2 Turnul

Ceea ce a urmat, zadarnic ar căuta cineva prin cronici sau în istorii obișnuite. Nu se găsește decât în cântece.

Iar noi nu putem face altceva decât să punem aceste cântece cap la cap, în chipul în care ne vom pricepe, și să alcătuim, cu ajutorul lor, restul de povestire.

În timp ce marele ban Ion, împreună cu cei câţiva viteji pe care și-i păstrase lângă sine, se luptau încă să ţină în loc, cu preţul vieţii lor, ceata de otomani, Tit, Bucur, Mihailo, Gheorghe, Ţamblac și câţiva moldoveni – așa cum s-a văzut – porniseră să-l scape pe voievodul rănit. Îl purtau pe o targă.

Bătrânul slujitor al domnitorului plângea ca un copil…

La adăpostul nopţii, au izbutit întâi să treacă de pădurea Ciolpani.

Au urcat apoi pe râul Ialomiţa.

În drum, au întâlnit o ceată de spahii. Călăreau dinspre Giurgiu. S-a dat o scurtă luptă, în cursul căreia călăreţii dușmani au fost toţi nimiciţi. La rândul lor, Gheorghe și Tit, apărându-l pe domn, au fost și ei uciși. Ceilalţi au plecat victorioși mai departe. Au ajuns la Gherghiţa.

Acolo, cetăţuia – zidită de măria sa Vlad pe locul unei alte așezări dacice – se afla încă în mâna oștenilor domnești.

Vreo câteva atacuri date de otomani se sfărâmaseră pe pârâul Vodnău, sub zidul cetăţuii.

Puntea s-a ridicat și cei care soseau purtându-l pe voievod au fost primiţi cu cinste.

Voievodul a fost urcat în camera din turn.

Tit nu se mai afla, să-i poată pregăti leacuri rănitului. În schimb, se cunoștea priceperea în arta vindecării pe care o avea pustnicul din Bălteni.

Deodată, domnitorul și-a revenit:

— Unde sunt? a întrebat. Şi unde este Ion?

Aflând ce s-a întâmplat și că va fi chemat pustnicul din Bălteni, domnitorul a spus:

— N-am nevoie de leacuri. Nu-mi mai sunt de folos. Alergaţi însă și mi-l aduceţi aici pe marele ban Ion. Pentru că am să-i spun…

Voievodul mai rostise câteva cuvinte, din care cei de faţă nu înţeleseseră nimic.

Tot atunci se vestise că jupâniţa Oltea, călare, se găsea sub zidul cetăţuii.

— Unde se află Ion? îi întrebase fata pe Bucur și Mihailo, întâlnindu-i la porţi.

— Mihailo și cu mine ne ducem să-l căutăm, îi răspunsese Bucur. Măria sa-i pe moarte. Dorește să-l vadă și să-i spună ceva…

— Măria sa-i pe moarte?

— Totodată dorim să-l aducem aici, de la Bălteni, pe pustnic, adăugase Mihailo. Căci Tit s-a stins din viaţă…

— Vă însoţesc și eu! se hotărâse Oltea.

Dragostea o purtase pe jupâniţa Oltea tocmai din București, de unde izbutise să scape, după ce otomanii, cu Ali-beg în frunte, intraseră în cetate. Tot dragostea o sfătuise încotro să se ducă. Şi-așa s-a întâmplat că au ajuns la timp în pădurea Bălteni, ca să-i scape de fiare pe pustnic și pe Ion.

Oltea i-a picurat în gură băutura pregătită de pustnic.

Cu degetele sale i-a spălat rănile și i le-a oblojit. Şi sărutările fierbinţi ale fetei l-au dezlegat de moarte.

Sângele a început să-i curgă prin vinele sleite.

Când s-a trezit în braţele Oltei, nu îi venea să creadă: E ea, sau nu e ea?

— E logodnica ta! i-a grăit Bucur.

Cosiţele Oltei, în lumina făcliei, străluceau ca un nimb.

— Şi Negru, îngrijit de pustnic, s-a înviorat! Te așteaptă pe tine, tropăind fericit, în faţa treptelor! a adăugat Mihailo.

Ion, ridicat din moarte, l-a îmbrăţișat pe Negru, ca pe un prieten drag.

Şi cântecul ne spune că Negru lăcrima sub dezmierdările stăpânului iubit.

*

Voievodul abia mai răsufla. Spălat de sânge, el fusese lungit pe-o laviţă așternută cu cergi.

O făclie îi ardea la căpătâi.

Din când în când, își întorcea cu greutate capul spre ușă și privea.

«Unde e Ion? îi întreba, cu ochii, pe cei din jurul său. De ce nu vine?»

În sfârșit, se-aud pași pe treptele de piatră. Palid, cu faţă suptă, dar mândru și neînfricat, în ușă se ivește Ion.

