Cartea a treia Strălucitoarea sabie

Ziua se îngâna cu noaptea, când bătrânul își ridică fruntea de deasupra foilor pe care scria și lăsă din mână pana. Prin ferestruica îngustă a chiliei privi cerul… Noaptea trecuse pe nesimţite, în timp ce el a tot hălăduit pe cărările vremii împreună cu umbrele dragi și de mult săvârșite din viaţă.

Turla, împurpurată în lumina celor dintâi raze ale dimineţii, mijind de peste munţi, străpungea bolta. Arsă, prăbușită, rezidită, din nou dărâmată sub năvăliri și iarăși reconstruită, turla – în care lui, copil, îi plăcea să se caţere, ca de sus să poată privi în voie „ţara” – a fost întotdeauna acolo. Așa o știe el, întotdeauna acolo, ca o frunte înaltă și gânditoare, puternică și semeaţă, ce nu a putut fi niciodată definitiv sfărâmată.

Aici, între zidurile Tismanei, loc de refugiu și rezistenţă în vremuri de restriște, s-au adunat el și ai lui de fiecare dată. Şi-au oblojit rănile, și-au ascuţit paloșele, au cercetat din turlă mișcările vrăjmașului și, redeschizând porţile, s-au năpustit, împrospătaţi, cu și mai mare dârzie la luptă.

Cele din urmă neguri se risipesc. Toaca bate mărunţind timpul și reamintindu-le celor din mânăstire că a venit ceasul utreniei. Împinsă de vântul mereu nestatornic al înălţimilor, ceaţa, în lungi fuioare albicioase, călătorește alene pe munte. Un bucium răsună în depărtări, înștiinţându-i pe localnici, în graiul numai de ei cunoscut, că în ţinut e pace. Își pot începe în liniște munca.

Iar clopotul cel mic din turlă, numit, nu se știe de ce, Fratele, păstrat în mânăstire încă din vremea celui dintâi ziditor al său, călugărul Nicodim, a început și el să bată. Glasul limpede, melodios, se răspândește în dulci vibraţii sonore pe văi.

Lumânarea era pe sfârșite. Începuse să sfârâie. Suflă în ea și-o stinse.

Ochii pisarului se îndreaptă acum către peretele de răsărit al chiliei.

Acolo, pe-un așternut de brocart roșu, smuls din însuși veșmântul faimosului Ali-beg, dușmanul atât de înverșunat, de odinioară, al libertăţii Valahiei, atârnă o sabie. Din argintul și pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul, ţâșnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări.

În perioade de liniște ca acestea ale domniei vrednicului voievod Neagoe Basarab, bătrânul scoate sabia din tainiţa unde-o ţinuse ascunsă, ca și diata, și-i place s-o păstreze necontenit sub ochi.

Așa nu va uita niciodată cuvintele aceluia care întruchipa pentru el cea mai fierbinte dragoste de libertate. Dragoste împinsă până la sacrificiul de sine.

Acum e liniște, însă atunci… Deși s-a scurs atâta vreme, ochii bătrânului se împăienjenesc.

Umbre încep să i se fugărească iarăși prin minte.

Glasuri, zăngănit de arme îi răsună în urechi.

— Ioane!…

Vocea era a ei. Draga sa Oltea.

*

Adusă târâș, pentru că altfel nu fusese cu putinţă, tânăra femeie – ţinută strâns de doi străjeri voinici, buni să lupte cu ursul – încă se mai zbătea.

Se zbătuse, de altfel, tot drumul încercând să se desprindă din legături, să-și scoată din gură călușul și să-și înlăture năframa cu care-i înveliseră chipul ca să nu se poată vedea cine este.

Într-un timp izbutise. Își desfăcuse o mână și-și scosese călușul… Începuse să strige, numai că, din nenorocire, tocmai în minutele acelea treceau printr-o pădure și nimeni n-o auzise.

Opriră căruţa, și tustrei se repeziră:

— Ai merita să te ucidem, răcneau. Ești nevasta lui

Ion, cel care nu vrea să se supună noii domnii.

Femeia, deși atât de tânără, aproape încă numai o copilă, era voinică și mlădioasă. Îi lovi, îi mușcă și, dacă ar fi avut amândouă mâinile și picioarele libere, poate ar fi reușit să scape. Așa, cei trei bărbaţi, străjerii și căruţașul, în cele din urmă o biruiră. Îi legară iar mâna, îi acoperiră chipul și o azvârliră la loc în căruţă.

Ajunși la palat, după două zile de goană, o târâră pe scări, fiindcă, deși îi dezlegaseră picioarele, refuza să urce. Şi o aduseră în anticamera domnitorului.

Trecuseră numai câteva luni de când Ţepeș își închisese ochii, în cetatea Gherghiţa. Nu însă mai înainte de a-i fi încredinţat lui Ion sabia domnească și diata. Şi de a-l fi cununat cu iubita lui, Oltea.

Pentru cei de jos, după reînscăunarea lui Laiotă Basarab-Bătrânul, urmară săptămâni și luni dintre cele mai grele. Domnitorul – deși un urmaș al acelui Basarab-Tihomir, care cu mai bine de un veac și jumătate în urmă asigurase libertatea ţării – asculta de porunca turcilor. Sub ochii lui, aceștia jefuiau după bunul lor plac.

Atunci căpitanul Ion, dând glas mâniei poporului, a încălecat din nou pe armăsarul lui, Negru, și, pornind în iureș prin ţară, a vestit tuturor că se află la el diata lui Ţepeș. Diată prin care acesta-i chema, și după moarte, pe aceia care-și iubeau cu-adevărat pământul strămoșesc, la lupta pentru neatârnarea ţării.

Ascultându-i cuvintele – cu toate că nu aveau arme, erau flămânzi, înlănţuiţi de pământul boierilor, oropsiţi și ameninţaţi cu tot felul de pedepse de otomani și slugile domnești – o seamă de voinici s-au ridicat, în numele norodului, alăturându-i-se lui Ion. Lupta împotriva lui Laiotă și-a stăpânilor săi otomani și-a reluat cursul….

Plecând la bătălie, Ion își lăsase pe tânăra și frumoasa lui soţie la adăpostul zidurilor Tismanei, mânăstire aflată într-un ţinut ai cărui locuitori trăiau încă în duhul lui Ţepeș.

Aici era în siguranţă. Şi tocmai fiindcă se știa în siguranţă, Oltea cobora uneori în sat, pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă, și mai ales pe copiii sătenilor care-i erau aproape toţi prieteni.

O fetiţă se îmbolnăvise de friguri și Oltea se dusese în dimineaţa aceea la ea cu felurite leacuri.

Deodată, în timp ce tânăra femeie îngrijea copilul, în casă au năvălit zdrahonii lui vodă.

Pesemne, o pândiseră din marginea pădurii, vreme de cine știe câte zile. Oamenii – bărbaţii și femeile din sat – erau plecaţi pe ogoare. Venise primăvara și muncile reîncepuseră pe câmp. În sat nu rămăseseră decât copiii, bolnavii și bătrânii. Iar casa omului a cărui fetiţă se îmbolnăvise se găsea cam într-o latură a satului, în dosul unui dâmb.

Unul o apucă pe tânăra femeie din spate, de grumaz, strângând-o sălbatic. Oltea aproape se înăbuși. Al doilea îi puse călușul în gură. Şi-al treilea o legă de mâini și de picioare.

O aburcară pe-un cal și porniră, în galop, prin pădure.

Dincolo de pădure îi aștepta o căruţă.

Nimeni, în afară de fetiţa bolnavă, nu prinsese de veste ce se întâmplase. Iar ea, văzând cum o strângeau pe Oltea de gât și o legau în ștreanguri, de spaimă leșină.

Când fata se trezi, după un ceas sau două, așa bolnavă și desculţă cum era, o zbughi afară și începu să strige:

— A fost răpită jupâniţa Oltea!… Ajutor!… Ajutor!…

Bătrânii și bătrânele satului și-aproape toţi copiii se îngrămădiră în jurul ei. Nici unul n-avea însă nici o putere.

Fetiţa plângea cu sughiţuri. Abia de-o puteau înţelege ce povestea despre felul cum jupâniţa Oltea fusese răpită.

Dar băieţii alergară la câmp să-și înștiinţeze părinţii.

Un bărbat încălecă pe-un bidiviu și o porni pe urmele oștenilor domnești să afle cel puţin unde-o duceau pe jupâniţă. Iar altul, de-asemenea călare, porni în căutarea lui Ion.

*

Înștiinţat că jupâniţa fusese adusă, Laiotă, de bucurie, sări în jilţ. Nici nu-i venea să creadă că se putuse împlini o asemenea faptă dincolo de Olt, unde aproape toţi îi stăteau împotrivă.

Scurt, slab, cu umerii înguști, braţele ca niște fuse și o barbă cărămizie – înspicată cu fire albe – murdară, domnul era de-o urâţenie cum rar se întâlnea. Cu toate acestea, când voia, știa să se facă plăcut. Zâmbea, lingușea, minţea, jura, fără să pregete, orice și pe orice, oricui, în orice împrejurare, numai să-și atingă ţelul…

Așa și izbutise să se cocoţeze în scaunul domnesc, jurându-i prietenie și credinţă, întâi lui Ştefan al Moldovei, apoi lui Ali-beg și Mahomed al II-lea. Tot el se bănuia că pricinuise lovirea prin mișelie a lui Ţepeș, iar pe oamenii acestuia, câţi fuseseră prinși, îi torturase îndelung și-apoi îi spânzurase.

Săvârșind această faptă neomenească, Laiotă își ascultase pe cei trei sfetnici apropiaţi. Unul dintre ei, logofătul Tudor din Orboiești, era numit în popor Ceapcânul… Celui de-al doilea, Udriște, fiindcă avea niște mustăţi uriașe, i se zicea Musteţea. Doar cel de-al treilea, Vintilă, n-avea nici o poreclă. Împreună cu aceștia fusese în pribegie. Şi laolaltă se întorseseră. Iar vodă nu făcea nici un pas fără sfatul lor. Făcuseră deci planul s-o fure pe Oltea, s-o supună la cazne și ea să le destăinuie ceea ce vodă voia să afle cu privire la Ţepeș.

De la Ion – chiar dacă prin cine știe ce întâmplare norocoasă ar fi izbutit să-l prindă – nu puteau nădăjdui să afle nimic. Îl mai torturase cândva și Radu cel Frumos, fără să-i poată descleșta gura. Dar Oltea era femeie. Sperau că nu va rezista la caznele în care era atât de priceput Ceapcânul, și va mărturisi unde fusese ascuns trupul fostului domnitor și unde-i păstra diata Ion.

În popor se credea că acesta încă trăiește. «Ţepeș se găsește adăpostit undeva! se șoptea pe furiș. Nu va trece mult și va ieși la lumină. Sabia lui va străluci iar, biruitoare. Laiotă și otomanii vor fi goniţi din ţară.»

Cum să încredinţezi însă mulţimea că Ţepeș a pierit, când trupul său nu putea fi găsit?

Săpaseră la Gherghiţa și în pădurile din jur, dar fără rezultat. Iscoadele domnești cercetaseră sat după sat și mânăstire după mânăstire, încercând să-i găsească măcar pe Bucur și Mihailo, cei despre care se credea că avuseseră sarcina de a ascunde undeva trupul neînsufleţit al lui Vlad.

Dar nu descoperiseră nimic, în afară de faptul că Bucur și Mihailo căzuseră și ei într-o luptă și fuseseră îngropaţi chiar în târgul Gherghiţa.

Iar ceilalţi oșteni ai lui Vlad, luaţi prizonieri de turci, păstraseră taina cu-aceeași strășnicie.

Acum toate speranţele erau în ceea ce vor izbuti să smulgă prin chinuri de la Oltea.

— Prin slăbiciunea femeiască vom afla taina, îl încredinţaseră marii boieri pe vodă.

— La nevoie s-o ameninţaţi c-o vom arde de vie! propusese Vintilă.

— Credeţi?… Credeţi?… tresări Laiotă.

— Sigur… fără-ndoială, măria ta!

— Asta nu-nseamnă că vom cruţa-o, după ce va mărturisi!

— Dimpotrivă, se încruntase vodă.

Musteţea îl ura pe Ion cum nu mai urâse încă pe nimeni. În ultima bătălie, din pădurea Bălteni, căpitanul îl smulsese din șa, apucându-l de-un braţ. Așa, cu braţul sucit și gâtul strâmb, îl dusese până înaintea lui Vlad, azvârlindu-i-l la picioare, în zăpadă. De frica săbiei domnitorului sau a cumplitei lui ţepi, Musteţea începuse să plângă. Plângea cu sughiţuri în râsetele celor de faţă, cerându-și întruna iertare.

— Jur să te slujesc ca un rob, îi făgăduia lui Vlad.

Să-ţi fiu grăjdar la cai, să-ţi curăţ straiele, încălţările și să-ţi aduc la masă bucatele.

Lui Vlad i se făcuse greaţă.

— Spurci haina de oștean! Luaţi-l, duceţi-l la Gherghiţa și puneţi-l îngrijitor la porci, le poruncise oștenilor. Numai așa ceva i se cuvine unui fricos ca el…

Îl luaseră, într-adevăr, și îl făcuseră „boier peste cocini”; dar, cu prilejul morţii voievodului, când părăsiseră cetatea, oștenii îl uitaseră la Gherghiţa.

Se furișase nu se știe cum; izbutise să fugă și se reîntorsese în tabăra lui Laiotă.

— Oștenii lui Ion m-au luat prins, recunoscuse el… Dar m-am luptat cu ei și-n cetate și-am reușit să scap, minţise cu nerușinare, uitând să povestească despre trecerea sa pe la cocina porcilor.

Înjosirea îndurată, din pricina lui Ion, cel care îl smulsese din șa, nu o putea uita. Şi în numele a ceea ce îndurase voia s-o înjosească și el pe Oltea.

— Să ţi-o aduc, măria ta, pe soţia lui Ion? întrebă, având o lucire de cumplită cruzime în ochi. Să stai puţin de vorbă cu ea?

— Adu-mi-o!… Adu-mi-o! se învoise vodă, reîntorcându-se și prăvălindu-se în jilţ.

*

Bătrânul își puse obrazul în palme. Ochii-i cătau în adâncimea timpului.

Trecuseră patruzeci și patru de ani și, cu toate acestea, retrăia întâmplările de parcă aveau loc în clipele acelea.

— Ioane!

Vocea îi sună din nou în urechi.

În minte se văzu galopând pe armăsarul lui, Negru, peste câmpii, peste dealuri, tăind de-a dreptul apele, cu ceata de flăcăi după el… Inima îi ardea în piept și sabia îi fremăta la brâu.

Oltea? Ce se petrecea cu Oltea? Oamenii îl înștiinţaseră că jupâniţa fusese târâtă în palat. Ce se întâmplase mai departe cu ea?

*

Vodă, zărind-o, înţepenise în jilţ. Înghiţea în sec ca un pește care, scos din apă, își pierde răsuflarea.

Oltea – cu toate că-și avea încă mâinile legate la spate, iar veșmintele îi fuseseră sfâșiate în timpul călătoriei și-al încercării de-a se elibera din ghearele răpitorilor – se înfăţișa ca o adevărată regină.

Înaltă, subţire, ca trasă prin inel, gingașă, dar mândră și neînfricată, înaintase până lângă jilţul lui vodă.

Şi-n timp ce ea pășea, lui Laiotă i se părea că-n sala mare, rece și întunecată a palatului se aprinseseră o mie de făclii. O fiinţă femeiască cu-atâta farmec, chiar într-o ţară ca a lui vestită în femei frumoase, încă nu mai văzuse.

Îi privea ochii, chipul…

— Pieliţa obrazului trebuie să-i fie mai mătăsoasă decât aceea a piersicii. O astfel de femeie mi-aș fi dorit eu de soţie! murmură.

Laiotă era văduv. Nici o femeie nu-l iubise, într-atât era de nesuferit în viaţa de toate zilele. Acuma năzuia spre Oltea. Către cea mai frumoasa dintre toate femeile.

Numai că aceasta era soţia lui Ion. Iar de Ion se temea.

Cu Ion nu era de glumit, oricât se ţinea el de ţanţoș pe tron, oricât era de voievod și prieten al turcilor.

— Dezlegaţi-o! mormăi.

— S-o dezlegăm? Cum? rămase nedumerit Musteţea.

— S-o cercetăm legată, Măria ta, femeia aceasta este ca o lupoaică turbată! își dete cu părerea Ceapcânul…

Dar vodă parcă orbise. Uitase de căutarea rămășiţelor pământești ale înaintașului său. Uitase și de primejdiile ce-l pândeau. Nu mai avea decât un singur gând: s-o dobândească pe Oltea.

— Dezlegaţi-o! se răsti.

Şi însuși Musteţea, auzind acest strigăt și cunoscând prea bine ce putea însemna uneori mânia lui vodă, se grăbi s-o dezlege.

Oltea se simţi liberă. După atâtea ceasuri cât stătuse legată, mâinile-i amorţiseră. Şi le frecă domol…

Degetele-i subţiri își reveneau pe încetul… Furnicături ușoare, însă fierbinţi, îi porneau de sub unghii. Se răspândeau în sus și se opreau în palme.

— Te-ntreb, și nu te-ntreb decât o singură dată – rosti (spre surprinderea tuturor), încruntat, Laiotă – dacă primești, de bună voie, să rămâi la curtea mea, să-mi fii ca o nevastă.

— Cum? Cum? se foiră nedumeriţi boierii. Dar cercetarea, măria ta? Fusese vorba de altceva. Nu se cuvine s-o ierţi…

Oltei i se păruse, de-asemenea, că n-auzise bine. Îndrăznea oare Laiotă să-i pună, cu-adevărat, o astfel de întrebare? Ei? Soţia lui Ion?

— Ai de ales între a primi de bunăvoie ceea ce-ţi cer și-a te sili, cu biciul, s-asculţi! își mărturisi vodă gândul până la capăt.

— Dacă este de-ales, îi dete răspuns Oltea, fără a sta pe gânduri, ei bine…

— Ei bine? icni vodă, îngrămădit în jilţ și cu ochii holbaţi.

— Ei bine, aleg biciul…

Rostise cu atâta nepăsare și semeţie cuvintele, încât Laiotă simţi un val de sânge urcându-i-se la cap.

— Biciul? Alegi biciul? răcni. Să fii atunci biciuită aici, în faţa mea. Să vină călăul… călăul…

Își ridicase braţele și urla:

— Călăul… călăul… Şi Oltea să ne mărturisească tot… tot… Vrusesem s-o cruţ… însă nu merită… nu… Nu merită decât biciul…

Musteţea făcu un semn. Oșteanul de strajă se repezi.

Durară numai câteva clipe. Atâta că Oltea și apucă să smulgă de la brâul domnitorului sabia și-o îndreptă către pieptul acestuia.

Straja domnitorului Laiotă era destul de mare. Număra peste două sute de oșteni. Cam cincizeci dintre ei erau turci, ieniceri bine instruiţi, lăsaţi lui vodă, spre ocrotire, de Ali-beg. Musteţea strânsese și el vreo sută de oameni dintre veneticii fără căpătâi care colindau, în vremurile acelea nesigure, de după moartea lui Ţepeș, încoa și încolo, ţara, jefuind și nedându-se înapoi nici de la omoruri, când întâmpinau vreo împotrivire. Şi numai restul erau români, aleși tot de Musteţea, bob-cu-bob, dintre oamenii boierești sau, când erau domnești, dintre aceia care avuseseră toate motivele să se teamă de Ţepeș. Se știa că fostul domnitor îi pedepsise cu asprime pe hoţi, leneși și mincinoși. Unii, deși vinovaţi, scăpaseră, fugind de osândă. Dar, fiindcă mergea zvonul că Ţepeș nu e mort și se va întoarce curând, ei încă se temeau că va veni o zi când vor fi nevoiţi să-și primească răsplata.

Toţi aceștia se alăturaseră bătrânului Laiotă.

Straja voievodului cel nou era foarte bine înarmată. Cei mai mulţi își primiseră armele de la turci. Săbiile, suliţele, scuturile și arcurile erau de soi otoman. Așa încât priveliștea străjii când se înșiruia la strigarea de dimineaţă, înaintea palatului, se vădea destul de curioasă, cu straie de toate felurile, dar cu arme, scuturi și coifuri otomane. Şi, pe straja aceasta, așa cum era și cum nu era, se bizuia, pentru siguranţa lui, Laiotă.

În clipa când primise vestea despre răpirea Oltei, Ion avea în preajmă numai doi oameni. Ceilalţi săvârșeau un atac asupra convoaielor de aprovizionare turcești.

Fostului căpitan al lui Ţepeș îi revenise în acele zile îndatorirea de a pătrunde, singur, în lagărul otoman din pădurea Cocoanele și de a pune acolo foc unui depozit de arme. Îmbrăcat turcește, Ion pătrunsese în lagăr, dăduse foc depozitului și se reîntorsese cu bine.

— Şi unde-a fost dusă Oltea?

— În palatul lui vodă.

Ion își schimbase, cât ai clipi, îmbrăcămintea, punându-și-o pe cea valahă, și sărise pe Negru.

Ştia că garda palatului era mai mare și bine înarmată, că alături de oștenii lui Laiotă erau turcii. Şi nu voia să pună pe nici unul din cei doi oameni ai săi în primejdie. Aici nu mai era la mijloc ţara. Când era vorba de ţară, le putea porunci. Dar pentru sine și soţia sa n-avea dreptul acesta. Dacă ei vor voi să-l ajute erau liberi s-o facă. El însă nu le va cere, și cu atât mai mult nu le va porunci nimic.

Sări deci pe cal, fără să rostească nici un cuvânt, și porni.

Negru era un fugar strălucit. Niciodată vreun alt cal nu-l putuse întrece în iuţeală. Numai că de data aceasta, ca și cum ar fi simţit și el cât de mare era primejdia în care se găsea Oltea, nu fugea, ci zbura. Picioarele-i subţiri și nervoase, cu copitele mici, aproape nu atingeau pământul… Sărea peste movile și șanţuri, se strecura prin desișuri, se avânta în râuri și lacuri.

Necheza din când în când ușor, întorcându-și puţin, cu duioșie, capul către stăpânul drag, și gonea mai departe, parcă din ce în ce mai repede.

Cei doi tovarăși de luptă ai lui Ion, văzându-l pe căpitan încălecând și pornind, nu șovăiră. Sărind pe cai, îl urmară.

Pe unde treceau, locuitorii îi recunoșteau lesne.

Însemnul: vulturul roșu cusut pe pieptare arăta limpede cine erau…

— Ce s-a întâmplat?

Din goană, cetașii lui Ion răspundeau:

— Jupâniţa Oltea a fost răpită și, fără-ndoială, vodă are de gând s-o supună la chinuri, pentru a-l sili pe căpitanul nostru să nu-mplinească diata lui Ţepeș.

— Așadar, acesta-i adevăratul chip al lui Laiotă? se mâniau oamenii. Nu-i ajunge nevrednica lovire a fostului domn și trecerea sa cu oastea de partea vrăjmașului?

Vrea să se războiască și cu femeile. Bărbaţii din această ţară, de când sunt ei pe lume, s-au ferit să năpăstuiască femeile. Femeia e trup sfânt, pentru că ea poartă și aduce pe lume, în dureri, pruncii, prin care durează și ne-nmulţește neamul… Şi cum să cutezi a răpi o femeie pentru a o chinui, ca să-i silești bărbatul să nu se mai ridice în numele dreptăţii? Mai rău ca otomanii se poartă noul domn.

În palat, Oltea fusese prinsă de gât cu un arcan repezit pe la spate de către un oștean și altul îi întinsese o suliţă la picioare.

Cel dintâi trase cu putere arcanul… Tânăra femeie se împiedică de suliţă. Căzu. Oștenii se repeziră. O legară iarăși de mâini și de picioare. Ştiau că altfel n-ar fi putut s-o stăpânească. Şi o târâră pe lespezi până la picioarele lui Laiotă.

— Ei, iată-te, viteazo! Ce ţi-ai închipuit? Că mă vei putea răpune? Minte neghioabă de femeie ce ești!

Voievodul ţipa. Glasul, răgușit mai înainte, i se subţiase. Călăul! Să vină mai repede călăul! Nu-i place iatacul domnesc? O să-i placă mai mult biciul…

Călăul, voinic, având un ochi scurs, cu o zeghe cenușie pe spate și încălţat numai în niște ciorapi groși de lână, se apropie, pășind ușor ca o pisică, ţinându-și biciul gata pregătit să lovească.

Boierii fierbeau, nerăbdători.

Vodă făcu un semn, și Oltea fu întoarsă cu faţa în jos.

— Să fie biciuită! porunci Laiotă.

— Ioane! strigă în clipa aceea Oltea.

Chemarea îi pătrunse pe toţi cei de faţă în urechi ca un pumnal… „Unde era Ion?”

— Ioane! își repetă chemarea tânăra femeie. Era sigură, absolut sigură că Ion trebuia să fi aflat de soarta ei și va veni s-o scape. Îl știa în stare de cele mai neînchipuite îndrăzneli. Niciodată nu se îndoise de el…

Ceea ce oricui altuia nu i-ar fi stat în putinţă, el izbutea să făptuiască.

— Ioane! strigă pentru a treia oară.

În sală se făcuse tăcere. Vodă clipea din ochi iute. Bărbia îi clănţănea. Numele vestitului căpitan, luptător în numele norodului și al diatei lui Ţepeș, îi înfiora pe toţi.

— Oltea! răspunse o voce bărbătească, limpede și sonoră de-afară.

Şi tot atunci se auziră cai nechezând și zgomote de luptă.

Ion și vârtejul ce-l urma, într-adevăr, și ajunseseră la porţile palatului.

Din întâmplare, tocmai cu câteva minute mai înainte se schimbase straja. Portiţa cea mică era încă deschisă.

Căpitanul descălecă. Se năpusti în ogradă, însoţit de cei doi cetași. Începură lupta cu straja. Căpitanul, cu sabia în mână, le ţinea piept străjerilor, în timp ce flăcăii lui trăgeau drugii și învârteau roata. Roata dezrăsuci lanţul… Porţile cele mari se deschiseră.

Chiuind, dinspre marginea Dâmboviţei năvăli și restul de flăcăi care se strânseseră pe drum în urma lui Ion.

Lupta se înteţi. Răniţii începură să se prăbușească în ţărână ori să sprijine zidurile. Paguba, încă de la primele lovituri, se văzu destul de mare de-o parte și de alta. Dar nimeni nu dădea înapoi. Străjerii boierești, pentru că aceasta le era datoria și de-aceea erau plătiţi, iar flăcăii care-l urmaseră pe Ion, din cumplita mânie ce-i mistuia în faţa silniciei lui vodă.

Prinzând de veste ce se întâmplă, otomanii – care erau adăpostiţi în odăile cele bune din spatele palatului, în vreme ce românii n-aveau parte decât de odăile proaste și pe jumătate îngropate în pământ din fundul curţii – își înșfăcară armele. În rânduri strânse, de câte cinci, porniră în fugă spre porţi. Atâta că sapele, coasele, custurile și ciomegele flăcăilor se dovediră a fi mai vrednice decât oţelurile săbiilor turcești sau decât săgeţile din cucurele lor.

O ură veche și înnodată cu prea multe amaruri le dădea puterea de a-și izbi fără cruţare dușmanii. Oasele sfărâmate trosneau. Trupurile asupritorilor erau străpunse, tăiate ori scurtate de capete.

Luptând, Ion ajunse până lângă zidul pridvorului.

Aici îi fu dat să audă strigătul Oltei. O dată, de două ori, de trei ori.

Răspunse.

Geamurile de la fereastra lată din stânga sălii de primire plesniră și Ion apăru înăuntru.

Cu o lovitură doborî călăul… Cu alta mătură pe toţi, boieri și oșteni, până lângă ziduri.

Laiotă înţepeni. Bărbia nu-i mai clănţănea. Dar, în schimb, se uita prostește la Ion. Răsuflarea din pieptu-i îngust îi pieri. Glasul i se stinse. Se adună în scaun și se făcu mic cât un pumn.

— Ion! murmură.

— Ion! râse căpitanul în timp ce cu sabia tăia legăturile în care-i fusese cetluită soţia.

Oltea se ridică.

— Cruţă-mă! urmă vodă, și poţi să pleci cu Oltea, liber. Sunt unsul lui Dumnezeu, nu uita!

— Ești unsul diavolului, îi răspunse Ion, ucigaș de domn și vânzător de ţară.

— Nu eu!… Nu eu!… protestă vodă. Nu eu l-am ucis pe Ţepeș.

— Dar cine?

— Nu știu… îţi jur că nu știu…

— Numai că din îndemnul tău…

— Nici din îndemnul meu… Așa s-a întâmplat…

Totul se petrecuse atât de repede, încât nici boierii, și nici străjerii nu apucaseră să facă vreo mișcare în ajutorul domnului lor.

Zgomotele luptei răsunau acum din pridvor. Ușa fu izbită cu putere. Şi un mănunchi de flăcăi, cu ciomegele și coasele în mâini, pătrunse în încăpere.

Boierii și străjerii își ridicară la rândul lor armele, dar, numaidecât, sub asaltul flăcăilor, se dădură învinși.

Vodă își puse barba în piept și gemu. Simţi un nod în gât…

Ion vrusese să-l apuce de barbă, să-l ducă în pridvor și să-l arate mulţimii. Dar i se făcu silă. Acesta fu norocul lui Laiotă și numai astfel scăpă în acea zi de rușinea de-a fi târât de barbă și arătat astfel oștenilor lui.

Jos, în ogradă, aproape toţi otomanii fuseseră răpuși sau răniţi. Mercenarii venetici se ascunseseră prin cele mai tainice colţuri. Ba chiar până și oștenii domnești, aleși de Musteţea cu-atâta grijă, copleșiţi de mulţimea și încrâncenarea celor care-l urmaseră pe Ion, erau aproape cu toţii învinși.

Cetele de rezervă se găseau adăpostite într-o pădure învecinată, la Dobra. Dar cine să le vestească? Un oștean, care încercase să sară zidul din spate, să treacă Dâmboviţa înot și să ajungă în pădure, fusese prins și zăcea legat fedeleș.

În sala de primire, boierii și străjerii erau încolţiţi și cătau, îngroziţi, către ușiţa scundă din spatele jilţului domnesc pe unde-ar fi putut scăpa.

În drumul lor se afla însă Ion. Şi cum să treci de Ion? Nu știau dacă el îl va ucide pe vodă sau nu! Şi dacă nu le va veni și lor rândul!

Dezgustat până în adâncul sufletului, căpitanul privi în jur.

— Destul! porunci.

Încetul cu încetul, lupta se potoli, dar boierii și străjerii încă stăteau cu braţele ridicate în semn de supunere. Întreg palatul domnesc căzuse în mâinile răzvrătiţilor.

Așa ceva nu se mai petrecuse încă niciodată în Ţara Românească. În ogradă, mulţimea începuse să se adune. Ion ieși în pridvor, având-o lângă el pe Oltea. Mulţimea se bucură:

— I-aţi învins! Oltea a fost eliberată. Vodă ar trebui pedepsit cu biciul în locul ei…

— De l-aţi vedea! râse iar Ion.

Pe Laiotă îl mai prinsese și un tremur care nu-l mai lăsa. Nu se mai putea nici măcar ridica din jilţ.

— Să știţi că moare vodă!

Lui Ion i se aduseră caii. Împreună cu Oltea, urmat de voinicii lui și de toţi ceilalţi flăcăi, porniră în galop.

Vraciul curţii, Tudosie, un călugăr caterisit, care îl însoţise pe Laiotă în timpul refugiului, chemat de Vintilă, veni în sala de primire și porunci să se pregătească toate cele de trebuinţă pentru a-i lua domnitorului sânge.

*

Pisarul, bătrânul Evghenie, fostul viteaz căpitan și mare ban de Tismana, Ion, își trecu mâna peste ochi. Umbrele pieriră. Glasul cel neuitat al Oltei i se topi în urechi. La fel galopul sălbatic al cailor și chiuiturile flăcăilor.

Ba nu. Galopul încă răsună. O chiuitură la fel… Continuă să viseze cu ochii deschiși?

— Bunicule!

Se ridică de la masă și privi prin ferestruică. Inima i se înveseli.

— Vlăduţ!

Se grăbiră să iasă pe ușa scundă.

Băiatul, însoţit de câţiva prieteni de vârsta lui sau doar puţin mai mari, soseau călări, în galop. Pentru o clipă, se revăzu pe sine, cu aproape șase decenii în urmă, intrând în curtea mânăstirii cam în același fel…

Pisarul își deschise braţele. Băiatul sări de pe cal și se repezi la pieptul lat și primitor al bunicului.

— Îmi sfărâmi oasele!

Așa era: cu toată dragostea ce i-o purta nepotului, singurul din toată familia rămas în viaţă, Evghenie îl strângea în braţe atât de puternic încât era aproape gata-gata să-l înăbușe.

— Bine-ai venit!

Pisarul se dădu de-o parte și își măsură din priviri nepotul… Era mândru de el… Vlăduţ crescuse înalt, subţire, mlădios. Şi cu toate că abia ieșea din copilărie, era de-o voinicie și-o agerime fără pereche.

Îl învăţase – așa cum, odinioară, îl învăţase și pe el acela care îl crescuse – să lupte cu sabia, cu buzduganul, cu lanţul și arcul… Iar când gonea, călare, cu sabia în mână și pletele revărsate pe umeri, peste câmpii și dealuri, părea – cel puţin așa pretindea stareţul mânăstirii, Calist – un Făt-Frumos al dreptăţii.

— Vlăduţ! Intraţi…

Băieţii se strecurară, tăcuţi, în chilie.

— Așezaţi-vă!

Sfioși, luară loc pe laviţa ce mărginea peretele de lângă ușă.

Singur Vlăduţ rămase în picioare lângă jilţul bunicului.

— Vezi, în dulăpiorul de lângă fereastră, își îndemnă acesta nepotul, se află un săculeţ cu nuci curăţate și-o oală plină-ochi cu miere. Îmbie-ţi prietenii să se îndulcească. Şi povestiţi-mi apoi și mie ce-aţi văzut și ce-aţi aflat pe unde-aţi fost…

Vlăduţ desfăcu dulăpiorul… Scoase dinăuntru atâtea străchini și linguri de lemn câţi băieţi erau în chilie.

Puse în fundul fiecărei străchini câte un pumn de miez de nucă. Deasupra turnă miere. Străchinile și câte o lingură din lemn de tei le întinse prietenilor. Mâncară. Şi fiindcă gurile li se îndulciseră, Vlăduţ aduse și un ulcior mare, înflorat, cu apă. Băieţii sorbiră cu sete și plăcere apa gustoasă și rece ca gheaţa, de munte. Iar limbile începură să se dezlege.

Vlăduţ și băieţii făcuseră o călătorie, călare, până la Târgoviște. Prietenul cel mai bun al lui Vlăduţ, Teodosie, fiul marelui, înţeleptului și învăţatului domn Neagoe Basarab, îl poftise de curând la palat pentru o mai îndelungată petrecere. În răvașul trimis la Tismana, Teodosie îi scrisese că s-ar bucura dacă Vlăduţ ar veni însoţit și de câţiva băieţi din sat.

Pe băieţii aceștia, Teodosie îi cunoscuse la începutul verii, când și el îl vizitase pe Vlăduţ la Tismana.

Împreună cutreieraseră, călări, munţii, vânaseră sălbăticiuni, pescuiseră, culeseseră bureţi în pădure, dormiseră laolaltă în bordeie de cetină sau în căpiţe de fân și vremea se scursese ușor și plăcut.

Teodosie învăţase cu acest prilej vechi cântece oltenești de petrecere sau de luptă. Şi cu toţii străbăteau plaiurile cântând.

Spre deosebire de alţi mulţi stăpânitori ai lumii, care își ţineau odraslele departe de popor, Neagoe Basarab credea că este înţelept ca fiul lui, moștenitorul scaunului domnesc, să fie cât mai des în mijlocul acelora care, peste un anumit timp – când el însuși se va săvârși din viaţă – aveau să-i fie supuși. Iar prietenia dintre nepotul mult-încercatului căpitan Ion – acum pisarul Evghenie – și iubitul său fiu îi era pe plac.

— Teodosie v-a fost o gazdă bună? întrebă bunicul…

— Cum nu se poate mai bună, mărturisiră băieţii. Am fost primiţi și ospeţiţi ca niște prinţi. O dată am prânzit chiar la aceeași masă cu măria sa Neagoe, doamna Miliţa-Despina, domniţele Ruxandra și Stana, împreună cu prietena lor și-a noastră a tuturor, Mădălina…

— A… Mădălina! se bucură pisarul… A fost poftită și ea?

Vlăduţ se împurpură:

— A fost poftită și ea. Numai că…

Pisarul își ridică, neliniștit, fruntea:

— Numai că?…

— Măria sa Neagoe prânzește, în ultima vreme, mai mult singur. Asta poate fiindcă muncește prea mult. Are nevoie de liniște. Zorește să-și isprăvească cartea de învăţături pentru feciorul său și prietenul nostru Teodosie.

— Cartea aceasta cred că va însemna pentru viitorime cea mai de seamă scriere din câte s-au ivit până azi pe pământul nostru, le spuse băieţilor pisarul… Măria sa mi-a vorbit și ultima oară când ne-am întâlnit despre ea cu multă însufleţire. Dar ziceţi că e ostenit?

— E foarte ostenit… Totuși, spune că nu vrea să-și închidă ochii înainte de-a sfârși cartea.

— Cum, să-și închidă ochii? se neliniști și mai mult bunicul… Măria sa Neagoe se simte mai rău decât înainte?

— Teodosie ne-a destăinuit că părintele lui nu se mai odihnește aproape deloc. Iar când îl fură somnul, se zvârcolește-n pat, are visuri urâte și se trezește muiat în sudoare.

— Asta nu-mi place. Nu-mi place deloc…

Bunicul își desfăcu la gât anteriul… Răsuflă adânc. Şi ochii i se îndreptară spre sabia lui Ţepeș. Ştia că există un mare pericol… Pericolul se numea Mehmed-beg.

Afară, ziua senină de septembrie era din ce în ce mai încărcată de lumină.

— Bine, băieţi, încheie bătrânul… V-aţi îndulcit.

Duceţi-vă acum și spălaţi-vă, curăţaţi-vă trupul și straiele de praful drumului. Şi pe urmă culcaţi-vă. Sigur că sunteţi osteniţi și aveţi nevoie de un somn strașnic.

Iar tu, Vlăduţ, după ce te-ai odihnit bine, întoarce-te, ca să mai stăm puţin laolaltă de vorbă.

— Mi-ai făgăduit, bunicule, că ai să-mi destăinui odată ce scrii, ziua și noaptea, acolo, pe foile albe…

Vlăduţ se culcase, dar nu avusese liniște să doarmă decât foarte puţin. Plăcerea de-a sta de vorbă cu bunicul întrecea nevoia de somn, după atâtea osteneli ale drumului. Se trezise și, împrospătându-se din nou cu apă rece, se reîntoarse în chilia bătrânului.

— Ţi-am făgăduit și mă voi ţine de cuvânt. Încerc să-nfăţișez cât mai curat și mai adevărat ce s-a întâmplat după moartea marelui Vlad, voievodul pe care potrivnicii săi l-au numit Ţepeș. L-au numit astfel în dușmănie și batjocură. Numai că umbra sa, acolo unde-o fi, nu are pentru ce se rușina de-această poreclă. Dimpotrivă. Meșteșugul tragerii în ţeapă era al vrăjmașilor, nu al său. De ei a fost născocit. Şi împotriva lor se cuvenea a fi folosit, pentru ca, știind ce-i așteaptă, să se lepede de el… Mie nu mi-a plăcut să văd oamenii murind în ţeapă. Dar ce nu-mi place mie este una, și datoria unui domn pentru binele ţării sale este alta! Crezi tu că măria sa Neagoe Basarab – care este un domn blând, milos și înţelegător – dacă va fi lovit, iar supușii lui siliţi să-ndure ţeapa, n-ar răspunde la fel? Şi nu uita, Vlăduţ, că lumea, acum șaizeci și patru de ani, când s-a urcat în scaun măria sa Vlad, era mai altfel alcătuită decât azi. Şi Ştefan cel Mare, și regele Mateiaș Corvinul, și mulţi alţi principi și regi au tras în ţeapă. Așa au fost vremurile. Şi astăzi este crudă lumea în care trăim. Atunci însă era și mai crudă. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, își făurise planul de-a lua în stăpânire întreg Apusul… Pentru aceasta trebuiau înrobite mai întâi neamurile ce-i stăteau în cale. Ori, el știa că unul dintre mijloacele care ajută în cea mai mare măsură la înfrângerea celui pe care-l ataci este înfricoșarea lui. Un om cuprins de spaimă încetează să se mai împotrivească, și se predă. Şi tot el mai știa că sabia fără mâner ca și toporul fără coadă nu-s bune de nimic. Ca să poţi lua în stăpânire un neam ai nevoie de vânzători. Oriunde și oricând s-au găsit, pe lângă cei mulţi și buni, și-asemenea nevrednici. Sultanii s-au slujit, în toate ţările unde-au pătruns cu de-a sila, de-aceia care au fost gata – din slăbiciune, frică sau ticăloșie – să devină cozi de topor. Așa s-a întâmplat, din nefericire, Vlăduţ, și la noi…

— Dar aceștia cred că sunt puţini, chiar foarte puţini, bunicule…

Vlăduţ îl privea întrebător pe bătrân. Aștepta o recunoaștere a cuvintelor rostite de el… Bunicul dădu mânios din cap:

— Adevărat, sunt puţini. Numai că în spatele lor se găsește uriașa putere armată a împărăţiei turcești…

*

Mahomed al II-lea nu mai era de mult tânăr.

Trăsăturile, odinioară atât de fine, i se aspriseră. O cumplită boală îl măcina. Peste ochii apoși pleoapele i se coborau grele. Trupul i se îngroșase și se muiase. Uneori în mâini și picioare avea un fel de tremur. Atunci se înfuria groaznic pe soarta care-i dăduse în viaţă atâta putere asupra oamenilor și, totodată, atâta slăbiciune și suferinţă în trup.

În momentele acelea, simţea nevoia să se răzbune pe cineva. Şi fiindcă soarta nu era o fiinţă omenească pe care s-o poată pedepsi după plac, se răcorea lovindu-i pe cei care-i ieșeau întâmplător în cale.

De-aceea, fiindcă niciodată nu se știa când sultanul își va ieși din fire, oricine se afla în faţa lui tremura.

— Ridicaţi-vă! le porunci cu vocea lui stinsă boierilor care-i sărutaseră papucul și stăteau acum cu bărbile lipite de marmura strălucitoare a podelei.

Străjerii harapi, cu trupurile lucioase pe jumătate goale, își dezveliră dinţii și își simţiră paloșele late și bine ascuţite săltându-li-se parcă de la sine în mâini. La o anumită mișcare din cap a sultanului, trebuiau să-i înșface pe cei din faţa lui și să le reteze grumazurile.

Boierii își ridicară încet frunţile, rămânând însă prevăzători în genunchi, cu poalele anterielor întinse pe podele și palmele împreunate ca pentru rugăciune.

Nu îndrăzniseră să rostească nimic, așteptând și celelalte porunci sau întrebări ale sultanului.

Acesta însă tăcea, cu ochii aproape în întregime închiși, ca și cum ar fi aţipit.

Boierii nu știau ce să facă. Nu știau nici dacă Mahomed le va mai adresa vreun cuvânt în ziua aceea și nici ce va urma.

Din partea dreaptă a sălii unde se afla, Ali-beg, acela care-l îndemnase pe noul domn, Basarab cel Tânăr – fiul lui Basarab al doilea – să-i trimită o solie sultanului, le făcu un semn aproape nevăzut din ochi. Să rămână în genunchi și s-aștepte.

Dar deodată, pe neașteptate, sultanul vorbi.

— Şi pentru ce-aţi venit? îi întrebă pe boieri, dar atât de încet încât aceștia fură nevoiţi să-și ascută asemeni unor iepuri urechile, ca să nu scape nici un cuvânt.

Lui Stanciu, cumnatul lui vodă, căpetenia soliei, îi încetase parcă inima să-i bată. Dacă sultanul se supără, pe negândite, auzindu-l ce răspunde, îi numește pe boieri «haini», și totul s-a terminat.

Își făcu cruce repede cu limba și, zicându-și în sine:

«Fie ce-o fi!» răspunse:

— Măria sa Basarab cel Tânăr ţi se așterne covor la picioarele luminăţiei tale, ca un rob al strălucirii tale ce-ţi este, și te imploră să-l ierţi pentru ceea ce a făptuit la-ndemnul lui Ştefan al Moldovei.

— L-a izgonit din scaun pe Laiotă Basarab-Bătrânul, după ce acesta tocmai trecuse de partea noastră, puse paie pe foc marele vizir.

— Așa e, dar planul a fost al lui Ştefan. Şi l-a silit pe măria sa Basarab cel Tânăr, stăpânul nostru, să-i dea ascultare.

— Cum putea să-l silească? îi întrebă vizirul…

— Putea, deoarece stăpânul nostru a găsit găzduire la Ştefan, în vreme de restriște! glăsui gros și boierul Neagoe de la Craiova.

Acesta vorbea de obicei scurt și nu era mare meșter în solii. Domnitorul îl trimisese doar împreună cu Stanciu, fiindcă era unul dintre marii boieri cei mai bine văzuţi și mai ascultaţi din Oltenia (ori Valahia Mică, așa cum numeau uneori cei din afară, pe atunci, ţinutul de

dincolo de Olt al Ţării Românești). Şi pentru că fusese împotriva lui Ţepeș.

