dar calul începu să i se scufunde. Şalvarii săi largi i se umplură de apă. Calul încercă să înoate, însă sloiurile îl împiedicau. Turcul începu să ţipe:

— Alah!… Alah!… Sări, frate, și scapă-mă! îl ruga pe soţul său de pe mal…

Băiatul nu mai avea timp să se uite la turc, pentru că și copitele Negrului alunecau. Sloiul de gheaţă pe care se găsea calul se legăna. Apa îi crescuse până la genunchi.

— Haide, Negrule, nu te lăsa! îl îndemnă el… Să nu ne înecăm…

Calul făcu un salt. Se zvârli pe podul încă nerupt de gheaţă, cu ceilalţi doi cai fără stăpân în urma lui. Malul din stânga era aproape. Din câţiva pași, fu lângă el…

Sări din nou. Se căţără. Şi, iată-l, e pe ţărm, salvat. Așa crezuse el! Numai că al patrulea achingiu, și anume căpetenia lor, nu sărise pe gheaţă.

Fără să-i dea nici cel mai mic ajutor celui ce se afla în primejdie și îl implora să-l scape de la înec, el urmărise de pe mal toată zbaterea lui Negru pe gheaţă. Își pregătise în liniște arcanul, fiindcă era sigur că acesta era copilul căutat de sultan. Şi, când Băiatul se ivi pe mal, cu un chiot sălbatic îl roti pe deasupra capului și-l azvârli. Laţul veni ca un trăsnet și cuprinse, peste braţe, trupul Băiatului.

— Aha, puiule de tigru, ai să-mi plătești scump loviturile pe care le-ai dat achingiilor! răcni el…

Băiatul simţi cum i se strânge laţul în jurul mijlocului, făcându-i neputincioase totodată și braţele. Trăgând cu putere, achingiul îl smulse de pe cal și începu să-l târască, izbindu-l cu capul de zăpada zgrunţuroasă și învârtoșată de ger.

Negru îl urma la un pas, neînţelegând la început de ce stăpânul lui se târăște pe jos, în loc să-i stea pe spinare.

Deodată – ce-i veni? – se înălţă în două picioare și se repezi la calul pe care sta achingiul… Acesta se ridică și el în picioare. Amândoi începură să se muște. Achingiul vru să prindă frâul, și scăpă capătul frânghiei. Atât îi trebui Băiatului, ca să se desprindă din laţ!

Sări din nou pe spatele calului, care se liniști ca prin farmec, nechezând mulţumit și întorcându-și mereu capul către tânărul său stăpân.

Achingiul însă, din săriturile acelea neașteptate ale calului mușcat și, chiar izbit de câteva ori cu copitele de Negru, se răsturnase pe spate.

Băiatul, ager cum era, văzând întorsătura, își puse o săgeată în arc și, îndreptând-o spre pieptul achingiului, îi porunci, pe turcește, să ridice mâinile. Neavând încotro, achingiul se supuse.

— Nu mă omorî! se milogi el… Şi te voi răsplăti ca un pașă.

— Ţine-l așa pe dihania de achingiu până venim și noi, auzi în clipa aceea Băiatul pe cineva strigându-i nu prea departe de malul bălţii, din care celălalt achingiu, murat tot, cu armele pierdute în apă, izbutise, în sfârșit, să iasă, ţinându-se de coada calului.

Nu trecu mult, și lângă Băiat se ivi, fugind cât îl ţineau picioarele, un bărbat scund și gros, cu părul crescut în neorânduială pe obraz, încălţat cu niște opinci mari, pe cap cu o căciulă uriașă, dar îmbrăcat încolo cu haine de târgoveţ. Bărbatul ducea într-o mână o ladă și în alta un toiag noduros. Era însoţit – ceea ce îl miră peste poate pe Băiat – de un copil tot cam de vârsta lui, care ţinea de lanţ un urs mare, cafeniu. Ursul venea, alergând omenește peste gheaţă, cu labele lui mari, mormăind înciudat.

Caii strânși în jurul Negrului, și chiar Negru însuși, începură să sforăie, simţind ursul… Dar omul, care părea să fie un îmblânzitor de animale, apropiindu-se de ei reuși, prin mângâieri și vorbe prietenoase, să-i liniștească numaidecât.

Bărbatul se duse apoi lângă achingiul ameninţat mereu de săgeata Băiatului și-i smulse, cu iuţeală și fără multă vorbă, hangerul și celelalte patru sau cinci cuţite ce le avea înfipte în sileaf – brâul său roșu. Pe cel de-al doilea turc ce ieșise din apă, dârdâind ca un câine, îl apucă de gulerul cojocului și-l trânti pe zăpadă lângă primul…

— Bun, acum dezbrăcaţi-vă! le porunci scurt la amândoi.

Turcii, codindu-se, începură să se roage să-i ierte. Bărbatul însă își ridică hangerul, și achingiii începură să-și scoată repede cojoacele, cămășile și rămaseră goi de la brâu în sus.