Vântul urlă sălbatic în jurul turnului.

Vlad îl privește pe marele ban Ion.

— Vulturii… încă… n-au căzut!… murmură el, întretăiat.

Vrea să mai spună ceva. Deschide gura. Înghite greu.

Însă nu izbutește.

Ochii lui mari, albaștri, întunecaţi, i se rostogolesc sub frunte. Face totuși un semn prin care poruncește ca Ion și Oltea să vină lângă el…

Amândoi se grăbesc să îngenuncheze la căpătâiul lui.

Un firișor subţire de sânge i se scurge voievodului din partea stângă a gurii, pe bărbie. Oltea i-l șterge cu năframa.

Voievodul își mișcă încet braţul și își așază palma lui mare, cu degetele prelungi, pe capetele celor doi tineri.

— Logodna… v-au întrerupt-o dușmanii!… Să vă iubiţi mereu!… Părinte, i se adresează el fostului trabant devenit pustnic, unește-i prin legătura nunţii pe acești doi copii. Pe urmă, le voi mai spune… ceva.

Pustnicul slab, bătrân, cu pletele și barba în neorânduială, le cere celor doi prieteni, Bucur și Mihailo, să fie martori. Ţamblac ţine făclia. Măria sa e naș.

Dar domnitorul nu mai ascultă slujba care-i unește pe cei doi tineri. În minte își retrăiește întâmplarea când, pentru a doua oară, îl întâlnise în bătălie, pe begul Evrenos.

*

Luptându-se cu el, se depărtaseră de locul unde temeiul celor două oști încă se înfruntau, pe viaţă și pe moarte.

Begul căzuse de pe ca!… Măria sa îl ridicase și-l sprijinise de-un copac.

— Te urăsc, îi spusese begul… De nu ai fi fost tu, de mult s-ar fi-nscăunat pe pământul valah puterea otomană. Eu știu că am să mor. Dar ai să pieri și tu. Şi vreau ca înainte să-ţi destăinui ceva. Să-ţi fac moartea mai grea. Şi să pornești spre iad cu inima zdrobită!…

În întunericul pădurii, ochii domnitorului Vlad scrutau chipul bărbos, dârz, al lui Evrenos.

— Cu-aproape douăzeci de ani în urmă, începe

Evrenos, sultanul Mahomed a vrut să pună mâna pe singurul tău fiu… Ca astfel să te aibă în mână. Să te silească să-l slujești…

Inima domnitorului bătea nebună. Așadar, azi, avea să afle ceea ce douăzeci de ani nu izbutise să dezlege.

Cine era feciorul lui? Şi mai trăia? Unde și cum?

— Din Valahia, achingiii ne-au adus însă numai o fecioară. Numele ei era Roxana. A fost trimisă în haremul slăvitului nostru sultan. Şi un bărbat, pe nume Brad…

— Fratele Ilincuţei mele, murmură pentru el voievodul…

— Ştiam că era fratele celei care-ţi născuse fiul…

Lui Evrenos i-a scăzut vocea.

— Unde e pârcălabul Brad?

— L-am chinuit ani îndelungi, însă n-a scos nici un cuvânt.

Domnul întreabă – și cu teamă, și cu speranţă, totodată:

— Deci n-aţi aflat nici voi nimic?

— Ba da, gâfâie Evrenos, căruia sângele aproape i s-a scurs din vine. Deoarece, în temniţă, l-am vârât, lângă pârcălab, pe un fiu al lui Vladislav, căruia îi făgăduisem scaunul domnesc în Valahia, de izbutea să afle taina…

Vlad îl strânge pe beg de umeri:

— Spune-mi mai iute… A aflat-o?

— În ceasul morţii, pârcălabul crezând că valahul i-e prieten, i-a mărturisit totul… Şi noi am aflat restul…

Fiul tău este căpitanul… sau… marele ban Ion…

Vodă oftează din adânc…

— Acesta este adevărul… Mi-l spunea inima de mult…

Tocmai atunci se-apropia Gheorghe, care-l căutase pe voievod.

— Eu ţi-am dăruit feciorul, horcăie begul Evrenos, dar tot eu te-am făcut să-l pierzi… Fiul tău astăzi va pieri, așa cum vei pieri și tu…

Vlad își desprinde mâinile din umerii lui Evrenos. Şi otomanul cade mort.

— Scoate un pergament și pană. Aprinde, cum știi, o făclie. Vei scrie-ndată un hrisov, grăiește domnitorul

Vlad grămăticului.

Gheorghe își pregătește totul… Cerneala însă îi lipsește. Şi-o pierduse în bătălie. Voievodul își desface pieptul, din care sângele se scurge.