Sultanul tăcea. Penele de struţ, legate între ele și formând un fel de evantai enorm, cu care un alt străjer harap îi făcea vânt, fâșâiau. Era toropitor de cald. Pe sub anterie, boierii – ca și toţi sfetnicii sultanului – simţeau curgându-le șiroaie de sudoare. Marea susura

dulce. O muzică discretă, orientală, răsuna de undeva, de departe, dintr-un loc ascuns. Mahomed iubea mult muzica, după cum iubea și pictura. Muzica, mai ales, îi liniștea nervii destul de zdruncinaţi. În ce privește pictura, își alcătuise o mare galerie de tablouri, pe care le privea uneori zile întregi.

— Şi dacă Basarab al vostru cel Tânăr, grăi, în sfârșit, sultanul, nu-și va păstra jurământul? Este și el valah. Şi-i cunosc pe valahi. Până și Laiotă Basarab-Bătrânul, care-mi jurase tot aici, la picioarele mele, credinţă, când a fost izgonit din scaun nu și-a căutat refugiul la mine, ci dincolo de munţi. Ce mai ziceţi de asta?

Sultanul părea că ostenise vorbind. Obrazul i se făcuse livid.

— Ziceam, dacă-mi îngăduie luminăţia ta, glăsui după o scurtă pauză Stanciu, că stăpânul nostru îţi va rămâne credincios. Stăm în această privinţă chezași eu și banul Neagoe, cu capetele noastre. Măria sa Basarab cel Tânăr, cu câteva mii de oameni, este, de-altminteri, gata, așa cum i-ai cerut, să-i urmeze pe comandanţii turci: slăviţii Ali-beg, aici de faţă – acela care ne-a sfătuit, și bine ne-a sfătuit, să-ţi cădem la picioare – și fratele său Skenderbeg, în expediţia pe care-o pregătești spre Transilvania. Oștenii domnești vor spăla cu sânge marea greșeală a stăpânului nostru de a-i fi dat ascultare lui Ştefan…

Mahomed știa că, într-adevăr, în boierii aceștia doi se putea încrede. Ei sprijiniseră, încă de la început, politica bunelor legături cu imperiul turcesc.

— Bine, răspunse el, bine… Spuneţi-mi, însă, care este starea de lucruri din ţară? Domnește liniștea? Ce gândesc boierii? Sunt ei cinstiţi în hotărârea de a mi se supune, sau ba? Dar poporul de rând din Valahia? Pe el ne putem bizui?

Vorbise din nou prea mult și era atât de istovit încât pe piele îi apăruseră niște pete de culoarea șofranului.

Stanciu își ridică o mână, o duse apoi la inimă:

— Slăvite padișah, dă-mi voie să-ţi jur că noi, marii boieri, dorim din tot sufletul ca ţara să rămână sub oblăduirea luminăţiei tale. Cuvântul nostru este ascultat de domnitor. Așa că, în privinţa boierilor, nu-ţi face nici o grijă. Mai rău e cu poporul de rând…

— Este nemulţumit. Se mișcă. Şi căpitanul Ion pornește mereu în fruntea răzvrătiţilor, potrivit diatei lui Ţepeș, rosti, veninos, printre dinţi, Ali-beg.

— Căpitanul Ion? Sultanul se trezise din somn. Glasul sleit de până atunci i se întări. Se smuci cu atâta vigoare, că turbanul uriaș de pe cap i se clătină și fu gata să-i cadă. Căpitanul Ion? repetă. Tot mai trăiește?

Până când? L-am avut o dată în mână și i-am dat drumul… N-am știut că poate fi pe lume un asemenea diavol… Mi l-a răpus pe Radu. Pe Radu cel Frumos eu îl crescusem. Deși feciorul lui Vlad Dracul, și fratele lui Ţepeș, pe mine mă slujea. Îmi era credincios. Şi eu ţineam la el… (De câte ori îi ieșea din gură cuvântul eu, ochii sultanului străluceau.) Iar oștile sale au fost gonite peste Dunăre de-acest căpitan al lui Ţepeș.

Ali-beg căzu și el în genunchi.

— Luminăţia ta, zise el… Îmi va plăti într-o zi…

Sultanul îl privi crunt. Ochii apoși îi sticliră. Ali-beg tresări.

„Dacă îmi va tăia acuma capul?!” gândi.

Sultanul își și reîntorsese însă privirile de la el și le îndreptase către boieri:

— Vă cer să mi-l prindeţi, în sfârșit, măcar după atâta timp, pe căpitanul Ion. Ali-beg vă va ajuta…

— Mă voi strădui, luminăţia ta, strigă acesta, izbindu-se, la rându-i, cu capul de podea.

— Să mi-l aduceţi pe nelegiuit la picioarele mele, cetluit în ștreanguri și cu diata lui Ţepeș atârnată de gât. A pierit tatăl, duhul nesupunerii, să dispară și fiul, acela care i-a moștenit diata și vrea să i-o împlinească. Îl caut de-atâta timp și nu voi avea liniște până ce nu-l voi vedea în ţeapă, aici, sub ochii mei…

Vocea i se stinsese ca mai înainte, numai ochii continuau să-i sticlească…

— Așa va fi, luminăţia ta, îl asigură Stanciu.

— Ţi-l vom aduce legat fedeleș. Îl voi trimite chiar pe unul dintre fiii mei să-l prindă! făgădui, încruntat, Neagoe.

— Şi-acum, plecaţi! le porunci sultanul…

De când auzise din nou numele căpitanului Ion, simţise că i se face rău. Gura i se umpluse de venin. Un venin lipicios, amar, stârnit de la ficat, care îl otrăvea.

Şi boierii ieșiră, buni-bucuroși că scăpaseră teferi.

*

Bătrânul dădu înapoi o mulţime de foi. Razele soarelui, ce pătrundeau în șuvoi prin ferestruică, îi argintau sprâncenele și barba, scânteiau în pietrele preţioase ce împodobeau mânerul săbiei lui Ţepeș.

— Apropie-te! îi spuse nepotului.

Băiatul veni lângă masă.

Pisarul îi arătă începutul unei pagini.

— Iată!

Literele se înșiruiau frumos rotunjite pe foaia gălbuie, aflată la vedere. Pana albă de gâscă se odihnea alături.

Vremea se stricase pe neașteptate. Din castanii aflaţi în curtea Tismanei începuseră să se scuture frunzele. Se întuneca. Evghenie aprinse lumânarea.

Vlăduţ citi, apoi deodată își înălţă fruntea către bunicul său. În lumina pâlpâitoare a făcliei, cu barba albă ca neaua, semăna cu unul dintre chipurile pictate pe tâmpla mânăstirii.

— Scrie aici, spuse, că la numai foarte puţină vreme după întâmplările dinainte, oastea lui Basarab cel Tânăr a fost, într-adevăr, silită să-și verse sângele, slujindu-i pe aceia care ne călcaseră pământul de-atâtea ori, ne jefuiseră fără încetare avutul, ne urau – așa cum urau, de altfel, pe toţi cei de altă lege decât a lor – și ne pregăteau pieirea, cerând însă totodată să fie slăviţi ca binefăcători. A îndura pumnul celui care-ţi vrea răul este dureros, însă a fi nevoit să-l slujești, a-ţi vărsa sângele pentru gloria lui, ba chiar să-l mai și lauzi pentru faptele sale, ori să-ţi arăţi recunoștinţa fiindcă ţi-a făcut cinstea de-a se purta cu tine ca și cum i-ai fi rob, înseamnă cea mai adâncă înjosire a unor oameni, încheie bătrânul…

Vrusese Mahomed să-i înrobească și pe transilvăneni.

Numai că soarta hotărâse altfel… Hoardele otomane ale fraţilor Ali-beg și Skenderbeg – cărora fusese obligat să li se alăture și Basarab cel Tânăr – pe Câmpul Pâinii, lângă Orăștie, fură zdrobite, iar rămășiţele lor puse pe goană. Oastea voievodului Transilvaniei, Báthory, și-a comitelui român al Timișoarei, Pavel Chinezul, avându-i alături pe răzvrătiţii lui Ion și un mănunchi de moldoveni de-ai lui Ştefan, făcură minuni de vitejie.

Sultanul, de supărare, zăcu pe sofa trei zile, fără să primească pe nimeni, în afară de medicul său genovez,

Alberto. Nu mâncă, nu bău, ci numai îl rugă în gând pe profetul al cărui nume îl purta să-l ajute întru nimicirea valahilor.

Unde mai erau vremurile când el însuși putea merge la bătălie și cuceri un imperiu așa cum a fost Bizanţul?

Trupul îi ajunsese o ruină. Nu mai putea nici măcar călări sau ţine ca lumea o sabie în mână. Veninul îi amăra gura și-i scurta viaţa. I-ar fi tăiat capul lui Ali-beg pentru noua înfrângere suferită, însă vreun general mai iscusit decât el n-avea. Era silit să-l mai îndure până se va fi ridicat un altul mai tânăr. Cu toate că, își mărturisea în sine Mahomed, Ali-beg îi slujise atâţia ani de-a rândul cu mult devotament. Nimeni nu-i asuprise pe valahi mai cumplit decât el… Dar ce putea să facă, atâta vreme cât un Iancu de Hunedoara, un Vlad Ţepeș sau un Ştefan al Moldovei îi tăiau mereu drumul? Nu fusese el însuși, sultanul Mahomed, învins de fiecare dintre ei?

Şi-acum, iată, acum, când în Ţara Româneasca are un domn al său de credinţă, pe Basarab cel Tânăr, tot nu-i poate stăpâni deplin pe valahi. Şi cel mai primejdios este Ion!

După trei zile de zăcere, sultanul se ridică de pe sofa.

Se așeză europenește în jilţ și porunci să plece un trimis al său la Basarab cel Tânăr.

— Mi l-ai făgăduit, prin solii tăi Stanciu și Neagoe, pe

Ion, cu diata lui Vlad atârnată de gât, glăsui trimisul…

Dar până astăzi încă nu l-am primit. Şi dacă, în cele treizeci de zile ce urmează, nu-l voi avea la Stambul ca să-l pot trage în ţeapă și să-mi răcoresc măcar în felul acesta inima, multe vei pătimi. Să ţii minte aceste cuvinte. Dacă nu mi-l vei da pe Ion, toată încrederea mea în tine se va spulbera în vânt!….

Ţepeluș, cum i se mai spunea lui Basarab cel Tânăr, după plecarea solului porunci să fie chemaţi boierii. Îi luă la rost. Cum de nu au pus încă mâna pe Ion? Va trebui și el să păţească o rușine ca aceea îndurată de Laiotă Basarab-Bătrânul?

Vremea trecuse repede, recunoscură boierii, fără să-și poată respecta făgăduiala. Fusese războiul… Foametea. Avuseseră și-alte griji, între care cele mai mari li le dăduse tot Ion. Nimeni nu mai avea vreo siguranţă pe drumuri, fie ei otomani, fie oșteni domnești sau boierești. Transporturile de cereale, piei, lână, ceară și alte bunuri către împărăţia turcească se făceau greu, și doar cu mari primejdii. Iar boierii se închideau în conace și se păzeau de răzvrătiţi, ca-n vreme de război.

Boierii și domnitorul tăinuiră îndelung. Trecură de la una la alta. De la căpitanul Ion la sultan. De la sultan la felul cum tratau otomanii ţara.

— Sigur, glăsui boierul Neagoe, nimeni nu-l vrea pe Mahomed stăpân asupra Ţării Românești. Pământul acesta este al nostru și trebuie să rămână al nostru.

— A trece deplin în mâna lui, ar însemna ca noi, marii boieri, grăi Vintilă, să nu mai preţuim nici cât o ceapă degerată. Trimișii sultanului să ne conducă ţinuturile și ţara să se prefacă-n pașalâc.

Ţepeluș se supăra lesne. Cuvintele celor de mai înainte avură darul să-l scoată din fire. Bătu cu amândoi pumnii deodată în braţele jilţului domnesc:

— Dar și a te împotrivi pe faţă dorinţelor sale ar fi o nebunie! Şi cine se ridică pe faţă își sapă singur groapa.

Iată de ce socotesc că lucrul cel mai înţelept într-o asemenea stare de lucruri este de a lăsa timpul să treacă, timpul care poate va aduce împrejurări mai prielnice slobozirii ţării, iar până atunci să-i arătăm lui

Mahomed o adâncă supunere. Să-i dăm tot ce ne cere.

Să-l îmbunăm. Să-i câștigăm mila. Iar cine judecă altfel va fi dușmanul nostru.

Banul Neagoe pufni în firele de păr alb-gălbui ale mustăţilor și bărbii ce-i acopereau aproape în întregime buzele groase și, cu degetul întins, îi arătă lui Ţepeluș pe cineva nevăzut:

— Dușmanul acesta este Ion!

Un alt mare boier, Dragomir, își roti, la rândul lui, sub frunte, fioros, ochii:

— El este păstrătorul diatei. Ori Mahomed știe că diata îndeamnă la nesupunere împotriva oricui poftește să poruncească din afara ţării.

— Nici nouă nu ne place să ni se poruncească din afară, dar nu avem ce face, glăsui iar Vintilă.

Vodă bătu pentru a doua oara cu pumnii în braţele late ale jilţului, cerând să se facă liniște.

— Scurtă vorbă, zise el… Ion trebuie neapărat prins!

Neapărat! Înţelegeţi?

— Răspunderea aceasta mi-o iau eu, făgădui banul Neagoe. Îl voi trimite pe fiul meu Danciu, cu două cete, să-l încolţească. Să-l lege. Şi să se termine astfel cu el…

E bine, măria ta?

— E foarte, foarte bine, se bucură vodă.

Vlăduţ se uimi:

— Trebuia să fii tras în ţeapă, bunicule? Şi te văd în viaţă. Iar diata măriei sale Vlad o știu încă aici.

Pisarul își dădu la o parte laviţa, desprinse o scândură din podea și scoase de-acolo o lăcriţă din lemn scump de santal, închingată în legături de-argint.

— Lăcriţa aceasta am aflat-o la Ali-beg în cort, îi povesti el, în timpul bătăliei de lângă Orăștie. În ea begul păstra poruncile sultanului. Dar comitele Timișoarei, Pavel Chinezul, după victorie și după hora mare întinsă acolo, pe Câmpul Pâinii – când el jucase ţinând în mâini și la subţiori opt dregători otomani – ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte-un dar. Şi fiindcă flăcăii mei cuceriseră cortul mi-a hărăzit mie lăcriţa. În ea am ascuns diata râvnită de sultan, de Laiotă Basarab-Bătrânul și de Basarab cel Tânăr.

Vlăduţ ardea de nerăbdare să afle totul, și cât se poate mai repede.

— Dar ce s-a întâmplat și cum? Te-au prins? Te-au dus la Stambul? Şi cum ai izbutit să scapi? Cum ţi-ai salvat lăcriţa?

Pisarul strânse câteva foi laolaltă.

— Uite, citește de-aici pân-aici!…

Şi Vlăduţ se-apucă să citească lacom.

*

Cetele conduse de feciorul boierului Neagoe, Danciu, care mai era numit și Gogoașă, din cauza nasului său borcănat, porniră, în ziua următoare, în căutarea lui Ion. Neagoe vrusese anume să le conducă unul din fiii lui, pentru ca astfel să se bucure de și mai mare trecere în faţa Sultanului. Era un om ambiţios și se gândea că poate, poate, cine știe, într-o zi, vreunul dintre feciorii lui sau dintre urmașii acestora va izbuti să urce o nouă treaptă și să ajungă în scaun. O nouă cronică, aceea a Craioveștilor stăpâni ai Ţării Românești, ar începe atunci să se scrie.

*

— Ard de nerăbdare, bunicule, să aflu dacă, măcar pentru un scurt timp, te-au prins sau nu…

Afara, toaca bătea de vecernie. Norii mohorau cerul…

Vântul se strecura prin horn, șuierând.

— Citește mai departe! Citește!

*

Căruţa cu coviltir, la care fuseseră înhămaţi patru cai, își rostogolea nebunește roţile pe celălalt mal al Dunării.

Pe fiecare din cei doi cai dreptași călărea câte un oștean turc.

În faţă, pe-un bidiviu alb, se afla un agă. Şi alţi doi călăreţi otomani străjuiau, cu strășnicie, din urmă, convoiul…

— Cine sunteţi și încotro călătoriţi?

Convoiul fusese oprit de una din cetele de spahii care cutreierau Rumelia. Caii albiţi de spumă sforăiau.

Spahiii dădură roată căruţei. Unul desfăcu pânza ce închidea în spate coviltirul… Altul îl dădu la o parte pe vizitiu și cercetă căruţa din faţă.

Înăuntru, atât primul spahiu, cât și cel de-al doilea văzură, azvârlit pe scânduri, un tânăr bărbat valah cu barba și mustăţile rase, înveșmântat în straie oltenești, pe care se afla cusut un vultur roșu de piele.

De ambele părţi ale Dunării, otomanii cunoșteau acest semn al lui Ţepeș.

— Este vreun cetaș al căpitanului Ion? întrebă comandantul spahiilor îi văd vulturul roșu cusut pe pieptar.

— N-ai ghicit!

— Nu?! se mirară spahiii.

— Nu. Este însuși Ion! răspunse aga, scoţând de la brâu o teșcherea, în care se aflau câteva foi purtând pe ele poruncile sultanului de a-l prinde pe fostul căpitan al lui Ţepeș și a-l trimite peșcheș la Stambul.

— Şi aţi izbutit să-l prindeţi?

— Am izbutit!

— Ce-o să se mai bucure luminăţia sa!

Comandantul spahiilor cercetă apoi cu luare-aminte turaua, reprezentând chipul sultanului Mahomed, pusă în partea de jos a fiecărei foi.

Duse turaua la frunte, la buze și la inimă, aplecându-se în același timp de șale.

— Totul e-n regulă! îngădui trecerea mai departe. Dar, stai, se răzgândi, mai arată-mi-l, rogu-te, încă o dată, pe vestitul căpitan Ion.

Aga desfăcu iarăși pânza și i-l arătă din nou, în fundul căruţei, pe prizonier. Acesta se strânsese ghem într-un colţ și privea încruntat.

— E gata să te muște, rosti spahiul…

— Ar mușca el, dac-ar putea! se veseli din nou aga.

— Tu ești căpitanul Ion? îl cercetă, plin de curiozitate, spahiul…

— Eu! mormăi prizonierul.

— Vrei să te plimbi prin Stambul? S-ajungi la palatul strălucirii sale sultanul și să privești lumea de la înălţime, înfipt într-o ţeapă?

Cel întrebat tăcu.

— Răspunde, n-auzi?

Şi fiindcă tânărul cel încruntat continua să tacă, spahiul ceru o nuia lungă de la unul din însoţitorii săi și îl plesni cu ea peste faţă.

— Na, ca să te-nveţi să răspunzi numaidecât când vei fi întrebat de unul din slujitorii luminăţiei sale!

Tânărul scrâșni și vru să se șteargă cu mâneca sumanului ţărănesc, de sânge, pe obraz. Numai că sta cam într-o rână. Mâinile și picioarele îi erau legate. Căruţa-l scutura. Nu izbuti să se întoarcă. Așa că renunţă.

— Ce-am să mă răzbun eu odată și-odată pe tine! șuieră. Poate chiar foarte curând, la Stambul…

Căruţa părăsi ţărmul Dunării și se îndreptă spre interiorul imperiului turcesc. În drum, mai întâlniră și alte multe cete de osmanlâi care colindau satele, pentru a se asigura că munca supușilor se desfășoară potrivit ordinelor primite de la Stambul, că nu e nici o răzmeriţă pe nicăieri și că transporturile de provizii merg bine.

Peste tot comandanţii turci le dădură drumul să meargă mai departe în voie, ocărându-l pe răzvrătitul Ion, făcându-i urarea să piară cât mai grabnic și-n cât mai grele chinuri.

Ajunși la ţărmul mării, aga arătă poruncile sultanului și o corabie turcească îi îmbarcă pe loc. Căpitanul corăbiei vru să nu-i dea prizonierului nici hrană, nici apă, ci să-l azvârle, așa legat cum era, în cală, unde să hălăduiască în întuneric, laolaltă cu guzganii, care mișunau flămânzi și sălbatici pe-acolo. Dar aga se vădea totuși o fire mai omenoasă. Stărui pe lângă marinari să-i dea prizonierului măcar o coajă de pâine, să-l adape cu o înghiţitură de apă și să-l lase în paza lui, în loc să-l arunce în cală.

După o călătorie destul de liniștită pe mare, coborâră. Aga îi ceru căpitanului corăbiei să-l aștepte, deoarece porunca luminăţiei sale sună să se întoarcă în Rumelia cât mai grabnic. Prizonierul fu urcat din nou în căruţă.

Şi astfel ajunseră la palat.

La porţi, aga vesti:

— A fost adus căpitanul valah Ion. Poartă, potrivit poruncii luminăţiei sale, atârnată de gât, diata lui Ţepeș.

Îndată străjerii se repeziră. Înșfăcară prizonierul de picioare și, târându-l cu capul în jos pe scări, se îndreptară spre o terasă mare unde-i aștepta însuși sultanul.

O ţeapă înaltă fusese ridicată.

— Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!… murmura parcă în neștire, cu glasul lui stins, Mahomed. Să fie înţepat atât de încet și cu atâta pricepere, încât să mai trăiască în chinuri cel puţin cinci zile. Şi când căpitanului Ion nu-i va mai tresări nici un mușchi, inima mea se va răcori.

Călăii sultanului erau gata. Mușchii lor puternici zvâcneau.

Prizonierul, târât de picioare, fu aruncat la poalele ţepii. Fusese izbit cu atâta brutalitate de trepte, încât abia mai respira. Era desfigurat și plin de sânge, cu pielea julită și avea vânătăi peste tot.

— Îndurare, luminăţia ta, apucă totuși să suspine.

În ce hal ajunsese! Şi cum se mai ruga de iertare!

Deci, nici căpitanul acesta valah nu era de fier, așa cum auzise. Iată-l în cel din urmă ceas al lui, când moartea îl pândește cu-adevărat, cum știe să implore mila!

Atunci când îl cunoscuse întâia oară, după ce încercase să-l răpească pe Radu cel Frumos din tabăra turcească, fusese totuși altfel, mai dârz, mai curajos, netemător de moarte. Îndrăzneala sa îl impresionase. De-aceea-i și dăduse drumul… Acum părea o zdreanţă.

Mahomed făcu străjerilor cu palma un semn. Aceștia-l apucară pe prizonier de subţiori și i-l aduseră lângă tălpi. Îi ridicară capul și cu degetele-i deschiseră pleoapele umflate. În ochii cenușii ai bărbatului, sultanul citi groaza. O groază urâtă și jalnică.

— În sfârșit, te-am prins, îi suflă vorbele în faţă, din gâtlejul lui obosit și urât mirositor, sultanul… Îmi vei plăti răpirea cadânei mele. Şi moartea lui Radu cel Frumos.

— Nu!… oftă bărbatul abia dezlipindu-și buzele.

— Cum nu? Ce vrei să spui! rosti aproape fără voie Mahomed. Gata. Puteţi începe!

— Nu… nu… răcni, în sfârșit, osânditul, întinzând braţele ca și cum ar fi vrut să se-agaţe de ceva.

— Luaţi-l! porunci sultanul…

— Nu sunt eu căpitanul Ion!

— Nu ești tu căpitanul Ion?

— Nu.

— Dar atunci cine ești?

— Sunt Danciu… fiul marelui boier… sunt fiul lui Neagoe…

— Ești fiul lui Neagoe?

Pe sultan îl apucase o durere cumplită de cap. Izvorașul de venin al ficatului care, după aflarea veștii că Ion a fost prins, își curmase curgerea, vărsa din nou otravă.

La porunca marelui vizir, Danciu fu dezlegat și ridicat în genunchi. I se dădu să bea apă. Cineva îl șterse cu buretele pe obraz.

— Şi cum ai ajuns în halul acesta?

Toţi cei de faţă erau uluiţi.

— Am căzut, pe valea Oltului, în mâinile lui Ion, pe când îl urmăream. M-a prins, m-a legat și iată-mă…

Sultanul se cutremură:

— În mâinile lui Ion! Diavolul!… Şeitan…

— Şi zapisul pe care-l porţi aninat de grumaz ce este? Nu cumva, totuși, diata lui Vlad?…

Cu degetele tremurătoare, Danciu își desprinse frânghia de la gât. Şi se uită, prostit, la zapis.

Marele vizir îl luă, chemă tâlmaciul… Şi acesta, silabisind, citi:

«Nelegiuiţi, în Valahia, nu sunt aceia care se ridică în numele libertăţii, ci unii dintre marii boieri vânzători ai neamului și-ai ţării. Aceștia merită ţeapa!» Semnat: Căpitanul Ion.

— Şi cine te-a adus pân-aici? mai avu puterea să întrebe Mahomed.

— Căpitanul Ion, înveșmântat și înarmat ca agă. Şi trei cetași de-ai lui.

— Trecând prin toate vămile și peste toate opreliștile așezate-n drum?

— Ştii doar, luminăţia ta, că ticălosul Ion, ca și voievodul său Vlad, cunoaște fără greș limba turcă, apucă să bâlbâie Danciu.

— Şi are un curaj nebunesc! mormăi marele vizir.

— S-a folosit chiar de porunca scrisă și de turaua luminăţiei tale trimisă nouă! îngăimă iar Danciu.

— Şi tu de ce n-ai strigat pe drum ca s-arăţi cine ești?

— N-am îndrăznit… n-am îndrăznit, vai de păcatele mele, se jelui Danciu. Mă ameninţase cu moartea! S-ar fi ţinut de cuvânt. M-ar fi înjunghiat, de cum aș fi deschis

gura. Sunt un nemernic, luminăţia ta… un nemernic…

Iar căpitanul Ion, așa cum ai rostit însuţi luminăţia ta, este dracul însuși.

— Alah! gemu sultanul… Acuma da… Acum îl recunosc pe căpitanul Ion… prin faptele lui… Să plece toţi spahiii gărzii, să răscolească Stambulul și împrejurimile. Şi să-l găsească pe Ion. Nu cred să fi putut fugi pân-acum.

— Mă tem că s-a întors cu aceeași corabie cu care am sosit noi, îi dădu sultanului ultima lovitură Danciu.

Veninul îi inundase gâtlejul. Mahomed nu-l mai putea îndura. Sprijinit de sfetnici și de medicul său, Alberto, se ridică și plecă.

Ţeapa rămase goală.

Scăpat din legături, Danciu se ridică în brânci. Ceea ce îi fusese dat să trăiască îi era prea destul.

Prin ambasadorii lor, care fuseseră poftiţi să privească tragerea în ţeapă a lui Ion, destui monarhi aflară întâmplarea. Şi hohote de râs izbucniră la multe curţi din Europa.

*

Băiatul râdea și el cu poftă.

— Așa s-a petrecut?

O cucuvea începuse, netam-nesam, să ţipe în turlă. Pisarul tresări. Cine va mai muri? O superstiţie fără temei spunea că ori de câte ori ţipă cucuveaua cineva trebuie să moară. De ce trebuie să moară cineva? Şi-așa au murit destui. Erau timpuri când se trăia, în Ţara Românească, în pace! Voievodul Neagoe Basarab, cu înţelepciunea lui, se străduise să-i facă pe toţi să înţeleagă ce ar fi mai cu priinţă pentru ţară. Pisarul își strânse pe el anteriul. Toamnele sunt reci la munte. Vlăduţ alergă la magazie. Veni cu un braţ de lemne și făcu puţin foc în vatra largă de zid aflată în chilia bunicului. Focul pâlpâia vesel, aruncând încoace și încolo cununi licăritoare de scântei.

— Acum du-te, Vlăduţ. În noaptea aceasta am iarăși mult de lucru, căci anii, ţi-am mai spus, n-așteaptă. Culcă-te, împlinește-ţi somnul pe care astăzi nu ţi l-ai putut împlini. Trebuie să fii, pe cât poţi, întotdeauna odihnit. Fiindcă niciodată nu știm ce ne va aduce ziua de mâine, la câte încercări și osteneli ne va supune. Osteneli cărora am voi să le facem faţă cu bine.

Cucuveaua continua să ţipe în turlă. Era flămândă sau își pusese ochii pe vreo pradă și voia, așa cum este obiceiul sălbăticiunilor, întâi s-o înspăimânte?

Vlăduţ plecă. Bătrânul îl urmări cu privirea.

Băiatul acesta era de altfel cea mai îndreptăţită speranţă a sa. Lui se gândea să-i lase cel mai de preţ avut, sabia și diata măriei sale Vlad, pe care să le poarte prin veac către viitorime.

Începu să răsfoiască mai departe paginile cu însemnările pe care le făcea de un an și mai bine, dar gândul îi fugea mereu la cei doi copii ai săi. De la ei, la mama lor, Oltea. Cu toţii porniseră de mult spre lumea tăcută a umbrelor. Nu-i rămăsese decât Vlăduţ, feciorul fiicei sale. Şi pe Vlăduţ nu voia să-l piardă.

Uite, aici e notat când întâiul său copil, Dan, a venit pe lume. Domnea încă în scaunul Ţării Românești Laiotă

Basarab-Bătrânul, acela care, cu sprijinul lui Ali-beg, îl împinsese la moarte pe măria sa Vlad.

Mai departe este însemnată înscăunarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluș, în a cărui domnie bogatul boier Neagoe devine ban al Craiovei.

Tot pe aceste pagini este înscrisă și moartea lui Mahomed al II-lea. Înainte de-a închide ochii, acesta ceruse pedepsirea lui Ţepeluș și-a lui Neagoe, deoarece încă nu izbutiseră să-l răpună pe Ion.

Noul sultan, Baiazid al II-lea-Veli, fusese totuși gata să-i ierte, cu condiţia ca ei să încerce ademenirea lui Ion.

— Făgăduiţi-i măriri și avuţii – îi îndemnase el. Şi nu-i cereţi în schimb decât să rupă diata în faţa tuturor. Asta până-l atragem de partea mea și-a voastră. Pe urmă vom vedea…

Banul Neagoe își călcă pe mândrie și îi trimise, printr-un boiernaș ce ţinea de curtea sa, vorbă lui Ion:

«Tu ești un oștean puternic și îndrăzneţ, dar să știi că nici eu nu sunt mai puţin. Numai că vremurile acestea atât de vitrege ne silesc să ne plecăm puţin cerbicea înaintea sultanului, ca să le putem străbate cu bine. Diata lui Ţepeș îl supără și pe Veli. Desparte-te de ea. Nu vei pierde nimic. Dimpotrivă, vei câștiga la scaunul lui Basarab cel Tânăr moșii întinse și cele mai înalte dregătorii. Şi, dacă primești îmbierea mea, hotărăște tu singur locul unde urmează să ne vedem. Pentru că, iată, trecând peste toate, eu sunt gata să ne înţelegem și să legăm prieteșug laolaltă.»

Căpitanul Ion i-a răspuns prin gura aceluiași trimis:

«Ştiu că și domnia ta ești un oștean puternic și îndrăzneţ. Pentru aceea m-am și mirat foarte că, atunci când turcul s-a năpustit asupra ţării s-o calce și s-o prade, n-ai sărit s-o aperi alături de măria sa Vlad. Ci l-ai ales pe Laiotă Basarab-Bătrânul. În ce privește diata, ea nu îmi este menită mie sau altuia, ci neamului întreg și veșniciei. Eu doar o ţin ca s-o arăt norodului. Şi norodul să judece singur de se cuvine să lupte în numele ei sau nu. Am rămas însă tare mâhnit de ceea ce ţi-a trecut prin minte! Să mă lepăd de ea? Numai pentru că nu-i este pe plac lui Baiazid-Veli? Lupului sigur că nu-i este pe plac ca mielul să-și apere viaţa. Dar asta nu înseamnă că mielul, ca să-i facă pe plac lupului, să se lase sfâșiat de el. Doresc și eu prieteșug. Sunt gata să trec și eu peste toate și să ne întâlnim. Şi să punem la cale, dacă ești hotărât la așa ceva, împlinirea diatei măriei sale Vlad, adică apărarea neatârnării ţării, a drepturilor ei. Răspunde-mi ca să știu ce fel de hotărâri iei.»

— Așadar, căpitanul Ion nu poate sau nu vrea să înţeleagă că diata lui Ţepeș va rămâne, între altele, un însemnat prilej de discordie între noi și Baiazid, spuse la o întâlnire a marilor boieri banul Neagoe. Prin aceasta ne primejduiește pe noi și se face cum nu se poate mai vinovat înaintea domniei.

— Merită cea mai cumplită osândă! tună Stanciu.

— Am să mai fac o singură încercare de-a pune mâna pe diată, își vesti hotărârea Neagoe. Şi dacă nici atunci…

— Ion trebuie să piară! clocoti Dragomir.

— Şi nu numai el, adăugă Stanciu. Toţi din neamul lui. Ca să se spulbere și amintirea diatei. Şi să se reașeze, în sfârșit, liniștea de care avem atâta nevoie în Ţara Românească. Mă rog, atâta liniște câtă ne va îngădui Baiazid…

*

Venise Mărţișorul… Trecuseră zilele Babelor.

Pământul se învelea în pătura lui verde de iarbă și ramurile copacilor se împodobeau cu muguri.

Păsărelele cântau, slăvind bolta senină, soarele dătător de viaţă, căldură și lumină, întreaga frumuseţe a lumii și fericirea de-a trăi.

Doar apele mai rămăseseră reci. Zăpezile nu se topiseră încă toate pe munţi. Pâraiele curgeau năvalnic, cu coame albe de spumă pe spinare, îndreptându-se, voioase, spre prea mult așteptata lor logodnă cu atât de bărbătescul râu Oltul.

Vuind înăbușit, râul își purta apele bogate și reci, foind de mulţimea peștilor, prin munţii ce unesc Ţara Românească cu Transilvania, îndreptându-se cu semeţie și putere spre Dunăre.

Pe malurile lui, prin poienele de-un verde viu, aprins, mieluţii albi, negri, tărcaţi, încă însetaţi și nesătui de lapte, zburdau, behăind dulce, urmându-și stângaci mamele.

Natura, darnica natură, încălzită de razele scânteietoare ale soarelui de primăvară, fremăta din adâncuri, sub înfocata chemare a vieţii, a nevoii de-a se înmulţi, a crește, a dăinui.

Dănuţ era și el un mieluţ ieșit, în primăvara aceea, pe poiene.

Părul bălai, lăsat să-i curgă în plete pe spate, îi lucea ca o cunună de aur. Calul, în șaua căruia se afla, era un murg vioi, însă cuminte și blând. Înţelegea poruncile stăpânului ca un om.

În dreapta se afla Ion pe armăsarul lui, Negru. Iar Oltea își veghea din stânga băieţelul, călărind pe un bidiviu alb.

Dănuţ o luă înainte de unul singur. Părinţii îl lăsară. Ion era de părere că un copil nu trebuie prea mult dădăcit. Mai ales când este băiat.

— Dar are numai patru ani!

Inima de mamă a Oltei, deși ea însăși era atât de curajoasă, tremura necontenit de grijă pentru întâiul ei născut.

Băiatul se deprinsese să încalece singur. Făcea un salt pe scara din stânga. Se prindea cu amândouă mânuţele de coamă, și îndată era în șa.

I-ar fi plăcut să se avânte din fugă pe cal ca tatăl său, dar, firește, încă nu era cu putinţă. Mai târziu avea să izbutească și asta!

Băiatul își întoarse, din goană, capul…

— Tată, tragem?

— Te simţi în stare?

Oltea zâmbi. Tatălui îi plăcea să-și pună la ambiţie feciorul… La patru ani, Dănuţ știa să tragă cu arcul ca un bărbat. Fuseseră chiar în timpul iernii trecute la vânătoare. Şi Dănuţ, cu săgeţile lui mici, pe măsura arcului purtat în spate, nimerise o vulpe. Blana ei se găsea acum, în chip de covoraș, lângă patul băiatului.

De câte ori Dănuţ se cobora din pat dimineaţa, picioarele îi întâlneau moliciunea blănii. Atunci se înfiora de mândrie. Săgeata lui doborâse dihania.

Aceasta făcuse, în satul apropiat, o mulţime de stricăciuni, omorâse nenumărate păsări.

Agăţară într-un tufiș o ţintă din lemn de tei și Ion trase, din goana calului, primul. Săgeata se înfipse, despicând scândura prin mijloc.

Trase, pe urmă, Oltea. Se întâmplă la fel…

Veni rândul băiatului.

— Dănuţ, bagă de seamă!

Băiatul, încordat, ridicat în scări, lăsând frâul liber, își gonea calul, conducându-l numai prin câte-o ușoară izbitură a genunchilor. Murgul, inteligent, își da se vede seama ce dorea micuţul lui stăpân.

Porni din deal, străbătu în galop poiana, o ocoli pe lângă pădure, spre stânga, și se îndreptă către tufișuri.

Dănuţ își întinse arcul… Dar de ce trecea pe lângă tufișuri fără să tragă?

Ba nu. Trage. Nu însă către ţintă. Nu mai știe să ţintească? Sare, călare, în mijlocul tufișurilor.

— Tată, sunt aici niște sălbăticiuni!

— Trage, băiatul meu!

Şi-a pus o nouă săgeată în arc și a tras.

— Aoleo!… Aoleo!…

Fugăriţi de Dănuţ călare, care-i înţepase cu săgeţile lui mici, doi bărbaţi înveliţi în blănuri, ca să pară sălbăticiuni, aleargă cât pot.

— Par oameni, tată. Crezusem că sunt lupi!

— Trage în ei, băiatul meu! Nu sunt oameni, ci lupi.

— Sunt oameni, tată, crede-mă!

— Nu, nu, băiatul meu, crede-mă tu pe mine. Ştiu bine ce spun, sunt fiare, fiare adevărate, și încă dintre cele mai primejdioase. Au numai chipuri și trupuri omenești, dar firile le sunt de fiare…

Băiatul nu mai pricepe nimic. În faţa lui, speriaţi, fug niște oameni cu ochii, într-adevăr, crunţi ca ai fiarelor, îmbrăcaţi în blănuri de lupi. Şi, totuși, oameni cu nas, cu gât, cu urechi, așa cum îi știe el pe oameni.

Tatăl pornește spre vale. Oltea pe cealaltă parte a poienii, vrea să le taie drumul spre caii ce-i așteaptă, legaţi, mai încolo.

Unul s-a împiedicat și a căzut. Celălalt încearcă să se rostogolească pe vale, spre râu.

Pe cel dintâi l-a prins Oltea. A sărit de pe cal și i-a pus un picior pe grumaz. Al doilea se răsturnase într-o văioagă. Căpitanul îl apucă de fundul nădragilor. Îl ridică într-o mână și-așa îl aduce în poiană.

Cârnul (cel dintâi era cârn), simţind genunchiul Oltei pe grumaz, geme. Al doilea, ţiparul (este subţire și lunecos ca un ţipar), purtat pe sus de căpitan, se zbate din picioare, urlând:

— N-am venit după capul nostru! Ne-a trimis Neagoe-banul.

Amândoi – și cârnul și ţiparul – stau acum unul lângă altul, în genunchi, și încearcă să-și câștige iertarea lui Ion și-a Oltei.

Dănuţ a descălecat și el. Îi privește nedumerit.

«De ce și-or fi luat înfăţișare de lupi și pentru ce s-or fi ascuns în tufișuri?»

— Cu ce ţel v-a trimis?

Vinovaţii tac.

Ion se reîntorsese pe neașteptate în căsuţa lui de pe una din măgurile Coziei. Dănuţ fusese bolnav. Ion aflase și – cu toate că Oltea, ca să nu-l îngrijoreze, nu-l înștiinţase – venise acasă într-o goană, dar băiatul, ușor răcit, între timp se făcuse bine.

— Răspundeţi, și nu care cumva să vă prind cu minciuna.

Cu căpitanul nu era de glumit. Nu numai unul dintre cei care voiseră să-l înșele o păţise rău.

Strâns în cleștele mâinii căpitanului, grumazul cârnului trosnește.

— Eu unul spun tot… gâfâie el.

— Şi eu, se grăbește ţiparul.

— Atunci, vorbiţi!

— Slăbește… strânsoarea!…

În mânia lui, căpitanul îi prinsese atât de strâns pe amândoi de grumazuri, încât nu mai era decât puţin până să le piară cu totul răsuflarea.

Căpitanul le dete drumul și începură destăinuirile.

Porunca banului fusese să descopere, în primul rând, noul sălaș al căpitanului Ion. Aflaseră că se găsea pe undeva prin munţii Coziei, dar nu știau încă bine unde.

Să se strecoare pe lângă casa lui, prin pădure, înveșmântaţi în blănuri de fiare, așa ca oamenii, dacă-i vor zări, să-i ocolească. Să iscodească, să vadă, să tragă cu urechea.

— Şi ce să aflaţi?

— Unde îţi ţii domnia ta sabia și diata măriei sale Vlad, și la fel însemnările despre felul cum a murit și unde a fost astrucat domnitorul…

— Asta este tot ce-aveaţi de făcut?

Privirea lui Ion era atât de ameninţătoare încât ţiparul urmă:

— Nu, mai era ceva!…

— Grăiește. Te-ascult!

Ţiparul continuă, deși parcă-și rupea din el cuvintele:

— Trebuia să le și aducem.

— Iar, dacă ne-ar fi stat cineva în cale… urmă cârnul

— Ei?…Ei?…

— Ar fi trebuit să-l răpunem…

— Pe oricine?…

— Pe oricine…

Ion se cutremură.

De jos, dinspre râu, se văzură urcând trei călăreţi.

— Cine să fie? șopti Oltea, cu gândul numai la primejdii.

De când îl avea pe Dănuţ devenise oricum mai prevăzătoare și mai atentă decât înainte.

Căpitanul scrută zarea.

— Nu te îngrijora! îi spuse Oltei. Sunt trei dintre flăcăii mei. Zane, Vâlsan și Eufrosin. Se ţin mereu ca umbra după mine.

Ajunseseră sus.

— Căpitane, să ne ierţi, dar vrem și noi să știm cum o mai duce cu sănătatea Dănuţ.

Băiatul ţinea mult la Zane, pe care-l cunoștea bine. Îi sări în faţă pe șa dar flăcăul și-l puse-n cârcă, unde Dănuţ, de bucurie, începu să cânte.

— Cine sunt oamenii aceștia? întrebă Vâlsan.

Cei doi se strânseseră nod pe-un trunchi de copac tăiat și așteptau, neliniștiţi, ce-avea să le hotărască soarta.

Căpitanul le povesti ce se întâmplase.

— Să-i spânzurăm! propuse Zane.

— N-avem dreptul, răspunse Ion.

— Pentru ce?

— Fiindcă, pe de-o parte n-au săvârșit fapta, nici n-au trecut la împlinirea ei, și, pe de alta, au mărturisit. Şi un păcat mărturisit este, de la sine, pe jumătate iertat. Așa am învăţat de la bătrânii noștri. Şi învăţătura lor se cuvine s-o respectăm.

— Sunt niște răufăcători! se mânie Eufrosin. Ar fi ucis de-ar fi putut…

Ţiparul îi prinse slăbiciunea lui Ion. Căzu din nou înaintea lui în genunchi. Iar cârnul îi urmă pilda.

— Iartă-ne, căpitane, îl rugă ţiparul. Gândește-te că suntem oameni de casă ai banului Neagoe. Şi ce-ar fi însemnat să nu primim a-i împlini porunca? N-ar fi fost totuna cu moartea?

— Poate! Nu știu.

— Aveam, de altfel, inima îndoită, urmă cârnul. Şi nu știu dacă am fi mers pân’ la capăt. Mai ales că, văzând copilul, ne-am înduioșat amândoi.

Erau atât de umiliţi, că Oltei i se făcu milă și îl rugă și ea pe Ion pentru iertare.

— Căpitane, rogu-te, zise Vâlsan, ne lași pe noi să hotărâm?

— Vă dau depline puteri! se învoi Ion și, luându-și de-o parte soţia, de alta copilul, se depărtă.

Cei trei flăcăi știau că la o stână din munte pieriseră, în urma unei prăbușiri de stânci, doi măgari. Pieile acestora, după o veche datină ciobănească, fuseseră păstrate.

Trimișii banului Neagoe fură siliţi să-și pună pe spate, în locul blănurilor de lup, pieile de măgar. Şi astfel să i se înfăţișeze banului Neagoe, căruia să-i mărturisească deschis că, primind să-i împlinească poruncile, au intrat în rândul dobitoacelor a căror piele o purtau.

Cei doi, după cum s-a aflat, au grăit întocmai. Au ales o bună bătaie cu toiagul la scară din partea banului, decât o altă cruntă pedeapsă din partea cetașilor lui Ion.

Dar vestea despre această întâmplare – ca și despre aceea petrecută în faţa sultanului, la Stambul – s-a întins în toată ţara. Şi n-a fost om de rând care, aflând-o, să nu fi făcut haz de ceea ce-i fusese dat să audă trufașului mare boier Neagoe din partea celor doi slujitori ai săi. Se spunea că însuși vodă, când îl vedea pe Neagoe venind la palat, nu-și putea ţine râsul.

*

Alte întâmplări au urmat.

Oltea născuse al doilea prunc, o fetiţă, pe care ea ţinuse s-o boteze, după numele iubitului ei soţ, Ioana.

Drăgălașă, cu ochii senini, albaștri, ca ai tatălui, fetiţa adusese bucurii noi în casa căpitanului Ion. Cântecele Oltei umpleau, în timpul zilei, poiana. Se ridicau, luminoase, până la cer. Iar cântecul de leagăn, cu care seara – după ce-și scălda – își adormea fetiţa, era atât de duios încât, pe cât se povestește, mișca și pietrele. Parcă simţea, sărmana, ceva.