Hangerul lucea rece în mâna bărbatului și, la semnul acestuia, achingiii își scoaseră repede și șalvarii, pantalonii de flanelă de dedesubt, colţunii și papucii cu talpa de-un lat de palmă.

— Acum aruncă-te și tu în apă și fă o baie rece, să-ţi vină mintea la cap! se răsti la otomanul care rămăsese pe mal… Așa au făcut alţi achingii de-ai tăi cu băiatul meu mai mare – azi este luna de când l-am îngropat – iar pe mine m-au luat cu sila, împreună cu copilul ăstălalt, să le cânt și să-i veselesc la o tabără a voastră din Bulgaria. Am scăpat însă trecând Dunărea de cu noaptea pe gheaţă. Adineauri, ieșind după curmătura aia de mal, te-am văzut cum te năpusteai asupra copilului ăsta. Ești un flăcău strașnic, îl lăudă el pe Băiat. Hai, intră, turcule, mai repede, să-ţi faci baia, cum te învaţă profetul…

Turcul se bâţâia, tot sărind de pe un picior pe altul, chiţăind de frig ca un șoarece.

— Mai repede! îi porunci omul, și, după uitătura lui, achingiul își dete seama că hangerul pe care acesta îl ţinea în mână era gata să-l și izbească.

Sări în apă și începu să înoate.

— Dă-te și cu capul la fund… îi strigă omul… Așa, acum ieși…

Achingiul nu mai așteptă și, încovoiat de ger, vru să se repeadă la haine.

— Nu, nu, îi hotărî soarta omul cel crunt. Goale, lovindu-le cu bicele pe spinare, ne-au gonit achingiii voștri înapoi nevestele, după ce ni le-au luat peste Dunăre. Goi veţi pleca și voi. Şi pentru cheltuială, iată, vă mai dau și asta! Şi începu să-i izbească cu băţul noduros peste șale. Să vă duceţi și să nu mai îndrăzniţi nici să întoarceţi capul, că va fi vai și amar de voi…

Osândiţii icniră și, cu apa încă șiroind pe ei, o luară la sănătoasa, fugind de le sfârâiau călcâiele.

Băiatul descălecă. Nu știa dacă, după o asemenea întâmplare, trebuia să râdă sau să se întristeze.

— Cum te numești? îl întrebă bărbatul cel mustăcios, începând abia acum să zâmbească.

— Băiatul! Alt nume nu-mi cunosc… Achingiii mi-au omorât pe tata – zise, gândindu-se, bineînţeles, la Bătrân – și sora mea de suflet s-a pierdut… Acum pe ea o căutam.

— În vremuri din acestea nu ne mai mirăm de nimic, glăsui omul, privindu-l cu bunăvoinţă. Pe mine mă cheamă Tit, și pe copilul acesta îl strig Bucur. Noi, după cum vezi, jucăm ursul… În ladă mai avem un fluier, o lăută, o tobă și… câteva păpuși – ceea ce sunt încredinţat că tu încă n-ai văzut. Dacă vrei, rămâi cu noi. În trei ne va fi tuturor mai ușor…

Copilul lui Tit se uită la Băiat rugător și, făcându-i semne din ochi, îl îndemnă să primească. Privirea aceea deschisă și prietenoasă îi plăcu Băiatului.

— Primesc, răspunse el, și se grăbi să strângă cu încredere mâinile noilor săi prieteni.

— Pentru că avem cinci cai, iar noi nu suntem decât patru, pe unul vom așeza bagajele, glăsui râzând Tit, arătându-le celor doi copii lada.

— Care patru? se miră Băiatul… Nu suntem decât trei… numai dacă socotim și ursul…

— Sigur, ursul! spuse Bucur. Este un animal învăţat de noi să ne înţeleagă și să ne asculte. Tata l-a prins și l-am crescut de mic. Ştie să călărească… Ştie să stea și în picioare pe cal…

— Haide, moșnege, sus!… îi porunci Tit ursului, ca să-l încredinţeze pe Băiat de adevărul celor spuse de Bucur.

Şi ursul, care de altfel nici nu era moșneag, cu toată înfăţișarea lui bătrânească, ci era foarte tânăr, nu așteptă să i se spună de două ori. Se avântă pe cal, prinzându-i-se cu amândouă labele de coamă.

Calul – acela care abia ieșise din apă – se scutură și începu să sforăie, rotindu-și ochii, speriat. Tit însă îl mângâie, îi vorbi cu glasul lui gros, odihnitor, de om obișnuit să crească și să îmblânzească animale, și calul, dându-și seama că nu-l pândește nici o primejdie din partea ursului, se liniști.

Tit legă după aceea bine lada, cu arcanul achingiului, pe celălalt cal, și când termină treaba le spuse copiilor:

— Gata. Putem porni. Cu curaj, înainte, băieţi!…

Încălecară cu toţii și porniră voioși, în trap mărunt, de-a lungul bălţii Poteluiui.