— Înmoaie pana, poruncește, și scrie… că-l numesc urmaș, în scaunul Ţării Românești, pe mult iubitul meu fiu Ion!

— Ion?… strigă Gheorghe uluit.

— Ion!… îi răspunde domnul Vlad. Semnez. Şi tu pune pecetea. Gheorghe a împăturit hrisovul…

Îi ţine scara domnului, încalecă apoi și el…

*

Slujba nunţii s-a terminat. Ion o sărută pe mireasă.

În locul cupelor cu vin sunt trupurile sângerânde.

Măria sa se zbuciumă și se ridică într-un cot:

— Unde e Gheorghe?…

Domnul nu știe că Gheorghe se află între cei căzuţi.

— Este aici, răspunde Bucur, ca să nu-l mai îndurereze. Adevărat! Era acolo. Dar fără viaţă, jos, în cripta din beciurile cetăţuii.

Hrisovul îl avea în sân.

— Aici e Diata… îi arată domnul căpitanului Ion o lăcriţă aflată lângă el… S-o împlinești. Şi, întinzându-i cu greu sabia domnească pe care o ţinuse în pumnul încleștat, abia mai izbutește să murmure: Şi hrisovul… hrisovul… E scris… cu sânge… împliniţi… Marele ban…

Cade pe spate și se pierde.

— Voievodul nostru a murit!… rostește pustnicul încet.

— Ce-i cu hrisovul acela? Nu-nţeleg! rostește căpitanul Bucur.

— Încă o vorbă de-ar fi spus! murmură gânditor Mihailo. Fostul trabant îngenunchează:

— Să facem slujba pentru morţi!…

Un oștean sosește însă atunci să-i vestească domnului că împrejurul cetăţuii s-au adunat mii de vrăjmași. În fruntea lor e Ali-beg.

Vântul urlă sălbăticit, prohodindu-i pe domnul Vlad care, cu fălcile încleștate, nu poate să se odihnească.

— Mare ban Ion, tu ne conduci! îi cer cu toţii, într-un glas. Umbrele lungi ale făcliei mângâie chipul ascuţit al domnitorului răpus de armele dușmanilor.

De-afară, strigă Ali-beg:

— Predaţi-ni-l pe vodă Vlad, ori mort, ori viu, și voi, ceilalţi, puteţi pleca!

Ion își ridică sabia.

— Deși suntem doar câţiva oameni, pe măria sa nu-l vom da, nici mort cum e, vrăjmașilor!

— Mai bine ardem cetăţuia. Pierim toţi sub cenușa ei! adaugă căpitanul Bucur.

— Rămân cu voi! spune Ţamblac.

Mătăhălos, sigur de el, pe-un cal scăldat numai în aur, argint și pietre preţioase, cu un coif de oţel pe cap, Ali-beg a ieșit în faţa oștirilor otomane.

Un toboșar bate grăbit.

— Domnitorul valah să cadă aici, în faţa oștirilor, în genunchi. Şi astfel să-și mărturisească înfrângerea și umilinţa. Să jure că se va turci. Numai așa îl vom cruţa și îl vom duce la Stambul… Altminteri îl vom trage-n ţeapă… mai ameninţă Ali-beg.

Rece și mohorâtă, în zori, cetăţuia Gherghiţa tace.

Tunarii turci își pregătesc bombardele grele de piatră.

Viscolul suflă înăbușit. Un stol mare de corbi plutește, rostogolindu-se în vânt.

— Te socotisem un viteaz, mai tună afară Ali-beg.

Da-n loc să vii să te predai și să-i scapi pe oștenii tăi, tu taci, ascuns în cetăţuiei…

— Ha, ha, ha, ha!… râd osmanlâii.

— Sau poate vodă Vlad e mort…

— Poate e mort! urlă turcimea.

*

Deodată poarta se deschide. Puntea se lasă, scârţâind.

Oastea își ţine răsuflarea. Dar nu e domnitorul Vlad. Ci marele ban Ion, călare. Nu are nici o armă în mâini.

Un freamăt trece prin mulţime.

— Ce vrei? întreabă Ali-beg. Unde îţi este domnitorul?

Marele ban călărește în trap.

— Îl vei vedea numaidecât.

— De ce vii înaintea mea?

— Pentru că astfel se cuvine!…

Şi, fără nici o altă vorbă, Ion scoate laţul și-l azvârle.

Begul se simte tras din șa. Ion își întoarce armăsarul, luându-l, târâș, pe Ali-beg.

Până să-și dea oștirea seama ce s-a întâmplat, Ion și ajunge eu Ali-beg până la punte.

Spahiii năvălesc buluc.

Puntea însă s-a ridicat. Şi porţile de lemn se închid, cu zgomot mare, după Ion și begul luat târâș de el…

O asemenea uimitoare răpire, chiar de sub ochii oștirilor, nu mai văzuseră spahiii și achingiii niciodată.