Într-acestea, Ştefan cel Mare îi trimisese veste lui Ion să fie gata, fiindcă va intra curând în Ţara Românească, cu oaste moldovenească și transilvăneană, aducându-l cu ei pe Vlad Călugărul, fratele lui Vlad Ţepeș.

Înjositoarea stare de lucruri din Ţara Românească nu mai putea dura.

— Măria sa dorește să pună capăt domniei lui

Ţepeluș, pe care el însuși l-a înscăunat cu-aproape trei ani înainte, sperând ca Ţara Românească și Moldova să fie unite împotriva neîncetatelor năvăliri otomane, îi grăi trimisul. Ori vodă Ţepeluș li s-a plecat turcilor, devenind astfel o primejdie de fiecare ceas și pentru moldoveni.

Căpitanul Ion răspunse chemării lui Ştefan, înștiinţându-l că, în ziua bătăliei, va fi cu cetele lui acolo, ca să-i dea ajutor.

Începu pregătirea flăcăilor, pe care-i învăţa cât se putea mai bine călăria, lupta cu arcul, sabia, suliţa, toporul și ghioaga.

În timp ce el săvârșea pregătirea – lucru aflat de iscoade – căsuţa sa de pe deal, din marginea pădurii, fu înconjurată de bărbaţi înarmaţi.

Oltea își adusese fetiţa în poiană, culcată într-o copaie. Dan, băieţelul cel mare, o legăna. Şi-n timp ce mama, luată de treburi, cânta fericită, bărbaţii aceia încruntaţi se apropiau pe furiș de casă.

Unul dintre ei se izbi de un copac. Sabia îi zăngăni. Oltea se întoarse repede și, îngrozită, îi văzu.

— Dănuţ, fugi! Ia-o și pe Ioana cu tine, strigă și se repezi în casă, să găsească o armă.

Nu numai o dată dăduse tânăra femeie piept cu bărbaţi înarmaţi, atâta că de data aceasta erau la mijloc copiii.

În spatele oștenilor era un boier. Nu-l cunoscu. Tânăr și cu o barbă rară, galbenă. Acesta o privea râzând.

— Dă-ne de bunăvoie sabia, diata lui Ţepeș și însemnările despre moartea și îngropăciunea acestuia!

Oltea, odată înarmată, încercă să se întoarcă la copii.

Voia să-i apere. Dar nu mai putea ieși.

Totuși, prin ușa deschisă, mai apucă să-l vadă pe Dănuţ, cu surioara lui în braţe, fugind.

Răsuflă ușurată.

Fiind cu ochii îndreptaţi spre ea, oștenii nu-i văzură copiii.

Dănuţ era mic, însă ager ca tatăl lui și deosebit de sprinten. Se strecură în pădure și-și ascunse surioara într-un tufiș mai des.

Noroc că nici fetiţa nu scoase nici o șoaptă, nu gânguri, nu plânse.

Lăsând-o pe Ioana în tufiș, Dănuţ se întoarse acasă. Sări înăuntru printr-o ferestruică din spate, care rămăsese deschisă. Își luă dintr-un cui arcul, cucura cu săgeţi și, fără să-l simtă nimeni, pătrunse în odaia în care mama lui ţinea piept singură oștenilor. Câţiva erau

răniţi. Dănuţ trase și el cu arcul. Unul dintre oșteni ţipă. Săgeata îi pătrunsese în șold. Altul răcni de-asemenea. Băiatul îl ţintise-n inimă, dar, din pricina turburării în care se găsea, mâna îi tremurase. Îl nimerise în grumaz.

Oștenii dădeau înapoi, fără să bage de seamă că un copil se afla ascuns sub laviţă. Şi de-acolo își încorda mereu arcul. Dădeau înapoi, trăgând-o însă după ei pe Oltea. Tânăra femeie nu se mai putea apăra. Unul o izbise în cap cu-o ghioagă, iar altul o lovi cu sabia dintr-o latură.

Oltea se prăbuși.

— Copiii mei!

Văzând-o căzută, făptașii își luară în spate răniţii și părăsiră odaia. Vorbeau între ei turcește, deși purtau straie de oșteni boierești.

— Să căutăm acum diata, sabia și însemnările, zise boierul în aceeași limbă. Iscoadele ne-au vestit că s-ar afla îngropate la poalele unui fag înalt. N-o fi cumva acesta?

În odaie, mama încă trăia. Dănuţ se repezi la ea.

— Mamă, o întrebă, spune-mi, ce te doare? Ce să fac?

Ce-ţi trebuie?

— Nimic, copilul meu, răspunse ea încet. Ai scăpat-o pe Ioana? S-a sfârșit. Nu mai îmi trebuie nimic. Dar Ioana… Ioana…

— Pe Ioana am ascuns-o în pădure. Să n-ai nici o grijă.

Băiatul încerca să-și stăpânească lacrimile.

— Încalecă pe-un cal și fugi de-l vestește pe tata.

— Şi tu, mamă?

Își puse capul pe pieptul ei, ca atunci când, mititel, îi sugea sânul, și, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă cu hohote:

— De ce vrei să ne lași pe Ioana, pe tata și pe mine?

— Nu vreau… N-aș vrea, Dănuţ… dar vezi și tu singur…

Răsufla din ce în ce mai greu. Suspinele îi umflau pieptul. Plângea și ea înăbușit.

— Du-te, Dănuţ, nu mai sta! încalecă, ia-o și pe Ioana cu tine. Fugiţi… Vestiţi-l pe tata. El mă va salva…

— Bine, mamă!

Dănuţ sări înapoi pe fereastră, alergă tupilat în locul unde-o lăsase pe Ioana, o ridică în braţe, și fetiţa, cuminte, din nou tăcu. Fugi în adâncul pădurii. Găsi caii într-o vâlcea. Încălecă pe murgul lui și, ocolind pe după Măgura Tătarului, porni într-un galop nebun.

Începuse să se însereze, când ajunse în poiana de pe malul Oltului.

— Dănuţ!… Dănuţ!… se înveseliră flăcăii, zărindu-l. Ai adus-o și pe Ioana?

Băiatul era palid.

Tatăl îi ieși înainte.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama a fost înjunghiată… Te-așteaptă!…

Apropiindu-se de poalele măgurii pe care se înălţa căsuţa, căpitanul zări valurile de fum ridicându-se și înţelese totul… Casei i se dăduse foc. Arsese aproape până în temelie.

Îi rugă pe toţi să rămână locului. Să ţină cu ei și copiii.

— Pe mine ia-mă cu tine, tată! îl rugă Dănuţ. Vreau s-o mai văd pe mama.

— Nu se poate, băiatul meu, îi răspunse Ion. Pe mama n-ai s-o mai vezi de astăzi înainte decât în vis.

Băiatul, deși cu ochii în lacrimi, înţelese și nu mai stărui.

Ion, cu cetașii lui, în goana nebună a cailor, a tăiat peste dealuri drumul.

Făptașii – otomani, deși îmbrăcaţi în veșminte de oșteni români – împreună cu boierul care-i însoţea ajunseseră la o răscruce. Din satele învecinate, alergau ţărani cu ciomege și coase.

— Aţineţi-le calea! striga unul. Au răpus-o pe Oltea.

Au ars-o încă vie fiind în căminul ei. Au vrut să-i ucidă și copiii.

I-au prins.

Nădăjduind să scape de ţeapa mai înaltă decât a celorlalţi ce i s-a pregătit, boierul Gavrilă, feciorul lui Stanciu, mărturisește:

— Această ceată de achingii a sosit de la Stambul. Iar eu am primit porunca s-o însoţesc. Pe domnia ta, dacă erai prins, te-ar fi tras în ţeapă, în ce privește lăcriţa – cuprinzând numai diata lui Vlad, pentru că sabia și însemnările nu le-am aflat – a fost trimisă înainte, printr-un călăreţ, ca să fie pusă la adăpost până ce va ajunge în mâna sultanului. Călăreţul a scăpat. Nu-l mai puteţi ajunge…

*

Din locul unde tânărul boier Gavrilă și ceilalţi ucigași au fost prinși, căpitanul Ion aleargă în întâmpinarea lui Ştefan.

Moldoveni, transilvăneni și munteni, uniţi, îi înfrâng și-i gonesc pe turci. Oștenii lui Ţepeluș nu luptă alături de otomani. Ştefan îl urcă în scaun pe Vlad Călugărul.

Ţepeluș s-a retras la Pitești.

*

Pe o întinsă câmpie din apropierea Piteștilor a fost adunată mulţimea. Sute și mii de ţărani, strânși cu de-a sila, așteaptă, fremătând, nu se știe ce.

În cortul măreţ împodobit al begului Ali, comandantul ţinuturilor dunărene, au intrat Basarab cel Tânăr – Ţepeluș – și o parte din cei mai de seamă boieri ai săi.

Toţi i se pleacă până la pământ crudului Ali-beg.

— Înălţimea ta, i se plânge Ţepeluș begului, oștenii mei n-au luptat numai… fiindcă am avut soarele în faţă…

— Nu numai de aceasta, mârâie begul.

— Noaptea fusese umedă, plouase. Arcurile ni s-au umflat. Pulberea se udase… și…

— Şi?… Şi?… stăruie Ali-beg.

— Şi căpitanul Ion a strigat!…

Vodă Basarab cel Tânăr își lăsase în piept barba. Se sfia să-i mărturisească lui Ali-beg ce le strigase oștenilor domnești căpitanul Ion.

Acesta le reamintise de diata măriei sale Vlad, de mândria de-a fi valah și de rușinea de a lupta din porunca și în folosul asupritorului lor.

— Toţi cei care ne găsim înaintea voastră – fie că vin din Moldova, din Transilvania ori sunt oameni de-ai locului – vorbim aceeași limbă, mai spusese el. Dar cei pe care sunteţi siliţi să-i urmaţi, și veţi muri pentru ei, de cine sunt trimiși și cu ce ţel? Nu ca să ne subjuge cu

totul?

Auzindu-le cuvintele, oștenii domnești n-au vrut să mai asculte porunca de a-i urma pe otomanii lui Ali-beg – conduși de pașa Curtoglu – și au părăsit câmpul de bătaie.

Iată de ce se sfia Basarab cel Tânăr să-și încheie cuvântul și să se dezvinovăţească pe de-a-ntregul înaintea lui Ali-beg. Deși acesta cunoștea, de la Curtoglu-pașa, tot ce se întâmplase, din fir-a-păr.

— Acum însă, luă cuvântul Curtoglu, totul se va termina. Diata răposatului Ţepeș se află în mâna noastră.

Ali-beg nu știa. Călăreţul trimis înainte de ucigașii Oltei nu ajunsese la el. Se rătăcise pe drum. Fusese apoi silit să se ferească de-o altă ceată a căpitanului Ion, care trecea în iureș spre Râmnic. Şi, între timp, Ali-beg plecase.

— Se află în mâna noastră? se miră. Unde și când aţi aflat-o?

— O ceată de achingii, trimisă de la Stambul din însăși porunca luminăţiei sale sultanul, însoţită de feciorul boierului Stanciu, a lovit pe neașteptate casa lui Ion, în timp ce el lipsea. A găsit diata ascunsă la poalele unui fag. E drept că o mulţime de achingii, ca și tânărul boier, și-au pierdut viaţa cu-acest prilej, dar nu mai înseamnă nimic. Iată, în lăcriţa aceasta se află diata. Ne-a fost adusă nouă ca s-o punem la adăpost. Eu am primit-o și ţi-o încredinţez ca să i-o trimiţi mai departe luminăţiei sale sultanului…

Ali-beg – deși puţin neliniștit, fiindcă sultanul trimisese ceata de achingii fără măcar să-l înștiinţeze – întinse bucuros mâinile. Apucă lăcriţa, care fusese odinioară a lui, fără diată, bineînţeles, și-o puse în poală.

Nu îi venea încă s-o deschidă. Avea să facă acest lucru numai când va rămâne singur.

Se gândea c-o va desface încet, cu multă, foarte multă grijă. Va despături pergamentul. Şi-l va citi în tihnă. Va medita asupra lui îndelung. Şi abia pe urmă îl va trimite sultanului.

Cu toate că sultanul nu ţinuse seama de el când îi trimisese pe achingii, era mulţumit că, în sfârșit, faimoasa diată se afla în mâinile lui.

Totuși, faţă de Ţepeluș și toţi ceilalţi nu-și arătă stările sufletești.

— Aceasta este diata? Bine! se răsti la Ţepeluș. Au găsit-o însă achingiii noștri. Nu tu! Dar sabia lui Vlad unde este?

— Sabia, din nefericire, încă o mai stăpânește căpitanul Ion, răspunse speriat Ţepeluș.

— Ce simplu este pentru tine să-mi răspunzi: «Încă o mai stăpânește căpitanul Ion!» Dar pentru ce se mai află la el, și nu la noi? Asta te-ntreb. Şi asta mă va-ntreba și pe mine luminăţia sa – și Ali-beg duse mâna la frunte, la buze, la inimă și se înclină. Nu se înclină pentru că-l iubea pe sultan. Pe sultan nu-l iubea nimeni. Ci pentru că voia să dea cât mai multă greutate celor rostite. Şi căpitanul Ion unde e? Aţi pus mâna pe el? Nu! Şi nici nu vă văd prinzându-l curând! Așteptaţi să-l prind eu? Îl voi prinde. Aceasta este însă, așa să știţi, datoria voastră.

Repetă, silabisind și bătându-și genunchiul cu palma la fiecare silabă: Da-to-ria voas-tră! Aţi înţeles?

— Da.

Curtoglu voia să mai spună și el ceva, dar nu putea din pricină că Ali-beg nu-i lăsa nici un răgaz.

— Da, da, da! se înfurie Ali-beg. Cuvântul acesta l-am auzit mereu. Căpitanul Ion continuă să trăiască liber și să facă tot ce-i place. Iar voi mă aprobaţi mereu, liniștiţi, dar fără să mi-l daţi legat…

— De data aceasta, găsi iarăși vreme Curtoglu să mai strecoare câteva vorbe, s-a isprăvit cu el.

Ali-beg tresări:

— Nu te-nţeleg!

— Căpitanul Ion a căzut în cursă. A fost atras spre Dunăre de una din cetele noastre de spahii. Ieri se afla încercuit. Nu mai avea nici o scăpare. Şi încă-n ziua de

azi nădăjduiesc ori să ţi-l aducă pe el în ștreanguri, ori să-ţi înfăţișeze capul lui retezat. De-aceea am și îndrăznit să adun satele în faţa cortului luminăţiei tale.

Să-i arăt mulţimii că s-a sfârșit pentru totdeauna cu căpitanul Ion. Astfel răzmeriţele vor înceta. Duhul lui Ţepeș va pieri și norodul se va supune deplin. Planul e bun, luminăţia ta?

Curtoglu era mulţumit de el. Privi, fudul, la Ali-beg.

— Făgăduieli am avut destule! mormăi begul.

— Nu, nu, eu sunt încrezător, îl asigură Curtoglu.

Foarte, foarte curând, ori îl vom vedea intrând aici pe căpitanul Ion însuși, ori pe vreunul din spahii purtându-i în sac căpăţâna.

Cuvântul lui Curtoglu fu întrerupt de un străjer.

Plecându-se în faţa begului, acesta îl vesti:

— Trimișii strălucirii sale sultanul! Cu porunci grabnice!…

Ali-beg încredinţă lăcriţa unui agă din dreapta și se foi în jilţ.

Ce i se mai năzărise, oare, sultanului? Lua în Valahia măsuri fără măcar să-l încunoștiinţeze. Şi mereu îi trimitea tot felul de porunci. Iar unele se băteau cap în cap.

Patru trimiși intrară. Purtau veșminte strălucitoare din mătase și brocart, împodobite cu aur. Ali-beg nu-i cunoștea pe nici unul…

«Înseamnă că s-au petrecut schimbări! cugetă. Nu cumva îmi aduc porunca de-a lăsa comanda?» Ori părăsirea comenzii putea să-i atragă și altfel de ponoase.

Unul dintre trimiși purta în mână însemnul imperial, semiluna de aur. Acesta glăsui:

— Spre slava lui Alah, preamăritul sultan, măreţul padișah, podoaba lumii, te ceartă, Ali-beg…

Când auzi de supărarea sultanului, Ali-beg nu-și mai păstră tăria și își aplecă fruntea.

Aplecându-și el fruntea, cu toţii fură siliţi să-l imite.

Nimeni nu-i mai privea pe trimiși. Cu ochii în podele, toţi cei de faţă îngenuncheară.

Aceasta le fu trimișilor prea destul. Le smulseră hangerele de la brâuri. Ameninţându-i cu ele, le puseră în gură călușuri, îi legară cu șnururi. Şi-acela care purta însemnul imperial apucă lăcriţa în care se afla diata lui Ţepeș.

Nici nu se dumiriseră bine Ali-beg, Ţepeluș și ceilalţi dacă voinţa sultanului fusese într-adevăr ca ei să fie legaţi, când cei patru bărbaţi ieșiră afară și se-azvârliră pe cai.

— Sunt căpitanul Ion! vesti mulţimii de ţărani adunaţi acela care-i smulsese lui Ali-beg lăcriţa. Iată sabia măriei sale Vlad, iar în lăcriţa aceasta se găsește diata

lui. În numele diatei, vă chem din nou să-i înfruntăm pe năvălitorii otomani conduși de Ali-beg, ca și pe slujitorii lor credincioși, domnul și marii boieri.

Bătălia începuse, când Ali-beg, dezlegat, îi spuse lui Basarab cel Tânăr:

— Şi dincolo de moarte ne lovește înaintașul vostru, cumplitul vodă Ţepeș!

Lupta, din nenorocire, s-a terminat prin înfrângerea mulţimii neînarmate, în frunte cu căpitanul Ion. Iar, mai departe, oștile lui Ali-beg l-au învins și pe Vlad Călugărul.

«Ţepeluș s-a întors în scaunul din București, citește pisarul propria lui însemnare. Dar, din pricina cotropirilor sale și-a prea multelor pedepse cu ţeapa pentru vini închipuite, în anul următor e nevoit să fugă. Încearcă să se retragă și să se apere la Glogova, în apusul ţării, unde-și clădise un adăpost întărit, împreună cu prea puţinii oșteni și sfetnici ce-i rămăseseră credincioși. Aici este aflat de câţiva boieri mehedinţeni care ţinuseră cu Vlad Călugărul. Aceștia îi cuceresc adăpostul și îi scurtează viaţa.»

Înainte de-aceasta, domnul a poposit într-o pădure. Aici i s-a înjghebat un bordei ca să se odihnească pe cetină de brad și i s-a vânat o căprioară pentru masa de prânz.

Ţepeluș se hrănea, când au trecut, din întâmplare, prin pădurea aceea și Ion cu mai mulţi cetași de-ai săi. Aflând că se găsește acolo Ţepeluș, au intrat în bordei.

Voievodul fugar își cunoștea păcatele și se temea de Ion.

— M-ai căutat în tot cursul domniei tale, i-a rostit căpitanul, ca să mă dai otomanilor ori să mă tragi în ţeapă tu însuţi. Şi, totuși, eu nu vreau să fiu un ucigaș de domn, de-aceea te cruţ. Norodul nu te mai poate însă îndura și boierii mehedinţeni te caută. Nu vei scăpa.

Sunt încredinţat că te găsești înaintea sfârșitului, dar nu de mâna mea, ci de-a altora. Așa încât te rog, ca unul ce te afli la capătul drumului, să-mi răspunzi cu inima curată la ce te-oi întreba. Te-nvoiești?

— Mă-nvoiesc!

Lui Ţepeluș i se mai potolise spaima. Ştia și el că unii boieri mehedinţeni îl căutau, dar era sigur că va scăpa. Iar Ion îi făgăduise că nu-l va pedepsi. Şi era încredinţat că își va ţine cuvântul.

Unul dintre oamenii lui îi aduse un butuc pe care să s-așeze mai aproape de foc. Ţepeluș luă loc și continuă să îmbuce.

Cu toate că afară strălucea soarele și pe câmpie semănăturile de toamnă începuseră să dea colţ, în pădure, dar mai ales în bordei, era rece. Şi la cererea domnitorului fugar se făcuse focul. Acesta pâlpâia vesel, în vreme ce fumul se risipea printr-o deschizătură a acoperișului.

— Ai fost adus în scaun de Ştefan al Moldovei, căruia tu i-ai jurat că ai să aperi neatârnarea ţării. El s-a încrezut în tine și-n jurămintele tale, dar cum te-ai văzut înscăunat, ai și trecut de partea păgânilor. Nici eu, nici norodul n-am putut înţelege de ce te-ai purtat în felul acesta.

Ţepeluș se gândi puţin. Se întoarse spre Ion și îl privi cu atenţie. Unde voia s-ajungă? Răspunse liniștit, după ce mai sorbi o înghiţitură de vin:

— Ioane, tu ai învăţat de la Ţepeș să rămâi neclintit în furtuni și să nu rostești decât adevărul… Ori, află de la mine, o ţară nu se poate cârmui astfel în vremuri ca acestea. În faţa vicleniei se cuvine să fim vicleni. Şi uneori ești nevoit să zâmbești tocmai aceluia care-ţi urzește pieirea. Supunerea pentru o vreme, ca să-ţi câștigi răsuflarea, și să te poţi ridica mai târziu, nu-i o rușine…

— Cine se lasă supus o dată, se poate lăsa și-a doua oară, și-a treia oară. Şi până la urmă intră de-a binelea în robie. Ori, dacă-i om de rând treacă-meargă, dar când ești domnitor înseamnă să legi însăși ţara și destinele ei în lanţuri.

— Aveam de-ales între primejdia pașalâcului și umilinţa de-a mă face să slujesc cu statornicie Poarta.

Am ales umilinţa, pentru liniștea ţării.

— Liniștea aceasta este înșelătoare, Ţepeluș. Marii boieri, în frunte cu tine, aţi nădăjduit că, recunoscându-vă supuși Porţii, veţi hălădui în belșug și pace, lăsând toate greutăţile și amarurile doar pe spinarea norodului. Numai că socoteala voastră este greșită. Împărăţia urmărește ca mai întâi voi să vă părăsiţi norodul în mâinile sale. Așa ea a făcut un pas.

Va face încă un pas, și încă un pas, și apoi veţi veni voi înșivă la rând. Şi cine va rămâne atunci alături de voi, cine vă va apăra? Norodul pe care l-aţi vândut?

— Să ne rugăm lui Dumnezeu ca lucrul acesta să nu se întâmple niciodată.

— Numai cu rugăciunile nu cred să facem prea mult.

Diata măriei sale Vlad ne cere să nu îngenunchem o clipă. Să ne împotrivim!

— De n-am îngenunchea am fi călcaţi în picioare. N-ar fi nici o izbândă.

— Împotrivirea însăși e o izbândă. Chiar dacă pentru aceasta ești nevoit să te jertfești tu însuţi. Ţepeș s-a jertfit, dar n-a îngenuncheat.

— Şi Ţepeș a avut cusururi!

— A avut. Eu i le cunosc cel mai bine. Nu și-a răsplătit destul norodul pentru cinstea și osteneala lui. Poate că se gândea s-o facă mai târziu, la încheierea păcii. O fi avut și altele, dar dragostea sa de ţară a fost fără margini. Pentru pământul acesta strămoșesc el n-a precupeţit nimic. Şi-a vărsat bucuros sângele. Ceea ce nu sunteţi voi în stare să faceţi, Ţepeluș!

*

Neagoe de la Craiova, potrivit tradiţiei, se trăgea dintr-o familie de îndrăzneţi oșteni valahi. Unul căzuse slujindu-l pe Litovoi. Altul luase parte, alături de Basarab I, fiul lui Tihomir, la strădaniile pentru întemeierea Ţării Românești. Şi, în sfârșit, mulţi alţii își cinstiseră armele, urmându-l pe Mircea cel Bătrân sau Dan al II-lea.

Unul dintre aceștia, pe nume Barbu-paharnicul, tatăl banului Neagoe, intrase însă, după moartea eroică a lui Dan al II-lea, alături de care de asemenea luptase, în slujba noului domn Alexandru Aldea I-ul.

A fost și-atunci un timp al apăsării și durerii, ca și acela de după mișeleasca răpunere a lui Ţepeș. Câţiva boieri stăpâneau ţara, vlăguind-o spre înavuţirea lor. Iar în fruntea acelora se afla Albu – numit de ai lui „cel Mare”, pentru cât le era de mult cu priinţă. Acesta îl nesocotea pe vodă – om slab, lipsit de curaj și voinţă. În vreme ce el și ai lui dobândeau nenumărate foloase.

Fiind atât în slujba lui Aldea cât și-a lui Albu, paharnicul Barbu își sporește averile. Iar Aldea, la cererea lui Albu, îl dăruiește, pentru „destoinicia” sa, între alte multe moșii – ca acelea de la Strehaia și din alte părţi – și cu satul domnesc Craiova.

Feciorul lui Barbu-paharnicul, Neagoe-banul, își crește, sub domniile lui Vladislav al II-lea, Laiotă Basarab-Bătrânul și vodă Ţepeluș, într-atâta aceste moșii, încât – împreună cu pădurile, luncile, pășunile, zăvoaiele și livezile – ajung cele mai mari și mai bogate din întreg ţinutul de peste Olt și, poate, chiar din toată Ţara Românească. Jiul, pe o bună parte din curgerea sa, era al lui. O mulţime de bălţi, la fel.

Curţile de la Craiova, acareturile, grajdurile, staulele, locuinţele slujitorilor și toate celelalte formau un fel de triunghi. Una din cele trei laturi se sprijinea pe bălţile de netrecut ale Craioviţei unde, se povestește în legendă, ar fi existat, cândva, o întinsă așezare a împărăţiei romane, scufundată și înghiţită de pământ și ape, pesemne în timpul unui cutremur. A doua latură o formau dealurile încărcate de pometuri și vii. Şi cea de-a treia, Jiul, cu apele lui repezi și pline de vâltori, peste care îţi trebuia un bun meșteșug ca să poţi trece fără primejdii. În întregul lor, curţile alcătuiau deci un fel de cetate naturală, întărită în unele locuri cu garduri sau valuri de pământ și, din loc în loc, având turnuleţe de strajă. Întăriturile le ridicase Neagoe-banul, cu încuviinţarea lui Ali-beg, sub cuvânt că trebuie să se păzească de vreo năvală a cetelor de răzvrătiţi ale lui Ion. De altminteri, încă vreo patru mari boieri, care se bucurau de încrederea lui Ali-beg, căpătaseră asemenea încuviinţări.

Curţile își aveau poarta principală în partea dinspre apus, printr-un loc mlăștinos, mai lesne de apărat. De-acolo, printre două valuri de pământ, un drum destul de lat și presărat cu pietriș ducea spre altă poartă, mai întărită decât prima, ţinută în balamale de fier și închisă cu trei drugi uriași. Poarta aceasta atât de

strașnică ducea spre curtea interioară, curte în care se aflau conacul și o bisericuţă de lemn. Bisericuţa fusese reclădită pe locul alteia mai vechi, clădită întâia oară, se spunea, de Mircea cel Bătrân. Aici, un călugăr înălţa zilnic rugăciuni pentru sporirea avuţiei și binelui familiei lui Neagoe.

Acum, Ţepeluș – în a cărui domnie Neagoe, fost ban al Strehaii și apoi al Craiovei, se bucurase de o deosebită cinste, fiul său Pârvu fiind mare vornic, al doilea în rang după mitropolit, iar celălalt fiu, Barbu, ajungând și el veastelin – pierise la Glogova, doborât de loviturile năpraznice ale unor boieri mehedinţeni, pe care i le și prevestise Ion. Şi bătrânul Neagoe poruncise să se adune la sfat, în conacul de la Craiova, toţi bărbaţii de frunte ai familiei, rudele lor apropiate, prietenii de credinţă și slujitorii.

Fără să fi ajuns ceea ce a devenit mai târziu, sub Radu cel Mare, un fel de adevărată curte domnească, în care totul era orânduit după cele mai strașnice reguli, casa familiei Craiovescu impresiona încă de-atunci, pe oricine, mai ales prin ordinea înstăpânită acolo.

În casă și prin curţi nu se intra și nici nu se umbla fără rost. Fiecare om era dator să știe, în fiece clipă, ce avea de făcut. La bucătării, în grajduri, în staule, în livezi și oriunde munca se îndeplinea cu sârg și în cea mai deplină tăcere.

Numai când banul sau vreunul din feciorii săi era vesel și voia să-și arate această veselie, toţi cei care se aflau în preajmă trebuiau să se bucure și ei.

— V-am chemat, spuse banul cu vocea lui groasă, ca să ne sfătuim în ce privește viitorul casei noastre și-al ţării.

Se adunaseră în jurul unei mese lungi, de stejar, șezând în jilţuri largi cu spătar. În dreapta banului se înșiruiseră cei patru fii ai săi: Barbu, Pârvu, Danciu (Gogoașă) și cel din urmă, Radu.

Banul stătea în capul mesei stăpânindu-i pe toţi cu privirea. Palmele sale mari cât niște lopeţi se odihneau pe tăblia mesei.

Moștenise voinicia strămoșilor, care se jertfiseră pentru păstrarea libertăţii ţării, însă și lăcomia părintelui său Barbu. În ochi avea o sclipire ciudată, flămândă, de parcă ar fi vrut să sfâșie întruna ceva.

De-aceea, de cum se așezară la masă, deși era dimineaţă, soţia sa de-a doua, Vinia – care se trăgea din cea mai bună spiţă a despoţilor sârbi – cu patru roabe ţigănci, umblând ca niște umbre, începură să aducă gustări.

Lui Neagoe i se umplu cea dintâi mare cupă cu vin și el o dete de dușcă numaidecât, ca… să prindă puteri.

Tuși repetat și urmă:

— Suntem într-o foarte grea cumpănă. Domnia Basarabilor, prin Ţepeluș, s-a sfârșit. Urmașii lui Dan I-ul lasă locul Drăculeștilor. De fapt, și unii și alţii se trag din același neam, al lui Basarab I-ul, întemeietorul acestei ţări! Vatra Basarabeștilor este dincoace de Olt. A noastră-i însă aceeași. Şi dacă ei sunt vechi, și noi suntem la fel de vechi. Nu ne simţim mai prejos cu nimic. Să știe asta foarte bine și unii și ceilalţi!…

— Da, da, încuviinţară fiii și rudele. Nu ne simţim cu nimic mai prejos!

— Suntem însă într-o cumpănă, își întoarse iar vorba Neagoe, deoarece în scaunul domnesc s-a urcat, de puţine zile, așa cum știţi, un voievod drăculesc adus pentru a doua oară de Ştefan al Moldovei.

— Fiind fratele lui Ţepeș și nepotul lui Vlad Dracul, pe care ai noștri nu i-au slujit, va fi, pesemne, și el contra noastră, îl întrerupse Pârvu.

Banul îi aruncă o privire piezișă și continuă:

— E Vlad Călugărul. Şi anumite semne ne fac să bănuim că nu se va supune nici Porţii, ca Ţepeluș. Că se va ridica împotriva ei.

— Ce te face să crezi? îl întrebă pe bătrân feciorul cel mare, Barbu.

— La înscăunarea lui l-a poftit și pe Ion, căpitanul răzvrătit și răzvrătitor. Acesta a luat cuvântul, în numele norodului, zicând că toată ţara dorește, într-un singur glas, să se întoarcă la vechea ei neatârnare. Şi nu mai vrea să plătească bir.

Al doilea fiu, Pârvu, era numai ochi și urechi:

— Şi domnitorul ce i-a răspuns?

— A răspuns că va fi așa precum dorește norodul!

— Atunci e limpede.

— Numai că, a adăugat el, se va ţine seamă, firește, în

Divan, și de părerile marilor boieri. Iar eu, atunci, am cerut să fiu primit, după-amiază, de vodă.

Lui Radu, mezinul, îi tremurau de nerăbdare mâinile:

— Şi vodă te-a primit?

— M-a primit. Înainte de mine intrase Ion. Şi i-am vorbit îndelung lui vodă, arătându-i cât de primejdioasă va fi purtarea lui, dacă-l va asculta pe Ştefan. Turcii nu-l vor ierta. Şi soarta îi va fi aceeași ca a lui Ţepeș. Cu lupta pe faţă este greu de răzbit. Mult mai bine este cu înţelegerea. Şi numai când nu va mai fi cu putinţă, atunci…

— Vodă te-a înţeles?

— Nu știu dacă m-a înţeles. Tocmai i se înfăţișase de la Poartă un trimis al sultanului. Şi vorba noastră s-a curmat. Să vedem, deci, ce va urma! Dar oricum va fi, noi trebuie să ne străduim ca în ţară să se păstreze rânduiala lui Albu „cel Mare” – apăsă pe cuvintele „cel

Mare” – pentru că numai sub el, așa cum mi-a dovedit tatăl meu, Barbu, boierii au fost, într-adevăr, în cea mai deplină cinste. Vorba lor era vorbă și dorinţele lor erau, în orice împrejurare, împlinite.

— Măria ta!… Măria ta!…

Năvălise un oștean în odaia de sfat.

Banul se încruntă. Cum de își îngăduise o astfel de îndrăzneală?

— Măria ta!… iartă-mă!

(Supușii i se adresau banului cu „măria ta”, ca lui vodă.)

Neagoe-banul înţelese că se petrecuse ceva ieșit din ordinea obișnuită.

Bătu cu pumnul său cât maiul în masă. Masa se zgudui și blidele de pe ea săriră, cupele se vărsară.

— Călăreţi… Năvălește o ceată de călăreţi!

— Cine poate fi?

— Căpitanul Ion.

Banul Neagoe se pomeni în picioare.

— A-nceput, zise. Vlad Călugărul l-a asmuţit asupra noastră. Nici vorba mea, și, după cum se veae, nici a turcului, nu l-a înduplecat. Luaţi armele!

Căpitanul Ion, cu ceata, ajunseseră în faţa porţilor.

«Să n-o mai păţesc o dată, ca atunci!…» se gândi Danciu, al treilea frate, cel care fusese prins de Ion și trimis legat sultanului, la Stambul. Porţile, cele mari și cele dinăuntru, mai mici, dar mai întărite, se închiseră. Şi oștenii din curtea interioară se înșirară în turnuleţe și la garduri. Cei mai mulţi se îngrămădiră însă, potrivit poruncilor banului, la porţile cele mari.

Flăcăii căpitanului Ion nu își scoseseră săbiile din teci, nici nu-și încordaseră încă arcurile. Lăncile stăteau liniștite.

— Ce dorești, căpitane Ion? întrebă banul de după porţile cele mari.

În glasul lui, oricât și-l stăpânea, se deslușea o spaimă. Ştia el însuși câtă vină avea în faţa căpitanului Ion.

— I-ai cerut iertare noului domnitor, măriei sale Vlad Călugărul, pentru greșelile domniei tale, ale feciorilor, rudelor și slujitorilor domniei tale. Ai făgăduit să nu mai

stai la mâna otomanilor, și să-i împlinești cu cinste voinţa, slujindu-l așa cum și înaintașii domniei tale i-au slujit pe voievozii cei vrednici făuritori de ţară.

— Asta așa e! recunoscu de dincolo de întărituri banul.

— Suntem născuţi, și domniile voastre și eu, în același ţinut, glăsui Ion. De-aceea, măria-sa mi-a poruncit să-ţi iert și eu preamultele greșeli ce domnia ta însuţi sau feciorii domniei tale le-au săvârșit. Să plec pentru a-ţi cerceta credinţa și a vedea dacă ești gata să-ţi ridici arma împotriva turcului și pentru apărarea pământului pe care sălășluim cu toţii.

— Vii cu binele sau cu răul? Pentru că eu aici sunt însumi ca un domn. Nimeni nu are a-mi porunci. Şi nimeni nu are dreptul a-mi călca pragul fără învoirea mea.

— Nu cu inima ușoară, dar vin cu binele.

Lângă Ion se aflau credincioșii lui: Zane, Vâlsan și Eufrosin. Își jucau caii.

În dosul gardurilor se auzeau șopăcăieli și comenzi înfundate.

— Sunt gata, la nevoie, să-mi ridic arma, dar dacă vrei să stăm împreună de vorbă, îndepărtează-ţi ceata, pune-ţi armele la oblânc și cu mâinile goale, însoţit de cel mult doi oameni, apropie-te pe jos de porţi. Ion descălecă, își puse armele la oblâncul calului. Își încredinţă calul lui Vâlsan. Făcu semn cetei să se îndepărteze și numai Zane și Eufrosin să rămână. Se apropiară tustrei de poartă, cu mâinile goale, așa cum ceruse banul. Poarta cea mare se deschise și bărbaţii intrară.

Craioveștii, în frunte cu banul, și încă vreo douăzeci de oameni de-ai lui înarmaţi îi înconjurară.

— Căpitane Ion, oi fi născut în același ţinut ca noi, dar acum ești în mâinile mele, zise mulţumit banul. Ai să joci cum am să-ţi cânt eu. Uită-te colo!

Oștenii înarmaţi, cu arcurile întinse și suliţele gata să fie azvârlite, se aflau în partea dinăuntru a ambelor turnuleţe.

— Bănuiam cum o să mă primești, îi răspunse Ion.

Atâta că, de nu mă întorc într-un ceas, oamenii mei vor izbi conacul.

— Conacul nu poate fi cucerit… Nici vodă Vlad Călugărul n-ar putea pătrunde.

— Mergi înainte, îl împinse ușor pe căpitan Barbu către porţile cele mici.

Intrară în curtea interioară și ajunseră la ușa îngustă și scundă ce da spre scările pe unde te urcai la etaj. Ușa era deschisă.

— Băgaţi de seamă, îi preveni banul pe fiii lui, amintiţi-vă ce i-a făcut căpitanul Ion, la cetatea Gherghiţa, lui Ali-beg.

Dar n-apucă să-și termine vorba, și căpitanul îl și înșfăcase pe Danciu, care-i era alături. Zane făcu același lucru cu Barbu. Şi Eufrosin cu Radu, al patrulea fecior al lui Neagoe, cel mai mic dintre ei.

Deci tocmai de ceea ce se temuse cel mai mult banul se petrecuse.

Ion, Zane și Eufrosin le smulseră celor trei fraţi armele. Şi ţinându-i bine de umeri, se traseră pe scară.

Rămăseseră spate la spate, ca să nu poată fi atacaţi nici din josul și nici din susul scărilor.

— Putem acum să stăm de vorbă? îl întrebă Ion pe Neagoe.

Barbu încercă să se smulgă din încleștarea lui Zane.

Nu izbuti.

— Stai binișor! îl preveni cetașul.

— Dacă vrei, banule, poruncește slujitorilor să ne lovească! zise Ion. Noi n-avem nimic împotrivă.

Banul își frecă mâinile, neputincios.

— Daţi-le drumul, nevătămaţi, feciorilor mei, și puteţi pleca unde vreţi.

— Noi dorim, înainte de toate, să stăm puţin laolaltă de vorbă despre ceea ce ţi-am amintit mai înainte, spuse Ion. Cu toate că, într-o anume privinţă, ne-am lămurit.

— Bine! se învoi banul. Şi eu doream să stau de vorbă, dar nu sub puterea domniei tale.

— Dar nici a domniei tale, urmă Ion, așa că poruncește rudelor, prietenilor și oștenilor să-și azvârle toţi armele lângă poartă. Iar ei înșiși să se depărteze până lângă gardul acela…

Banul zăbovi puţin, dar temându-se pentru feciorii lui, porunci:

— Aruncaţi armele, grămădiţi-le lângă poartă și depărtaţi-vă până lângă gardul acela arătat de căpitanul Ion.

Şi el însuși, ca și celălalt fiu al său rămas liber, Pârvu, își azvârliră hangerele deasupra grămezii.

— Şi-acum, domnia ta, banule, împreună cu feciorul domniei tale, Pârvu, urcaţi ușor înaintea mea. Încolo nimeni altul să nu mai vină și nici vreun slujitor să nu s-apropie.

Banul dădu iarăși poruncile de trebuinţă.

— Tu, Eufrosin, porunci Ion, rămâi și veghează ca nici un oștean să nu se apropie de arme. Dacă nu se păstrează cuvântul, șuieri. Când tu vei șuiera, viaţa banului Neagoe și-a feciorului său nu vor mai preţui nimic pentru noi.

Mânându-și din spate prizonierii, Ion și Zane urcară în pridvor. Făcând să scârţâie scările sub greutatea sa, banul o luase înainte.

Se opriră, și Ion le porunci să se așeze pe scaunele fără spătar din pridvor.

— Ce dorești să ne întrebi?

— Vreau să te-ntreb, banule – așa cum îţi spuneam, de-altminteri chiar adineauri – dacă măcar acum, când ceasul socotelilor se apropie, ești gata să vii alături de noi?… Măria sa Vlad Călugărul este un domn cu conștiinţa curată, care nu va îngădui ticăloșia și vânzarea. Iar călcarea făgăduielii va fi pedepsită cu moartea. Am stat cu măria sa la sfat și în tabăra lui Ştefan al Moldovei. Vrea să aibă milă de norod. Acesta să fie într-un cuget cu domnitorul, ca în vremea lui Ţepeș. Şi nu va îngădui ca sultanul să-și mai facă mendrele după plac, purtându-se în casa noastră, cu noi, ca și cum i-am fi slugi.

Neagoe căuta spre podea. Banul era bătrân, dar chipeș. Capul îl avea ca de leu. Toţi Craioveștii, în afară de Danciu (și pe Danciu nu-l strica decât nasul), erau chipeși. Bătrânul îi întrecea însă pe toţi. Umerii laţi, grumazul vânjos, braţele mușchiuloase îl făceau să pară unul dintre acei bărbaţi de legendă, ca voievodul Litovoi, cu care se mândrise ţara pe vremuri.

— Nici noi nu vrem ca sultanul să se poarte în casa noastră cu noi ca și cum i-am fi slugi, mormăi banul, dând răspunsului un alt înţeles decât acela mult dorit de Ion.

— La porunca lui vodă, continuă Ion, nu mai ţin seama de durerea mea, ci doar de aceea a ţării. Îţi cer să nu mai obijduiești norodul. Ca norodul să-și recâștige încrederea. Şi să ne ridicăm laolaltă, în frunte cu noul domnitor, împotriva voinţei lui Baiazid-Veli de a ne înrobi.

Barbu se uită ţintă la Ion:

— Eu nu obijduiesc pe nimeni… Şi voi fi, împreună cu-ai mei, alături de vodă.

În clipele acelea, se auziră ţipete de femeie. Voci bărbătești ameninţau.

— Ia vezi ce se întâmplă acolo! îi porunci căpitanul lui Zane.

— Nu e nimic, sunt slugile de la bucătărie, se ciorovăiesc între ele, încercă să-l liniștească Danciu pe Ion.

Banul își ridicase însă capul și ochii lui se vedeau neliniștiţi.

Deodată, un stol de fete, care urcase pe cealaltă parte scările, se ivi în pridvor.

Zane le întâmpină.

— Ce-i cu voi?

— Măria ta, căpitane Ion, zise una dintre ele, mai îndrăzneaţă, am auzit că ești aici, și-am venit să ne plângem… Abia am scăpat de urâtul care ne păzea…

Fata care i se adresase căpitanului era o codană cu buzele roșii ca focul și ochii negri.

— Căpitane Ion, gonește-le! se încruntă banul. Îţi vor spune minciuni… Nu căta la cuvintele slugilor.

— Minciuni? se stropși la el aceeași fată. Nu suntem slugi. Am fost strânse din satele lui… îl arătă pe Neagoe. Şi aduse de boierul Danciu aici…

Danciu se îngălbeni.

— A fost porunca lui Ali-beg, încercă el să explice.

— Ca să fim dăruite pentru haremuri.

— Nu obijduiești pe nimeni? Ce zici? le arătă Ion, banului, pe fete.

Un oștean boieresc strigă de jos:

— Măria ta, banule, cetașii lui Ion înconjoară curţile! Noi ce facem?

Banul se întoarse spre căpitan:

— Ziceai că vrei să ne unim laolaltă, în slujba lui Vlad

Călugărul și a lui Ştefan, ca să luptăm cu turcii?

— Adevărat, dar mai ziceam și să nu obijduiești pe nimeni.

Tropote de cai răsunară. Banul privea încoa’ și încolo îngrijorat.

— Vrei să ne-ataci curţile, căpitane Ion, ca să ne poţi ucide? Acesta ţi-e cuvântul?

Radu și Danciu se ridicaseră în picioare. Numai banul, Barbu și Pârvu nu se clintiseră.

— V-aș fi putut răpune, și aţi fi meritat-o pentru felul cum v-aţi purtat cu mine, dar n-am făcut-o… Dă numaidecât drumul fetelor.

— Să plece, spuse banul. Ai auzit?… Nu noi… ci Ali-beg…

Fetele, de fericire, începuseră să-i sărute mâinile lui Ion. Fără să mai aștepte altă poftire, ciripind ca un cârd de vrăbii, o luară la goană spre porţi.

— Daţi-le drumul! le strigă banul, de sus, oștenilor. Şi fetele ţâșniră pe porţi, unde le întâmpinară cetașii.

Abia ieșiră ele, și alţi patru călăreţi se iviră din zare, apropiindu-se în galop de curţile lui Neagoe.

Erau îmbrăcaţi în zale, pe cap purtau coifuri și la brâu săbii lungi, transilvănene.

— Slujba domniei! vesti cel din frunte.

— Ce ne mai așteaptă? se înfricoșă și mai rău Danciu.

Trimișii lui Vlad Călugărul urcară. Nu se uitară la Ion și se îndreptară către banul Neagoe.

— Măria sa te poftește la palat, banule!…

Vorbeau cu bunăvoinţă. Nu ca unuia căruia-i vrei răul. Îi întinseră și un răvaș. Banului, de tulburare, îi jucau literele sub ochi.

— Citește-o tu, îl rugă pe Pârvu.

Acesta citi:

— «Potrivit poruncii luminăţiei sale sultanului Baiazid și sfaturilor lui Ali-beg, doresc prieteșugul tău, banule.

Şi pentru ca prieteșugul acesta să rămână trainic, pârcălabul Gherghina, fratele doamnei mele, Rada, a hotărât să-i dea feciorului tău, Danciu, de soţie, pe fiica lui, Hrusana».

Căpitanul Ion nu auzi mai departe cuvintele citite de Pârvu din scrisoarea lui vodă.

«Sultanul Baiazid? Ali-beg? Danciu ginerele lui Gherghina, cumnatul domnului? Nu! Nu era cu putinţă! Fratele măriei sale Vlad? La fel ca Radu cel Frumos? Atât de repede îl părăsise și noul domn pe Ştefan?»

Să fi văzut cum îl privea acum Neagoe pe Ion!

Neagoe și ai lui își primiră înapoi armele. Oștenii lor le ridicară din grămada de lângă poartă.

— Şi pentru noi n-ai nici o veste din partea măriei sale? îl întrebă Ion pe trimis.

Ochii îi erau înceţoșaţi. Un dangăt de înmormântare îi suna în urechi.

— Ba da. Să păstraţi liniștea ţării și să nu vă amestecaţi în treburile ei! Puteţi pleca nesupăraţi câtă vreme nu îi veţi da prilej de mânie măriei sale.

Ion coborî scările urmat de Zane și Eufrosin. Jos îl aștepta Vâlsan.

Banul voi să-și repeadă oștenii asupra lor, dar trimisul îl opri:

— Porunca măriei sale sună să se petreacă totul în liniște. Să nu te ciocnești cu Ion… încă… rânji el viclean.

Banul înţelese tâlcul poruncii.

— Va să zică, își bătu el fiul pe umăr, ne vom înrudi îndeaproape cu vodă!… Să ne aducă trei butoaie de vin.

Urale izbucniră din piepturile Craioveștilor și-a slujitorilor lor.

Ograda se umplu de zgomot.

— Să bem și să ne veselim! hotărî banul.

*

Ion gonea, ca un rătăcit, prin păduri. Dar cugetul nu i se liniștea. Primise între timp și vestea că lui Vlad Călugărul noul sultan Baiazid al II-lea hotărâse să-i dea „steag de domnie”. Era întâia oară când un domnitor român primea un astfel de steag. Trimiţându-i-l, sultanul voia să-i arate că îl consideră numai un trimis al Porţii în propria lui ţară. Odată cu această «cinste», tributul se făcuse de două ori mai mare. Iar norodul era dator să dea Porţii grâne, miere, vin, sare, carne, piei, și câte altele.

Doamne! Unde a ajuns biata ţară?

*

Dintre fetele pe care căpitanul le adusese cu sine una n-avusese unde să se mai înapoieze. Cu prilejul unei incursiuni a lui Ali-beg, tatăl și fratele său fuseseră trași în ţeapă, sub învinuirea că îl ajutaseră pe căpitanul Ion. Mama ei își închisese ochii de durere. Iar casa le fusese făcută una cu pământul.

Era o copilă subţirică, de nici șaisprezece ani, fiica unui fost oștean al lui Ţepeș, pe nume Oprea.

— Ţineţi-mă la voi, îi rugase ea pe cetași. Poate aveţi nevoie să vă spăl, să vă cos, să vă gătesc, până voi izbuti să-mi găsesc un rost undeva.

— Noi am avea nevoie, rosti, dând din mâini, încurcat, Zane. Numai că viaţa noastră este mult prea grea, mai ales pentru o fată tânără ca tine.

— Căpitane Ion, se gândi Eufrosin, n-ar fi bine să-i încredinţăm acestei fete creșterea și îngrijirea copiilor tăi, rămași fără mamă?

Lui Ion i se luminară ochii. Fata, deși puţintică la trup, se vedea inimoasă și harnică.

— Ai vrea?

— Cum de nu? se bucură ea. I-am văzut aci, în tabără, pe copii. Au ajuns de izbeliște. Dar mie îmi plac. Am să le fiu o mamă bună.

Căpitanul zâmbi: «O fetiţă ca ea mamă?»

Copiii, auzind că fata va rămâne cu ei, îi săriră de gât.

— Şi noi cum o să-ţi spunem? întrebă Ioana.

— Mi-ar place să mă numiţi „mamă”, zise ea cu tristeţe în glas, uitându-se în ochii căpitanului. Dar știu că nu se poate. Pe mama voastră adevărată n-o veţi uita niciodată și nici n-aș vrea acest lucru.

— N-o vom uita niciodată, întări Dan.

— Spuneţi-mi așa cum mă cheamă, Draga!

— Draga, Draga! Ce nume frumos!

— Voi fi sora voastră mai mare. Ioana continua să cânte:

— Draga!… Draga!…

Ochii căprui ai fetei străluceau de fericire. Găsise trei suflete care o puteau iubi cu-adevărat! Ce-și mai putea dori într-o vreme atât de crâncenă ca aceea?

Căpitanul îi puse palmele pe umeri. Ceva neînţeles îl făcea s-o simtă pe copila aceasta nevinovată aproape de inima lui. Poate pentru că tatăl fetei fusese un oștean de-al lui Ţepeș! Poate pentru că murise, împreună cu feciorul său, din pricină că-l ajutase pe el! Sau poate și fiindcă ea era atât de dulce și sfioasă, curată ca o floare albă de primăvară.

— Îţi mulţumesc!

— Mai mult sunt datoare să-ţi mulţumesc eu. Mi-ai dat un cămin. Am și eu, acum, un «acasă».

Îi luă apoi pe copii și, vegheaţi de Vâlsan, ca să nu li se întâmple nimic pe cale, porniră tustrei spre căsuţa căpitanului Ion, din nou ridicată în marginea pădurii, pe una din măgurile Coziei.

*

Bătrânul dădu și mai departe foile îngălbenite. Toate acestea va trebui să le cunoască în amănunt și să le înţeleagă Vlăduţ. Din nenorocire, el, Evghenie, pisarul mânăstirii Tismana, fostul căpitan al măriei sale Vlad, nu mai are prea mult de trăit. Şi încă n-a ajuns cu scrisul unde-ar fi vrut. Iar Vlăduţ este încă prea fraged.

Câte nu sunt însemnate pe-aceste foi!…

*

În sala largă, susţinută pe stâlpi de piatră încrustaţi, Ion îi vorbește lui Vlad Călugărul.

— Înţelege, căpitane Ion, îi răspunde acesta, că trebuie să răbdăm și să așteptăm. Crezi că în inima mea nu sălășluiește, ca un vierme, mâhnirea? Primesc porunci din partea lui Baiazid. Ali-beg îmi intră în casă ca un stăpân. Scrâșnesc din dinţi, dar nu pot face nimic.

— Ţine sus fruntea. Nu te înjosi. Şi, la nevoie, ia armele în mâini.

— N-am dreptul.

— De ce?

— Ar însemna să-mi pustiesc ţara.

— Îmi rostești aceleași cuvinte ca și Basarab cel

Tânăr; dar bine, ţara este pustiită și-așa. Numai marile moșii ale unor boieri care au prieteni printre otomani sunt cruţate. Așa încât norodul n-așteaptă decât să-ţi înalţi cugetul…

— Ar curge sângele zadarnic, fără să izbândesc nimic.

Glasul lui vodă se făcuse jalnic. Aproape plângea.

— Nu vrei să te ridici pentru ţară și mă tem că Ali-beg îţi va da poruncă să-l însoţești, la fel ca Ţepeluș, în vreo altă bătălie, fie împotriva moldovenilor, fie a transilvănenilor. Cum, fraţii de sânge și limbă să se macine luptând între ei? Cred că ești dator să te gândești cum îţi vor judeca o asemenea faptă urmașii.

Vlad Călugărul se ridică de pe jilţul unde era și se apropie de fereastră. Firele albe din barba lui ascuţită îi scânteiară în lumina amurgului.

Se aflau în palatul din Târgoviște. Venise vara și domnitorul suferea de căldură. În București nu-i plăcea să locuiască, pe de-o parte din pricina zădufului, pe de alta fiindcă orașul era plin de turci. Şi Ali-beg îl vizita prea des.

Venise la Târgoviște cam împotriva voinţei otomanilor.

Prin ferestrele larg deschise pătrundeau miresmele pădurilor de pe dealuri.

Vlad Călugărul răsuflă adânc. Ştia prea bine că Ion avea dreptate, dar își dădea seama și de slăbiciunea lui.

«Voievozii, și-ai Transilvaniei și-ai Moldovei, gândi el, așteaptă ca, la orice năvălire, otomanii să se izbească întâi de mine. Pieptul meu să-i oprească. Pe urmă abia să se îndrepte spre ei. Dar câtă vreme voi putea eu să-i opresc? Poate o dată, poate niciodată! Oricum, până la sfârșit, aș cădea.»

Doamna Rada ceruse intrare la vodă. Venea însoţită de Hrusana, fiica fratelui ei Gherghina, cununată numai de câteva săptămâni cu Danciu Craiovescu. Vodă îi dăduse el însuși nepoatei sale cu acest prilej o zestre bunicică, două moșii întinse, o coastă întreagă, împădurită, de munte, în Argeș, un rând de case arătoase în Târgoviște, cirezi, turme și herghelii.

Hrusana voia în seara aceasta să-i mulţumească.

— Mă iartă, căpitane Ion, vorba noastră pe astăzi s-a terminat.

— Te-ai încuscrit cu Neagoe?… mai stărui Ion.

— Ali-beg mi-a cerut!..

— Ali-beg!… Ali-beg!… A ajuns turcul să hotărască și cu cine să ne încuscrim?

Vlad Călugărul se întoarse spre căpitan.

— Nu-mi place să fiu mustrat! Sunt domnitorul ţării, nu uita. Şi nu-ţi îngădui să mă cerţi. Cine are, ca mine, o răspundere atât de mare, știe ce face…

— Ar trebui să știe…

— Întreci orice măsură.

— Rămâi cu bine, măria ta.

— Du-te sănătos!

Ion se îndreptă spre ușă.

Cei doi străjeri își desfăcură halebardele, pe care le ţineau încrucișate, și căpitanul ieși.

La capătul de jos al scării îl aștepta Eufrosin cu doi cai de dârlogi. Stătea de vorbă cu unul dintre străjerii curţii.

Săriră amândoi pe cai și plecară.

— Ştiai, îi spuse din mers Eufrosin, că Staico din Bucov și Barbu Craiovescu au fost chemaţi de Ali-beg?

Staico din Bucov era însurat cu Caplea, fiica lui Vlad Călugărul și-a Radei. Fiind ginerele lui vodă, fusese înălţat la rangul de prim sfetnic. Şi era prieten la toartă cu Barbu Craiovescu.

«Dacă Ali-beg i-a chemat pe Staico și Barbu Craiovescu, înseamnă că se vor petrece lucruri însemnate, cugetă Ion. Trebuie să aflu numaidecât despre ce este vorba.»

Corabia se legăna domol pe Dunăre. Tot ţărmul românesc fusese curăţat de oameni. Aici veniseră în dimineaţa aceea Staico din Bucov și Barbu Craiovescu cu alţi câţiva boieri de seamă ca să primească, în numele lui Vlad Călugărul, poruncile lui Ali-beg.

Barcazul care-i purtase până la corabie pornise spre malul celălalt, la Nicopole, ca să-l aducă și pe Ali-beg.

În sfârșit, begul sosi, însoţit de o suită numeroasă de otomani și tătari. Cu toţii se urcară pe punte.

Apa era liniștită. Cerul senin. Şi cetatea se putea vedea în toată puternica ei măreţie, cu turnurile înalte, crenelate. Nimic nu se schimbase în cei aproape treizeci de ani de când trei băieţi îndrăzneţi, îmbrăcaţi în straie ienicerești, izbutiseră să scape de-acolo, înfruntând cele mai mari primejdii.

Întâi begul, apoi suita acestuia și, în cele din urmă, Staico din Bucov și Barbu Craiovescu pătrunseră în încăperea de pe punte, unde urma să aibă loc întâlnirea.

Turcii și tătarii luară loc pe sofale, iar valahii pe scaune.

Ali-beg făcu un semn și cineva din suită îi aduse o hartă fixată pe o scândură lată, învelită în piele. Pe hartă era desenată Moldova.

— Peste douăzeci de zile pornim, spuse begul. Şi uitaţi-vă pe unde atacăm. Trecem pe-aici…

Cu un beţișor subţire, Ali-beg arăta locurile de unde urmau să înceapă lupta oastea turcească și tătărască.

— Ghiaurul Ştefan va fi încolţit ca lupul în bârlog… Prea mult și-a jucat caii fără pedeapsă… Planul întocmit cu grijă de generalii lui Baiazid și care trebuia să ducă la înlocuirea lui Ştefan era întreg aici.

— Foc!… Corabia a luat foc! se auzi un glas.

— Foc!… Foc!… Foc!…

Panica se stârnise pe punte. Marinarii se repeziră să-i ajute pe Ali-beg și pe trimisul hanului tătarilor din Crimeea, uitându-i pe cei doi valahi.

În chip cu totul neînţeles, focul izbucnise pe corabie nu dintr-un singur loc, ci din trei. Barcazul era departe.

Comandantul corăbiei nu mai știa ce să facă. De un asemenea ghinion nu avusese încă niciodată parte. Şi tocmai când era Ali-beg pe punte! Dădu ordin să se ridice pânza albastră prin care barcazul era chemat înapoi, dar acesta, nu se știa din ce motive, întârzia să se întoarcă.

Deodată se băgă de seamă că și barcazul ardea. Iar pe corabie limbi roșii și fierbinţi lingeau puntea.

— Bărcile!… Lăsaţi bărcile!…

Numai că și bărcile fuseseră cuprinse de flăcări.

Ali-beg spumega. Pe toţi îi va trage în ţeapă, împreună cu comandantul corăbiei. Urlă:

— Aceasta nu poate fi decât mâna…

— …căpitanului Ion, îi răspunse cineva de lângă el.

Acel cineva își smulse de pe cap fesul de marinar turc și-i arătă lui Ali-beg harta care fusese până mai adineauri înfăţișată trimișilor tătari și valahi.

Harta, frumos împăturită, fusese ascunsă sub fesul său.

Ali-beg își scoase hangerul:

— Prindeţi-l!

— Spune-i lui Baiazid că-i mulţumesc pentru că mi-a trimis întreg planul atacului asupra măriei sale Ştefan!

— E căpitanul Ion!

Dar nimeni nu-l mai asculta. Căpitanul îl apucă pe Ali-beg de umeri și-i dete brânci în apă. Tocmai la timp, căci focul începuse să-i și cuprindă anteriul.

Ali-beg de-asemenea îmbătrânise. Hainele atârnau pe el grele. Nu mai avusese timpul să și le scoată. Cu toate astea, era încă puternic. Își mișca braţele voinicește. Iar frica îi da și mai multă vigoare.

Pe corabie, marinarii turci se străduiau zadarnic să stingă focul… Acesta fusese aprins cu pricepere. Un fum gros și urât mirositor se înălţa în fuioare groase spre boltă. (Corabia avea în cală catran.)

Trâmbiţele și tobele răsunau din cetatea Nicopole. Cineva striga:

— Arde corabia pe care se află begul!… Să plece în largul fluviului bărcile!

Din depărtare, ceata de călăreţi a lui Ion privea corabia și barcazul care se mistuiau pe încetul și se scufundau tot mai mult în apa gălbuie a Dunării.

— Numai de nu li s-ar fi întâmplat nimic alor noștri! se îngrijoră Eufrosin.

— Îl vezi tu pe căpitanul nostru dând greș?

— A, nu… Asta nu… murmură Eufrosin.

Rămaseră acolo nemișcaţi, așteptând.

Începuse să se însereze când, de departe, se auzi galopul cailor.

Şi căpitanul întrebă:

— Sunteţi aici?…

— Aici! chiuiră. Aici!…

Ştefan râse cu poftă ascultând întâmplarea povestită de căpitan. În minte și-l închipuia pe Ali-beg, spaima lumii, bălăcindu-se, cu toată îmbrăcămintea pe el, în Dunăre.

Ştia că Ali-beg îi prinsese frica lui Ion în urma păţaniei de la Gherghiţa. Şi, pesemne, spaima îi înţepenea mădularele numai cât îi auzea numele, dar cu-atât mai vârtos când îl mai și vedea.

De-aceea Ştefan râdea cu-atâta poftă. Dar râsul i se potoli și se sfârși într-un zâmbet. Un zâmbet care-i ședea întotdeauna bine, deoarece faţa bălană a domnitorului, cu mustaţa stufoasă, era parcă anume făcută pentru zâmbet. Acesta îi aducea pe chip un fel de lumină, care-i făcea pe cei din preajmă să se simtă bine.

Pe masă fusese întinsă harta cu liniile de desfășurare ale atacului, așa cum fusese întocmită de strategii cancelariei lui Baiazid.

— Va să zică, Vlad Călugărul, pe care l-am urcat în scaun, îi ascultă orbește pe turci… Nesocotind nevoile și voinţa ţării…

Chipul lui Ştefan se mohorî.

— Vlad Călugărul nu este decât un al doilea Alexandru Aldea, un domn slab, la mâna anumitor boieri… îi întregi cuvântul Ion.

— Un domn care vrea să stea ca pisica pe vatră, unde e mai călduţ, și să-și mănânce îmbucătura în liniște, fără să se ostenească prea mult. Conducerea treburilor obștești a încredinţat-o lui Staico din Bucov, ginerele său. Acesta, împreună cu Barbu, hotărăsc cum vor ei.

— Nu cumva bătrânul Neagoe râvnește scaunul domnesc pentru unul din fiii săi?

— Ai ghicit, măria ta. La un sfat de mare taină al familiei, Neagoe-banul de la Craiova și ceilalţi trei fii ai săi au hotărât să facă tot ce le stă în putinţă ca să-l așeze pe Barbu domn.

Lui Ştefan îi plăcea felul de-a istorisi al lui Ion. Vorbea repede și în așa fel încât parcă vedeai aievea cele întâmplate și pe acela despre care povestea.

— Ambiţioasă familie!

— Numai că le stau în gât atât Basarabeștii, cât și, bineînţeles, Drăculeștii. Cu toate că nici dintre Drăculești, în care îmi pusesem toată nădejdea, nu pare să se ridice încă vreun vlăstar care să întoarcă ţara, potrivit vrerii norodului, la vremurile lui Mircea sau ale măriei sale Vlad.

— Ce bărbat a fost Ţepeș! recunoscu Ştefan. Cu toată deosebirea de vârstă și fire, am fost ca niște fraţi. Un oștean asemenea lui la cârma Ţării Românești ar făptui minuni. Norodul se mai gândește la el?

— Norodul vrea să creadă că măria sa Vlad trăiește ascuns pe undeva. Şi că se va-ntoarce într-o zi, ca să-i gonească pe turci. Că va împlini în ţară și, împreună cu măria ta, în lume, dreptatea!

— Așa se crede?

— Așa!…

Ştefan rămase pe gânduri. Se găseau în casa cea veche, domnească, din târgul Romanului. De pe uliţe pătrundeau zgomotele obișnuite ale vieţii de fiecare zi.

Vestiţii meșteșugari ai târgului, pe care chiar ieri îi cercetase măria sa Ştefan, trudeau cu hărnicie. Unii în fierării, dogării, olării, alţii în cojocării, pielării, abagerii și-n câte și mai câte ateliere de meșteșugărie. Dar cea mai mare larmă o făceau tot ucenicii meșterilor pietrari, care lucrau la ridicarea noii cetăţi de apărare a măriei sale. Cetatea se construia pe malul stâng al Siretului și trebuia să fie gata cât mai degrabă.

— Eh! O să trăim și-o să vedem! zise într-un târziu Ştefan. Ar fi bine totuși să știm ce va face sultanul. Potrivit acestei hărţi, urma ca el să pătrundă în partea de sus a Moldovei. Își va păstra, sau nu, planul?

Bucuros de faptul că reușise să aducă harta, Ion își dete cu părerea:

— Cred că și-l va păstra.

— Baiazid-Veli este un sultan nestatornic în orice și asta mă face să cred că și-l va păstra.

*

Căpitanul zace într-o chilie a mânăstirii Bistriţa moldoveană, încredinţat de Ştefan celui mai vestit lecuitor din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova, călugărul Sofronie.

Ştefan avusese dreptate. Aflând Baiazid că harta căzuse în mâinile lui Ion dăduse poruncă să se schimbe planul. Părăsind ideea de a urca în Moldova de sus, unde oricum n-ar fi izbutit să pătrundă, se îndreptă, cu toate nesfârșit de marile lui armate, către Chilia și Cetatea Albă. Îl însoţeau hanul Mengli Ghirai și Vlad Călugărul.

Lupta fusese crâncenă, mai ales în jurul Chiliei. Şi Ion căzuse rănit. O suliţă îl lovise în umărul stâng și-o sabie îi despicase coiful, rănindu-l greu la cap.

Oricine altul s-ar fi lăsat învins, dar Ion, cu sângele șiroindu-i din răni, continuă să lupte.

Vâlsan reuși să-l tragă din bătălie, abia când, încercuit de tătari, sta gata să se prăbușească.

Şi-acuma zăcea, în mânăstire, pe-o laviţă, fără speranţa de-a mai scăpa cu zile.

Un slujitor de credinţă trimis de domnitor se afla și el acolo, pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă cu Ion.

— Toate leacurile folosite de mine nu i-au ajutat cu nimic, îl înștiinţă Sofronie. Căpitanul, în urma despicăturii din ţeastă, și-a pierdut și auzul și văzul.

Rana i s-a obrintit. Fierbinţelile nu mai încetează. Şi bănuiala mea este că va muri curând.

— Dar cum de i s-a înrăutăţit atât de mult și așa de repede starea? Când a fost adus aici încă mai vorbea.

— Mai vorbea, este adevărat. Când însă a aflat că unul dintre pârcălabii Chiliei, cuprins de spaima morţii, și-a pierdut firea și, împotriva voinţei tuturor celorlalţi luptători din cetate, fără să mai aștepte sosirea măriei sale Ştefan, i-a deschis porţile lui Baiazid, mâhnirea lui a fost atât de-adâncă, încât l-a cuprins o sfârșeală din care nu s-a mai trezit nici până astăzi.

— L-a durut prea mult această înfrângere pricinuită de frica unui pârcălab bicisnic! adăugă trimisul. Nu trebuie să uităm că la cetatea Chilia a ţinut cel mai mult Ţepeș, în vremea când el o stăpânea. De-aceea a luptat, poate, cu-atâta deznădejde sub zidurile ei, căpitanul Ion! Sofronie își clătină, amărât, capul:

— Ce folos că Baiazid a fost, pe urmă, silit de ostile măriei sale Ştefan să se retragă dincolo de Dunăre, dacă aceste două puternice cetăţi, Chilia și Cetatea Albă, au rămas în mâinile lui? Iată ce i-a otrăvit sufletul! Otrava, iscată întâi în inimă, i s-a împrăștiat în tot trupul. Şi nu mai poate să se lecuiască. Așa că, știind eu – care sunt nu numai lecuitorul, ci și groparul mânăstirii Bistriţa – ce trebuie făcut într-o asemenea împrejurare, am luat toate măsurile trebuincioase pentru ca moartea căpitanului să nu ne găsească nepregătiţi.

— Măria sa Ştefan, mai glăsui trimisul, a poruncit să i se înștiinţeze familia. Şi va da tot ajutorul ca aceasta să poată ajunge aici cât mai grabnic. Nădăjduiește măria sa că, poate, simţindu-i alături pe cei dragi, viteazul căpitan își va reveni.

— Soarta sa, din păcate, oricât s-ar strădui măria sa, își dete, trist, cu părerea Sofronie, este pecetluită. Nimic nu-l mai poate lecui.

— Cu toată această părere a sfinţiei tale, măria sa te roagă să-i primești și să-i găzduiești familia, ce va veni curând, pe cât este cu putinţă mai bine. Nimic nu trebuie precupeţit când este vorba de căpitanul Ion!

Familia, adică Dănuţ și Ioana, însoţiţi de Draga, sosiră, într-adevăr, cu ajutorul bunului Ştefan, mai curând decât erau așteptaţi.

Copiii se azvârliră la pieptul tatălui. Plânseră, îi sărutară chipul, bineînţeles fără ca muribundul să-și dea seama, și nu voiau să se mai despartă de el. Cu greu, Sofronie și Draga îi desprinseră de-acolo.

Osteniţi, copiii au fost culcaţi. Şi numai Draga a rămas să-l vegheze pe căpitan. Fata adusese cu ea niște leacuri. În primul rând o unsoare, în care se puseseră mai multe buruieni, între acestea numărându-se untișorul de câmp – la vremea înfloririi – pătlagina, smârdarul și ghiocelul de munte. Bunica, pe când mai trăia, îi spusese fetei că nu se află vreo unsoare mai bună decât aceasta în toată lumea, dacă, bineînţeles, nu se ung rănile cu ea prea târziu. Şi alte felurite băuturi întăritoare o învăţase bunica pe fată să fiarbă.

Rămânând singură cu rănitul, fata îi unse întâi rănile, apoi îi pregăti o băutură îndulcită cu miere și i-o turnă în gură, picătură cu picătură.

Bolnavul se simţi mai ușurat.

Multe săptămâni rămase apoi Draga neclintită lângă bolnav.

Căpitanul continua să se zbată între viaţă și moarte. Conștiinţa nu-i revenea. Nu recunoștea pe nimeni.

Câteodată, nopţile, Draga se apropia de urechea lui. Ştia că nu putea fi auzită. Şi, totuși, îi vorbea. Îi amintea de copii și de voinicii ce-l așteptau în Ţara Românească.

Unii dintre aceștia veniseră, de altfel, ca să-și ia rămas bun. Deși nici unul dintre ei nu putea crede că un viteaz ca Ion se va da pradă morţii cu-atâta ușurinţă.

Ştefan însuși se repezise o dată să-l vadă. Acolo o întâlni pe Draga, neobosită, la căpătâiul rănitului.

Era o dimineaţă însorită. Astrul strălucitor al zilei își trimitea prin ferestruică razele călduţe. Faţa căpitanului, după atâta suferinţă, se subţiase. Obrazul lui, înainte ars de soare, se albise. Ochii îi stăteau închiși sub pleoapele grele.

Ştefan vodă văzu cu acel prilej ceea ce nu văzuse încă nimeni.

— Îl iubești? o întrebă pe fată.

Draga își ridică uimită capul și roși până la rădăcina părului.

De unde-i aflase această atât de bine păstrată taină măria sa?

Într-adevăr, fata îl îndrăgise pe Ion. Aceasta se petrecuse cu mult înainte de a fi avut prilejul să-l vadă și să-i vorbească. Tatăl și fratele său îi povestiseră atâtea despre vrednicia, cinstea, curajul și înfăţișarea lui. Iar din baladele cântate în popor, aflase alte multe însușiri ale vestitului și credinciosului căpitan al lui Ţepeș.

Venise apoi vremea să-l cunoască în pridvorul casei lui Neagoe de la Craiova. Se apropiase de el, împreună cu toate celelalte fete menite a fi trimise lui Ali-beg. Ea însăși nu-i vorbise nimic, dar inima i se oprise în piept.

Căpitanul i se înfăţișa întocmai așa cum și-l închipuise în visurile ei de fată: frumos, semeţ, însă cu o privire blândă și chiar puţin amară.

«Nici nu este de mirare, gândise ea, când viaţa l-a încercat atât!»

— Hai, hai, o trezise, în clipa aceea, Ştefan din gânduri. Mărturisește pe faţă. Nu e nevoie să-ţi ascunzi simţirile. Şi mie-mi este drag.

La întrebarea lui, așa cum li se întâmpla celor mai mulţi dintre oamenii care aveau fericitul prilej de a se afla în apropierea voievodului, fata se dădu pe faţă.

Căzu în genunchi înaintea măriei sale, îi sărută poala hainei și îi destăinui cinstit că este cel dintâi bărbat pe care inima ei l-a îndrăgit. Şi că, orice s-ar întâmpla, nu va mai iubi pe nimeni altul în viaţă.

— Ajută-l să se vindece, o îndemnă domnul. Dragostea fierbinte și curată a unei tinere fete slujește câteodată lecuirii unui rănit mai mult decât toate fierturile, oblojelile și toate celelalte leacuri din lume.

Domnul adusese cu sine o minunată dveră – o perdea lucrată din porunca lui pentru porţile împărătești ale mânăstirii. Dvera înfăţișa biruinţa asupra morţii.

Pe fată, gândul acesta, al vieţii ce poate învinge moartea, o îmbărbătă.

Mai ales că Ştefan, înainte de plecare, o mai îndemnă încă o dată să nu se lase înfrântă.

— Te voi asculta și voi lupta până la capăt pentru viaţa căpitanului Ion, măria ta, îl încredinţă ea.

Numai că lunile treceau. Venise toamna. Copacii desfrunziţi de pe dealuri se frământau în vânt. Şi suferinţa continua să stăpânească fiinţa celui drag.

Este adevărat că fierbinţelile îi mai trecuseră. Nu se mai zbuciuma atât în somn. Şi osul, în ţeasta lovită, începu să se lege.

Ceea ce o turbura pe Draga cel mai mult era faptul că Ion nu își revenea nici un moment cu totul în fire. Deschidea ochii, dar aceștia căutau în gol.

Dănuţ îl apuca de mână, Ioana i se anina de gât, Draga îi vorbea, Sofronie la fel, fără ca el să-și întoarcă privirile spre ei și fără să dea cel mai mic semn că-i aude și-i înţelege.

Începuse să se aprindă focul în vatră. Se-apropia iarna. Lupii dădeau târcoale tot mai apropiate satelor.

Într-o seară poposi la mânăstire Vâlsan. El era omul în care căpitanul avea cea mai mare încredere. Şi, înainte de a cădea sub zidurile Chiliei, lui îi încredinţase conducerea cetelor sale.

Vâlsan încercă să-i povestească câte ceva din cele ce se petreceau în ţară sub cârmuirea lui Vlad Călugărul.

A fost pentru prima oară când Ion și-a întors puţin ochii către cineva. Şi Sofronie și-a dat cu părerea că bolnavul merge spre bine.

Treptat, treptat, Ion își îndreptă tot mai des privirile către copii și Draga. Nu se putea mișca. Corpul îi era înţepenit. Dar de auzit se părea că începuse să audă și încă din ce în ce mai bine. De-aceea, nopţile Draga îi cânta și-i povestea ca unui copil.

În altă zi, fetei i se păru că rănitului, în timp ce ea îi vorbea, îi apare un zâmbet pe buze.

— Copii, tatăl vostru zâmbește, îi chemă ea pe Ioana și Dănuţ care, deși se apropia seara, încă se mai jucau prin ogradă.

Amândoi alergară într-un suflet, și Ion reuși să-și întoarcă spre ei nu numai ochii, ci și capul. Draga observă că încerca să-și miște și degetele.

Îi apucă degetele, i le încălzi între palme, îl mângâie pe obraz și începu să joace de bucurie, prin chilie, ţinându-i pe amândoi copiii de mâini.

Draga mergea pe șaptesprezece ani, Dănuţ pe șapte și Ioana împlinise cinci, dar văzându-i pe tustrei jucând prin chilie nu știai care dintre ei era cel mai copil.

Aţâţă focul, îl înveli pe Ion și mai bine sub cergi și îi aduse licoarea din buruieni pregătită cu mâinile ei.

Tocmai atunci, Sofronie îi vesti sosirea unor noi oaspeţi. Aceștia îi spuseseră călugărului că sunt niște susţinători ai cetelor de răzvrătiţi.

Ion își întoarse din nou capul. Îl auzise bine pe Sofronie. Voia să vorbească, deschidea gura, își încleșta și-și descleșta degetele, fără să poată însă rosti nici un cuvânt.

— Cred că ar fi bine să amânăm întâlnirea pe mâine, spuse Draga. Începe să se însereze. Căpitanul este ostenit. Am trăit astăzi cu toţii tulburări prea mari.

— Oaspeţii stăruie, zise Sofronie. Mâine vor pleca în zori. Şi vor, neapărat, să-l vadă pe căpitan.

— Bine! se învoi cu greutate Draga. Numai să nu întârzie în chilie prea mult.

— Nici vorbă!… Nici vorbă!.

Sofronie alergă să-i înștiinţeze pe călătorii care așteptau afară că sunt bine-veniţi.

Când ajunse la ei, aceștia tocmai îi iscodeau și pe ceilalţi călugări asupra stării sănătăţii căpitanului. Se ridică de pe laviţă? Umblă? Mânuiește armele? Şi altele de felul acestora.

Aflaseră totul și se grăbiră să intre în chilie, călăuziţi de Sofronie și primiţi cu destulă nemulţumire de Draga.

Întâiul care păși era un bărbat ager, deși puţin cam vârstnic, îmbrăcat într-o zeghe miţoasă. Călca ţanţoș și se vedea că fusese oștean. Obrazul, pe partea stângă, era brăzdat de urma închisă a unei răni, care urca de la mustaţă spre ochi.

— Să trăiești, căpitane! îi ură el cu glas răsunător.

— Am venit să te vedem cum te mai afli! adăugă al doilea, un subţiratic ușor aplecat de spate și cu capul pleșuv. Acesta cerceta, cu atenţie, prin toate colţurile, chilia. Şi ochii i se opriră, fugar, asupra săbiei. Sabia care fusese, de altfel, agăţată la căpătâi, pe perete, din porunca lui Ştefan, sub cuvânt că bolnavul, când se va vindeca, să se simtă numaidecât în apele lui.

Al treilea se strecură și el pe ușă. Avea o haină lungă de șiac, însă, pe dedesubt, dacă s-ar fi uitat cineva cu atenţie, ar fi văzut că purta o cămașă de zale.

Către al treilea mai ales se îndreptară privirile bolnavului. Acesta gemu și era limpede că voia să spună ceva. Degetele i se zbăteau, agitate. Draga văzu că ele se mișcau cu mult mai liber decât înainte.

— Ești ostenit, hai? îl întrebă întâiul. Bine că te-am văzut cum arăţi! Mă bucur…

— Să-l lăsăm să se odihnească! luă iar cuvântul al doilea.

Al treilea se apropie de laviţă, cu spatele la ceilalţi.

— Am adus niște leacuri din ţară, zise încet. Cu ajutorul lor ai să te poţi odihni… în veci… bine…

Vru să mai adauge ceva, dar Draga îi rugă să părăsească încăperea.

După plecarea celor trei, fata îl căută pe Sofronie și-i spuse că este neliniștită.

— Pentru ce? râse Sofronie. Căpitanul arată din ce în ce mai bine.

Ea se sfii să-i spună că alta îi este pricina îngrijorării.

Şi cu aceste cuvinte se despărţiră.

Făcliile fuseseră stinse. În chilie nu mai ardea decât sâmburele de lumină al candelei.

Cu toate astea, căpitanul întârzia să adoarmă. Draga, care-i veghea, ca de obicei, somnul, așezată pe un scaun cu spătar, îl simţea cum încerca să se miște.

Străduinţa îl făcea să răsufle greu.

Fata îi puse palma micuţă și caldă pe frunte.

Fruntea-i era îmbrobonată de sudori.

Prin minte, revăzu clipa când privirile lui Ion se întâlniseră cu acelea ale bărbatului îmbrăcat în haină de șiac. Privirile li se ciocniseră ca niște săbii de oţel,

făcând parcă să ţâșnească din ele scântei.

«Nu mai încape vorbă, s-au recunoscut, cugeta Draga.

Şi sigur că se urăsc! Doamne, ce se va întâmpla?»

Ar fi vrut să alerge la Sofronie. Numai că așa, fără temei, ea, o fată tânără, să năvălească în crugul nopţii la un bărbat în chilie? Chiar dacă acesta era călugăr și, pe deasupra, cu barba colilie. Nu se cuvenea! Şi ce-ar fi spus, pe urmă, stareţul? Şi-așa de-abia se învoise s-o găzduiască în mânăstire. Şi asta numai fiindcă rănitul era un oștean de frunte și, pe deasupra, ocrotitul lui Ştefan. Iar Ştefan poruncise ca totul să fie îngăduit când era vorba de sănătatea și binele căpitanului Ion.

Bolnavul gemea pentru a doua oară în acea seară. Draga luă o așchioară din vatră și cu ea aprinse din nou făclia. Încercă să înţeleagă ce voia să spună Ion.

Deodată pricepu. Ochii acestuia se îndreptau spre sabie.

— Sabia o dorești? Dar cum să ţi-o dau? Nu o poţi ţine în mâini. Şi de cine te îngrijorezi? De cei care au venit? Te temi pentru copii?

Ochii lui Ion scânteiară. Fusese deci vorba de copii. Să-i ia din chilia unde-și aveau culcușul pe-aceeași laviţă cu ea și să-i mute?

Draga se zbuciuma chinuită de întrebări.

Luă sabia din cui și i-o puse lui Ion în partea dreaptă, pe laviţă, aproape de palma lui.

Parcă se mai liniștise. Cu degetele încordate, se străduia, fără să izbutească, să-i prindă mânerul.

Văzând că nu reușește, gemu a treia oară.

— Ce să fac? îl întrebă Draga. Să mut chiar acum copiii? Bine, îi iau și-i culc pe laviţele slugilor din cuhnie. Laviţele sunt largi, slugile obosite, copiii și ei adormiţi. Nici n-o să se simtă. Dar cum să te las singur? Să n-am grijă? Să mă zoresc?

Draga îl înţelegea tot mai bine ce spunea din ochi.

Deschise ușa și se furișă pe sala rece de piatră. Din mers auzi niște glasuri. Vorbeau destul de încet, dar recunoscu ușor vocea aceluia care intrase întâiul la Ion în chilie:

— Vom fi răsplătiţi din plin!

Pentru ce să fie răsplătiţi? Pentru moartea lui Ion? A copiilor? Cine erau oamenii aceștia?

Vru sa strige. Strigând, călugării ar fi sărit, sigur, în ajutor. Dar cum putea să învinuiască niște oaspeţi ai mânăstirii care nu făptuiseră nimic? Numai pe niște vorbe ascultate de ea dincolo de o ușă și pe niște bănuieli iscate dintr-un schimb tăios de priviri? Ar fi copilăresc. Pe de altă parte, dacă nu cheamă imediat pe cineva în ajutor, s-ar putea ca, peste foarte puţin timp, să fie prea târziu.

N-apucă să-și termine gândul, și ușa lângă care se afla scârţâi. Fata se ascunse după ieșitura de lângă scară a peretelui. Întâi ieși cel cu haina de șiac. Ţinea în mână un hanger. Acum era, într-adevăr, prea târziu.

Fata abia mai răsufla. Spaima o strângea de gât, sufocând-o. Nu mai putea rosti nici un cuvânt. Ieși și-al doilea, și-al treilea. Veniseră înarmaţi cu hangere și pumnale. La cea mai mică mișcare a ei, ar fi înjunghiat-o. Nici n-ar fi apucat să dea alarma. Pe urmă, nici vorbă, l-ar fi răpus pe căpitan și, poate, pe Dănuţ și Ioana.

Cerul era acoperit de nori. Pe sală și pe scară, întunericul puteai să-l tai cu cuţitul… Unul dintre bărbaţi trecu pe lângă ea. O atinse cu mâneca. Era acela cu haina de șiac. Părea a fi o căpetenie.

— Pășiţi cât puteţi de încet, spuse el. Să nu vă simtă călugării. Bateţi ușor și când fata vă-ntreabă cine sunteţi, răspundeţi… tu, Gheorghe, să răspunzi: «Părintele Sofronie!» Pe urmă înșfăcaţi fata. Astupaţi-i gura. Faceţi-i de petrecanie. Şi vă repeziţi la căpitan. Cu el va merge ușor. N-are cum să se apere. Şi dacă am terminat și cu el, alergăm la copii. Ştiţi unde dorm?

— Ştim! răspunse chelul…

— Caii i-aţi lăsat afară?

— Afară!

«Copiii, gândi Draga. N-am apucat să-i pun la adăpost. Încotro s-o iau? Dacă m-aș depărta puţin și-aș striga? Ucigașii n-ar pierde zadarnic vremea. S-ar repezi la chilia unde doarme Ion. Şi, cum el este fără apărare, l-ar străpunge într-o clipă cu săbiile. Pe urmă ar fugi. Ce să fac? Ce să fac? Să mă reped în chilie. Să trag zăvorul și apoi să chem în ajutor. Acesta este lucrul cel mai bun. Însă repede, repede…»

Așa făcu. Porni iute în vârful picioarelor.

— Parcă… mi s-a părut că umblă cineva, zise unul…

Draga îl auzi. Se trase în umbra zidurilor și se grăbi. Dincolo de colţ e chilia unde se află Ion.

A ajuns. Atinse ivărul, dar o mână îi cuprinse pe neașteptate, din spate, umărul. Se întoarse și înaintea ei îl văzu pe bărbatul în zeghe miţoasă.

Se rezemă de ușă.

— Ce vreţi? Nu vă las înăuntru!

— Vâră-i hangerul în piept! Ce mai aștepţi? mormăi omul în haină de șiac.

Mâna celui în zeghe miţoasă se ridică. Tăișul ascuţit al hangerului sclipi într-o fărâmă de lumină scăpată printre nori. Numai că Dragăi orice spaimă îi trecuse. Simţi o furie cum nu o mai încercase niciodată. Se repezi cu unghiile drept în ochii celui care o ameninţa.

Bărbatul scrâșni:

— M-a orbit!… Omorâţi-o!

Şi el însuși lovi cu hangerul… Draga se aplecă și se feri într-o parte. Vârful armei se înfipse în lemn.

— Unde e? zise cel de-al doilea.

Draga lupta ca un flăcău. Ascultase odinioară povestindu-i-se despre Oltea și neînfricarea sa. În suflet simţea și ea crescându-i o putere ca de bărbat. Aplecându-se, întâlnise cu mâinile, pe jos, o piatră mare, ajunsă cine știe cum pe-acolo. O apucă și-l izbi, cu toată tăria, în cap, pe cel de-al doilea.

Întâiul, cu ochii sângerând, bâjbâia prin beznă. O prinse de veșminte. Bluza-i pârâi, și asta o făcu să se tragă puţin deoparte.

Cel de-al doilea, lovit în cap, căzuse în patru labe și se zvârcolea de durere pe lespezi.

Unde era însă cel de-al treilea, în haină de șiac și cu privirea cruntă?

Pe sală se făcu lumină. Văzu ușa chiliei deschisă. Făclia, pe care o lăsase înăuntru aprinsă, răspândea, prin întredeschizătura ușii, o lumină ce i se părea orbitoare.

«Ion! Atunci… bărbatul cu ochii crunţi trebuie să fi și pătruns înăuntru!»

Strigă:

— Ajutor!… Ajutor!… L-au răpus pe căpitanul Ion!…

Îl izbi și pe cel cu zeghea miţoasă în cap cu piatra. Acesta se clătină și se sprijini de zid, ţinându-și amândouă palmele pe ochi:

— M-a orbit, nelegiuita!… M-a orbit!…

Draga îi ridică hangerul căzut și, strângându-și cu mâna stângă, la piept, bluza ruptă, se năpusti în chilie.

Ușile celorlalte chilii începură să se deschidă. Cel dintâi, numai într-un fel de cămășoaie lungă, din pânză de cânepă, și cu un retevei gros în mână, se ivi Sofronie. Făcliile se aprindeau pe de-a rândul. Toaca începu să bată.

Pe negândite se ivi și Dănuţ, de mână cu Ioana.

Cei doi bărbaţi cu capetele sparte se văicăreau.

Sofronie, îmbrăcat în cămășoaia lui largă și lungă până la pământ, cu reteveiul în mână, alerga bezmetic.

«L-au omorât pe căpitanul Ion?»

— Cu voi ce e pe-aici? îi întrebă pe cei doi.

Dar fără să le mai aștepte răspunsul, bănuind ce s-a întâmplat, pătrunse înăuntru ca adus de furtună..

În chilie, se aștepta să-l găsească pe Ion zăcând pe laviţă într-un lac de sânge. Când colo, priveliștea cea mai neînchipuită îl aștepta.

Căpitanul Ion era în picioare. Cu sabia ridicată. Draga avea și ea în amândouă mâinile câte un hanger.

Când Sofronie intră, căpitanul, istovit, se lăsă să cadă pe laviţă.

Draga plângea și râdea în același timp. Iar în genunchi, la picioarele lor, se vedea ucigașul cu ochii crunţi.

— S-a ridicat din morţi! apucă să bâlbâie Draga, arătându-l pe Ion.

Simţind ce se petrece afară, și anume că Draga lupta pentru viaţa lui, căpitanul, aflat pe calea vindecării, își adunase toate puterile și izbutise nu numai să se ridice de pe laviţă, ci încă să-și mai apuce și sabia. Năvălind în chilie, ucigașul – tot un năimit al înaltei Porţi și care mai avusese de-a face cândva cu Ion – rămăsese încremenit.

Îl știuse pe căpitan lungit pe laviţă, fără putinţă de-a se mișca, și iată-l în picioare, cu sabia în mână.

Întâmplarea aceasta îi tăiase pe jumătate avântul.

Totuși, se îndreptase spre el cu hangerul întins. Atunci se năpustise în chilie și Draga.

— În genunchi! îi poruncise Ion ucigașului.

— Şi azvârle-ţi hangerul, adăugase Draga.