— Begul a fost răpit de Ion!… Să-l salvăm cât mai este vreme. Îl vor ucide-n cetăţuie!… Porniţi!… Trageţi cu tunurile!… Nu trageţi, îl lovim pe el!… Alah, ce este de făcut?… Moarte… Moarte ghiaurilor!…

Lumea se clătina de zgomot. Vântul urla, izbindu-se de zidurile cetăţuii.

Unii doreau să înceapă atacul… Iar alţii să-l întârzie.

Dar ce se întâmplă sus, în turn? Turcimea toată freamătă.

Ion l-a adus pe Ali-beg, târâș, de barbă, ca pe-un rob.

Îi smulge coiful de pe cap și îl azvârle oștilor.

— Ali-beg stă descoperit, colo, în faţa ghiaurilor! răcnesc otomanii. Moarte lor!…

O surlă sună ascuţit, sfâșiind pâcla zorilor. Şi flamura valahilor, cu vulturul de foc pe ea, se ridică încet, în turn.

Şi iată, apare domnul Vlad! (Pe-ascuns, trupul i-e sprijinit și de Mihailo și de Bucur).

Zorii îngheţaţi îi poleiesc voievodului valah armura.

Coiful i-e înalt, strălucitor.

Panașul alb îi fâlfâie.

Ochii lui par îngrozitori din înălţimea turnului.

Turcimea toată tremură.

— Şeitan!… Voievodul Vlad!… Priviţi-l! Îl are-n gheară pe Ali!… urlă spahiii, achingiii și ienicerii înfricoșaţi.

Așa cum îl zăreau de jos, voievodul Vlad părea un zeu al dacilor, străbunii lui.

Marele ban smulge hangerul lui Ali-beg. Îl ţine în dreptul inimii.

— Spuneai, îi glăsuiește el, că vrei să-l vezi pe domnul nostru. Şi voia ţi s-a-ndeplinit. Dar ai uitat că te găseai pe un pământ ce nu-i al tău. Şi că aici, el e stăpânul…

Că trebuie să i te-nchini. Să-i săruţi încălţările. Şi, fiindcă tu le poruncești hoardelor ce se găsesc jos, cuvine-se să le ordoni ca să îngenuncheze toţi.

Şi-asemeni ţie să rostească:

«Slavă măriei sale Vlad, care și-a apărat pământul până la ultima suflare!»

— Şi dacă nu vreau să primesc?

— Vei ispăși numaidecât crimele ce le-ai săvârșit!

— Oastea mea e prea numeroasă. N-o să-i puteţi sta împotrivă…

— Nici unul nu va fi prins viu. Iar cetăţuia va fi arsă.

Şi vântul îi va spulbera cenușa în inima pădurii…

— De mă scutești de umilinţă, îţi jur că vă dau libertatea!…

— Dacă nu te supui, eu însumi te voi răpune, Ali-beg, și trupul ţi-l voi da la câini…

— Spune ce trebuie să fac!

— Vei porunci oștirii tale să părăsească această ţară.

Iar doi valahi o vor urma. Şi dacă ei se vor întoarce, vestindu-ne că oastea ta a trecut peste Dunăre, îţi jur și eu că vei fi liber…

Ali-beg își întoarce chipul către oștirea adunată și își desface braţele.

Chipul i-e negru, ca robia.

— Spuneţi-mi ce socotiţi voi!…

Oastea privește încremenită. Pe urmă, unii încep să strige:

— Alah poate ne-a pedepsit!… Valahii ne-au învins din nou… Dar tu nu trebuie să pieri. Supune-te, astăzi, Ali.

Mai târziu, ne vom răzbuna…

Apoi îngenunchează toţi, se spune în cântecul străvechi. Își pleacă frunţile în zăpadă și glasurile turcilor umplu văzduhul până în cer:

— Slavă măriei sale Vlad, care și-a apărat pământul până la ultima suflare!…

Ali se lasă în genunchi în faţa întregii sale oști, rostind, cu glasul sugrumat, cuvintele de umilinţă.

Barba lui neagră mătură lespezile de piatră reci și buzele i se lipesc de încălţările lui Vlad.

După aceea, toata oastea își strânge iute rândurile. Se întoarce către răsărit.

Pe urma ei, pornesc călări Bucur și soţul său Mihailo.

Un alt oștean o ia pe Oltea să o ducă la adăpost, într-un loc hotărât de Ion.

Ali rămâne sus în turn. De ciudă, își mușcă buzele.

Sângele i se scurge în barbă și pe veșmântul aurit.

Privește în urma oștilor care se pierd, în pâcle, în timp ce, pe deasupra lor, zboară un cârd negru de corbi.