Ucigașul cătă spre dreapta. Acolo, cu un hanger în mână, era Draga, înaintea lui, sabia tăioasă a lui Ion.

Din spate, se-auzeau pașii lui Sofronie și glasurile celor care ieșeau din chilii. Iar cei doi soţi de nemernicii ai lui se tăvăleau afară, pe jos.

De frică, văzând că nu mai are nici o scăpare, își aruncase arma – pe care i-a ridicat-o tot Draga – și căzuse în genunchi.

Copiii se repeziră, fericiţi, în braţele părintelui lor. În timp ce ucigașii fură trimiși sub pază domniei, la Suceava, unde-i aștepta o osândă aspră.

Lui Ion, odată cu această întâmplare, parcă i se rupsese ceva, vreun zăgaz al sângelui. Se simţea împrospătat. Sângele-i curgea prin vine năvalnic. Limba i se dezlegase. Braţele și picioarele și le mișca în voie.

Leacurile pe care Draga i le dăduse, cu dragoste și grijă, atâta vreme, aveau cele mai bune urmări.

Sprijinit de fată, căpitanul se putea plimba acum prin ogradă. Se juca laolaltă cu copiii. I se aduse și calul.

Goni cu el peste câmpuri. Își mânui armele. Încetul cu încetul devenea iar omul de altădată.

Ştefan, aflând vestea, se bucură nespus.

Nu mai trecu mult timp, și căpitanul, însoţit de copii și Draga, plecară la Suceava, unde-i chemase domnul.

— Vezi, căpitane, glăsui Ştefan când i se înfăţișară tuspatru, i-am spus acestei frumoase fete că unde nu pot izbândi leacurile, face o adevărată minune dragostea. Te-ai vindecat și viaţa i-o datorezi în primul rând ei. Căpitanul îl asculta neclintit. Ea este, continuă voievodul, pe câte am auzit, și o foarte bună mamă a copiilor tăi.

Căpitanul își privi copiii. Dănuţ sta drept, înaintea lui

Ştefan, într-o ţinută de adevărat oștean. Ochii lui însă erau umezi.

— Pentru ce plângi? îl întrebă voievodul…

— Mi-am adus aminte de moartea mamei!

— Sărmana Oltea s-a dus! Şi vouă, copiilor, vă trebuie o mamă. Nici un copil nu trebuie să rămână fără grija și dragostea unei mame.

— Noi avem o mamă, răspunse în locul băiatului Ioana, care, ce e drept, nici n-avea cum să și-o mai amintească pe Oltea.

Se repezi la Draga și-o prinse cu amândouă mânuţele de gât.

Draga o îmbrăţișă și ea pe fetiţă, sărutându-i fierbinte obrajii.

— Avem o soră mai mare care ne ţine loc de mamă, o corectă băiatul, cu o seriozitate aproape bărbătească, privind-o pe Ioana mustrător. O soră, pe care o iubim foarte, foarte mult, însă… o soră, apăsă el pe cele din urmă două cuvinte.

Draga o lăsă pe Ioana din braţe. Inima-i zvâcnea.

— Așa e. Are dreptate Dănuţ, zise. Sunt sora lor mai mare. Îi apucă pe amândoi copiii de mână. Tustrei îngenuncheară înaintea voievodului. Acesta le făcu semn că pot părăsi încăperea. Şi numai Ion rămase ca să mai vorbească împreună cu domnitorul lucruri de-ale

războiului și păcii.

*

Vlad Călugărul, în haina lui verde, bogat împodobită, care-i plăcea atât de mult, călărea în frunte pe un cal murg. De sub poalele hainei i se vedeau șalvarii roșii, pe care-i îmbrăcase ca să-i facă plăcere lui Ali-beg.

De-a dreapta și de-a stânga lui se aflau sfetnicii, între care, la loc de cinste, se vedeau Staico din Bucov și Barbu Craiovescu.

La Siret se opriră pentru a-l aștepta pe Ali-beg, care trebuia să sosească dintr-un ceas într-altul. Acesta venea cu o armată, al cărei număr exact Vlad Călugărul nu-l aflase, dar trebuia să fie, așa după cum i se dăduse să înţeleagă, una dintre cele mai mari din câte năpădiseră vreodată pământul Moldovei.

În sfârșit, tobele răsunară. Şi gărzile de spahii, bine înarmate, care deschideau drumul, se iviră. Caii acestora fuseseră aleși numai albi. După ei, veneau achingiii, călări pe cai negri.

Priveliștea era înfricoșătoare. Caii tropoteau. Armele oștenilor otomani sclipeau. Şi întreg pământul se zguduia sub această uriașă năvală ce se îndrepta spre Moldova.

Ţara Românească și Poarta, prin înţelegerea dintre Baiazid al II-lea și Vlad Călugărul, deveniseră, chipurile, prietene. Numai că prietenia acestora era doar a celor de sus. Norodul n-avea nici un folos de tras dintr-o astfel de prietenie, ci dimpotrivă. Trebuia să asigure hrana oștenilor și-a animalelor, carele pentru transporturi și bărbaţii de dârvală. Aceasta afară de atâtea și atâtea alte angarale. Încât, cu toate poruncile și ameninţările domniei de-a nu-și părăsi casele, oamenii piereau ca duși de vânt, de cum se auzea că se apropie otomanii – „prietenii lui vodă”.

Armata musulmană înainta către râul Siret printr-un ţinut pustiit de locuitori.

Vlad Călugărul și suita lui descălecară. Slujitorii îi aduseră pe o tavă pâine și sare. Şi vodă îi întâmpină pe otomani.

— Bine-ai venit, strălucirea ta!

Ali-beg rupse o bucată de miez din pâine și o muie în sare. Mestecă puţin pâinea și apoi o scuipă, stropind, ce-i drept fără să vrea, haina verde și bogată a domnitorului.

Vlad Călugărul se strâmbă. Câteva firimituri îi ajunseseră și pe obraz, dar nu îndrăzni să se șteargă. Se stăpâni și înaintă câţiva pași până ce ajunse pe covorul persan.

Cu o zi înainte plouase și begul se mânia când era silit să calce cu cizmele prin noroi. Astfel că, în cinstea lui, din porunca lui vodă, fusese întins pe pământ covorul acela persan. Descălecă, făcând primul pas, de pe cal, pe spinările încovoiate a doi arapi. Aceștia, cu povara pe spate, îngenuncheară, apoi se lăsară pe burtă. Mișcarea fusese atât de lină încât turcul nici n-o simţi.

Alte covoare lungi și înguste fuseseră întinse până la cortul în care begul urma să se odihnească trei-patru ceasuri și unde avea să se hrănească, împreună cu domnul.

Înainte de a gusta din friptura de pui, otomanul rupse și îi întinse o bucăţică lui Vlad Călugărul.

— Mănâncă, hakan Vlad. Vreau să văd dacă pasărea ta n-a fost otrăvită.

N-avusese loc, de altfel, nici o întâlnire a begului cu Vlad – cu toate că se dădeau drept prieteni – fără ca domnitorul valah să nu fi fost jignit.

Voievodul gustă, și-abia atunci Ali-beg catadicsi și el să mănânce.

În timp ce se hrănea – cu toate că, în cartea sfântă a otomanilor, Coranul, una dintre cele mai aspre porunci era aceea ca drept-credincioșii să nu soarbă nici o picătură de vin – Ali-beg făcu un semn. Voievodul înţelese. Ridică de pe o tavă de argint așezată lângă divan un ulcior cu vin dulce de Drăgășani, și begul bău însetat. Se șterse la gură cu mâneca și oftă. Nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât vinul acesta, dulce și aromat, din viile de pe Olt.

— Te-am chemat, îi rosti voievodului begul, fiindcă am să întorc pe dos Moldova… și doresc să fii faţă… Voi pustii Suceava și voi așeza un nou domn.

— Pe cine? se grăbi vodă.

— Ai să vezi. Îţi voi spune după ocuparea cetăţii, răspunse din vârful buzelor begul.

Bătu din palme, chemând astfel slujitorii să-l dezbrace, se răsturnă pe divan și, vegheat de arapi, fără să se sinchisească de prezenţa voievodului, începu, curând, să sforăie.

Vlad Călugărul se ruga în biserică:

«Doamne, miluiește-mă, fă ca în luptă să nu dau ochii cu Ştefan, cel care m-a urcat în scaun. Ferește-mă de pedeapsa lui! Şi fă ca oștenii mei, care se ţin fraţi cu cei ai Moldovei, să m-ajute și să nu mă părăsească de la-nceput… Ce să fac? Sunt silit să mă plec sultanului, ca să nu năvălească și-n Ţara Românească și să fie mai rău. Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă!»

Aprinse la altar lumânări pentru vii și la ieșirea din biserică pentru morţi.

Deodată trâmbiţele începură să sune. Lui Vlad i se muie de tot curajul.

Calul îl aștepta în ușa bisericii. Încălecă și, înconjurat de Staico din Bucov, Barbu și ceilalţi mari boieri, căpitani și slugi, porni.

Bărbia îi tremura.

— Se află alături de Ştefan și căpitanul Ion, îl înștiinţă pe Ali-beg cineva.

— Unde e Bradomir?

Bradomir (pe numele lui adevărat Bradmer) era un mercenar. Făcuse un timp parte din oastea lui Ali-beg.

Dar de peste un an se tocmise în cetele lui Staico.

Puternic, îndrăzneţ, mercenarul acesta înalt, ciolănos, cu păr și mustăţi roșii, născut pe ţărmul Balticii, fusese tocmit de Ali-beg pentru zece ducaţi-aur să-l răpună pe Ion. El era, de altfel, acela care-l izbise, sub zidurile Chiliei, pe la spate, cu sabia. Dar Ion scăpase. Şi Bradomir se temea, la rându-i, să nu-l întâlnească în bătălie pe Ion.

— Prima dată ai dat greș, îl mustră, tăios, Ali-beg. Nu l-ai lovit destul de tare. Acum îţi poruncesc să-l cauţi în bătălie și să-ţi îndrepţi greșeala. Mi-l aduci prins sau îl ucizi. Aceasta este dorinţa cea mai fierbinte a luminăţiei sale sultanul.

*

De sub coiful rotund, părul bălai-cărunt i se scurgea lui Ştefan pe umeri. Părea cu mult mai tânăr decât era.

— Întâi vom porni noi, hotărî el, ca să-l lovim în inimă pe fiorosul beg. Iar cele două aripi de oaste să-l înconjoare. Nu uitaţi că avem să-i plătim sângele bătrânilor, femeilor și copiilor noștri nevinovaţi, răpuși de oastea begului. Şi că el a năvălit peste noi, cu gândul să ne subjuge.

Iureșul se iscase. Şi, încă de la primele izbituri, Ali-beg își roti calul și se porni la goană, fără să ţină seama ce se mai întâmplă cu oastea.

— Ali-beg, stai!… Ali-beg! striga, în urma lui, Ştefan. Așteaptă să ne înfruntăm!

Ali-beg zbura însă pe calea spre Chilia, unde dorea să se-ascundă, părăsindu-și, în prăpădul dezlănţuit de oastea lui Ştefan, spahiii, ienicerii și achingiii.

Cât de făloasă sosise oastea otomană, și cum se înapoia!

La fiecare popas, Ali-beg cobora de pe cal, dar fără să se mai sprijine pe arapi, să calce pe covoare persane ori să apuce să mai tragă, împotriva poruncii Coranului, câte-o sorbitură de vin!

Calul i se împotmoli, și el se răsturnă în noroi. Abia de izbuti un spahiu, Mustafa, să-l smulgă din tină.

Pe alt drum, Vlad Călugărul fugea mai abitir. Vodă își pierduse haina bogată, verde, în dreptul unui izvor. Încercase să răsufle și să se răcorească un pic. Se zvonise însă că se află în preajmă Ion. Şi, uitându-și de haină, rămas numai în șalvarii roșii, vodă încălecase. O luase din nou la sănătoasa. Mai mult de jumătate din oastea musulmană pierise în timpul acestei groaznice urmăriri. La fiecare pas, otomanii – câţi nu se dădeau prinși – vărsau valuri de sânge.

Din cetele domnești, iarăși, mai bine de două treimi trecuseră încă de la-nceput de partea lui Ştefan. Şi-ar fi trecut cu toţii, de nu s-ar fi temut că Staico avea să le pedepsească familiile la întoarcerea în ţară. Așa se prefăceau numai că luptă, pe când, de fapt, mai mult dădeau ajutor fraţilor moldoveni.

Pe o câmpie din apropierea Chiliei, oastea lui Ştefan ajunge și nimicește resturile năvălitorilor lui Ali-beg. Căpitanul Ion îl caută pe Staico din Bucov. Lângă Staico trebuie să se afle și Bradomir. Şi nu pentru că-i despicase coiful dorește să-l găsească. Deși lovitura i-o dăduse din spate. Legea neomenească a războiului, la urma urmelor îngăduie vrăjmașilor să se răpună fără să ţină seama din ce parte izbesc. Îl caută însă pe Bradomir pentru că mercenarul acesta, după învăţul lui Ali-beg, strigase:

— Noi suntem pentru supunere, în faţa luminăţiei sale sultanul, și împotriva diatei lui Ţepeș!

— Iată omul, i-l arată deodată Vâlsan pe Bradomir lui Ion.

Bradomir îl recunoaște și el pe căpitan. Câmpia se întinde până departe spre mare. Ciulinii cenușii se rostogolesc haihui, mânaţi de vânt. Tot așa pare că se rostogolește și Bradomir în încercarea lui deznădăjduită de a-și scăpa ticăloasa viaţă.

Calul lui Bradomir fuge, aici pierind pe după câte un pâlc de copaci, aici reapărând. A ajuns la un lac mărginit de tufe sălbatice de măcieș. Fructele roșii ale măcieșului par picături de sânge căzute pe frunze.

Bradomir întoarce calul spre dreapta, dar este prea târziu. Ion i s-a ivit în faţă ca un duh neîmblânzit al dreptăţii.

Calul lui Bradomir, obosit, plin de spumă, sforăie, clătinându-și capul cu coama stufoasă, ca și cum și el s-ar lepăda de nevrednicul său stăpân.

Bradomir îl privește pe Ion ţintă. De teamă, nu numai trupul, ci și sufletul i-a amorţit.

Dă să-și ridice sabia, dar mâna nu-l ascultă. Capul îi arde sub coif, ca și cum i-ar fi fost pus pe jăratic.

Din urmă a sosit Vâlsan.

— Căpitane, dă-mi voie să-l pedepsesc eu.

— Nu! zice Ion, continuând să-l privească ţintă pe Bradomir.

Acesta izbutește să-și desfacă din inelele de fier coiful și și-l azvârle.

Coama de păr roșcat îi arde ca o flacără. Ochii îi sunt holbaţi și însângeraţi, gura căscată, lăsând să i se vadă dinţii de lup.

— Iartă-mă, căpitane, bolborosește. Te-am vândut turcului pe zece ducaţi-aur. Poţi să-mi iei viaţa.

Căpitanul continuă să-l privească ţintă.

Şi Bradomir, zgâlţâit de frică, se prăbușește. Platoșa îi bufnește pe pământul uscat. Vâlsan descalecă. Îl întoarce. Nu mai răsuflă. Îi ia sabia, i-o frânge pe picior și cele două bucăţi le-azvârle în lac. Apa le înghite cât ai clipi, rotindu-se în cercuri din ce în ce mai mari.

*

Bat clopotele la Putna. Întreg ţinutul s-a preschimbat într-o mare, ce se tălăzuiește până hăt cine știe unde, pe dealuri.

Unii au venit de departe, foarte departe, din satele de lângă Dunăre sau mare, de pe pământurile stăpânite din moși-strămoși de răzeșii și plăieșii lui Ştefan.

Unii dintre aceștia sunt bătrâni, cu mustăţile albe, stufoase, așa cum îi plăcea și domnului să le poarte. Cei mai mulţi dintre ei păstrează încă urmele rănilor căpătate în atâtea nenumărate lupte câte s-au dat cu toţi cei care au năpădit peste ţară.

— Doamne, cine ne va mai apăra și cine se va mai strădui pentru binele nostru? se jeluiește, cu lacrimi în ochi, un bătrân. Cine îi va mai conduce pe moldoveni la luptă, în timp de primejdie?

— Marele nostru Ştefan cel Bun și Sfânt a domnit patruzeci și șapte de ani, două luni și trei săptămâni, lămurește mulţimea unul dintre pisarii mânăstirii Putna.

Plăieșii își amintesc unele din bătăliile la care au luat parte alături de El:

— Doljești, Orbie, Baia, Lipnic, Podul Înalt, Războieni, Cataipug, Codrul Cosminului, Lenţești, Sipinţi și-atâtea altele…

— Turcii, tătarii, însă și ungurii, leșii…

— A dorit pacea, dar nu s-a dat înapoi nici de la luptă când a fost vorba de neatârnarea Moldovei…

Câteva bătrâne vorbesc după mintea și închipuirea lor:

— Când a închis el ochii, pământul s-a clătinat și s-a crăpat pe-alocuri…

— Semne cerești neobișnuite s-au arătat…

Bat clopotele, cu dangătul lor cel mai dureros. Pentru că domnul cel atât de viteaz și înţelept al Moldovei s-a dus.

Bogdan, fiul său, noul domn, în straie cernite, este de faţă. Boierii, căpeteniile de oaste și trimișii străini îl înconjoară.

Între toţi aceștia se află și cetașii lui Ion.

Doar Ştefan era acela care le spusese, în ajunul luptei de la Scheia, de lângă Roman, că oriunde îi vor înfrunta pe dușmanii limbii și credinţei lor va fi tot pentru binele și libertatea pământului strămoșesc. Şi asta fie că bătălia se va da în Ţara Românească, în Moldova sau Transilvania.

Bat clopotele parcă plâng. Şi cu toate că suntem în luna lui Cuptor, cerul e înnegurat. Norii întunecaţi au coborât dinspre munţi. Văzduhul miroase a ploaie. Ion merge în cortegiul care-l poartă pe Ştefan spre lăcașul său de veci.

Prin minte îi trec cuvintele rostite de cronicarul polon Dlugosz:

«O, bărbat admirabil, cu nimic mai prejos decât eroii vechimii, pe care îi admirăm așa de mult. Dânsul este cel dintâi între principii lumii care, în vremurile noastre, a câștigat o victorie atât de strălucită asupra turcilor. După judecata mea, dânsul este cel mai vrednic căruia să i se dea puterea și conducerea militară peste toată lumea și lui să i se încredinţeze, prin sfatul, prin înţelegerea și hotărârea cea de obște a tuturor creștinilor, demnitatea de comandant suprem și duce împotriva turcilor.»

Este adevărat că, doar cu câteva zile înainte de a-și închide ochii, Ştefan îl sfătuise pe fiul său, Bogdan, să nu-și mai pună nădejde în neamurile vecine care nu-l mai ajutaseră cu nimic. Lumea Apusului era și ea sfâșiată de lupte interne. Cel mai bine era, pentru acea vreme, credea el, ca Moldova să ajungă la bună înţelegere cu turcul, fără să-și jertfească nimic din neatârnarea, drepturile și libertăţile ei. Şi, în schimbul unui tribut, să le asigure pe toate. Atunci însă, adăugase el, «când turcul va cere și alte condiţii mai grele pentru Moldova, toţi sunt datori să se ridice cu armele, să se jertfească pentru libertatea avută de părinţii lor și să lupte așa cum a luptat și s-a jertfit el însuși vreme de patruzeci și șapte de ani».

Ion își repetă în gând îndemnul marelui Ştefan. Şi măria sa Vlad, și el însuși, urmându-i pilda, tot așa și-au înţeles datoria: să se jertfească pentru libertatea avută de părinţii lor.

Simţământul acesta l-a făcut pe el, Ion, să lupte vreme de aproape douăzeci și opt de ani împotriva înrobirii otomane pe tot întinsul pământului strămoșesc. Şi însuși fiul său, Dan, la nici șaisprezece ani împliniţi, și-a dat viaţa apărând Transilvania.

Pe-atunci Ion se găsea cu ai săi în ţinutul Sibiului, alături de celălalt fiu al lui Ţepeș: Mihnea.

Neînduplecat ca și părintele lui, Mihnea nu aștepta decât prilejul de a se înscăuna și a-i izgoni pentru totdeauna din Ţara Românească pe osmanlâi.

Deodată, s-a aflat că otomanii au năvălit în Transilvania. Şi se împrăștie, turbaţi, jefuind și arzând, către Ruscior, Şura Mică, Ocna Sibiului, Turnișor, Cisnădie și în alte multe părţi.

Îndată voinicii lui Ion, alăturându-se oștilor Transilvaniei, se reped la luptă. I se încredinţează spre apărare Cisnădia. Între cetași, pentru întâia oară, ia parte la bătălie și Dan.

Bălai, cu ochii albaștri, copilăroși, Dan nu cunoaște teama.

Vreo sută de spahii gonesc de-a lungul unui pârâu îngheţat, urmărind un stol de copile speriate. Fetele vor să treacă pârâul. Gheaţa se sparge, și ele alunecă în apă.

În râsul zgomotos al spahiilor, copilele sunt scoase din apă. Dar așa ude cum se găsesc, în frigul și viscolul tăios, sunt trase pe cai și purtate spre locul unde le-așteaptă batjocura și rușinea robiei.

Dan, cu încă doi cetași, se reped înaintea spahiilor. Încearcă să le oprească trecerea. Sabia lui se rotește ca o morișcă. Capete zboară, trupuri se prăvălesc de pe cai. Dan făgăduiește prin felul său de-a lupta să-l întreacă în meșteșugul mânuirii armelor pe Ion. Numai că, fiind încă prea tânăr, braţul nu-i este oţelit. Loviturile de sabie și suliţă pe care le primește sunt tot mai numeroase și mai adânci. Un spahiu îi străpunge cu lancea pântecul, și băiatul cade. Rămâne însă cu un picior agăţat în scară și calul îl târăște, nechezând înfricoșat, peste câmpul acoperit de zăpadă.

Ion izbutește să-l ajungă. Oprește calul. Trage piciorul băiatului din scară.

Îi ia pe Dan în braţe și-l întoarce acasă.

Draga îl îngrijește cu leacurile ei neîntrecute, dar totul e zadarnic.

Băiatul mai are doar puterea să-și deschidă, pentru ultima oară, ochii.

— Tată, nu te îndurera, îl roagă. De când eram mic, m-am gândit că sunt dator s-o răzbun pe mama. Când am apărat pe fetele acelea, am luptat în numele mamei.

Am iubit-o atât de mult! Sunt mâhnit că trebuie să mă despart de voi, de viaţă. Nădăjduiesc doar s-o pot reîntâlni undeva pe ea…

Acestea i-au fost cele din urmă cuvinte. Ochii lui albaștri au îngheţat la fel ca pârâul cel vesel al Cisnădiei.

Cum l-a mai plâns Draga! Ea îl crescuse. Cum îl mai îmbrăţișa Ioana!

Căpitanul a îngenunchiat lângă mormântul singurului său băiat. Dan al său era o nouă jertfă a neîncetatelor năvăliri otomane.

Alte și alte gânduri îi trec prin minte.

Laiotă Basarab și Basarab cel Tânăr s-au plecat Porţii, spre marea mânie a norodului, dar spre folosul lor și-al unor mari boieri. Între marii boieri, Craioveștii ocupă locul cel mai de frunte. Acum, sub Radu, fiul lui Vlad Călugărul, bănia de la Craiova a devenit cea mai însemnată dregătorie.

Radu, numit de boieri „cel Mare”, un domn pașnic, se străduiește, ce-i drept, cât poate, să ferească ţara de năvăliri și jafuri din afară. Dar vămile de la Dunăre, care aduceau înainte destule venituri, sunt acum în cea mai mare parte supte de otomani și tributul a fost sporit pe încetul de la patru mii la douăsprezece mii de ducaţi-aur. Tributul apasă din ce în ce mai greu pe umerii norodului. Iar domnul este silit să plece în fiecare an la Poartă pentru a-și reînnoi jurământul înaintea sultanului.

Tunurile trag, tobele bat și trâmbiţele plâng scoborârea în mormânt a marelui Ştefan.

Plânge cu hohote mulţimea pierderea marelui domn.

Binecuvântat să fie Ştefan! Un domnitor așa cum a fost el n-a avut încă Moldova nicicând.

Nici el, căpitanul Ion, nu va mai avea un ocrotitor și un sfătuitor asemenea LUI.

Acum se va retrage din nou în Transilvania, unde este dorit și chemat de fiul lui Ţepeș: Mihnea. Şi poate că împreună cu el…

*

Ioana mireasă!

Cum este cu putinţă?

Lui Ion nu-i vine să creadă.

O știa mică, jucându-se printre flori, purtând-o în șa, râzând în braţele lui.

Şi nici măcar nu avusese timpul să se ocupe de ea.

Draga o crescuse! Când o crescuse? Când și cum trecuse vremea?

Draga îi fusese mamă. Dintre cei doi copii – Dan și Ioana – Ioana o iubea mai mult pe Draga. Şi Dan o iubise, dar el avea mereu sub ochi chipul Oltei din ziua când își pierduse viaţa. Nu voia s-o apropie prea mult de sufletul lui pe Draga, de teamă ca nu cumva să-i întunece cât de puţin imaginea adevăratei sale mame, Oltea.

Ioana ședea pe scaunul împodobit cu flori albe și albastre, plăcut mirositoare, de rozmarin, așa cum i se cuvine unei mirese. Şedea în faţa oglinzii, o oglindă mare, veneţiană, primită în dar din partea voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

În apele strălucitoare ale oglinzii, gingășia feciorelnică a Ioanei era fără cusur. Draga și fetele, prietenele miresei, îi pieptănaseră părul și-i așezaseră cununiţa.

Fata se ridică în picioare. Rochia lungă, albă, o face să semene cu un crin. Pe umeri, Draga îi pune o mantie dăruită de măria sa Mihnea. Mantia este din brocart purpuriu, mărginită cu o dungă lată de aur. Părul bălai al fetei cade deasupra mantiei ca o ploaie sclipitoare de aur.

Draga s-a dat puţin deoparte și o privește:

— Cât ești de frumoasă, Ioana! Ești cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată!

În glasul ei răzbate o ușoară undă de tristeţe.

Privirile i se întâlnesc cu acelea ale căpitanului. Pe urmă, Draga se repede să-i mai potrivească Ioanei un fald al rochiei.

Ioana era ca și copila sa. Este adevărat, Oltea îi dăduse viaţă, dar ea și numai ea o îngrijise și tremurase pentru sănătatea și viaţa fetei, mereu primejduită, în toţi acești ani.

— Ce minunat de frumoasă ești, Ioana!

Căpitanul parcă o vede și el pentru întâia oară.

Aceasta era fetiţa lui, micuţa lui Ioana? Ce mult semăna cu Oltea!

Şi a venit vremea să se mărite?

Ce noroc va avea în viaţă, în dragoste, în căsnicie?

O teamă surdă îi strânge inima ca o gheară. De-abia se născuse când au fost gata să i-o ucidă. De-atâtea alte ori apoi vrăjmașii i-au pus gând rău. Şi dacă n-au izbutit a fost numai pentru că Draga i-a stat mereu alături.

Căpitanul își întoarce, cu duioșie, ochii spre Draga.

Orbit de frumuseţea Ioanei, n-o mai privise de mult pe Draga. Cu toate că ici-colo, în părul ei, se iviseră fire albe, Draga nu își pierduse nici unul din darurile cu care o înzestrase natura.

Obrazul îi era tot fraged, ochii mari, luminoși și mersul vioi.

Draga nu vrusese să se mărite, cu toate că fusese în repetate rânduri cerută. Şi rămăsese, cu aceeași putere de dăruire ca în prima zi, alături de el și copii.

Căpitanul știa că Draga nutrea pentru el simţăminte statornice, măcar că tâmplele lui erau acum cu desăvârșire cărunte. Îl iubise întotdeauna și îl iubea și astăzi, cu o dragoste tăcută, dar cu-atât mai adâncă, fără a îndrăzni vreodată să i-o mărturisească. Şi uneori se întreba dacă Oltea, de-acolo unde se găsea, din necunoscutul tărâm al morţilor, n-ar fi dorit ea însăși s-o știe pe Draga soţia lui.

Fetele, care au împodobit-o pe mireasă, cântă:

Ioana s-a îmbujorat. Roșeaţa din obraji o prinde atât de bine. Căpitanul râde. De-afară se-aude zumzetul ultimelor pregătiri de nuntă.

Toţi s-au înveselit.

Fetele cântă și s-au prins, după datină, într-un joc cu pași mărunţi în jurul miresei, «dansul scorușilor».

Ioana a rămas la mijloc, subţire, înaltă, dreaptă, cu cununiţa de mărgăritar pe cap, în mantia de brocart purpuriu, cu părul de aur revărsat pe spate.

Nunta are loc în casele înalte de piatră ale lui Mihnea, case ce fuseseră clădite odinioară de Ţepeș, părintele său.

Nuni sunt însuși Mihnea și tânăra lui soţie de-a doua, Voica. Fiica lui Mihnea, Ruxandra, face parte dintre druștele care i-au pieptănat miresei părul și-au alcătuit hora. Iar Mircea, fiul lui Mihnea, este «frate de mână» al mirelui.

Voica o conduce pe fina ei prin camerele largi până în sala unde se va desfășura cununia.

Fata pășește prin aceste încăperi de parcă ar pluti. Vălul îi flutură deasupra părului de aur, pe umeri.

S-a îndrăgostit în timpul verii trecute de Baldovin, un urmaș al acelui Baldovin care, cu mai mult de un veac în urmă, fusese sfetnicul apropiat al bătrânului și slăvitului Mircea cel Bătrân.

Căpetenie de oaste a lui Mihnea și prieten apropiat al fiului acestuia, Baldovin are aceeași credinţă ca și Mihnea, Mircea și Ion, și anume că diata marelui Vlad Ţepeș se cere neapărat împlinită.

Flăcăul era neîntrecut în turniruri. Şi, într-un asemenea turnir, care avusese loc la Sibiu, el și-o alesese ca «doamnă a inimii» pe Ioana.

Fetei i se întâmpla pentru întâia oară în viaţă să fie aleasă drept «doamnă a inimii» unui cavaler în turnir.

Se turburase cumplit, ceea ce o făcuse pe doamna Voica să râdă de ea cu hohote.

În turnir, Baldovin își doborâse potrivnicii și-i dăruise alesei inimii sale «cununa învingătorului».

Ioanei îi fusese pe plac flăcăul care era nu numai foarte chipeș, ci și nespus de vesel. Seara o poftise la danţ. Glumiseră. Râseseră împreună.

Şi inimile, dintr-una într-alta, începuseră să se lege.

Se mai întâlniseră după aceea în casa lui Mihnea, unde căpitanul Ion, fiica lui și Draga erau găzduiţi.

Într-o seara, pe când amândoi se plimbau prin grădina casei, Baldovin îi mărturisise Ioanei că o iubește și nu are altă dorinţă mai fierbinte decât aceea de a o cere de soţie. Ioana, cu toate că îi cunoștea prea bine simţămintele – care fată nu-și dă seama când e iubită? – își pierduse firea. Fugise în casă, ca o ciută speriată. Sărmanul tânăr își închipuise că nădejdile lui s-au spulberat. Şi multă vreme nu mai îndrăzni să se apropie de fată.

A urmat o petrecere de Anul nou în casa lui Mihnea. Mircea dănţuise cu Ioana. Deodată, un slujitor l-a chemat pe tânăr la părintele său.

Şi Mircea îl rugă pe Baldovin să se prindă în danţ, în locul lui, alături de Ioana. Cu prilejul acesta fură nevoiţi să-și vorbească.

Ioana îl mustră pe Baldovin că, fără motiv, se ferește de ea. Acesta-i răspunse că o credea supărată pentru îndrăzneala lui din seara aceea în grădină.

— Supărată? râse Ioana.

— Așa mi s-a părut!

— Poate oi fi supărată, dar asta numai fiindcă m-ai ocolit…

Atât a fost destul…

S-au logodit și nunta au hotărât-o, cu învoirea lui Ion, curând.

Mireasa și nașa intră în sala cea mare unde așteptă Mihnea, nașul, împreună cu mirele.

Baldovin îi cere îngăduinţa nașului și-i iese înainte Ioanei. Îngenunchează pe lespezi înaintea ei și-i sărută cu sfială mâna.

Ce mândru arată Baldovin! Poartă o haină scumpă de atlaz cu margini de blană și nasturi din aur. O mantie scumpă îl învăluie. Iar din brâul care-i încercuiește haina se vede ieșind mânerul bătut în pietre preţioase al unui pumnal, primit în dar tot de la naș.

Rar s-a mai văzut vreo pereche atât de potrivită ca Ioana și Baldovin.

Draga s-a apropiat de Ion. L-a prins ușor de braţ și ochii i s-au împăienjenit.

După ce s-au unit prin căsătorie, Ioana și Baldovin s-au grăbit să le sărute mâinile amândurora, așa cum se cuvenea după datini.

— Tată și mamă… zice Ioana.

— Mama ta este altundeva, i-a răspuns Draga. Şi cât ar fi fost de fericită să te poată vedea mireasă, așa cum te vedem noi astăzi…

Ioana a prins-o pe Draga de gât:

— Îţi mulţumesc din inimă!

Dar Draga, îmbrăţișând-o la rându-i, a început să plângă de-a binelea. Şi l-a rugat pe Baldovin să aibă grijă de Ioana.

La timpul cuvenit, Ioana a devenit mamă. A născut un băiat. Şi, potrivit dorinţei căpitanului, în amintirea marelui domn, i s-a dat numele de Vlad.

Tocmai atunci s-a întâmplat ca, după un neîncetat zbucium, Mihnea să izbutească a se urca pe tronul părintelui său, Ţepeș.

Ce bucurie a fost pe căpitanul Ion nici nu se poate spune. Venise, în sfârșit, vremea împlinirii diatei lui Ţepeș!

S-au pregătit pentru întoarcerea în Ţara Românească: Mihnea, fiul său, Mircea, Baldovin cu Ioana, și fiul lor, Vlăduţ.

*

Pisarul întoarse încet ultima foaie. Dăduse mereu câte trei-patru deodată, ca să-și reînvie mai repede amintirile. Şi ajunsese la cap. Până aici izbutise să scrie.

Pentru Vlăduţ făcuse însemnările.

Acum Vlăduţ a crescut. A împlinit încă din primăvară cincisprezece ani.

La cincisprezece ani un băiat din Ţara Românească este mare. A trăit întâmplări aspre, a trecut prin încercări necruţătoare, a învăţat să cântărească și să judece lucrurile ca un bărbat.

Pe-atunci era încă numai o gâgâlice care nici măcar nu știa să vorbească.

Ioana își ţinea în braţe pruncul și singura fiinţă căreia i-l încredinţa, din când în când, era Draga.

Amândouă călătoreau într-o căruţă cu coviltir trasă de șase cai.

Drumul peste munte fusese greu. Plouase. Caii, deși voinici, din soiul cel mai bun de Făgăraș, păroși și cu copitele mari, trebuiau să se opintească uneori din răsputeri ca să poată trage căruţa din hârtoape sau din făgașurile săpate prin perindarea, în decursul anilor, a mii și mii de alte căruţe sau care.

Trecuseră de Bran și ajunseseră pe culmea muntelui. Din dreptul pintenului de stâncă numit Gruiul, se începea coborâșul spre Ţara Românească.

Mircea și Baldovin goniră cu caii până deasupra pintenului. De-acolo, priviră cu încântare în jos. Pământul pe care-l visaseră atâţia ani de-a rândul, cu munţii, apele, pădurile și câmpiile sale fără pereche de frumoase, era acolo, îi aștepta să-i aducă «dreptatea» după care tânjea.

— Ioana! strigă Baldovin.

Tânăra femeie dădu la o parte acoperământul ferestruicii coviltirului și-și scoase capul bălai.

Baldovin se apropie călare, în galop, de căruţă. Mantaua îi flutura, lăsând să i se vadă sabia cu mânerul sclipitor de argint. Nu voia să aibă nici o bucurie mare fără să i-o împărtășească soţiei sale.

— Ce este? întrebă ea.

Întinse mâna și arătă zarea. Răspunse gâtuit de emoţie:

— Iată!

Sub pânza aburită a depărtării, pădurile se întindeau verzi, coborând în văi ori căţărându-se pe culmi, ca un veșmânt de mătase al muntelui.

— Adu-mi un cal.

Baldovin porunci vizitiului să tragă de-o parte și să oprească. Dezlegă un cal dintre cei care urmau, legaţi de o altă căruţă, convoiul. Îl înșeuă și i-l aduse Ioanei.

Tânăra femeie încălecă și-și ceru în braţe băiatul.

Vlăduţ se născuse în Transilvania, la Sibiu, și pătrundea pentru întâia oară pe aceste meleaguri.

Ca un făcut, tocmai atunci, pe cer se ivi o spărtură de nori. Şi, prin această spărtură, soarele începu să-și azvârle razele.

Ploaia se oprise. Şi mama își ridică băiatul cu amândouă mâinile în lumină.

— Privește!…

Băiatul dete, bucuros, un chiot.

O pasăre vâslea lin, bătând greoi din aripi, prin văzduhul umed.

Copilul își întinse mânuţele spre ea, de parcă i-ar fi plăcut și lui să se înalţe în zbor.

Ioana îl strânse, drăgăstos, la piept. Calul porni. Iar Baldovin, așa călare cum era, își cuprinse pe după umeri soţia și-o sărută pe obraz.

*

Vântul zgâlţâie fereastra chiliei. Bătrânul își scoate rantia. Se dezbracă, se lungește pe laviţă și se învelește cu cerga.

Așa își poate urmări mai lesne gândurile. Privește spre vatră. Numai câţiva cărbuni, pe jumătate ascunși sub cenușă, încearcă să mai pâlpâie.

Amintirile-i roiesc. Scânteieri fugare i se alungă una pe alta din minte.

…Iarăși Bucureștiul. Palatul domnesc cu zidurile sale vechi și turnuleţele înalte de la porţi.

Sala de unde a reușit s-o smulgă pe Oltea din ghearele lui Laiotă Basarab-Bătrânul. Jilţul din lemn tare de nuc în care a stat cândva și măria sa Vlad. Pe jilţ, Mihnea

Voievod, fiul măriei sale Vlad. Curteni pe dreapta și pe stânga. Vârstnicii așezaţi pe jilţuri. Cei mai tineri în picioare.

A sosit și Mehmed-beg, pașa de Nicopole, cel care are în seamă Ţara Românească, în locul lui Ali-beg.

Acestuia-i place să se laude că este «fiul unui domnitor valah», uitând totuși s-arate deslușit cine a fost acesta.

Cei mai mulţi îl învinuiesc că minte. Sunt cu toate astea unii care cred că ar fi într-adevăr înrudit cu o familie boierească, însă numai prin mama sa, o tânără femeie luată în robie de un turc.

Mehmed-beg are un obraz lătăreţ, cu falca de jos ieșită mult în afară. Ceea ce-i vădește adevărata fire sunt ochii. Mici, vârâţi adânc sub frunte și întunecaţi, parcă-l străpung pe-acela căruia begul i se adresează.

Când a înaintat în rang, Mehmed a trebuit să jure că se leapădă de mama sa și va lupta oricând contra valahilor, pentru biruinţa semilunii. Şi ca să nu mai fie nici o îndoială asupra credinţei sale faţă de semilună, fusese trimis în Valahia să prade. Şi el își împlinise cu sârg misiunea, măcelărind nenumăraţi români și aducând cu sine o mulţime de roabe.

Ia parte acum, în numele Porţii, la cea dintâi adunare a Divanului, dându-i asigurări lui Mihnea că Baiazid, sultanul, îi va fi cu priinţă dacă nu va aduce nici o știrbire puterii și drepturilor otomane în Ţara Românească.

Mehmed-beg își sfârșise vorba. Şi Mihnea întinse mâna spre Craiovești, care se înfăţișaseră de-asemenea la palat.

Se aflau pe jilţurile din primele rânduri, așa cum stătuseră și în timpul domniei lui Radu cel Mare. În faţă de tot, fiul cel mare al lui Neagoe, vel-banul Barbu, cu statura lui falnică, înveșmântat în straie bogate și cu un brâu lat de atlaz. Alături, vel-vornicul Pârvu. Şi între ei, dar puţin mai la spate, vel-comisul Danciu-Gogoașă.

Lipseau numai Radu, care în zilele acelea era bolnav de lingoare, și bătrânul Neagoe-banul. Acesta din urmă se prăpădise numai cu câteva luni în urmă și fusese înmormântat la Craiova.

— Măria ta, luă cuvântul Barbu-vel-banul, ridicându-se în picioare, dar necatadicsind să-și lase un genunchi înaintea domnului. Trecem de bunăvoie de partea măriei tale și vrem să te slujim cu credinţă.

Privirile lui Barbu cătau nesigure în stânga jilţului domnesc. Acolo se găsea Mircea, feciorul domnului, și căpitanul Ion, cercetându-l cu neîncredere pe vel-ban.

— Norodul cum privește venirea și urcarea noastră în scaunul părintesc?

— Ştii bine, zise vel-banul, că norodul a ţinut mult la tatăl măriei tale, Vlad – fie-i cinstită în veci amintirea și odihnească-se în pace acolo unde se găsește! – și-ţi este plecat și supus, gata să împlinească orice poruncă.

Atâta că…

Mihnea își ridică fruntea:

— Atâta că?…

— Nu norodul are vreo însemnătate, măria ta, ci marii boieri…

— Norodul este sarea pământului, grăi Mihnea.

— Așa e!… Așa e!… încuviinţă, fără vreo altă împotrivire, vel-banul Barbu.

— Şi aţi venit să-mi juraţi credinţă?

— La bine și la rău, măria ta, se ridică la cuvânt vel-vornicul Pârvu. Vrem să începem o viaţă nouă, pentru binele ţării. Le întindem tuturor mâna, chiar și căpitanului Ion, cu care am avut cele mai dese ciocniri.

— Să fie măcar acum între noi pace și înţelegere, rosti, la rândul lui, și vel-comisul Danciu-Gogoașă, uitându-se însă chiondorâș la Ion.

Mehmed își mișcă falca mult avântată în afară, își unse buzele cu miere și glăsui:

— Acest lucru îl dorește în cea mai mare măsură luminăţia sa Baiazid, stăpânul nostru al tuturora!

— Stăpânul domniilor voastre, al otomanilor, da. Al nostru însă nu! i se împotrivi căpitanul Ion.

— Noi avem un singur stăpân, pe măria sa Mihnea! adăugă Baldovin.

Cuvintele căzură ca niște pietre pe inima lui Mehmed.

Acesta se făcu galben. Degetele-i lungi și vinete frământară mânerul lung, de fildeș, al hangerului. Se uită spre garda de musulmani cu care venise, dar nu îndrăzni să înceapă nimic.

Își mușcă limba până la sânge, însă nu-și arătă mânia.

— În numele înaltei Porţi și a sultanului, continuă el, mă pun eu chezaș că fraţii Craiovești își vor păstra cuvântul!

— Să nădăjduim că va fi așa! murmură Baldovin.

Barbu Craiovescu se făcu însă că n-aude și cel dintâi i se plecă domnitorului, rostindu-și apăsat jurământul.

Două seri mai târziu avu loc ospăţul. Un ospăţ simplu, așa cum nu se obișnuia la palat decât în timpul lui Ţepeș. Mihnea era de părere că banii puţini ai vistieriei nu trebuiesc risipiţi pe ospeţe.

La o masă lungă, în mijloc, se așeză Mihnea, având-o în stânga pe tânăra și blânda lui soţie, Voica, și în dreapta pe Mehmed-Beg. Lângă Voica se aflau, în rând, Mircea, Baldovin, într-un veșmânt scurt, cărămiziu, cu tăietură apuseană, Ioana, ca întotdeauna îmbrăcată în alb, Draga, rugată mult de Ioana să vină, boierii și căpeteniile de oaste.

Un boier îi șopti lui Danciu că Draga este una dintre acele fete strânse odinioară din satele oltenești, ca să le dăruiască turcilor, dar căpitanul Ion le scăpase.

Danciu o cercetă îndelung cu privirea pe Draga și, cu toate că trecuseră atâţia ani, o recunoscu.

Slujitorii începură să aducă bucatele. Boii și berbecii care fuseseră fripţi erau din cirezile și turmele vel-banului Barbu, care era acum socotit, în locul bătrânului Neagoe, capul familiei Craiovescu. De altfel, cu câteva zile înainte, el însuși poruncise să li se încredinţeze bucătarilor curţii animalele laolaltă cu câteva buţi pântecoase de vin, zece butoiașe cu brânză, unt, grăsime de porc și multe altele.

Vrând să se pună bine cu noul domnitor – potrivit și unei vechi tradiţii – vel-banul nu se uitase. Risipise cu amândouă mâinile. Fructe, miere, pește, rachiuri. De toate trimisese din plin, arătându-se cât se poate de darnic.

Până și lăutarii ţigani tot de pe moșiile sale erau.

Noul domn era sărac. De pe urma părintelui său nu-i rămăsese decât casa de la Sibiu, loc de refugiu în vreme de restriște. Iar banii puţini câţi îi avea și-i câștigase cu greu, slujind în oastea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, sau în aceea a voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

Lui Mehmed-beg, ca și lui Ali-beg, împotriva tuturor învăţăturilor Coranului, îi plăcea cum nu se poate mai mult vinul. Licoarea adusă de Barbu o cunoștea. Nu numai o dată chefuiseră împreună la București, Târgoviște sau Craiova. Se prefăcea că bea apă, dar, de fiecare dată, își schimba cupa și sorbea vin.

Începuse să se ameţească. Nu prea mai știa ce face. Da din mâini fără rost. Râdea tare. Şi mai ales își întindea mereu bărbia lată în afară, ca s-o poată privi mai bine pe Ioana.

— O asemenea floare n-am izbutit încă să răsădesc în grădina mea! le șopti însoţitorilor săi.

Fu înștiinţat:

— Aceea în alb este copila lui Ion. O iubește ca pe ochii din cap. S-a căsătorit cu Baldovin. Cealaltă, de lângă ea, mai micuţă la stat, se numește Draga. Şi unii bănuiesc c-ar fi soţia căpitanului. Iar alţii susţin că nu.

— Cred că n-am făcut bine aducându-te aici! îi spuse Baldovin Ioanei. Begul este numai cu ochii pe tine.

Ioana zâmbi:

— Şi crezi că mi-ar putea face vreun rău? Suntem doar în domnia măriei sale Mihnea, fiul marelui Vlad.

Cine-ar îndrăzni? Şi mă aflu lângă braţul tău.

Baldovin o cuprinse de mijloc. Pentru întâia oară în viaţă, Ioana lua parte la un ospăţ în palatul domnesc.

Râdea cristalin. Era fericită.

Totuși glasul ușor îngrijorat al lui Baldovin o făcu să tresară. Parcă se dezmetici dintr-un somn. Se uită la dreapta și îi văzu pe voievodul Mihnea și pe fiul acestuia, Mircea, tăcuţi, încruntaţi, atenţi la oaspeţii lor. Abia acum îl zări și pe Mehmed-beg privind-o lacom. Ochii mici, negri, ai begului azvârleau scântei. Îl observă și pe Danciu. Sub rânjetul lui lingușitor, dar și batjocoritor în același timp, i se păru că citește o ameninţare surdă.

— Vreau să mă duc acasă! îi spuse lui Baldovin. Mihnea, la intrarea sa în București, le dăduse drept locuinţă căpitanului Ion și ginerelui acestuia conacul vechi și destul de dărăpănat, care îi aparţinuse lui

Lazăr, fostul mare logofăt al lui Vlad Ţepeș. Conacul se afla în mijlocul unei livezi, pe malul Dâmboviţei, în preajma bisericii Sfântului Gheorghe.

— Nu poţi pleca singură, se îngrijoră Baldovin.

Noaptea este întunecoasă și cetatea de scaun neașezată încă destul de bine după sosirea noastră aici.

— Ai să-mi dai un oștean din strajă cu mine.

Baldovin se lăsa cu greu înduplecat. Dar când o auzi pe Ioana spunând și că Vlăduţ, băieţelul lor, nu se simţise prea bine în acea zi, era cam roșu la obraz și s-ar putea să fi răcit, se hotărî. Îi ceru învoirea căpitanului Ion ca soţia sa și Draga să se înapoieze acasă.

Acesta îl întrebă pe Mircea. Şi Mircea încuviinţă.

Baldovin porunci ca trei oșteni din strajă să le însoţească până acasă pe cele două femei.

În timpul când se pregătea de plecare, Ioana băgă de seamă că begul se ridicase în picioare și vorbea, agitat, ceva cu oamenii lui. Şi între Craiovești văzu o oarecare mișcare. Danciu îi șoptea ceva la ureche lui Barbu.

După aceea se apropie și el de grupul osmanlâilor.

În sala ospăţului, aerul devenise greu de respirat. Unii se ameţiseră, dar alţii, i se păru Ioanei, făceau pe ameţiţii.

Slujitorii aduceau plăcinte, struguri uscaţi, păstraţi încă din toamna trecută în încăperi răcoroase, mere, pere și alte soiuri de fructe.

Mihnea nu era un om prea vesel. Fusese deprins doar cu greutăţile și cu lupta. Petreceri făcea rar și numai cu prilejul nunţilor și al altor sărbători de familie.

Ospăţul acesta însă trebuia să dureze. Așa se obișnuia la curtea din București după înscăunarea unui domn.

Baldovin, în timp ce Ioana se îmbrăca, cugetă că lucrul cel mai bun ar fi fost să o conducă el însuși. Îi mărturisi acest gând. Dar Ioana se împotrivi. Domnitorul și fiul lui s-ar fi mâhnit văzându-l că pleacă pentru o spaimă neîntemeiată a soţiei sale.

Ioana ieși, însoţită de Draga și de cei trei oșteni. Femeile se urcară în caleașcă. Oștenii săriră pe cai. Porţile cele mari ale curţii domnești se deschiseră. Dinspre râu venea un șuvoi de aer rece. Frunzele copacilor foșneau uscat și vântul le smulgea nemilos.

Baldovin își îmbrăţișă soţia, din ușa caleștii, încă o dată. Ioana avea în trup un tremur. Ieșise din încăperea caldă și nu era nici prea gros îmbrăcată. Draga îl sărută și ea pe Baldovin, ca o mamă, pe frunte.

Caleașca porni clătinându-se prin gloduri. Săltă peste pragul de lemn, îngropat în pământ, al porţii.

Vizitiul își pocni biciul. Caii se încordară și caleașca se pierdu în noapte spre zăvoiul de sălcii.

Ioanei i se înteţise tremurul. Dinţii îi clănţăneau. Draga își scoase șalul gros de lână din spate și o înveli.

Din depărtare, răsună galopul unui grup de călăreţi.

«Baldovin! gândi Ioana. Nu s-a lăsat și vine după noi. Sau tata…»

Călăreţii înconjurară caleașca.

Ioana deschise ferestruica:

— Cine sunteţi?!

— Porunca domniei! răspunse, răgușit, unul.

Numai că, între călăreţii nou-sosiţi și cei din strajă, pe neașteptate, izbucni lupta.

— De ce vă luptaţi între voi? Cine sunteţi?

Unul din oștenii de strajă căzuse cu o lance între umeri. Altul fusese tăiat de sabie.

Cel de-al treilea se repezi la caleașcă.

— Fugiţi! apucă să spună. Dar o săgeată i se înfipse pe la spate, în gât.

Draga o apucă pe Ioana de mână și încercă s-o tragă afară.

Tânăra femeie era ca un copil. De sub mantia roșie de brocart, i se vedea rochia pe care o purtase și la nuntă.

Părea o pasăre albă cu aripile rupte și însângerate.

— Vlăduţ! suspină.

Dar vizitiul sări de pe capră. Le împinse pe amândouă la loc în caleașcă și închise ușile.

— Săriţi! Ajutor! strigă Draga.

— Dacă ţipaţi vă spintecăm! le ameninţă pe femei unul dintre călăreţi.

Caleașca porni în goană, înconjurată de bărbaţii călări.

Draga continua să strige. Atunci vizitiul opri din nou caleașca. Şi călăreţii o traseră afară pe Draga. Ioana i se atârnase de braţe:

— Nu!… Lăsaţi-o!… Lăsaţi-o!…

Cineva o lovi peste gură, făcând-o să-i sângereze buzele. Altul o împinse înapoi în caleașcă. Ioana mai apucă s-o zărească pe Draga căzând. Nu știa dacă fusese ucisă sau nu. Dar caii trecură peste trupul ei în galop.

În sala de ospeţe a palatului, Mehmed-beg se îmbătase.

— Apă, bolborosea, apă din viile Craioveștilor!

Gușa i se zguduia de râs.

Mihnea se mohora din ce în ce mai mult. Şi Mircea la fel.

Voievodul părăsi masa. Tâmplele i se zbăteau. Își trase jilţul mai la o parte.

Ion se întristă văzându-l pe voievod supărat într-o asemenea seară menită petrecerii și veseliei. Se gândi că i-ar plăcea să-i înșface pe osmanlâi, cu Mehmed-beg al lor cu tot, și să-i zvârle în Dâmboviţa. Să dea în felul acesta semnalul ridicării împotriva puterii lui Baiazid. Așa cum făcuse Ţepeș când îi pedepsise pe Hamza-pașa și Catavolinos.

Îi împărtăși, în taină, lui Mihnea gândul.

Voievodul îi răspunse, tot în taină, că n-a sosit ceasul. Încă nădăjduiește că-și va putea orândui domnia fără sânge.

Zorii începură să se arate, descleștând din neguri cetatea de scaun.

Zidurile părăginite ale palatului parcă fuseseră acoperite de cenușă. Râul ce mărginea ogrăzile palatului curgea clipocind. Toaca de la biserica Sfântului

Gheorghe începu să bată.

Un călugăr, cu poalele anteriului sumese, se zorea spre biserică. Văzu oștenii căzuţi. Dădu alarma.

Fugi și bătu în porţi:

— Străjeri domnești uciși!

Baldovin se prăvăli pe scări.

— Unde-i caleașca?

Ion se avântă pe cal. Străbătu în galop zăvoiul. Nu mai avu răbdare să ocolească zidul. Sări, călare, de-a dreptul.

Negru se prăpădise, după ce-l slujise atâta îndelungată vreme, și căpitanul îl îngropase ca pe-un om, ca pe-un prieten. Un armăsar așa cum fusese Negru nu se mai găsea. Dar nici calul moldovenesc pe care-l avea acum, numit Surul, după culoarea părului, nu era de lepădat. Îl dresase și-l obișnuise, ca și pe Negru, să-l înţeleagă, să-l asculte, să nu se teamă nici de zgomotele bătăliei și nici de piedicile ce i s-ar fi ivit în cale.

Tăie drumul printre copaci. Descălecă și urcă scara, sărind câte trei trepte deodată.

Slujnica îi ieși înainte.

— Unde e Vlăduţ?

— Înăuntru, doarme.

Băieţelul se trezise și îi râdea bunicului nu numai cu gura, ci și cu ochii. Își bătea mânuţele grăsuţe una de alta.

— Mama… Mama…

— Ioana? Draga?

— Încă n-au venit.

Pentru întâia oară în viaţă, căpitanul simţi că tot sângele i s-a scurs din inimă. Au izbutit? Dar cine?…

Cine?… Mehmed?… Barbu?… Danciu?… Şi tocmai într-un asemenea ceas, când un domn ca Mihnea se urcase în scaun? I se părea de necrezut. Să fi avut ei o asemenea îndrăzneală? Să nu se fi temut?

Pe ușă năvăli Baldovin:

— Au găsit-o pe Draga…

O aduseră în casă și o întinseră pe pat. Fusese înjunghiată și caii îi zdrobiseră trupul. Era plină de sânge.

O spălară, și medicul sas Schmidt, care venise de la Sibiu cu Mihnea, se grăbi la căpătâiul ei. Nu mai avea decât foarte puţin de trăit.

Ion se așezase pe un scăunel lângă pat. Gândurile îi huruiau în minte ca niște bolovani curgând pe o vale.

Iarăși? Pentru a câta oară? Roxana, Oltea, Draga și acum Ioana. Torturări. Răpiri. Ce inimi de fiare pot să aibă astfel de oameni? De ce să nu se răfuiască numai cu bărbaţii? De ce să lovească femeile? Răpirile de fete și femei, acest blestemat mijloc de a-și popula haremurile, otomanii l-au folosit în toate ţinuturile și ţările până unde s-au întins.

Draga apucase să mai povestească felul cum fusese răpită Ioana. Vizitiul fusese înţeles cu călăreţii.

— Căpitane, îl rugă Baldovin pe Ion, fii bun și vestește domnia că am plecat în căutarea Ioanei. Nu pot întârzia nici o clipă. Fără ea viaţa mea nu mai are nici un rost.

— Încotro vrei s-o iei?

— După câte am înţeles, caleașca trebuie să se fi îndreptat spre Dunăre. O apuc și eu într-acolo… Poate izbutesc să-i ajung.

— Duceţi-vă… amândoi!… N-o lăsaţi… pe Ioana în ghearele lor! șopti cu buzele albe Draga.

Avea dureri înfiorătoare. Își înfipse unghiile în palme și-și mușcă limba ca să nu ţipe.

Cuvintele îi răzbeau din piept cu greutate. Şuviţe fierbinţi, subţiri, de sânge, i se scurgeau printre buze.

Lui Ion i se rupea inima.

Cum să se împartă? Ar putea s-o părăsească pe Draga, după ce aproape o viaţă întreagă se jertfise pentru el?

— Am să… mor! mai murmură Draga. Nu mai sta… pleacă… împreuna cu Baldovin… după Ioana…

Căpitanul își desfăcu braţele. Îi cuprinse trupul zdrobit sub copitele cailor și-o sărută. Îi datora această îmbrăţișare. Trăise numai pentru el și ai lui. Murea tot pentru ei.

Mai răsuflă o dată adânc, și chinurile i se sfârșiră. Pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet. Plecase din această lume zâmbind, îmbrăţișată de cel pe care-l iubise, singurul bărbat care-i fusese drag.

Cel puţin ultima clipă a vieţii îi fusese înseninată.

— Draga!… Draga!…

Dar Draga nu mai era.

În faţa căpitanului nu se mai găsea decât un corp fără viaţă, care, în sfârșit, după atâtea suferinţe, își găsise odihna.

*

Gonea de-a lungul câmpiilor, peste munţi și ape.

Totul se repeta ca într-un vis urât.

Căpitanul era însoţit de doi dintre prietenii și tovarășii săi de luptă: Zane și Eufrosin. Nici unul nu mai era tânăr, însă nici unul nu se arăta obosit.

Înveșmântaţi turcește, cu însemnele unor spahii doborâţi pe drum, străbăteau încoa și încolo întinsa împărăţie turcească.

Ioana fusese smulsă de lângă copilașul, soţul, tatăl și prietenii ei de nu se știe cine și dusă undeva, într-un loc necunoscut, pe care nu izbuteau să-l afle.

Încotro s-o mai ia? Baldovin dispăruse și el ca-n pământ. Cel puţin dacă ar fi izbutit să dea de urma lui

Baldovin! Poate descoperise el, între timp, ceva. Şi, împreună, le-ar fi fost oricum mai ușor s-o găsească pe Ioana.

Vremea trecea. Vara, toamna, iarna zburaseră. Venise primăvara. Şi ei tot mai goneau. Cercetau oamenii din orașe, târguri, porturi, de prin preajma cetăţilor, din hanuri și locuri de popas.

Cutreieraseră imperiul otoman alcătuit din atâtea ţări cotropite, de la orașul bulgăresc Târnovo, până în peninsula grecească Moreea, din așezările sârbești de pe râul Sava, până la Trapezunt și Bagdad. Străbătuseră ţinuturi înverzite sau pustiuri, trecuseră peste munţi și plutiseră pe mări. Dar Ioana nu era nicăieri. De fiecare dată, văzuseră că s-au înșelat sau au fost înșelaţi.

Într-o seară, istoviţi, făcură un scurt popas pe ţărmul mării, la Smirna – sau Izmir, cum îl numeau turcii.

Vara, sub lumina toropitoare a soarelui, marea Egee seamănă cu un uriaș cazan de aramă topită. Toamna devine albastră-cenușie. Dar primăvara adâncurile sale se umplu parcă de mărgăritare și cineva nevăzut presară deasupra ei aur.

Grădinile sunt încărcate de flori și păsările, ce se adună aici în nenumărate stoluri, cântă fără încetare, ameţitor.

Căpitanul n-avea însă ochi să admire farmecele primăverii sau culorile mării. Şi nici urechi să asculte trilurile păsărelelor.

Inima lui era arsă. Un singur copil îi rămăsese, Ioana. Şi unde se găsea? Gingașă și ferită de rele atâta vreme cât fusese în casa părintească, pe ce mâini încăpuse? La ce torturi fusese supusă? Ce umilinţe și înjosiri îndurase?

Încerca să-și închipuie ce se întâmplase cu ea. Voia să nădăjduiască. Să creadă că totul se va sfârși cu bine. Dar adevărul nu putea fi acesta, de vreme ce nici o urmă a Ioanei nu se găsea.

Stăteau tustrei pe ţărmul mării. Câteva înjghebări șubrede de lemn erau menite să-i adăpostească pe aceia care se găseau în trecere prin Smirna. Pe cât erau de sărăcăcioase pe dinafară aceste înjghebări, pe atât erau însă de bine întocmite pe dinăuntru.

Hangiul, un bărbat tuciuriu, un armean, îi găzduia și-i ospăta cu atenţie și cea mai mare bunăvoinţă pe călători. Pe măsuţele scunde, în faţa cărora călătorii ședeau, se aduceau întruna fierturi de verdeţuri, pilafuri cu carne gustoasă și grasă de batal, dulciuri, fructe și felurite alte bunătăţi.

Armeanul era deosebit de îndatoritor și mai ales foarte priceput în pregătirea unor băuturi dulci, dintre care braga era cel mai adesea cerută de oaspeţi.

Tot acolo, pentru desfătarea călătorilor, se mai găsea o tânără grecoaică roabă, dănţuitoare. Şi, de asemenea, un bătrân cântăreţ cerșetor – unul dintre acei nenumăraţi cântăreţi cerșetori care puteau fi întâlniţi aproape pretutindeni prin locurile de popas din uriașul imperiu otoman al lui Baiazid.

Tânăra fată dănţuise. Danţul îi încântase pe cei aflaţi la popas. Mlădierile trupului fetei erau fără cusur. Iar clopoţeii prinși la gleznele și încheieturile mâinilor ei sunaseră plăcut și înveselitor.

Oaspeţii băteau în tactul melodiei din palme.

Monede de toate felurile îi erau azvârlite la picioare.

Veni și rândul bătrânului. Acesta înstrună coardele unei lăute și începu să cânte:

Vocea bătrânului era melodioasă și cuvintele cântecului îi făcură să se cutremure.

— Ești din Ţara Românească? îl întrebă Eufrosin.

— Ca și voi, v-am auzit adineauri… Şi inima-mi se fericește doar când aud pe cineva vorbind în graiul părinţilor mei. După ce-mi isprăvesc cântecul, veniţi mai aproape și spuneţi-mi: cu ce vânt pe-aici? Dar să vorbiţi încet. În imperiul otoman nu este bine să glăsuiești prea tare. Şi scândurile și pietrele au urechi.

Cei trei prieteni îl lăsară pe cântăreţ să-și termine cântecul. Îl luară între ei și, după ce-l ospătară, aflară cu uimire că acesta se întorsese numai de câteva zile din ţară.

— Călătoresc pretutindeni, îi lămuri. Aceasta este soarta noastră, a cântăreţilor, cunosc o mulţime de limbi, însă de fiecare dată mă întorc, pentru un cât de scurt timp, în locurile de baștină. Pe urmă pot pleca iarăși în lume, să-mi câștig pâinea cu unealta aceasta străveche de cântat.

— Şi ce mai e prin ţară? întrebă nerăbdător Ion.

Cântăreţul privi cu grijă în jur, deoarece în locul acela se aflau o mulţime de alţi călători și se putea ca unii dintre aceștia să fi înţeles românește.

— În ţară lucrurile s-au schimbat mult, urmă el.

Măria sa Mihnea a încercat, la început, să ajungă la bună înţelegere cu Baiazid. Să se păstreze între ei pacea, dar fără amestecul din afară al otomanului. Le-a cerut și Craioveștilor să înceteze cu trepădeala dintre București și Stambul…

— Asta o știu, îi scurtă bătrânului cuvântul Ion. Eram încă acasă când măria sa le-a cerut acest lucru…

— Ca să și-i apropie de el pe Craiovești, măria sa le-a dat chiar două hrisoave cu danii pentru mânăstirea lor, Bistriţa olteană. Dar banoveţii (Craioveștii, având dreptul de-a păstra pentru familia lor marea bănie de la Craiova, cea mai însemnată dregătorie a ţării, mai erau numiţi și banoveţi) nu și-au curmat legăturile cu Poarta, și aceasta l-a supărat pe măria sa Mihnea. Le-a luat marea bănie de la Craiova și i-a încredinţat-o fiului său, Mircea. I-a certat și i-a pedepsit, atât pe ei, cât și pe alţi boieri veliţi care au umblat după îndemnul lor. Iar pe unii, cei mai primejdioși și care încercau să-l răpună, i-a scurtat de capete. Aceasta i-a făcut pe banoveţi să-și lase moșiile și conacele. Şi, împreună cu familiile lor, să treacă Dunărea, pe la Cetate, la turci. Şi tot de-atunci l-au numit pe vodă „cel Rău”, Mihnea cel Rău. Rău fiindcă nu le îngăduie să-și mai facă mendrele, să slăbească drepturile și puterea domniei, să stăpânească ei, pe voie, sub obrocul sultanului.

— Şi ţara nu este tot alături de măria sa Mihnea?

— Ţara și oștenii sunt. Şi, în numele ţării, mai ales anumiţi voinici ai vestitului căpitan Ion, păstrătorul diatei și săbiei lui Ţepeș…

Căpitanul și prietenii săi zâmbiră. Cântăreţul n-avea de unde ști că însuși Ion și doi dintre ortacii săi se aflau alături de el.

La plecare – după ce însuși Mihnea îl sfătuise și-l îndemnase pe Ion să plece neîntârziat în căutarea copilei sale – acesta își încredinţase voinicii prietenului și ajutorului său de temei, Vâlsan. Şi-i poruncise să-l slujească pe vodă. Iar cetașii, după cum reieșea din povestirea cântăreţului, își făceau pe deplin datoria.

«Deci așa stau lucrurile! cugetă Ion. Măria sa Mihnea va avea, cât de curând, nevoie, de mine! Şi eu n-am dat încă de urmele Ioanei sau măcar de-ale lui Baldovin!»

Îl întrebă pe cântăreţ dacă n-a auzit despre o tânără femeie, care arăta așa și-așa și fusese smulsă de niște fiare cu chip omenesc de lângă copilașul ei. Dusă nu se știe unde. Sau despre un tânăr oștean care plecase în căutarea soţiei sale.

Cântăreţul nu știa, dar se gândi s-o întrebe și pe dănţuitoarea greacă. Aceasta da, auzise.

Un achingiu, trecând prin Izmir, spre casă, îi povestise că luase parte, din porunca lui Mehmed-beg, împreună cu urdia din care făcea parte, la răpirea unei tinere și frumoase jupâniţe valahe.

Inima căpitanului Ion se zbătu.

Pe chip nu i se clintește însă nici un mușchi. Cei care îl privesc – chiar prietenii și tovarășii de luptă, apropiaţi, Eufrosin și Zane – nu-și pot da seama de câtă tulburare are în suflet.

Își ţine pumnii strânși și dinţii încleștaţi.

Pe această jupâniţă hotărâse s-o ia în haremul său Mehmed-beg. Atâta că, din urmă, sosea soţul femeii, un neînfricat cavaler valah, pe nume, parcă, Baldovin.

Printr-un atac îndrăzneţ, în timpul nopţii, la un popas, cavalerul valah a izbutit s-o scape pe soţia sa din cortul unde zăcea legată. Numai că, în timp ce fugeau, i-a ajuns din urmă urdia de achingii. În lupta care s-a dat, unu contra cincizeci, Baldovin a fost sfârtecat de săbii și lănci. Trupul i-a fost azvârlit la câini. Iar soţia i-a fost vândută, ca sclavă. Împreună cu alte sclave, tânăra femeie a fost îmbarcată pe o corabie și dusă – își amintea dănţuitoarea, fără să fie însă cu totul sigură – către insula Rodos.

Mai departe nu știa nici ea ce s-a întâmplat.

Ion își lăsă neîncepute, pe masă, bucatele ce-i fuseseră aduse.

Copila lui avusese parte de aceeași soartă ca și întâia lui dragoste din tinereţe.

Se ridică și rosti:

— Către insula Rodos!

*

Se căţărase în picioare, pe umerii lui Zane. Printre gratii se zărea marea. Întinsă, albastră, poleită de soare. Jos, la poalele fortăreţei, se jucau veseli niște copii. Glasurile lor răzbăteau până aici, unde căpitanul Ion și Zane împărţeau aceeași rece și umedă încăpere.

Multe piedici biruise până atunci – într-o întreagă viaţă de luptă și zbucium – căpitanul Ion. Numai de data aceea nu găsea nici o ieșire din greaua situaţie în care se găsea.

Împreună cu Eufrosin și Zane, căpitanul sosise de la Izmir cu o corabie în Rodos. Insula se afla sub stăpânirea unor cavaleri din ordinul așa-numit al Ioaniţilor ³⁷ .

Ion mai auzise povestindu-se despre cavalerii Ioaniţi.

Cu trei veacuri în urmă, unii înaintași ai acestora fuseseră chemaţi de regele maghiar Bela al IV-lea și așezaţi în partea de miazăzi și răsărit a Transilvaniei, spre marea nemulţumire a românilor, stăpânii dintotdeauna ai acestor meleaguri.

Acum cavalerii Ioaniţi alcătuiseră în Rodos un puternic avanpost de luptă împotriva înaintării pe mări, spre asfinţit, a forţelor otomane.

Turcii se pregăteau să atace și să cucerească insula. În acest scop trimiteau mereu iscoade ca să cerceteze și să cunoască mijloacele de apărare ale Ioaniţilor. Așa încât cavalerii îi bănuiau pe toţi cei care soseau în Rodos că sunt oameni ai otomanilor.

Puși îndată după debarcare sub urmărire de cavaleri, se află că valahii nou sosiţi întrebau pretutindeni despre o altă corabie ce trebuia să fi acostat mai demult în Rodos.

«Nu mai încape îndoială, socoti marele maestru, că sunt trimiși de turci!» Şi porunci să fie chemaţi numaidecât cei trei valahi la sine.

Aduși în fortăreaţă, Ion, Eufrosin și Zane fură conduși într-o mare sală. O imagine a Madonei, mai înaltă decât un stat de om, se afla zugrăvită pe unul dintre pereţi.

Li se puseră numeroase întrebări. Căpitanul istorisi că își caută copila, care îi fusese răpită, apoi vândută unui neguţător de sclave. Neguţătorul o urcase într-o corabie ce pornise spre Rodos.

— Şi ai aflat ceva despre fată? întrebă marele maestru.

— Am aflat că vasul pe care fusese îmbarcată, prins de o furtună și izbit de stânci, s-a scufundat în mare, nu departe de Rodos. Dintre toţi cei care se găseau pe punte, un singur marinar a scăpat. Pe-acesta l-am căutat și el mi-a povestit că Ioana – așa se numea copila mea – nu s-a temut de moarte. Dimpotrivă, după înjosirile la care fusese supusă, își dorea sfârșitul. Ştia că eu, părintele său, voi avea grijă de băiatul ei, Vlăduţ.

Marele maestru ceru să fie adus marinarul ca să depună mărturie, dar acesta părăsise cu o zi înainte insula.

— Trimiteţi, rugă atunci căpitanul, pe cineva în Ţara Românească, la voievodul Mihnea. Vă va încredinţa măria sa însuși că nu suntem iscoade turcești, ci dimpotrivă, luptători împotriva asupririi lui Baiazid.

— Așa vom face! hotărî marele maestru. Numai că noi nu ne vom adresa voievodului, ci, potrivit regulilor noastre monahale, călugărilor unei mânăstiri. Până atunci veţi rămâne oaspeţii noștri, fără a vi se îngădui să părăsiţi nici măcar pentru un ceas fortăreaţa, iar dacă veţi încerca să fugiţi, veţi fi socotiţi dușmani și răpuși.

— Bine! se învoi căpitanul. Vă rugăm doar ca această cercetare să se facă pe cât cu putinţă mai repede. Am întârziat și-așa prea mult. Şi suntem așteptaţi de măria sa Mihnea pentru a-i da ajutorul cuvenit întru asigurarea libertăţii ţării.

Timpul începu să treacă. Căpitanul, Eufrosin și Zane erau trataţi bine de cavaleri. Li se dăduse o chilie mică, dar curată și li se aducea hrană îndestulătoare.

În cea de-a patra lună de când se aflau acolo, li se vesti că a sosit din Ţara Românească un călugăr, care trebuia să stea de vorbă cu ei și să arate apoi, sub jurământ, dacă erau vinovaţi sau nu.

Călugărul valah veni în chilie și, când se încredinţă că erau într-adevăr căpitanul Ion și trei din cetașii săi, plecă fără să le destăinuie ce hotărâre luase.

Spre seară fură chemaţi în marea sală a cavalerilor, ce se afla în partea de sus a fortăreţei. La o masă lungă, în faţa unui cămin din fundul sălii, marele maestru și alţi cavaleri, înveșmântaţi în cămăși de zale și cu coifuri de fier pe cap, se sfătuiau între ei. Alături se afla și călugărul-oaspete din Tara Românească.

— Ca sa ne-ncredinţăm cu totul de adevărul spuselor voastre, duceţi-vă și juraţi încă o dată în faţa Madonei că aveţi cugetul curat, le ceru marele maestru.

Bucuroși, Ion și cei doi cetași se apropiară de peretele pe care era pictat chipul Madonei și jurară că își simt cugetul curat și n-au spus decât adevărul.

În clipa aceea marele maestru rosti:

— Aţi jurat mincinos. Cinstitul călugăr valah aici de faţă ne-a mărturisit mai înainte, de-asemenea sub jurământ, că sunteţi iscoade otomane.

— Minciună! Călugărul minte! apucă să mai strige căpitanul Ion.

Dar unul dintre cavaleri trase de un mâner. Un capac de fier se deschise și tustrei căzură în adânc.

Se pomeniră într-o celulă închisă cu un grilaj de fier.

În zadar se plânse apoi căpitanul cerând o nouă cercetare. Marele maestru se îmbolnăvise grav. Zăcea lipsit de puteri. Nu voia să audă nimic. Şi fără porunca sa nici o nouă solie nu putea pleca.

Lunile trecură repede. Primul an la fel. Şi nici o schimbare nu se petrecu în soarta celor întemniţaţi. Încercaseră tot ce era cu putinţă ca să poată scăpa de-acolo. Se străduiseră să desfacă ușa, să tragă de gratii, să sape un tunel. Fortăreaţa fusese ridicată numai din blocuri mari de piatră, în care gratiile erau vârâte adânc și, fără unelte potrivite, nici o forţă omenească nu le-ar fi putut desprinde de-acolo.

Eufrosin izbutise o dată, când li se aducea hrana, să prindă printre gratii mâna cavalerului paznic, să i-o răsucească și încercase să-i smulgă cheile. Dar ceilalţi paznici săriseră în ajutorul primului. Eufrosin fu scos din celulă. Judecat numaidecât pentru răzvrătire. Şi osândit de a fi înecat în mare.

Căpitanul Ion era atât de mâhnit încât se închise în sine. Zile întregi stătea tăcut, înnegurat și deznădăjduit. Se gândea că își pierduse amândoi copiii. Soţia sa, Oltea, devenise o umbră. Draga își închisese și ea ochii.

Pierise și Eufrosin, tovarășul drag de arme și prietenul încercat, care atâţia și atâţia ani îi fusese mereu în preajmă, ca și Vâlsan și Zane, la bine și la rău. Nici în ţară nu mai știa ce era. Şi sigur că voievodul, în zilele acelea atât de frământate, l-ar fi dorit alături cu sfatul și fapta.

Căpitanul se găsea în cel de-al șaizeci și cincilea an de viaţă, vârstă când alţii își căutau sau își găsiseră de mult odihna. Pe când lui îi era dat să îndure atâtea, ba încă să mai și zacă în temniţă pe nedrept. Şi nu într-o temniţă otomană, ci într-una călugărească.

Dar iată ca veni o zi când maimarele ordinului cavalerilor-călugări din Rodos își află sfârșitul.

Auziră trâmbiţele sunând și tobele bătând atunci când fu îngropat într-un mormânt deschis în zidurile de piatră ale fortăreţei.

Folosind acest prilej, căpitanul și Zane – chiar de a doua zi după îngropăciune – cerură îngăduinţa noului mare maestru al ordinului, un tânăr de nici douăzeci și șapte de ani, de a se dezvinovăţi pentru ceea ce nu făptuiseră.

În așteptarea răspunsului, nu aveau altceva mai bun de făcut decât să se caţere, cu rândul, la fereastră, și să privească depărtările printre gratii.

Trecuse mai bine de o lună. Venise iarăși primăvara și apele scânteiau sub razele călduţe ale soarelui. Corăbii cu pânzele albe întinse și galere la care vâsleau sclavi se vedeau plutind pe întinsul Mediteranei. Rândunele de mare brăzdau voioase văzduhul albastru și pescăruși cu pântecele catifelate, căutându-și hrana în valuri, ţipau cu glasuri ascuţite ca de copii.

Dorul de libertate îl mistuia. Şi aproape în fiecare noapte îl visa pe Vlăduţ. Ce s-o fi ales de el? Fără îndoială, totul trebuie să fie bine. Mihnea – voievodul și

Mircea – marele ban al Craiovei nu l-au lăsat de izbeliște.

Era încredinţat că e bine și, totuși, un ghimpe îi înţepa uneori inima. Își amintea atunci cum Vlăduţ îi râdea cu gura și ochii. Cum își ridica mânuţele grăsuţe spre el.

Săptămânile trecură. Nădejdea de a fi primit de noul maestru era din ce în ce mai slabă. Dar iată că, într-o bună dimineaţă, un cavaler li se înfăţișează la ușa chiliei.

Noul mare maestru, pe nume Laurenţiu, se hotărâse să-i primească.

— Dacă nu ne vom înţelege cu ei, va trebui totuși să scăpăm și altfel, îi șopti lui Zane căpitanul, în timp ce ieșeau amândoi din celulă. Înapoi nu trebuie să ne mai întoarcem.

Merseră prin coridoarele reci ale fortăreţei, coborâră și urcară numeroase scări, pe care la sosire nu avuseseră prilejul să le vadă. Şi se pomeniră în aceeași sală în care mai fuseseră o dată.

Sala, întâia oară întunecoasă, era de astă dată luminată de făclii înfipte în niște gheare de vulturi metalice, lucrate cu multă măiestrie.

Laurenţiu și ceilalţi cavaleri ședeau la aceeași masă lungă de lângă cămin. Pe masă ardea o lumânare într-un sfeșnic de fier.

Când căpitanul și Zane intrară, Laurenţiu le făcu semn să ia și ei loc pe cele două jilţuri aflate în faţa mesei.

«Cine știe ce cursă îmi mai întind!» se gândi căpitanul și, cu o mișcare a capului și-a mâinii, îi răspunse că rămân în picioare.

Pământiu la chip, osos, îmbrăcat în cămașă groasă de zale și deasupra cu un veșmânt alb, pe care era pictată o cruce de aur, noul și tânărul mare maestru al ordinului îi cercetă din ochi cu atenţie pe cei doi prizonieri.

Căpitanul și Zane arătau, într-adevăr, jalnic. În acest lung răstimp cât stătuseră în temniţă, veșmintele li se ferfeniţiseră. Nici măcar o cămașă curată nu primiseră.

Bărbile le crescuseră ca unor pustnici. Slăbiseră, dar nu din putere, deoarece zilnic, câteva ceasuri, se luptau între ei. Se îngrijeau în felul acesta ca mușchii și forţa să le rămână întregi.

Văzând că prizonierii nu vor să se așeze, Laurenţiu se ridică și el în picioare. Ceilalţi cavaleri îi urmară pilda.

Spuse că, printr-un trimis al său la mânăstirea Tismana – așa cum ceruse mai demult căpitanul – a făcut alte amănunţite cercetări.

Cercetările au scos la iveală întreaga nevinovăţie a celor trei prizonieri, dintre care unul fusese ucis între timp. De vină a fost însă numai călugărul înșelător de la mânăstirea Bistriţa, care depusese acolo o mincinoasă mărturie împotriva lor. Pentru pedepsirea lui se va rosti anatema, cea mai cumplită afurisenie.

Laurenţiu îl blestemă pe călugărul de la Bistriţa în latinește, suflă în lumânarea de pe masă și-o stinse.

Își ceru și el iertare celor doi prizonieri și-i încunoștiinţă că sunt liberi.

*

Se întorceau, în sfârșit, acasă!

Alţi morţi: Ioana, Baldovin, Eufrosin! Şi alte suferinţe: anii lungi de temniţă!

Pentru ce fusese nevoie să se petreacă toate acestea?

Pentru ce trebuia ca românii să îndure din partea unor neamuri străine, care se tot năpusteau peste ei, atâtea chinuri nemeritate și moarte?

Pe drumul întoarcerii aflară o mulţime de vești.

În timpul cât ei lipsiseră, Mehmed-beg năvălise cu oastea turcească în ţară. Întâi Mihnea și după aceea Mircea încercaseră să reziste, dar nu fusese cu putinţă.

Copleșiţi de mulţimea și puterea dușmanului, amândoi se retrăseseră la Sibiu.

Așa încât pe scaunul domnesc al Ţării Românești se urcase un alt fiu al lui Vlad Călugărul (și frate cu Radu cel Mare) pe nume Vlad al V-lea cel Tânăr.

Acesta, tot un domn bun și drept, se apropie de Vladislav, regele Ungariei căruia-i ceru arme, ca să-i poată răzbi pe turci și astfel să-și dobândească neatârnarea. Dar încă înainte de-a i se închega cum se cuvine oștirea, Mehmed-beg năvălește. În luptele care urmează, viteazul Vlad cel Tânăr este înfrânt. Şi-n satul Văcărești, pentru vina de-a fi încercat să își elibereze pământul strămoșesc, i se retează capul.

Într-un timp atât de scurt, după săvârșirea din viaţă a lui Ţepeș, au urmat, datorită necontenitelor uneltiri și năvăliri turcești, nu mai puţin de opt domni. Doi din familia Basarabilor: Laiotă Basarab-Bătrânul și Basarab cel Tânăr – Ţepeluș. Şi șase din familia Drăculeștilor: Mircea și Vlad Călugărul, feciorii lui Vlad Dracul; Radu cel Mare și Vlad cel Tânăr, fiii lui Vlad Călugărul; Mihnea, numit de unii din marii boieri «cel Rău», feciorul lui Vlad Ţepeș, și fiul lui Mihnea, Mircea.

Cinci dintre aceștia opt: Radu cel Mare, Mihnea, Vlad cel Tânăr și cei doi Mircea se străduiseră prin felurite mijloace, unii cu armele și alţii, ca Radu cel Mare, pe cale diplomatică, să-și dobândească sau să-și apere independenţa.

Restul, ceilalţi trei, Laiotă Basarab-Bătrânul, Basarab cel Tânăr-Ţepeluș și Vlad Călugărul, nutriseră, desigur, și ei speranţa să scape de sub mâna sultanului. Dar neavând condiţii prielnice și mai ales curajul trebuincios de a se răscula, stătuseră plecaţi, împlinind poruncile și așteptând din partea sorţii și-a întâmplării dezlegarea situaţiei ţării și-a lor.

— Şi cine se află acum în scaunul ţării? îi întreabă căpitanul și Zane pe călătorii întâlniţi în drum.

— Un Neagoe, feciorul marelui vornic Pârvu – din familia Craioveștilor – și-al Neagăi din Hotărani, răspunde un ţârcovnic.

— Fără cât, adaugă un popă, lui îi poftește inima să-și spună Basarab, Neagoe Basarab, dându-se drept odraslă a lui Basarab-Ţepeluș.

— De unde știi că adevărul adevărat nu-i acesta? ia din nou cuvântul ţârcovnicul.

— Mai știi? E cu putinţă și-așa ceva. E cu putinţă orice! recunoaște popa. Câte nu se întâmplă și nu se văd ciudate pe lumea asta!

*

Ion își aduce aminte de un tânăr palid, cu ochii galeși și mustaţa subţire, ca a lui Radu cel Mare – al cărui vătaf de vânători fusese.

Îl întâlnise și pe el la pomenitul ospăţ de la palat, al lui Mihnea. Domnitorul îl păstrase, de altfel, în Divan, cu rangul de postelnic.

Fiu al marelui vornic Pârvu, tânărul Neagoe nu semăna nici cu tatăl, nici cu unchii Barbu, Danciu sau Radu, și nici cu bunicul Neagoe, ori străbunicul, paharnicul Barbu.

Craioveștii erau bărbaţi vârtoși, cu pumnii grei și glasul puternic, deprins să comande. Şi, mai degrabă decât cu Craioveștii, tânărul semăna cu Basarab cel Tânăr-Ţepeluș, care avusese și el o statură puţintică și un obraz rotund.

Cu toate că avea înfăţișare de cărturar, Neagoe trecea drept o foarte bună căpetenie de oaste. Şi nu numai o dată fusese lăudat pentru priceperea și destoinicia lui în a dobândi biruinţe pe câmpul de luptă.

Căpitanul își mai amintea și că, la acel ospăţ, stătuseră puţin laolaltă de vorbă. Cu multă căldură, tânărul Neagoe îi vorbise despre ucenicia lui în meșteșugul filozofiei pe lângă fostul patriarh grec al Constantinopolului, Nifon, unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai epocii, ca și despre felul cum îi plăcea să-și petreacă timpul în mijlocul comorilor de artă și-n faţa scrierilor (manuscrise sau tipărituri), cu care Craioveștii înzestraseră, în primul rând, ctitoria lor, Bistriţa olteană, dar și alte multe biserici și mânăstiri.

Şi va să zică acest Neagoe se urcase pe tron?

Despre Vlăduţ, feciorașul Ioanei, a aflat că este bine, sănătos, măricel, adăpostit la mânăstirea Tismana de fostul mare ban al Craiovei și apoi domn, Mircea, fiul voievodului Mihnea, mai înainte ca ei amândoi să fi părăsit, învinși, Ţara Românească, și să se fi refugiat în Transilvania.

Că se găsește acolo, el și Zane aflaseră de la un bătrân fost cetaș întâlnit pe cale.

Acesta, văzându-i, rămăsese încremenit.

— Căpitanul Ion? Trăiești? Se zvonise… Atunci s-ar putea să fie adevărat… și că măria sa Vlad trăiește… trăiește și se va întoarce…

De bucurie, se învârtea pe loc ca un titirez. Se repezise să-i sărute mâinile.

Căpitanul descălecă.

— Şi-acum?…

— Acum nu știm ce va mai fi, dar ne gândim cu îngrijorare că Mehmed-beg se află, precum s-a auzit, iarăși la București, și-anume chiar în palatul domnesc. Şi ce poate căta apostatul în palatul domnesc decât răul acestei sărmane ţări? Tulburarea în mijlocul norodului e mare, cu toate că, la drept vorbind, cele dintâi măsuri luate de domnul Neagoe s-arată blânde și pline de-nţelepciune.

— O să trăim și-o să vedem, rosti liniștit Ion. Ce mai știi de ceilalţi? Unde este Vâlsan?

Bărbatul își plecă fruntea și începu să-și frece, întristat, mâinile noduroase și bătucite de mânuirea uneltelor de muncă și-a armelor.

— Vâlsan a căzut în bătăliile care au avut loc pe-aici cu turcii lui Mehmed-beg, apărându-i pe Mihnea și pe Mircea voievod. Au căzut și alţi mulţi viteji alături de Vlad cel Tânăr. Iar noi, ceilalţi, rămânând fără căpetenie, ne-am înapoiat pe la casele noastre. Dar dacă te-ai întors, învaţă-ne ce trebuie să facem! Cu toţii numai atâta așteptăm. Domnia ta ești steagul în jurul căruia se adună toţi cei năpăstuiţi, toţi cei care nu se învoiesc ca pe pământul valah să poruncească glasul lui Mehmed. Pentru că doar domnia ta ești acela care asculţi, înţelegi și te pricepi cel mai bine să împlinești năzuinţa noastră!

— Vă voi da de știre la timp!… Așteptaţi.

— Așteptăm!… Dar să știi că, de cum s-o auzi că te-ai întors, volbura va începe din nou să crească.

Căpitanul încălecă și, împreună cu Zane, porni mai departe către Tismana, să-l afle pe Vlăduţ.

Era una dintre cele mai grele ierni pe care Ion le trăise în destul de lunga lui viaţă.

Au ajuns la Tismana într-un amurg. Umbre albăstrii se coborau de peste munţi. Pădurea de castani se întindea, albă, până departe. Zăpada copleșea cu povara ei ramurile copacilor. Gerul împietrise apele limpezi ale râului. Se preschimbaseră într-un pod peste care oamenii treceau ca pe drum. Până și valurile năvalnice ale torentului Gurnia, care nu îngheţau niciodată, se prefăcuseră de astă dată în horbote strălucitoare de-argint. Şi flori albe, cu cele mai nevăzute înfăţișări, se zugrăviseră pe ferestre.

Când căpitanul și Zane au ajuns în sat, copiii care, așa cum sunt copiii, nu știau ce-i frigul, se dădeau cu sania pe derdelușul din faţa porţilor mânăstirii.

S-au oprit, și căpitanul a privit lung și cercetător întreg cioporul, care făcea larmă aproape cât o urdie de tătari.

Pe Vlăduţ l-a cunoscut numaidecât, deși nu-l mai văzuse de-atâta timp. Copilul crescuse. Avea gingășia Ioanei, dar, cât era de mic, ţinuta semeaţă a lui Baldovin.

— Vlăduţ!

Băiatul a tresărit. Şi-a dat puţin pe ceafă căciuliţa rotundă de miel, care-i căzuse pe ochi. Era la obraz ca mărul. A înţeles cine-l chemase. De-atâtea și atâtea ori auzise povestindu-i-se despre bunicul. Ştia că acesta pornise pe drumuri depărtate s-o caute și s-o aducă înapoi pe măicuţa.

— Bunicule!

S-a repezit spre braţele lui.

Căpitanul s-a aplecat și l-a ridicat.

— Vlăduţ!…

Copilul l-a prins pe după gât și-l săruta cu drag pe obrazul ţepos.

Pesemne că inima căpitanului slăbise. Plângea. Plângeau amândoi, bunicul și nepotul. Numai ei doi mai rămăseseră pe lume, singuri, fără Oltea, Draga, Danuţ și Ioana, mai ales Ioana. Se strângeau în braţe, în ceasul acela îngheţat de amurg și plângeau.

Copiii din Tismana se adunaseră în jurul calului pe care se aflau bunicul și nepotul.

— E bunicul lui Vlăduţ! își șopteau. Căpitanul Ion!… Vestitul căpitan Ion!…

La pas, călări pe Suru, urmaţi de Zane, bunicul și nepotul intrară în curtea străvechii mânăstiri.

Nu mai călcase prin locurile acestea de ani și ani de zile. Şi iată, venise vremea să se întoarcă aici! În altă parte unde? Nu mai avea nici casă, îi fusese arsă. Nici cete, i se împrăștiaseră. Nici un domnitor pe care să-l slujească din inimă, cu încredere și nădejde, pe viaţă și pe moarte.

Se întorsese în mânăstire, deoarece aici se născuse și crescuse. Şi mai ales fiindcă aici se găsea Vlăduţ, feciorul Ioanei.

Într-un Dumnezeu ocrotitor al neamului său și-al adevărului deplin însă nu mai credea. Crezuse, pe când era copil, potrivit datinilor strămoșești, într-un Dumnezeu care proteguia cinstea, dreptatea și bunătatea.

Dar unde era acesta? Unde se ascunsese? Sau, dacă se găsea undeva, îmbătrânise într-atât încât nu mai vedea și nu mai auzea?

N-auzea strigătele de durere ale orfanilor și văduvelor? Nu vedea nedreptăţile ce se petreceau? Sângele vărsat! Scrumul caselor arse nu-l simţea? Chemările în ajutor și rugăciunile oamenilor din această ţară nu încerca să le-asculte? Nici năvălirile și pustiirile otomane nu voia să le vadă? Dacă era cu-adevărat, de ce lăsa să biruie pe lume răutatea, minciuna și cruzimea? De ce îngăduia ca oamenii să fie oropsiţi, batjocoriţi și călcaţi în picioare?

— Unde-i mama? Ai adus-o pe mama? îl întrebă Vlăduţ la ureche. Răsuflarea lui fierbinte îi arse obrazul. Mama!… Cuvântul îi arse inima.

— Mama ta nu mai vine…

Îi spusese adevărul. Copilul îl primi bărbătește. Lacrimile îi secară.

— Nu mai vine? îl strânse pe bunicul mai tare de grumaz. Mâinile îi tremurară. Atât. Nu mai vine?

— Nu!…

Clopotul, numit Fratele, începu să bată.

Căpitanul îl păstră pe Vlăduţ la piept și nu se închină.

Nu mai voia să i se închine unui Dumnezeu care nu putea fi decât o închipuire deșartă a oamenilor. Sau care, dacă existase cândva, pierise…

*

În porţile mânăstirii, cineva bătea cu putere. Călugărul-portar, care era un pitic hidos și strâmb, cu faţa smochinită, dar fără vârstă, bun numai pentru o asemenea slujbă, alergă și întrebă: cine era de îndrăznea să risipească liniștea mânăstirii?

— Trimișii domniei!

Privi prin ochiul săpat în poartă și văzu câţiva călăreţi purtând însemnele domniei. Fără să mai ceară învoirea stareţului, desfăcu ferecăturile și deschise portiţa. Oștenii descălecară și intrară, câte unul, cu caii de dârlog.

Cel mai în vârstă dintre ei întrebă aspru:

— Căpitanul Ion?

Piticul se înfioră:

— Aţi venit să-l răpuneţi?

— Nu. Măria sa Neagoe Basarab dorește numai să stea împreună de vorbă!

I se vesti căpitanului.

— Eu nu doresc să-l văd!

— Măria sa te roagă!…

Neagoe Basarab nu poruncise, așa precum ar fi făcut orice alt domnitor, să fie adus căpitanul Ion înaintea lui, în trapeză. Ci el, voievodul, îl ruga pe căpitanul Ion să-l primească în chilia unde se-adăpostea.

— Dacă ţine atât de mult, să poftească! se învoi căpitanul în cele din urmă.

Intrase simplu, obișnuit, ca un prieten. Sfetnicii și căpeteniile de oaste, care-l conduseseră, rămaseră afară.

Neagoe le făcu semn să se îndepărteze.

Urgia iernii trecuse. Mugurii umezi, proaspeţi, se pregăteau să se prefacă în flori pe crengile iarăși bogate în sevă. Păsărelele se reîntorseseră la cuiburi. Ciripeau vesele prin ramuri.

În faţa chiliei unde locuia căpitanul se întindea o mică pajiște verde. Acolo se juca Vlăduţ.

— Bunicule, intru și eu?

— Nu, Vlăduţ! Rămâi acolo și joacă-te!

— Dacă ai nevoie de mine!…

Vlăduţ se înapoie la joacă. Împreună cu alţi câţiva copii de aceeași vârstă, călări pe cai închipuiţi și cu săbii de lemn în mâini, ţineau piept unei întregi oști musulmane:

— Voi sunteţi turcii, iar eu sunt căpitanul Ion!…

Căpitanul îl primi pe domnitor cuviincios, însă rece:

— Măria ta!…

Şi-i îmbie jilţul cel larg de lângă vatră.

— Stai și domnia ta. Dar, mai înainte, închide, rogu-te, fereastra.

— Nu ne ascultă nimeni!

— Să nu ne supere larma copiilor.

Căpitanul îi rugă pe Vlăduţ și prietenii lui să părăsească pajiștea. Închise totuși fereastra. Pricepuse că domnitorul avea de gând să întrebe ori să spună lucruri de taină. Şi, deprins cu cele ce se întâmplau de-atâtea ori la curte, voia să nu fie auzit de nimeni.

Ion se așeză, la rându-i. Îl cercetă din ochi pe Neagoe. Fără să vrea, își aminti de Ţepeș.

Ce măreţie avea măria sa Vlad! Şi ce neînsemnat îi apărea Neagoe pe lângă EL.

Înveșmântat nu în ţinuta bizantină cu care se înfăţișa la curte, ci într-o haină scurtă, după moda apuseană, cu o centură aurită peste mijloc și încălţări din piele galbenă, Neagoe părea mai mărunt decât era în realitate.

— Căpitane Ion, începu voievodul, sunt aici deoarece mi s-a vestit că unii prieteni ai domniei tale au și început să se perinde încoace, din ce în ce mai des. Şi doresc să ne înţelegem asupra unor lucruri ce ne privesc pe amândoi.

Vorbise întotdeauna încet. Dar de data aceasta cuvintele îi ieșeau din gură aproape șoptit. Ştia că și pereţii – chiar și dintr-o mânăstire – se întâmplă adeseori să aibă urechi.

— Te-ascult, măria ta.

— Am nevoie de liniște. Şi nu eu, ţara pe care știu c-o iubești. Şi doresc să fim prieteni. Pentru binele ei.

— Nu știu ce înţelegi măria ta prin «binele ei».

— Ţara poate fi asemuită cu o corabie ce plutește către o anumită ţintă. Marea este furtunoasă, corabia șubrezită de multe alte călătorii și furtuni dinainte. Iar marinarii nu-l ascultă într-un suflet pe cel care stăpânește corabia. Ori, aceasta trebuie să nu se scufunde și să ajungă neapărat la ţintă. Iată ce înţeleg prin binele ei.

Căpitanul se uită la domnitor și răspunse:

— S-ar putea ca ţinta spre care năzuiește stăpânul corăbiei să nu fie totuna cu aceea râvnită de marinari.

— S-ar putea! De-aceea și doresc să mă fac înţeles.

Şi-nţelegându-mă – dacă-mi vei da crezare – nădăjduiesc să m-ajuţi să duc cu bine corabia la ţărmul cel mai prielnic.

— Mă iartă că-ţi vorbesc și eu deschis. Dar marii boieri din care te tragi au fost adesea în prieteșug cu turcii și în vrăjmășie cu unii dintre aceia care au încercat să adune norodul sub o singură flamură, ca să lupte pentru neatârnare.

— Toţi dorim neatârnarea. Dar nu oricând și oricum se poate ridica un neam. Şi pentru dobândirea sau păstrarea neatârnării se poate lupta pe mai multe căi. Craioveștii și-au ales un drum, pe care ei l-au socotit cel mai bun…

— Bun și folositor pentru ei, măria ta. Şi, la o adică, aș vrea să știu în ce stă «bunătatea» acestui drum?

— După sfârșitul lui Vlad Ţepeș, Poarta era atât de îndârjită că valahii luptaseră așa cum au luptat împotriva ei, încât nu mai doreau altceva decât preschimbarea, mai devreme sau mai târziu, a ţării în pașalâc…

— N-ar fi fost cu putinţă, Mahomed văzuse că nu-i cu putinţă. Trăia încă și Ştefan cel Mare…

— Ei s-au temut c-ar fi cu putinţă, măcar și numai pentru că și-ar fi pierdut dregătoriile. Nu se înfricoșau de luptă. Ştii doar bine cum s-au jertfit pentru întemeierea ţării sub Basarab I – Tihomir. Pe de altă parte, socoteau că trebuie neapărat întărit cugetul românesc. Ridicând mânăstirea Bistriţa, ca și alte biserici și mânăstiri, aceasta au urmărit. Înlăuntrul unor asemenea lăcașuri turcii n-aveau ce căuta și cărturarii puteau lucra pe voie la scrierile lor. În chiliile

Bistriţei, m-am îndestulat de altfel și eu din comorile cărţilor aduse de pe alte meleaguri sau întocmite acolo.

— Toate ar fi bune și frumoase, cum le înfăţișezi măria ta. Dar unii dintre Craiovești, prin foamea lor de putere și setea de bogăţii, de care au dat dovadă de-atâtea ori, au săvârșit destul rău!

— Voiau să fie atât de tari și avuţi încât cuvântul lor să cântărească greu înaintea domnilor, care s-au perindat atâţia după Vlad Ţepeș, ca și înaintea Porţii.

— Măria ta văd că nu porţi numele lor.

— Nu, ci pe al părintelui meu de sânge! Basarab cel Tânăr. Până acum am amintit numai pe ocolite datoria mea de a-i purta numele. Acum o voi rosti tare. Şi-aceasta nu pentru că Basarab ar fi fost mai vrednic decât Pârvu. Ci fiindcă acesta este adevărul adevărat. Şi totul trebuie mărturisit, când începi un timp nou.

Vlăduţ încercase să se apropie de chilie și să ciocăne în fereastră.

Unul dintre oștenii gărzii lui vodă îl îndepărtă.

— N-ai voie sa te-apropii de chilie. Ai auzit ce ţi-a poruncit căpitanul!

— Poate bunicul are nevoie de mine! îi răspunse băiatul, ridicându-și, ameninţător, sabia de lemn. Dac-o fi în primejdie?

Ostașii râseră:

— Şi vrei să-l aperi tu?

— Vreau să-l apăr! Nu sunt nepotul său?

Cei dinăuntrul chiliei auziră schimbul de cuvinte.

— Îndrăzneţ nepot ai, îi grăi voievodul căpitanului.

Căpitanul zâmbi mulţumit și îl rugă din nou pe Vlăduţ să se joace mai departe cu copiii. Nu-l ameninţă nici o primejdie. Stă de vorbă, liniștit, cu domnitorul ţării. Şi mai târziu îl va chema la sine.

Copilul plecă și vorba se purtă mai departe, domol la suprafaţă, însă cu învârtejiri și izbucniri pe dinăuntru.

— Şi măria ta ce gânduri cu privire la viitorul ţării ai? Dacă pot cuteza să te-ntreb!…

Domnitorul tăcu un timp, scrutându-l în adânc pe Ion. Pe urmă se hotărî și răspunse:

— Ceea ce-ţi voi spune acum este o taină pe care, așa cum te cunosc, sunt sigur c-o vei păstra neștirbită. Îţi vorbesc ca unui părinte. Iată care-mi sunt gândurile. Ţi le împărtășesc cinstit, de la inimă la inimă.

— Îţi mulţumesc!

— Ţara se află într-o stare jalnică.

— Asta o știu.

— Tributul crește, ţăranul e sărac, neguţătoria scade și vămile sunt în mâna turcului. Oastea n-are destulă putere și nici avânt. Mehmed-beg ne pândește fiece pas,

și nimeni nu cred că este în stare astăzi să ne sprijine la vreme de nevoie.

— Să ne bizuim pe noi înșine. Să luptăm!

— Să ne bizuim pe noi înșine, dar să nu uităm, că buna chibzuială, dintre toate însușirile omenești, este cea mai folositoare în ceasurile de cumpănă.

Mai departe, Neagoe îi vorbi căpitanului arătându-i că ţara – pentru a cărei mai bună gospodărire se va strădui – trebuie să aibă putinţa de-a se întări și a putea astfel face faţă altor încercări viitoare. Şi nădăjduiește ca să se și înalţe pe o nouă treaptă, prin cultura și arta pe care el de asemenea le va sprijini, prin cărturarii și meșterii ce-i adună și-i va aduna și mai departe lângă sine. Deoarece, crede el, fără cărturarii și oamenii pricepuţi în ale înţelepciunii și frumosului, un neam nu înaintează prea repede și, deci, nu-și poate ocupa locul ce i se cuvine între celelalte ţări și noroade.

Căpitanul îl ascultă pe domnitor cu tot mai multă luare-aminte.

— Ceea ce spui măria ta, recunoaște el, dacă s-ar putea înfăptui, ar fi într-adevăr bine.

Domnitorul s-a înflăcărat:

— Sigur că se va putea înfăptui, căpitane Ion, dacă toţi ne vom aduna, așa cum spuneai adineauri, într-un singur mănunchi, sub o singură lege și-o singură voinţă, dacă tinerii vor fi crescuţi în curăţie, virtute și dragoste de neam și dacă, prin tot ceea ce ţi-am arătat mai înainte, ţara se va bucura de preţuirea pe care o merită între toate celelalte ţări.

— Şi dacă, împlinindu-se toate aceste cerinţe ale măriei tale, turcii vor călca pacea și ne vor năpădi din nou?

— M-am gândit și la aceasta. Vom pregăti o oaste bine înarmată pentru apărare, călăreţi și pedestrime. Şi, dacă turcii sau oricare alt neam ne va lovi, ne vom ridica la fel ca moșii și strămoșii noștri, neprecupeţindu-ne osteneala și dându-ne chiar viaţa de va fi nevoie, pentru că mai bună e moartea cu vrednicie, decât o viaţă cu amar și rușine.

— Cuvintele acestea din urmă mi-au plăcut cel mai mult din toate cele câte le-ai rostit astăzi, măria ta! Este gândul pe care și eu îl nutresc încă de când, copil, am intrat în slujba marelui nostru Vlad! Este chiar miezul diatei sale.

— Mă bucur. Şi te rog, căpitane Ion, să-mi spui – dacă și eu împlinindu-mi cuvântul – îmi vei da sprijinul de care am nevoie și-mi vei deveni prieten?

— Din toată inima, măria ta.

Domnitorul îi întinse mâna pe deasupra mesei din mijlocul chiliei. Mâna lui Neagoe era neobișnuit de subţire, lungă și delicată. Căpitanul însă știa că mâna aceasta nu se sfia și se pricepea prea bine să mânuiască și arma.

Palma se deschidea cinstită și prietenească.

I-o prinse în palma lui mare, cu tot atâta cinste și prietenie.

Se ridicară în picioare. Alături de căpitan, domnitorul părea mic, dar ceva ca un fel de abur i se păru căpitanului că-l învăluie și-i dă un aer de nobilă măreţie.

Ieșiră în ogradă și, după zâmbetele ce le luminau chipurile, toţi pricepură cu ușurinţă că înţelegerea fusese deplină.

Vlăduţ le fugi în întâmpinare.

Domnitorul îl mângâie pe păr.

— Am și eu, spuse, un băieţel de-aceeași vârstă cu tine. Mi-ar place să deveniţi prieteni.

— Da?! se miră Vlăduţ. Şi cum îl cheamă?

— Teodosie! Am să te poftesc într-o zi la palat să-l cunoști. Va veni și el, poate, pe la tine… Vlăduţ bătu din palme. Te bucuri?

— Mult!…

— Şi-acum să ne înapoiem la palat, zise voievodul. Iar pe domnia ta, căpitane, te așteptăm oricând la curte.

— Mulţumesc, măria ta. Voi veni. Dar până atunci stareţul Tismanei m-a îmbiat să devin pisarul mânăstirii. Şi i-am făgăduit…

— Muncă grea, dar aleasă. Lași sabia pentru pană. Uite, mai am aici câţiva prieteni ce ne vor ajuta într-ale cărturăriei și artei.

— Cine sunt?

— Maxim Brancovici, un om mult învăţat și umblat; Macarie, tipograful; Gavril Protul, scriitorul, și meșterul Manole…

— Meșterul Manole?

Un bărbat tânăr, simplu, zâmbitor, cu ochii mari, căprui și o bărbuţă castanie se plecă înaintea căpitanului.

— Ne înalţă un monument la Curtea de Argeș, care va tâlcui tuturor încrederea neamului nostru în frumuseţea și adevărul veșnic, ce nu pot fi zdrobite de nici un vrăjmaș.

— Mă-nchin și eu, cu sfială, înaintea artei, muncii și învăţăturii.

— Rămâi cu bine, căpitane!

— Mergi sănătos și cu bine, măria ta!

— Ne vom mai întâlni?

— Cât de curând!

*

Gândurile îi zboară de-a lungul celor nouă ani care s-au scurs din ziua acelei întâlniri.

Deși aflat la Tismana, preocupat de propriile însemnări, pisarul s-a lăsat atras și de unele ţeluri ale voievodului.

Acesta l-a rugat, între altele, să-i dea câteva sfaturi cu privire la alcătuirea oștirii pe care-o plănuia. Ion a scris un ceaslov întreg, împărtășindu-i o seamă de păreri ale marelui Vlad.

După un timp, voievodul i-a cerut să-i împrumute pe câţiva dintre cei mai destoinici cetași ca să-l ajute la instruirea tinerilor ucenici în meșteșugul armelor.

Căpitanul s-a învoit. Şi nouă bărbaţi de nădejde, în cap cu Zane, au plecat la Cetatea Teleajinei, unde se întemeiase o tabără de pregătire militară.

După aceea, i-a dus el însuși voievodului Transilvaniei niște scrisori de taină și, în același timp, l-a vestit despre anumite mișcări ale turcilor.

A îndeplinit totul așa cum se cuvine, cu nădejdea că, în sfârșit, ţara și domnia vor porni pe drumul cel bun.

În lipsa lui, Neagoe a purces la repararea zidurilor Tismanei. Iar mânăstirea a fost dăruită de unchiul acestuia, marele ban Barbu, cu unele vase scumpe din aur și argint, ca și cu patrafire, odăjdii și altele.

Căpitanului nu i-a plăcut. Darurile velitului Barbu i s-au părut o încercare de a-l cumpăra pe el. De a-l sili să nu-și mai arate nemulţumirile faţă de unele purtări ale acestuia.

Ar fi voit să i le înapoieze, dar stareţul l-a rugat mult, în numele domnitorului, să nu-l silească la o asemenea faptă, nepotrivită cu datinele bisericești.

Au mai trecut câteva luni, și-a fost poftit de domnitor la Curtea de Argeș, împreună cu Vlăduţ.

Băieţelul avea să cunoască acum unele din orașele ţării: Târgul Jiului, Craiova, Râmnicul Vâlcii, Curtea de Argeș, ca și alte multe așezări.

Au plecat călări. La cei cinci ani ai lui, Vlăduţ știa și el să călărească, la fel ca toţi copiii din neamul său.

Pretutindeni pe unde treceau se vedeau roadele bunei gospodăriri. Neguţătorii își desfăceau în liniște mărfurile.

Meșteșugarii trudeau cu sârg în ateliere. Iar anumiţi dregători de încredere ai domnului vegheau ca să nu se făptuiască nelegiuiri. Se croiau drumuri noi și se întemeiau hanuri unde călătorii, din ţară sau de peste hotare, erau ospeţiţi cu prietenie, hrăniţi cu bucate bune și adăpaţi cu renumitele vinuri valahe și odihniţi pe laviţe curate.

Meșteri în piatră, lemn, în ridicarea de ziduri, în arta de a tipări, zugravi de biserici și palate, cântăreţii, dar mai ales cărturarii de orice fel se bucurau sub stăpânirea lui Neagoe de cea mai mare trecere și cinste.

«Ferice de ţara ai cărei cărturari își ţin sus fruntea și își mărturisesc curat gândurile, spunea adesea Neagoe. Că numai gândul cel înţelept și pana care-l așterne sunt aripe pe care un neam se poate înălţa spre slavă.»

La Craiova cătase urmele vechiului conac din pădurile Bucovăţului, clădit de Mircea cel Bătrân și ars de achingiii lui Mahomed al II-lea. Apoi intrară în biserica Sfântul Dumitru, numită, într-o vreme, Băneasa – deoarece fusese reclădită de jupâneasa Negoslava, soţia de-a doua a marelui ban Barbu, cu preţul unor odoare aduse cu ea, drept zestre, din partea familiei sale, a despoţilor sârbi. Şi căreia, acum, i se spunea – așa cum hotărâse voievodul Neagoe Basarab – biserica Domnească, pentru a se vedea că el însuși, ocrotitorul ei, se înălţase de la rangul de mare ban al Craiovei, avut de înaintașii săi, la cel de domnitor al Ţării Românești.

Ajunseseră, după aceea, la Râmnicu Vâlcii. Aici, căpitanul îi arătă lui Vlăduţ locul unde îl întâlnise, pe când și el era copil, într-un bâlci, pe măria sa Vlad Ţepeș. Şi-i întrebă pe localnici cum se împăcau cu noua stăpânire.

Locuitorii se mărturisiră mulţumiţi. Birurile, ce-i drept, erau încă destul de mari. Nădăjduiau însă în micșorarea lor. Domnitorul le vizitase orașul, luase unele hotărâri cu privire la creșterea lui și făcuse aici judecăţi drepte.

După aceea au pornit spre Curtea de Argeș. Îi însoţea un diac al episcopiei din Râmnic, bun și vechi prieten al lui Ion.

— Este întâiul nostru domnitor filozof, își arătase acesta părerea. Dorește înălţarea norodului prin cultură.

Numai de-ar avea o domnie destul de lungă pentru a-și împlini toate gândurile bune.

— Gândurile-i sunt bune, recunoscuse Ion. Cu toate astea, Craioveștii – deși unii s-au străduit, în felul lor, pentru ţară, dar despre care nu se poate spune că au fost întotdeauna și mari iubitori ai norodului – au ajuns sub domnia lui mai întemeiaţi decât oricând.

Diacul își mângâie bărbuţa:

— Asta, ce-i drept, așa e. Craioveștii ocupă cele mai însemnate dregătorii. Numai că o bună parte din aurul strâns de ei se cheltuiește, potrivit cerinţelor voievodului, pe o seamă de îmbunătăţiri aduse ţării. Şi ceea ce este și mai îmbucurător, cu ajutorul lor bănesc se ridică noi zidiri, se alcătuiesc lucrări de artă și mai ales se scriu cărţi menite să lumineze cugetele și să rodească gândul că toate neamurile au dreptul să vieţuiască libere, în limba și datinile lor. Atâtea noroade supuse jugului turcesc, din Armenia, Egipt, Muntele Sinai, Atos, Ierusalim, Siria, Epir și, mai ales, din Balcani, sunt sprijinite astfel – prin cărţile, tiparniţele, meșterii tipografi și alte danii ce li se fac necontenit – să se păstreze ca neam. Pentru astfel de fapte, Neagoe și sfetnicii lui craiovești sunt socotiţi acum, în toată lumea, moștenitorii culturii și tradiţiilor Bizanţului.

— Şi Mehmed-beg? își reaminti căpitanul… Nu ţi se pare că se vântură cam prea mult pe la Craiova și pe la București?

Diacul începu să râdă:

— Mehmed-beg? A devenit neputincios. Boierii îl primesc ca oaspete; le bea vinul. Şi-atât!

— Cum atât? se nedumeri Ion.

— Atât! Deoarece voievodul, prin priceperea și felul lui de-a fi, și-a câștigat preţuirea sultanului. Acesta i-a poruncit lui Mehmed-beg să nu mai miște nici măcar un deget în Ţara Românească fără învoirea lui Neagoe.

— Şi poţi domnia ta să-ţi închipui că begul se va mulţumi cu starea aceasta de lucruri, că nu va unelti mai departe?

— Nu, asta nu pot să mi-o închipui. Cât va domni însă Neagoe să știi că va fi liniște…

*

La porţile curţii domnești, cel care i-a întâmpinat pe căpitanul Ion și Vlăduţ a fost însuși Neagoe, împreună cu fiul său, Teodosie.

Domnitorul era mai slab decât atunci când stătuseră împreună de vorbă. Paloarea obrazului îi sporise. Tușea ușor.

Căpitanul îl cercetă îndelung cu privirea.

— De ce te uiţi așa la mine? îl întrebă voievodul. Am răcit în vremea când eram vătaf de vânători sub Radu cel Mare. Şi tusea nu m-a mai părăsit. Poate am fost pedepsit cu ea pentru greșelile mele, căci am avut în tinereţe destule. Acum, prin fapte bune, încerc să mă răscumpăr…

— Faptele bune sunt bune întotdeauna, măria ta. Ești încă foarte tânăr. Ai multe de făptuit. Ce să spun eu, care mă-ndrept spre șaptezeci?…

— Mulţi ani înainte! îi ură Neagoe.

— Măriei tale, mai ales, răspunse căpitanul. Pentru binele acestei ţări. Te ostenești însă prea mult. Asta îţi înrăutăţește sănătatea. Ar fi nevoie să te mai cruţi.

— Sunt prea multe de făcut! Atâtea au fost nimicite și atâtea uitate în paragină. Am de scris. Am de clădit. Doresc ca, la moartea mea, să las ţara cu totul altfel decât am găsit-o. Am găsit-o bătută de vânturi, urgisită și apăsată de nevoi.

— Ţi-o doresc din toată inima, măria ta.

Vlăduţ și Teodosie – nu numai de aceeași vârstă, ci și cam de aceeași talie, fără cât întâiul cu pletele bălaie, iar cel de-al doilea întunecate – sunt gata, avându-i drept ajutoare pe slujitorii domnești, să încalece și să plece în hârjoană.

— Mă bucur că fiul meu Teodosie și-a găsit în Vlăduţ un prieten atât de bun, grăiește Neagoe.

Domnitorul și Ion se îndreaptă – din curţile și grădinile domnești, unde liliacul alb sau violet își revarsă în valuri aromele – către un loc unde răsună larma voioasă a zidarilor.

Dintre aceștia, urmat de soţia sa – o tânără ea însăși ca o ramură de liliac alb – se ivește un bărbat cu ochii scăpărători.

— A, meșterul Manole!

— Am început să lucrăm, așa după cum îţi spuneam, povestește înflăcărat meșterul. Vom ridica una dintre cele mai minunate zidiri.

Şi meșterul începe să-i arate căpitanului cum va arăta mânăstirea, când va fi gata. Împodobită cu sute și mii de flori cioplite de-a dreptul în piatră, fără ca vreo floare să-i semene alteia, cu ferestre răsucite în turlele de deasupra pronausului, cu un portal impunător, un gard din flori de crin și alte lucrări neasemuite.

— Zidirea aceasta va încerca să devină un adevărat cântec în piatră. Un cântec al încrederii în viaţă și în viitor, încheie vestitul meșter Manole.

Căpitanul este uluit de tot ceea ce visaseră laolaltă un domnitor filozof și un meșter poet.

Îi strânse mâinile meșterului și îi dori domnitorului ca floarea aceasta de piatră, marmură, mozaic, aur și argint să se înalţe cât mai repede și mai trainică.

La întoarcere, vremea se strică. Începu să plouă.

De pe dealuri, apa se prăvălea în șuvoaie, ca niște căluţi năbădăioși, cu coame albe, răvășite, pe spate.

Un strigăt de copil îi opri. Cercetară cu privirea în jur.

Strigătul venea de undeva de sus.

— Tu, Vlăduţ, ia-o pe poteca aceea, și eu tai de-a dreptul, pe deal.

Vlăduţ era inimos. Ca și altădată Dănuţ, nu se da înapoi de la nimic, oricât ar fi fost de greu.

— Când descoperim ceva ne vestim unul pe celălalt!

— Bine!

Strigătul răsună din nou. Şuvoaiele vuiau. Ploaia se înteţea cu grindină, ca în toiul verii.

Apa se revărsa bulucindu-se, galbenă și mâloasă, în Olt.

— Mădălina!… Mădălina! se auzi cineva, din depărtare, chemând.

Nimeni nu-i răspunse.

Un morman de pământ cu pietre și bucăţi mari și mici de lemn se prăbuși.

— Ai găsit ceva?

— Nu!

— Mădălina!… Mădălina!…

— Vlăduţ, ești prin apropiere?

— Da!

Glasurile se întretăiau – gros, subţire – de bărbat, de femeie, de băiat.

Un plâns înăbușit și o voce slabă de copil:

— Ajutor!…

Vlăduţ își opri calul. Sări. În șuvoi, abia ţinându-se de o bucată putregăită de buștean, o fetiţă.

Rochiţa lipită de trup. Pletele muiate. Iar șuvoiul o năpădea în gură, în ochi, îi tăia răsuflarea. Nu-i da voie să strige decât arar și cu mare greutate.

— Aici, bunicule, aici!…

— Mădălina!… Mădălina!… Unde ești? Răspunde!

Surul plescăia cu copitele prin frunzișul căzut din anul trecut, ud.

— Vlăduţ!

Dar Vlăduţ se și ivise purtând în braţe fetiţa.

Aceasta se jucase prin poiană și, tot căutând viorele, începuse să urce pe coastă, când se pornise ploaia.

Şuvoiul o luase. Izbutise să se agaţe de bușteanul putregăit. Dar nu s-ar mai fi putut ţine mult. Fără Vlăduţ, apa ar fi târât-o la vale și ar fi azvârlit-o în râu.

— Mădălina!… Mădălina!…

Urcată în șaua lui Vlăduţ, Mădălina se întorcea acasă.

Tremura de frig și îl cuprinse de gât pe Vlăduţ, aninându-se ca o iederă.

— Mădălina!… Mădălina!…

Părinţii o primiră în braţe, dar fetiţa nu vru să se despartă de salvatorul său. Şi părinţii, bucuroși, îi rugară pe căpitan și nepotul lui să le cinstească masa și casa.

Se ospătară și dormiră în noaptea aceea acolo.

Înfășată în pânză de in muiată în rachiu de afine și învelită deasupra cu o cergă miţoasă, după ce sorbi băutura fierbinte și întăritoare pregătită din buruieni de pădure, Mădălina adormi pe aceeași laviţă cu Vlăduţ.

A doua zi se trezi veselă și sănătoasă tun.

Soarele lucea din nou în înaltul senin al cerului. Iezii și mieii gospodarului zburdau pe pășune. Cintezele și sturzii de munte cântau, de parcă numai pentru ei ar fi fost creată lumea.

Vlăduţ alergă pe coastă și-i culese Mădălinei un bucheţel proaspăt și parfumat de viorele, în locul celor răpite ieri de apă.

Fata îl prinse de amândouă mâinile și, cu ochii în ochii lui, îl întrebă:

— Vrei să fiu sora ta?

— Vreau, îi răspunse, din tot sufletul, Vlăduţ.

Căpitanul înșeuase caii.

— Pornim, Vlăduţ!

Băiatul sări pe bidiviul lui:

— Să ne vedem cu bine, Mădălina!

— Mai vino să ne jucăm împreună, Vlăduţ!

Caii se depărtară, ajunseră la o cotitură și, curând, pieriră din ochii Mădălinei.

*

Într-o noapte, căpitanul avu un vis.

Era călare pe Negru.

Calul arăta așa cum fusese în tinereţe. Cu părul ca pana corbului, lucios, tropăind neastâmpărat, gata în orice clipă de goană.

O potecă șerpuitoare urca în munte.

Aproape de culmea muntelui, se vedea ceva ca o apă mare, neagră, revărsându-se.

«Ce fel de apă ar putea să se reverse de pe culme?»

Pe măsură ce înainta, băga de seamă însă că apa nu era decât un nor întunecat și adânc, care plutea pe deasupra muntelui.

Lui Negru îi crescură aripi. Începu să zboare. Se ridică deasupra pădurii.

Deodată, pe un alt cal la fel de negru și înaripat ca al său, ca și cum caii ar fi fost fraţi, îl zări pe măria sa Vlad.

Era alb la faţă ca varul, așa cum îl văzuse în ceasul morţii, cu ochii sticloși, însă având aceeași figură din tinereţe.

Caii galopau; dar, ciudat, nu se puteau apropia cu nici un pas unul de celălalt. La mijlocul depărtării dintre ei amândoi se afla o pânză ce parcă se lăsa din cer și se afunda în norul de dedesubt. Pânza avea o culoare vânătă, cenușie, ţesută cu fire de argint.

«Vino!» îi porunci Vlad.

Ion se încordă. Îl strânse pe Negru între pulpe. Calul își alungi gâtul, se avântă. Aripile i se zbăteau. Dar nici nu înaintă și nici nu se înălţă. Totul rămase ca mai înainte.

Ion gemu de mânie și neputinţă:

«Nu pot, măria ta.»

Barba îi flutura pe piept. Fire răvășite îi acopereau ochii, îi împăienjeneau vederea.

«Ai plâns când l-ai regăsit pe Vlăduţ. De ce-ai plâns?

Nu știi că un bărbat n-are voie să plângă? în vremuri ca acestea sufletul trebuie să-ţi rămână de piatră.»

Caii se opriră. Aripile încetară să se zbată. Cu toate astea nu se prăbușeau.

«Ştiu, măria ta. Dar e fiul Ioanei. Crezusem…»

«Să nu plângi! Şi nici să nu lași sabia din mână.»

Ion își dete seama că nu era înarmat. Cum de-și uitase sabia primită de la măria sa, tocmai azi? Așa ceva nu trebuie să se întâmple. Măria sa are tot dreptul să-l pedepsească.

«N-am sabia la mine, măria ta!»

«Ai pierdut-o?»

Ochii sticloși ai voievodului îl aţinteau crunt.

«Nu, n-am pierdut-o. O ţin lângă diată. Şi lângă însemnările despre…» Vru să spună «despre moartea măriei tale și locul unde ţi-am ascuns trupul pentru somnul cel veșnic», dar se opri. Cum să-i rostească așa ceva voievodului când, iată, vorbea cu el?

«I-ai dăruit-o lui Neagoe?»

«Nu, nu…»

«Neagoe este un voievod bun, un cărturar luminat.

Arma sa este pacea, dar pacea aceasta este doar a înţelepciunii lui, va dăinui, poate, numai cât vieţuiește el.»

«Întocmai așa cuget și eu…»

«Va trebui să rămâi mai departe de strajă. Ştiu că au încercat să te răpună. Măcar că nu mai ești de mult tânăr.»

«Mi-au nimicit familia. Numai Vlăduţ trăiește…»

«Tu întruchipezi gândul de libertate a ţării, cu orice jertfă. Asta nu pot ei îndura. Otomanii au crezut că, pierind atât tu cât și urmașii tăi, va pieri acest gând…»

«Dar măria ta, chiar de-aș pieri eu, se va ridica altul… pe urmă altul… și altul… Gândul acesta este, ca și neamul, nepieritor… Şi el ne dă puterea să ţinem, neadormită, în mână, sabia…»

«Sabia, urmă Ţepeș, când tu vei închide ochii, i se cuvine…»

Ion îl întrebă: «cui i se cuvine?»

Voievodul îi răspundea, dar glasul nu i se mai auzea.

Calul lui negru începuse iar să-și miște aripile.

Se înălţă puţin în zbor, apoi, ca sorbit de ceva nevăzut, se coborî în adânc.

— Măria ta… Măria ta!… strigă.

Nimeni nu-i răspunse, nimeni nu se mai văzu.

Se trezi la el în chilie, lac de sudoare. Vlăduţ îl mișca încet de umăr.

— Bunicule! Pe cine strigi?

— L-am visat pe măria sa Vlad. Niciodată n-am avut un vis atât de lung și de limpede. Vorbeam la fel ca-n viaţă. Așa cum cred și judec în adâncul conștiinţei mele.

— Şi despre ce vorbeaţi?

— Despre ceea ce va trebui să urmeze… în ultimele clipe tocmai mă sfătuia cui să-i las după moartea mea sabia…

Vlăduţ crescuse, se subţiase. Semăna tot mai mult cu

Ioana. Mai ales ochii erau ai ei.

— Şi cui te-a sfătuit să i-o încredinţezi?

— Nu l-am înţeles bine… Tocmai aceasta…

Vlăduţ se întristă:

— Păcat!

Alte gânduri, alte imagini.

La poalele dealului din Cetatea Teleajinei, în rând cu oștenii, Teodosie și Vlăduţ se întrec în aruncarea suliţei.

Suliţa lui Vlăduţ zboară cu cel puţin două lungimi mai departe decât a lui Teodosie.

Teodosie are blândeţea tatălui. Nu se supără. Se bucură de îndemânarea prietenului.

Prietenia dintre ei a devenit zi de zi mai trainică. I-a legat ca pe niște fraţi.

*

Domnitorul e bolnav. Respiră greu. Degeaba a adus moaștele patriarhul Nifon și le-a cinstit cu felurite slujbe. Acestea nu-i redau sănătatea.

Așa suferind cum este, Neagoe bate în cuișoare un măr nepreţuit de aur, împodobit cu mărgăritare și alte pietre scumpe, în marginea tot de aur a unei icoane. Îi place să făurească lucruri de artă. Dar și mai mult îi place să mediteze, să citească și să scrie.

Pentru a se putea isprăvi la timp zidirea monumentului fără pereche de la Curtea de Argeș, doamna Miliţa-Despina și-a vândut nestematele, giuvaerurile și celelalte obiecte preţioase: inele, centuri, colane, brăţări, cercei, ibrice, potire, vase și câte și mai câte, din aur și argint, multe primite în dar, la nunta ei, din partea familiei foștilor despoţi sârbi Brancovici, din care se trage.

Are loc târnosirea bisericii.

Oaspeţii au început să sosească din ţară și de peste hotare, atât din lumea bisericească cât și din cea laică.

În rând cu oaspeţii se află căpitanul Ion și Badea. Badea, tatăl Mădălinei, a fost un oștean al lui Mircea, fiul lui Mihnea, în foarte scurta lui domnie.

Mădălina, într-un veșmânt subţire ca pânza de păianjen, din borangic, și cu buclele aurii curgându-i pe umeri, se află între Vlăduţ, bălai și el, și Teodosie.

Teodosie este oacheș. Soarele și luna.

Tustrei sunt nedespărţiţi. Şi, la ospăţul și petrecerea care au urmat în faţa noii și măreţei zidiri, Mădălina a jucat tot numai între ei amândoi.

Neagoe Basarab, în cel din urmă an al domniei sale.

Zace din ce în ce mai des în pat. La căpătâiul său plânge întruna doamna Miliţa-Despina.

Sudori reci îi scaldă trupul.

Numai când se înveșmântă în straiele bogate bizantine și își așează peste pletele încreţite coroana înaltă, bătută în nestemate, nu i se mai cunoaște într-atâta slăbiciunea.

Pe masă se află Învăţăturile lui Neagoe-Vodă Basarab către feciorul său Teodosie.

— Nu vreau să închid ochii până nu sfârșesc de scris

Învăţăturile, repetă el…

— Ai să le sfârșești, măria ta. Peste câteva zile vei fi din nou sănătos!

— Sănătos? Nu știu!… Şi până când?…

— Încă mult timp.

Faldurile grele ale rochiei doamnei Miliţa-Despina se târăsc pe lespezi.

Doamna știe că voievodul mai are de rostit unele cuvinte de taină și se retrage în cămările ei.

Cu năframa își șterge lacrimile fierbinţi ce-i brăzdează obrajii. Ce se va alege de ei amândoi și de copiii lor? Prea puţine bucurii a avut în viaţă și prea multe dureri.

— Mehmed-beg mi-a făgăduit că, după săvârșirea mea din viaţă, vor rămâne ţara nesupărată, și Teodosie, liniștit, în scaun.

«Mehmed-beg… Iarăși Mehmed-beg!…»

De pe malul românesc al Dunării, bunicul și nepotul observă cete răzleţe de ieniceri și spahii.

— Lupii au prins de veste că baciul e bolnav, murmură Ion. Au și început să dea târcoale stânei!

Vara este pe sfârșite. Funigeii argintează văzduhul. Anul acesta s-a dovedit îmbelșugat, și bâlciul care tocmai s-a deschis la Curtea de Argeș este plin cu de toate, începând de la grâne, vite, pastramă, pește, vin și terminând cu pânzeturi, abale, opinci sau oale smălţuite.

Păpușarii și-au întins perdelele de papură împletită. Se pregătesc să-și înceapă jocul. Mulţimea s-a adunat. Mai ales copiii abia așteaptă să se ivească de după perdele chipurile hazlii de lemn și cârpă ale acelora pe care păpușarii au de gând să-i încondeieze și să-și râdă de ei.

Cu toate acestea, veselia nu este cea obișnuită. Un zvon adus de cine știe cine s-a răspândit hoţește prin târg. Domnitorul zace la pat. Ba unii chiar susţin că sfârșitul său nu este departe.

— Ce se întâmplă? Ce se mai știe? se întreabă unii pe alţii.

Dimineaţa este senină și blândă. Frunzele copacilor, unele ușor pălite de presimţirea apropiatei toamne, au și început să se scuture. Razele molcuţe ale soarelui auresc turlele bisericii târnosite cu numai patru ani înainte.

— Haide, nu începeţi? Nu începeţi? îi îndeamnă, nerăbdători, copiii, pe păpușari.

— Acuși, acuși…

Deodată, un dangăt de clopot, întâiul, răsună din turla cea mare.

De ce din turla cea mare? Nu este ceasul de slujbă.

Al doilea, al treilea.

Din turla mijlocie începe să bată și al doilea clopot. Iar din celelalte două, cu ferestrele răsucite, încep să bată al treilea și-al patrulea.

Bat într-o dungă?

Oamenii – până și copiii – au împietrit.

Numai în cele mai grele ceasuri de cumpănă bat toate clopotele în felul acesta.

Ce nenorocire mare s-a petrecut?

— Măria sa Neagoe Basarab a închis ochii!…

Toţi câţi se află în târg ori pe uliţe, ba până și prin case, au îngenunchiat.

— Odihnească-se în pace, rostesc din inimă aproape toate buzele. A fost un domn bun. S-a îngrijit de multe și mai cu seamă de cele sufletești. Adâncul pământului ni l-a cerut prea devreme. Mai avea încă destule de făcut!

Slujitorii învelesc turlele cu ferestre răsucite în pânză de mătase neagră. Altă pânză va flutura aninată de turla cea mare. Portalul va fi și el îndoliat.

În tăcerea cea mai deplină, oamenii își adună cele aduse spre vânzare și pleacă. Din trecere, azvârl boabe de grâu și stropesc pământul cu vin.

Călăreţi, în mâini cu suliţe ale căror vârfuri sunt aplecate în jos, zvâcnesc pe porţi și se aștern pământului în goana cea mai mare.

Unul dintre aceștia, un bărbat tânăr, pornește de la Curtea de Argeș spre Tismana.

Pisarul Evghenie se află în chilia lui. Au venit zorii și el, ostenit, abia a aţipit pe laviţa tare, acoperită numai cu o cergă.

Sună clopotele în întreaga ţară. Au început să bată și la Tismana

— Slăvitul domn Neagoe s-a pristăvit!

Domnitorul a fost ctitor la Curtea de Argeș, Târgoviște și în multe alte părţi din ţară. Mult s-a îngrijit și de românii aflaţi sub stăpânirea străină, cum erau cei din Transilvania.

La Tismana a început slujba pentru odihna sufletului său. Lumânările sunt aprinse toate.

Numai căpitanul, pierdut în gânduri, a rămas în chilia sa.

Şi-a lăsat capul în palme, iar ochii și-i ţine închiși.

Vlăduţ a năvălit în chilia bunicului:

— Teodosie! Ce se va-ntâmpla cu Teodosie? Dar cu doamna Miliţa-Despina?

Bunicul își dezbracă liniștit rantia. Își pune în loc veșmintele ostășești de căpitan al oastei măriei sale Vlad.

Vlăduţ înţelege. Bunicul nu va mai fi de astăzi înainte pisarul Evghenie, așa cum hotărâse la începutul domniei lui Neagoe.

Cele așternute pe paginile albe de el se odihnesc într-o învelitoare din piele cenușie, legată cu șnur roșu, pecetluit cu ceară.

Pana a fost așezată deasupra, ca lespedea pe o criptă. Cerneala de bozii a rămas în călimară să se usuce.

Ar fi vrut să mai însemne câte ceva. Degetele și mintea îi furnicau încă sub nevoia de a scrie. Își dă seama însă că nu mai e cu putinţă. Timpul de așternut slovele pe paginile albe s-a sfârșit. Se va reîntoarce vremea însemnărilor cu sabia și-a sângelui vărsat.

Clopotele bat și glasuri groase răsună:

— Doamne, miluiește!…

Vlăduţ știe că bunicul nu mai crede în mila unui Dumnezeu, pe care-l socotește doar o deșartă închipuire a oamenilor. Altminteri, repetă el întruna, n-ar fi atât de orb, surd și lipsit de milă tocmai faţă de aceia care i se închinau cu osârdie, care i-au ridicat cu mâinile lor harnice lăcașuri mândre, l-au zugrăvit în icoane luminos, senin și drept și i-au cântat armonioase cântări de slavă.

Crede numai în hotărârea și curajul norodului celui mult oropsit și bun, hotărârea de a rămâne neclintit pe pământul străbun, de a-și apăra vetrele, la nevoie chiar și cu preţul vieţii, crede în braţul său de fier, așa cât este de bătrân, și în sabia tăioasă, cu mâner de argint, dăruită lui de Vlad Ţepeș. Sabia de care nu s-a despărţit încă niciodată și pe care va trebui totuși, într-o zi, s-o încredinţeze cuiva. Cuiva, pe care-l va socoti cel mai vrednic.

Ochii i se opriră pe Vlăduţ. Dar Vlăduţ este încă un copil. Ca și Teodosie. N-a împlinit nici șaisprezece ani.

Şi el însuși nu împlinise nici șaisprezece ani când a luat parte pentru întâia oară la lupte. Ei, numai că el se născuse în furtună! Şi vânturile cele rele și dușmănoase îl izbiseră în piept de când s-a născut.

Şi pe Vlăduţ, nu?

Şi Vlăduţ fusese izbit în piept, ca și el, de când s-a născut.

Poate că și Vlăduţ…

Vlăduţ îl privește, la rându-i, pe bătrân.

S-a isprăvit cu pisarul Evghenie. A redevenit căpitanul Ion.

Clopotele nu-și încetează dangătul nici o clipă. Bat în dungă, la fel ca și la Curtea de Argeș, la fel ca în toate bisericile din ţară. Şi în multe din Transilvania și Moldova.

Glasurile, bărbătești, groase, cântă:

— Doamne, miluiește!… Primește-l pe robul tău…

Așa cântau și când, în taină, l-au dus la locul de odihnă pe măria sa Vlad. Taina va fi dezvăluită, din ceea ce el a însemnat, numai după moartea sa. Când se va cunoaște în amănunt și diata.

Bătrânul căpitan pare acum un munte. Barba albă ca neaua îi acoperă pieptul. Şi simţi că, sub postavul aspru, braţele sale ascund o forţă care abia așteaptă să se dezlănţuie, să înfrunte și pe cel mai aprig vrăjmaș.

Căpitanul se îndreaptă către peretele de răsărit al chiliei. Acolo, pe așternutul de brocart roșu – smuls din însuși veșmântul faimosului Ali-beg – atârnă strălucitoarea sabie primită de el în dar de la măria sa Vlad. Sabia pe care și măria sa o primise de la Vlad Dracul, iar Vlad Dracul o moștenise de la Mircea cel Bătrân, care o primise de la Basarab I – Întemeietorul.

Din argintul și pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul ţâșnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări.

— Vlăduţ, eu trebuie să plec!

— Ia-mă și pe mine, bunicule!

Vocea băiatului sunase rugător. Bunicul fusese sigur că Vlăduţ îl va urma, dar nu vrusese să-i ceară el acest lucru. Aștepta ca băiatul să hotărască de bună voie.

— Pune-ţi veșmântul ostășesc și încinge-ţi armele!

— Cât ai clipi!

— Şi înșeuează caii!

Ochii băiatului străluceau ca niște luceferi.

— Vlăduţ, știi unde e diata?

— Ştiu, bunicule!

— Şi însemnările?

— Şi…

— Colo e pana. Să scrii tu mai departe ceea ce n-am mai avut vreme să însemn eu.

— Bine, bunicule!…

*

Pe tronul imperiului otoman – după Baiazid al II-lea și Selim-Yavuz («cel Crud»), amândoi otrăviţi, pare-se de proprii lor feciori, se urcase pe tron sultanul Soliman, numit mai târziu de turci «Kanunî» – «Legiuitorul», iar de contemporanii săi europeni «Magnificul».

Acesta, tânăr, ambiţios și cultivat, își propusese ca, în primul rând, să cucerească Belgradul și astfel să-și deschidă drumul spre ţările Occidentului. În al doilea rând, să pună mâna pe insula Rodos. Stăpânirea

Rodosului îi asigura libertatea de mișcare pe mări. Şi, în al treilea rând, să preschimbe Ţara Românească în pașalâc turcesc.

Belgradul căzu. Insula Rodos va fi și ea predată curând, după lupte grele și sângeroase. Şi ochii tânărului sultan se îndreptau de pe acum, mai aprig decât oricând, spre Ţara Românească, unde fusese înscăunat Teodosie, tovarășul de joacă și zburdălnicii al lui Vlăduţ și al Mădălinei, sub ocrotirea unchiului său, Preda, mare ban al Craiovei.

Chemaţi de Teodosie, căpitanul Ion și Vlăduţ sosiră într-un suflet.

Teodosie, neliniștit, îmbrăcat ostășește, îl îmbrăţișă pe Vlăduţ și vru să-i sărute mâna căpitanului, așa cum obișnuia, uneori, înainte. Bătrânul nu primi.

— Fiţi bineveniţi! le grăi Teodosie. Am ajuns într-o mare cumpănă. În jurul scaunului meu se îmbulzesc ori se bat unii din urmașii Dăneștilor, Drăculeștilor și, de bună seamă, ai Craioveștilor. Cunosc și gândurile lui Soliman. Ţara se cutremură. Băiatul-domn zâmbi trist. Era neputincios în faţa acestei primejdii.

Se aflau în palatul domnesc din București. Aici lucrurile de preţ se strângeau. Încăperile rămăseseră goale, la fel și sala cea mare de primire, unde sfetnicii se adunaseră la ultimul sfat fără voievodul lor. Lui Teodosie îi ţinea locul unchiul său, marele ban Preda.

— Şi cum dorești, măria ta, să te ajutăm? îl întrebă căpitanul pe Teodosie.

— Nu-mi spune astfel, îl rugă tânărul voievod. Îmi ești ca un părinte – așa cum i-ai fost, într-un anume fel, și tatălui meu – iar pe Vlăduţ îl simt ca pe-un adevărat frate. Când lucrurile se vor liniști, aș vrea să-mi fii învăţător în ale vitejiei și dreptăţii. Iar pe Vlăduţ aș dori să mi-l păstrez mereu lângă sufletul meu. Dintr-o dată însă, rogu-te, căpitane, încearcă să aduni pe toţi cei care vor să-mi vină în sprijin. Şi așteaptă-mi chemarea!

— Vom chibzui și vom vedea ce este mai bine să facem, răspunse Ion.

— Vlăduţ, să te-ntorci!

— Am să mă-ntorc!

— Mădălina ce face?

În glasul tânărului voievod, Vlăduţ desluși o undă de caldă duioșie. Ştia că și el o îndrăgise. Cine nu ar fi îndrăgit-o pe Mădălina? Dar mai știa că Teodosie nu l-ar fi întristat niciodată pe fratele lui și n-ar fi socotit-o altfel pe Mădălina decât ca pe-o soră.

Se însera. Boierii nu-și sfârșiseră sfatul. Dar lucrurile de preţ ale palatului se și încărcaseră în căruţe cu coviltir. Caii erau scoși din grajduri și înhămaţi ori înșeuaţi.

Căpitanul și Vlăduţ, conduși până la porţi de Teodosie, plecară.

Tânărul voievod, încă tot numai un copil, palid și slab, așa cum fusese și părintele său, în hainele ostășești cernite și prea largi pe care le purta, își flutură în urma lor mâna albă cu degetele subţiri. Marele ban Preda ieși din sala de sfat. Fugi după el la porţi. Îl certă și-l chemă înapoi în palatul pustiu, unde pașii le răsunară pe lespezi ca niște cuie bătute într-un sicriu.

Cornul sună. Sună și cheamă:

— Veniţi! Vă așteaptă căpitanul Ion!

Bărbaţi viforoși se adună. Se întocmesc pe cete sub privegherea lui Zane. Meșteșugarii le făuresc arme. Şi, în puţină vreme, sunt gata de luptă.

Căpitanul Ion și Vlăduţ pornesc spre Pitești să-i adune și pe cei de-acolo.

Târgul este acoperit sub zăpadă, mohorât și fără suflarea obișnuită.

Un meșteșugar-armurier cu barba scurtă, neagră, și înveșmântat în zeghe, îi vestește:

— Mehmed-beg și-a călcat jurământul făcut pe Coran!

Astăzi ne-a venit de la Slatina știre.

Cu caii în spume, căpitanul Ion și Vlăduţ au ajuns la Slatina, unde Teodosie se retrăsese împreună cu Preda.

Se năpustesc spre casa domnească. Urcă pe scări. Totul este deșert. Un bătrân slujitor le iese înainte plângând.

— Unde este marele ban Preda?

— A căzut apărându-l pe Teodosie și luptând vitejește.

— Şi Teodosie?

— Pe tânărul nostru domn l-a târât Mehmed-beg peste Dunăre, sub cuvânt că vrea să-l ocrotească.

Iscoadele aduc vestea că Teodosie, dus peste Dunăre de Mehmed-beg, ar fi fost răpus mișelește și îngropat, pe ascuns, într-o pădure de arini.

Un rob al lui Mehmed-beg, care-l slujise pe Teodosie până în cele din urmă clipe, a povestit că băiatul-domn apucase să-i mai scrie lui Vlăduţ un răvaș.

Răvașul fusese găsit și rupt de ucigași, dar robul îi cunoștea cuprinsul. Teodosie i-l citise. Între altele, îi ruga pe Vlăduţ și Mădălina, fratele și sora lui de suflet, să-și reamintească uneori de el.

Aflând cele ce se întâmplaseră, Vlăduţ își mușca buzele să nu plângă. Îi venea să hohotească, să strige. Sărmanul Teodosie! Şi totul s-a petrecut atât de repede și de neașteptat, încât nimeni nu i-a putut sări în ajutor.

Simţea o aprigă nevoie s-o vadă cât de fugar pe Mădălina, să-i povestească și ei despre Teodosie și ultimele lui gânduri.

Le împărtăși această dorinţă bunicului său și căpitanului Badea care, în acele zile, se găsea alături de Ion.

— Du-te și-o vezi, fu de părere căpitanul Badea. Mai ales că doresc și eu să aflu ce s-a mai petrecut pe-acasă între timp.

— Să plece, dar să se înapoieze cât se poate de repede! hotărî căpitanul Ion.

*

Peste mesteceni a zburat primăvara cu aripi ușoare ca fulgul, presărând argint. Frunzuliţele strălucesc ca și cum ar fi de gheaţă. Tânăr și șăgalnic, vântul adie. Calul tropotește domol prin pietrișul de pe marginea râului.

Privighetorile cântă. Unde cântă oare mai frumos în lume privighetorile decât pe malul Oltului?

Călăreţul, luminat de lună, se oglindește în apă.

S-a oprit.

La Cozia a bătut toaca pentru miezul nopţii.

Sunetele mărunte și dese, ca de ciocănitoare, sunt purtate de ecou pe deasupra apei.

Să meargă mai departe, sau nu?

Purtătorii de știri rele nu obișnuiesc, decât prea arareori, să sosească noaptea.

Noaptea o veste tristă este de zece ori mai dureroasă decât în faptul zilei.

Mădălina se va speria. Nu-și va putea stăpâni lacrimile.

Şi ce va face până la revărsatul zorilor?

Cunoștea o poieniţă fermecată. Împreună cu Teodosie și Mădălina petrecuse uneori acolo ceasuri întregi, vorbind, glumind, râzând sau cântând, până când soţia sau mama căpitanului Badea trimiteau un slujitor să-i cheme la masă.

Până la ziuă mai sunt câteva ceasuri bune.

Descălecă și, cu bidiviul de dârlogi, se îndreptă spre poiană.

Acesta necheză prelung și duios de parcă l-ar fi întrebat:

«Unde mă duci, stăpâne?»

— Mergem, dar nu acum imediat, la Mădălina, îi șopti Vlăduţ.

Gândul că o va întâlni, îi va vorbi, îl făcea parcă să plutească.

Cu ochii minţii vedea tot ce urma să se întâmple. Ea va ieși în pridvor și, când îl va zări, va alerga în întâmpinarea lui. Auzea cântecul dulce al pașilor pe nisip, micul ţipăt de bucurie. Îi asculta cuvintele, mirarea, îi simţea palma în palma lui, și tresărea când ea îi mângâia cu degetele delicate obrazul.

Soţia căpitanului Badea îl va pofti în casă. Mădălina va aduce apă proaspătă și rece, din fântâna de sub plop, să se spele. Între timp, bucatele vor începe să sfârâie și să aromească. Iar mama căpitanului va coborî în beci să aducă o cană cu vin roșu, spumos, de Drăgășani.

Apoi… apoi… va veni clipa cea grea, când va fi nevoit să înceapă a povesti cele întâmplate pe tărâmul lui Soliman.

Nici el însuși nu știa dacă, povestind, va izbuti să-și stăpânească lacrimile. Dar Mădălina? Ce va face și va spune Mădălina?

Mădălina – ca și Vlăduţ și toţi ai casei – știa că Teodosie o îndrăgise. Şi, dacă n-ar fi fost la mijloc Vlăduţ, Teodosie n-ar fi șovăit s-o ceară de soţie.

Numai că Teodosie avea o fire aleasă. Văzuse cât erau de legaţi unul de celălalt, Mădălina și Vlăduţ. Şi cu toate că era fiul stăpânitorului ţării și moștenitorul său, nu depășise niciodată acea margine care se cere în purtarea unui băiat faţă de o fată. Şi se arătase faţă de amândoi un prieten cinstit.

Acum Teodosie zăcea în mormânt, și el, Vlăduţ, venise să-i aducă Mădălinei cele din urmă cuvinte ale sale.

Deodată, Vlăduţ își dădu seama că pricina pentru care venise până aici nu erau dragostea și viaţa, ci moartea.

Îngrozitoarea moarte ce le răpise amândurora pe fratele de suflet.

Se dojeni cu asprime că își îngăduise să se gândească la Mădălina altfel decât cugetase la ea Teodosie cu puţin înaintea morţii.

Mai era mult până dimineaţa? Stelele se roteau încet, sau cel puţin astfel i se părea lui.

Mireasma florilor și a buruienilor umezite de rouă era toropitoare. În jur se cerneau lin aburii albaștri ai lunii.

Își clătină alene fruntea ostenită după o îndelungată goană călare și aţipi.

Când se trezi, dimineaţa aurise de mult pădurea. Sări ca ars. Se întoarse la râu. Se aplecă de pe mal, își vârî în apă capul. Şi-l clăti de mai multe ori.

Nu era de ajuns. Își azvârli de pe el hainele și își dădu drumul în Olt.

Răcorit, împrospătat, cu hainele scuturate de praf, încălecă și porni, voios, spre locuinţa căpitanului Badea.

Trăgea în piept aerul rece. Calul sforăia și dădea, dornic de goană, din cap, zburlindu-și coama.

Calul acesta murg îl primise în dar de la Teodosie, cu prilejul uneia din ultimele lor întâlniri.

Se numea Fulger.

— Fulger, mai repede!

Calul își îndeși pasul la trap.

Înaintea lui, ca un puternic meterez natural, se ridica dealul. Pe deal înflorea livada de meri și vișini, de unde adesea, laolaltă, vara, culeseseră fructe.

Dincolo de deal era curtea. În curte, lipită de curmătura din dreapta dealului, se înălţa casa.

— Mădălina!… Mădălina!… nu se putu stăpâni și cântă.

Calul își ciuli urechile. Vru să pornească în galop.

«Hai să te duc mai repede, stăpâne!»

Vlăduţ îl opri. Urcușul era greu.

Ajunse pe culmea dealului.

Sângele îi îngheţă. Casele, gardul cu întărituri, staulul și grajdul fuseseră arse. Grinzi căzute, scrum, pietre înnegrite se vedeau risipite peste tot. Vitele, caii pieriseră. Numai un câine cărunt, lăţos, despre care știa că se numește Lăbuș, mai rătăcea fără rost prin ceea ce fusese înainte curtea.

În picioare nu mai era decât o înjghebătură din scânduri, răzimată cu trunchi negeluiţi de fagi și stejari,

în apropierea fântânii.

Dintr-un coș încropit cine știe cum în acoperiș se ridica o șuviţă cenușie de fum

— Mădălina!

Gândul îl străpunse ca un cuţit: «Turcii! I-au ucis pe toţi?»

Lăsă frâul calului liber. Acesta ţâșni, pe voia lui, în galop.

În câteva clipe fu jos.

— Mădălina!

Strigase atât de puternic, încât Lăbuș se sperie.

Hămăi. Își dete însă repede seama cine era și cu ce gânduri sosise și începu să se gudure.

— Unde-i Mădălina?

Lăbuș continua să dea vesel din coadă. Alergă în trap, ca un mânz, cu capul sus, neîncetând să dea din coadă, spre ușa colibei.

— Aici?

Aerul dimineţii, în mijlocul pădurilor din apropierea Oltului, se soarbe ca un vin tare. Dar fumul ce se ridica pe coș îl făcea puţin înţepător.

Devreme ce ieșea fum, locuia acolo cineva. Dar de ce nu ieșea nimeni?

Ba da! Ușa se deschide scârţâind. Iese.

EA.

Mădălina!

Întârziase, pierdută, ameţită, numai cât să-și privească obrazul în oglinda apei din doniţă și să-și netezească puţin părul…

— Vlăduţ! Fata i se repezi la piept. Vezi! Ştii…

— Mama? Bunica?

— Numai bunica… Am îngropat-o la marginea pădurii.

N-a putut îndura. Fuseseră locul și casele ei de zestre.

Mama e plecată cu treburi la Cozia. Eu gospodăresc.

— Şi-aici ce-a fost?

— Au năvălit cetele turcești. Noi, când am auzit că vin, am fugit și ne-am ascuns în pădure, urmă fata. Nu ni s-a întâmplat nimic. Numai bunica… era bolnavă și, când ne-am întors… și-a văzut casa și acareturile arse, vitele și caii luaţi, atât s-a întristat și-a plâns… Nu uita că aici s-a măritat… și-a trăit mulţumită cu bunicul… și i-a născut copiii.

— În ţară ai auzit ce e?

— Am auzit.

— Numai sânge și foc. Mulţi se strâng în jurul bunicului. Au încredere în cuvântul lui. Vor urma pe cine va hotărî el. Iar tatăl tău este alături de bunicul…

Vă trimite sănătate și vă dorește puterea de-a răbda totul până la întoarcerea lui…

— Puteri vom avea…

Fata i se părea lui Vlăduţ mai frumoasă decât oricând.

Glasul ei, măcar că povestise lucruri triste, îi venea la ureche mai duios decât șopotul blând al frunzelor într-o noapte de vară.

— Mădălina!…

Începu acum și el să-i spună cele ce se petrecuseră cu Teodosie.

Fetei i se umplură ochii de lacrimi.

— Teodosie a fost ucis? El, care era menit încă din leagăn să fie voievod, a avut un asemenea sfârșit? Şi doamna Miliţa-Despina?

— Se spune de către unii că s-ar fi adăpostit în Transilvania. Iar alţii susţin că s-ar afla la Stambul…

Dar unde o fi anume sigur nu se cunoaște…

Mama Mădălinei nu se întorsese. Vlăduţ trebui să plece. Fulger bătea, nerăbdător, din copite.

Mehmed-beg, după ce pusese la cale răpunerea lui Teodosie – pe care se prefăcuse că-l susţine – și sporise dezordinea prin atacurile, uciderile și jafurile sale, fugise să se azvârle la picioarele sultanului.

Soliman era în acea vreme preocupat de izgonirea cavalerilor Ioaniţi și luarea în deplină stăpânire a insulei Rodos. Acolo voia să întemeieze o bază de război puternică, de unde să poată supraveghea navigaţia atât în Egeea, cât și în Mediterana. Așa încât l-a primit pe Mehmed-beg în tabăra militară unde se găsea.

Mehmed-beg nu-l cunoscuse prea bine pe Soliman, deoarece nu luase parte la înscăunarea lui. Dar, cum era deosebit de șiret, i se înfăţișă sultanului cu cea mai mare umilinţă. Îi sărută poala veșmântului. Îl asigură că nu are nimic mai sfânt pe lume în afară de luminăţia sa sultanul. Şi-i povesti că în Ţara Românească domnește haosul, din pricină că prea mulţi râvnesc scaunul moștenit de Teodosie.

— A venit clipa, continuă el, să-i facem pe valahi să înţeleagă că nu există fericire mai mare decât aceea de a îmbrăţișa dreapta credinţă mahomedană și a sluji ca sclavi înaltei Porţi…

Soliman zâmbi batjocoritor:

— Ştiam că, uneori, în ţările creștine, te dai drept fiu de domnitor valah… cu toate că, de fapt, ai avut doar o mamă de neam bun, pe care tatăl tău și-a adus-o ca roabă din Valahia…

Mehmed-beg, prins cu minciuna, se înroși.

— Iartă-mă, luminăţia ta, zise. Ce să fac? Ca să-i pot amăgi mai ușor pe ghiauri. Spun și eu… Mă rușinez însă de orice picătură de sânge valah care-mi curge prin vine.

— Să nu te rușinezi. Îi urăsc pe valahi fiindcă, deși un popor mic, nu vor să se supună nimănui. Şi, mai ales, nu vor să mi se supună mie, care voi fi, oricum, până la urmă, stăpânul lumii. Sunt bucuros să-i calc în picioare și să-i robesc. Dar îi admir pentru dârzenia lor în a-și apăra pământul unde s-au născut și voinţa de a nu se pleca în faţa altor neamuri care le urzesc nimicirea.

Soliman era, la vremea aceea când Mehmed-beg i se înfăţișase, un tânăr de vreo 27 de ani, cu o frunte lată, nasul ușor acvilin, gâtul subţire și o barbă neagră. Purta un veșmânt lung până la pământ, din brocart verde, deasupra căruia îmbrăcase un anteriu roșu, îmblănit cu soboli. Turbanul îi era alb și cu un gurgui în vârf, de care era prinsă o pană de vultur. Şedea pe-un jilţ uriaș, cu braţele și picioarele de aur, înconjurat de sfetnicii săi turci și străini: un persan, un arab și un italian.

Mehmed se gândi bine la ceea ce mai avea de gând să scoată din gură. Cuvintele sultanului de admiraţie pentru valahi îl cam puseseră în încurcătură.

Tuși, se șterse de sudoare pe frunte și pe bărbia lată, se hotărî și rosti:

— Pentru folosul împărăţiei otomane îl rog pe preaputernicul padișah să-mi dea mie domnia în Ţara Românească. Norodul însuși mă cere, minţi el, ca pacificator, știind că am în mine și sânge valah…

— Sânge de care te rușinai mai adineauri, mormăi Soliman.

Mehmed înghiţi o îmbucătură amară, nevăzută, în vreme ce sultanul se ridicase de pe jilţ și se plimba cu pași largi dintr-o latură a încăperii în alta.

— Ajungând domn eu în Ţara Românească, nimeni nu va mai cuteza să ceară scaunul. Şi-i voi sili cu vremea pe valahi să îmbrăţișeze dreapta credinţă musulmană.

— Am aflat însă că-n Ţara Românească s-a ridicat un tânăr voievod din trunchiul lui Radu cel Mare, și deci al Drăculeștilor, pe nume Radu cel Tânăr sau Radu de la Afumaţi.

Mehmed-beg rămase cu gura căscată. Falca i se lăsă iar până la piept. Îl știa pe Soliman preocupat cu altele. Când mai avusese timpul să afle și asta ?

— Se numește astfel după satul de baștină: Afumaţi, din apropierea Bucureștilor.

Glasul sultanului deveni tăios:

— Aceste amănunte sunt fără însemnătate. Spune-mi mai bine de este adevărat, sau nu, că sub flamura acestui tânăr voievod a început să se adune în valuri mulţimea?

— Este adevărat, strălucirea ta, n-avu încotro și fu silit să recunoască Mehmed.

Sultanul răcni și mai tare:

— Şi te poftesc să-mi mai spui și dacă această mișcare a mulţimii nu este cumva sprijinită de însuși diavolul acela bătrân care, sub patru sultani, a păstrat necontenit viu duhul blestematului Ţepeș?

Mehmed începu să se piardă.

— Ba da, împărat al împăraţilor, bâigui el. Şi tocmai din pricina aceasta – n-am apucat să-mi sfârșesc adineauri vorba – doresc să curm orice gânduri de nesupunere sau răzvrătire faţă de înalta Poartă, să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură, să pun subași în locul dregătorilor valahi și să preschimb Ţara Românească în pașalâc turcesc.

Vorbise ca în friguri, încercând să-l convingă pe sultan să-i dea domnia.

Soliman îl privea încruntat.

— Şi dacă nu vei izbuti?

— Sunt gata să îndur orice pedeapsă.

— Să știi că vei primi-o...

Begul se aplecă să-i sărute papucul sultanului:

— Pot atunci, luminăţia ta, să mă așez în scaunul voievozilor Ţării Românești?

Soliman mai rămase un timp, tăcut, pe gânduri. Îl aţinti apoi pe beg, tăios, în ochi și rosti:

— Așează-te și, din urmă, îţi va sosi firmanul.

*

Mehmed-beg trecuse Dâmboviţa pe-un pod de plute – podul cel mare, vechi, fiind stricat tot de el cu prilejul unei alte năvăliri – și înainta pe uliţele și prin pieţele Bucureștilor cu o suită strălucitoare de spahii, cu ienicerii, tuiurile și meterhaneaua.

De-a lungul drumului, pe dreapta și pe stânga, fuseseră orânduiţi locuitorii orașului, aduși între spăngi.

Iar spahiii îi îndemnau să strige:

— Trăiască Mehmed-pașa, marele nostru binefăcător! în vecii-vecilor, slavă lui!...

Lui Mehmed-beg nu-i sosise încă firmanul de la Stambul, dar el și intrase în București și pretindea să fie slăvit ca domn.

Bărbaţii își mușcau limba, dar nu strigau. Spahiii îi ameninţau cu spăngile. Femeile plângeau, ștergându-și cu colţurile maramelor ochii. Iar pașa, călare pe un cal alb, privea triumfător, de sus, mulţimea, îndreptându-se către palatul domnesc.

Meterhaneaua cântă și tobele bat.

Cu ochii închiși și falca lăsată, Mehmed-beg se leagănă în șa.

În marea sală de sfat a palatului din București, așezat turcește pe un divan, avându-i alături pe sfetnicii săi turci, Mehmed-beg poruncește:

— Toţi dregătorii valahi din orașe și sate să fie înlocuiţi cu subași.

Într-un sat de lângă Pitești, o mulţime de ţărani au fost siliţi să-și golească hambarele de grâne și să umple cu ele carele gata de drum. Încotro? Spre București? Către Dunăre? Nu știe încă nimeni care va fi porunca lui Mehmed-beg!

Ceilalţi ţărani, cu femeile și copiii lor, au fost strânși lângă o fântână și ascultă, mohorâţi, pe trimisul otoman. Acesta, înconjurat de ieniceri, arată un subaș:

— Iată pe stăpânul vostru cel nou, de care va trebui să ascultaţi ca de însuși slăvitul Mehmed-beg.

Câteva fete foarte tinere și nespus de frumoase au fost alese poate pentru a-i fi cadâne subașului.

Un vuiet răsună peste câmpie. Ţăranii se reped cu furcile, coasele și bâtele. Doboară podul de scânduri unde stau cocoţaţi trimisul domniei și subașul, îi iau în furci pe stăpânii turci. Aceștia, înfricoșaţi, fug, azvârlindu-și armele, pierzându-și turbanele și șalvarii.

— Căpitanul Ion !... Căpitanul Ion !...

În dreapta și-n stânga lui se văd căpitanul Badea, părintele Mădălinei, și Vlăduţ.

Alte și alte cete de ţărani sosesc în câmpia de lângă

Pitești unde se află Ion.

Bătrânul cu barba colilie până mai jos de brâu, însă altminteri la fel de neîncovoiat ca în tinereţe, îi ascultă.

— De peste șaizeci de ani te ostenești să împlinești năzuinţa acestui neam de a nu se lăsa umilit, îngenuncheat și zdrobit de vrăjmași. Învaţă-ne ce este mai bine să facem?

— Ţara trece prin cea mai grea primejdie din câte a avut de înfruntat până astăzi. Şi datoria noastră este să ne unim cu toţii în jurul tânărului și viteazului voievod Radu de la Afumaţi...

Cei de jos cred în căpitanul Ion, care niciodată nu i-a minţit, nu i-a înșelat și le-a fost pildă în împlinirea datoriilor faţă de ţară.

— Să ne unim cu măria sa Radu! Trăiască măria sa

Radu! Să-l slujim pe măria sa Radu...

Radu-voievodul îl primește în cortul său pe căpitanul Ion. Şi-l strânge la piept.

— Îţi mulţumesc, îi spune el, mișcat. Şi-acum, cu sprijinul nemijlocit ce mi-l dai, sunt încredinţat că-l vom birui pe Mehmed-beg. Şi mai întâi hai să-i gonim pe subași. Să piară de pe acest pământ și sămânţa și numele lor.

Craioveștii s-au adunat și ei în mânăstirea Bistriţa.

Sfatul lor îl conduce bătrânul călugăr Pahomie, fostul mare ban Barbu. Călugărit de curând, acesta călăuzește, totuși, mai departe destinele familiei. În dreapta lui se află noul mare ban, al doilea Pârvu, fratele răposatului Neagoe domnul. Şi-n stânga, un vechi chip cunoscut, călugărul care-i învinuise mincinos, la îndemnul lui Mehmed-beg și din porunca lui Danciu, pe căpitanul Ion și pe Zane, în faţa cavalerilor Ioaniţi, și-al cărui nume este Filotie.

— Am fost mereu, în anii de după Vlad Ţepeș încoace,

de părerea că îngăduinţa otomanilor este mai bună ca dușmănia lor, rosti pentru început Pahomie. Dar iată că – fiind mereu zădărâtă de unii ca Mihnea cel Rău sau Vlad cel Tânăr, fără să-l mai amintim pe căpitanul Ion – Poarta și-a pierdut încrederea în noi.

În trapeza mânăstirii Bistriţa unde are loc întâlnirea, glasul călugărului Pahomie răsună cu tărie. Nimeni nu mai răsuflă. Toţi sunt numai ochi și urechi.

Prin geamurile înalte și înguste de sus lumina curge în pâraie de aur.

Bătrânul reamintește ceea ce știu toţi, și-anume că Soliman i-a îngăduit lui Mehmed-beg să se cocoţeze în scaunul domnesc. Iar acesta i-a făgăduit că boierii valahi vor fi înlocuiţi toţi cu dregători otomani și că mai devreme sau mai târziu Ţara Românească va deveni pașalâc.

— Şi ce-avem acum de făcut? întreabă al doilea Pârvu.

De fiecare dată când își mișcă larg braţele, mânecile rantiei călugărului Pahomie par aripile în zbor ale unei mari păsări negre.

— Trebuie, dintr-o dată, să-l sprijinim și noi pe Radu, hotărăște el. Îi vom trimite deci o mare ceată de oșteni de pe moșiile noastre, arme și bani, ca să-l învingă pe Mehmed și să-l izgonească din ţară. Măcar că nici așa primejdia nu se va sfârși.

— Şi ceata cine-o va conduce? întreabă al doilea

Pârvu, încredinţat că această cinste îi va reveni lui

— Călugărul-oștean Filotie! răspunde bătrânul.

Sultanul nu trebuie să afle că și noi ne-am ridicat, de astă dată, împotriva lui.

Dregătorii otomani ai lui Mehmed-beg și ienicerii lor, unii desculţi, alţii descinși ori cu veșmintele sfâșiate, au fost puși pe goană de oștenii lui Radu, cetași și ţărani, cu biciuști, bâte, furci și securi.

Mânia oștenilor domnești și a ţăranilor este fără margini. Şi capetele celor ce se vruseseră stăpâni în orașele și satele ţării cad ca nucile toamna.

Turcii au plecat și de data aceasta din ţară. Cele din urmă căruţe se încarcă pe corăbii, la Dunăre.

— Mehmed-beg a fugit! îl vestește Vlăduţ pe Ion.

— Nu vă veseliţi, răspunde gânditor căpitanul. A fugit, dar se va întoarce curând cu o oaste mai bine înarmată și mai mare.

*

Sfârșit de primăvară târzie. Pe câmpii, ţăranii – și mai ales femeile, deoarece bărbaţii, cei mai mulţi sunt plecaţi la oaste – muncesc câmpul, livezile și viile.

Vor apuca să mai strângă roada? Cine poate ști?…

Câmpiile, livezile și viile nu le pot lăsa însă nemuncite, orice-ar fi să se întâmple și oricâte nenorociri s-ar abate.

Așa-i era dat în anii aceia ţăranului. Să trudească necontenit, să are și să semene, dar câteodată să nu culeagă decât cenușă.

Oastea lui Radu de la Afumaţi, tânărul și viteazul voievod, în rânduri regulate și bine instruite, este gata de luptă și-i așteaptă pe turci.

Aici, în faţă, sunt cetașii căpitanului Ion. Numai vederea acestui atât de bătrân și cunoscut oștean – cu barba albă până mai jos de brâu, chivără de oţel, platoșă lată și în mâna dreaptă cu vestita lui sabie strălucitoare, despre care toţi știu că i-a fost dăruită de Ţepeș în ceasul morţii – și-l înspăimântă pe dușman. În stânga lui se află devotatul Zane, cu umerii cât niște dealuri și faţa aspră, înnegurată. Este atât de înnegurată, fiindcă o altă ceată se vede a fi aceea trimisă de Craiovești, avându-l în fruntea ei pe Filotie, călugărul oștean de la

Bistriţa. Iar datoria ce-o are faţă de-acesta, după întâlnirea din insula Rodos, n-a ajuns încă să i-o plătească.

Cetele ţărănești sunt, bineînţeles, cele mai multe.

Şi-acestora li se adaugă și alte ajutoare.

Străjerii de la Dunăre l-au vestit pe domnitor că Mehmed-beg, pașa de Nicopole, cu pașa de Vidin, Bali-beg, și alţi comandanţi turci au și început să-și reverse din nou puhoaiele spre Ţara Românească.

— Să vină!

Tânărul voievod Radu i-l amintește căpitanului Ion, până și prin ţinuta sa, tot mai mult pe marele Vlad.

La fel, în ajunul oricărei lupte, se înviora.

Ochii săi vulturești căpătau o strălucire ciudată.

Glasul îi devenea mai plin. Mișcările mai iuţi. Parcă se înălţa. Şi oastea se contopea în același cuget cu el.

Radu trecu pe dinaintea cetelor. Oștenii tresaltă.

Se știe că Radu nu face parte dintre acei conducători de oaste care se pricep numai să dea porunci, el însuși rămânând în locurile cele mai bine apărate, pentru ca de-acolo, la ceas de cumpănă, să se poată întoarce și să scape cu viaţă.

Ci, dimpotrivă, Radu, pe toată vremea bătăliei, nu stă decât în faţă ori în mijlocul oastei, unde-i lupta mai grea și vrăjmașul mai aprig. Pe el nu-l înfricoșează nici mărimea imperiului otoman, nici numărul oștenilor dușmani și nici biruinţele lor trecute. Şi-asemeni marelui Vlad, cu o oștire mică, este gata să-nfrunte, pentru dreptatea ţării, o armată oricât ar fi de mare și bine înarmată.

Voievodul Transilvaniei, brașovenii, sibienii și regele Ungariei i-au ascultat cuvântul prin care arăta că înfrângerea Ţării Românești ar avea drept urmare și nimicirea lor. Şi i-au trimis, cu mare grabă, o seamă de oșteni.

Asta mai ales fiindcă atât regele Ungariei cât și voievodul Transilvaniei, brașovenii și sibienii știu că, în bătăliile care au avut loc, cu prilejul trecutelor năvăliri,

Radu i-a biruit pe turci la Gubavi, Ştefeni pe Neajlov,

Clejani și în alte părţi.

Va birui și-acum!

Cei doi pași: Mehmed-beg și Bali-beg – sub conducerea celui dintâi – au trecut Dunărea cu oastea.

Şi au pornit în marș.

Pământul se cutremura iar sub trecerea ienicerilor, a spahiilor și-a achingiilor, a căruţelor încărcate cu arme și-a tunurilor.

Flamurile cu semiluna și tuiurile flutură.

Tumbelechiurile bat. Trâmbiţele sună.

«Feriţi-vă, intraţi în pământ, ascundeţi-vă în găurile șoarecilor din faţa acestei prea puternice oști, de nu vreţi să pieriţi până la unul», spun trâmbiţele otomane.

Animalele, speriate de zgomotul armelor și duduitul roţilor, de ţipetele trâmbiţelor și de bătaia tumbelechiurilor, pier ca luate de vânt.

«Ascultaţi porunca noastră și azvârliţi-vă de bună voie la picioarele slăvitului Mehmed-beg.»

Spaima l-ar fi cuprins pe oricine. Niciodată până azi,

Mehmed-beg nu s-a năpustit cu atâta putere asupra vreunui tărâm. Niciodată n-a fost mai îndârjit.

Radu-voievod ascultă și el prevestirile trâmbiţelor.

Ascultă duduitul roţilor, zgomotul armelor, tropotul cailor și vuietul ca de mare înfuriată stârnit de pașii ienicerilor.

Fruntea lui este senină. Inima-i bate sub platoșă mai tare, dar nu de teamă, ci de nerăbdare.

Flamura sa, purtată de Vlăduţ, fâlfâie în vânt.

— Să ţii flamura Ţării Românești sus, cât mai sus, în timpul bătăliei, s-o vadă fiecare oștean din întreg câmpul, îl sfătuiește căpitanul.

— Așa am s-o ţin, bunicule!

Potrivit planului întocmit de voievod, întâile ciocniri au loc la Plaţa și în Alimănești. Ciocnirile acestea au însă numai rostul de a atrage oștile otomane către satul Grumazi.

Aici, pe apa Teleormanului, e o câmpie largă, ușor înconjurată de râu și străjuită în spate de o pădure întinsă și deasă.

Mehmed-beg și Bali-beg – cu o oaste adunată din șapte sangiacaturi, formată numai din trupe alese, una și una – au făcut planul să prindă pedestrimea lui Radu ca într-un clește. Să lovească din coastă, cu achingiii, călărimea. Să le spintece pe amândouă și să le fărâmiţeze cu tunurile.

Socoteala făcută de ei acasă este însă una, și ceea ce se întâmplă pe câmpia Grumazilor este alta.

Îndată ce oștile apar la cotitura râului și încep să intre în vad, bătrânul căpitan Ion, ivindu-se din pădure cu cetașii lui, le ţâșnește în faţă. Lupta se dă piept la piept, în apă.

Rânduiala pe care Mehmed-beg ţinuse s-o păstreze, până ce tunurile vor începe să tragă, se strică imediat.

Bătălia s-a înteţit. Mulţi ieniceri s-au înecat, dar achingiii pricinuiesc destulă pagubă nu numai cetelor ţărănești, ci și oștenilor sibieni și, mai ales, brașovenilor.

Năvălesc spahiii. Sunt însă întâmpinaţi dintr-o parte de căpitanul Badea și dintr-alta de cetele transilvănenilor. Împinși într-o latură. Iar când tunurile încep să tragă nimeresc tocmai în ei. Prăpădul este dintre cele mai mari.

Acum au pornit achingiii. Ar trebui să fie opriţi de Filotie. Acesta pare să șovăie și face cu cetele lui un ocol.

Îl face dinadins, gândește Radu, cu ţelul de a-i încercui!

Ocolul duce la foarte multe pierderi de vieţi din cetele ţărănești.

Filotie n-a făcut ocolul degeaba. Oștenii din cetele Craioveștilor au pătruns cu temei în mijlocul achingiilor și-a venit vremea ca aceștia să-și rărească rândurile.

Călugărul-oștean se pricepe de minune să mânuiască lancea. Iar cetele conduse de el și Zane înfruntă de astă dată același dușman. Cam în același timp, izbiţi de săgeţile achingiilor care au început să se retragă, cad unul în apropiere de celălalt.

— Ai scăpat de pedeapsa mea, călugăre, rostește Zane înainte de a-și închide ochii, ţinându-și încă încleștată barda cu care făcuse în jurul său pustiu. Cu barda asta gândeam să te dobor după sfârșitul bătăliei. Ai vrut cândva să ne răpui pe căpitanul Ion și pe mine.

— Porunca venise de la Poartă, horcăie călugărul.

Dumnezeu să mă ierte că le-am împlinit voia…

— Nu cred că va putea, scrâșnește înfundat Zane.

— Iartă-mă cel puţin domnia ta…

— Nu…

Radu e peste tot. Gonește cu calul spre pădure și-i reîntoarce pe brașovenii risipiţi la luptă. Se îndreaptă iarăși spre râu, unde-i ajută pe cetași. Şi încetul cu încetul se apropie amiaza. Se războiesc din zori, dar sorţii sunt încă nedeciși.

Lupta se dă fără pic de răgaz. Şi unde este domnul se înalţă și flamura Ţării Românești ţinută sus de tot, de Vlăduţ, așa cum îl rugase căpitanul.

Oștenii domnului, cetele ţărănești, voinicii căpitanului Ion și ceilalţi luptători cată mereu spre flamură. Şi cât văd vulturul cu aripile întinse plutind având în dreapta soarele și-n stânga luna, știu că voievodul lor e teafăr și poartă mai departe bătălia cu spor.

Tunurile turcești s-au împotmolit în vad și se scufundă văzând cu ochii.

Trupuri ienicerești plutesc tot mai multe pe apă. Iar achingiii sunt tot mai împuţinaţi de oamenii căpitanului Badea și de transilvăneni.

Cel mai mare prăpăd face sabia cu mâner de argint, împodobită cu nestemate, primită în dar de căpitanul Ion de la Ţepeș.

Bătrânul este unul dintre acei voinici de poveste care nu știu ce-i osteneala. Ca și odinioară voievodul lui, pare un muncitor în lan, trudindu-se cu hărnicie să-și isprăvească seceratul.

În minte, îi apare în aceste clipe, ca și altădată în vis, măria sa Vlad.

«Ioane! îi spune voievodul. Ești la fel de voinic ca atunci când ai înfruntat la Comana, pentru mine, pe ienicerii lui Hamza, tot pașă de Nicopole ca și Mehmed-beg!»

«Oho! râde Ion. Dar voinicia știi bine că nu-mi vine decât de-acolo că stăpânesc sabia ce mi-ai dăruit-o măria ta!»

«Ai meritat-o din plin, mare ban de Tismana Ion.

Numai că, pe cât ai fost de viteaz, pe-atât nu ţi-ai dorit niciodată măriri. Puteai s-ajungi domn…»

«Am rămas păstrătorul diatei. În numele ei am luptat și i-am îndemnat și pe alţii să lupte. A fost cea mai însemnată răsplată…»

«Bunul meu fiu Ion!… Dar știi că, în curând, îţi vei aduce pământului străbun obolul pe care-l dăm toţi, mai devreme sau mai târziu?»

«Ştiu, și nu mă-nspăimânt. De la măria ta am aflat că nu e moarte mai frumoasă decât aceea de-a cădea pe câmpul de luptă, cu faţa la dușman, pentru dăinuirea libertăţii neamului tău».

«Acum ia aminte, Ion!…»

O săgeată i se înfipse în spate. Dar câte săgeţi nu-l loviseră în viaţă?

Mehmed-beg și Bali-beg își întorseseră caii, în clipa când căpitanul Ion își croia pârtie spre ei. Iar un spahiu, dorind să-i apere, îl ţintise.

Pedeștrii fuseseră nimiciţi sau luaţi prinși. Numai puţini spahii și achingii, câţi izbutiseră să mai scape cu viaţă, fugeau din răsputeri.

Călăreţii lui Radu îi urmăreau.

Ajunși la Dunăre, căpitanul Ion l-a căutat între fugari pe Mehmed-beg. Acesta, înfricoșat, le-a strigat otomanilor:

— Nu vă puteţi apropia de el. Măcar că e rănit.

Răpuneţi-l de la depărtare…

Din toate părţile otomanii au azvârlit suliţe și lănci. O lance l-a lovit în braţul drept. Sabia sta să-i cadă.

Cetașii s-au repezit să-l ajute.

— Daţi-mi sabia în mâna stângă! a poruncit.

Cu sabia în mâna stângă, așa greu rănit cum era, s-a avântat în bătălie, făcând iarăși pustiu în jurul lui.

— Luptă încă! răcneau spahiii. Se știe despre el că-i diavolul, Şeitan… Scăpaţi, dacă puteţi…

Bătrânul a căzut. Câţiva dintre cei mai apropiaţi lui l-au înconjurat, încercând să-i dea îngrijiri și să-l oblojească, dar el i-a oprit cu o mișcare a capului.

Păstra încă sabia. I-a întins-o, cu mâna stângă, lui Vlăduţ.

— Primește-o! i-a spus. Luptă în locul meu.

Vlăduţ, înlăcrămat, șovăia.

— Ia-ţi sabia! Ridică flamura. Biruinţele de la Grumazi și de pe malul Dunării vor rămâne de-a pururi neuitate. Sunt Rovinele și Vasluiul lui Radu… Urmează-l cu credinţă până la cap…

Tocmai se apropia, ca un vifor, o nouă ceată de călăreţi. Era aceea a băieţilor din Tismana. Dar, luând mai bine seama, Vlăduţ a văzut că între flăcăi se aflau și numeroase fete, îmbrăcate ostășește, în frunte cu Mădălina.

Vârstnici și tineri, băieţii și fetele, conduși de Radu, urmând flamura ţinută sus de Vlăduţ, l-au urmărit pe Mehmed-beg până pe ţărmul celălalt. Şi încă două înfrângeri nimicitoare au mai îndurat otomanii. Una lângă Nicopole. Şi alta la Şiștov.

Se povestește că, de pe urma rănilor primite și-a spaimei îndurate atunci, i s-ar fi și tras, mai târziu, lui Mehmed-beg moartea.

Bătrânul căpitan s-a stins având încă pe buze ultimele cuvinte ale diatei:

«Vrăjmașii vor veni iar și iar. Înfruntaţi-i fără teamă de moarte, ca ţara să trăiască în veci.»

SFÂRŞIT