1 Lupii

Armăsarul făcu un pas. Se apropie de trupul nemișcat al bărbatului și începu să-l adulmece, cu nările tremurătoare. Dintre toţi cei care se înfruntaseră pe viaţă și pe moarte, în aceste trei zile, numai ei doi, om și animal, mai trăiau.

Ecourile îngrozitoare ale luptei stăruiau încă, pierdute în cotloanele întunecate ale codrului, înfășurate în jurul trunchiurilor copacilor sau aninate de crengi.

Rănitul mai trăia, cu toate că ultima lovitură, aceea dată de un achingiu din Rumelia, fusese prea grea și pierduse mult sânge.

*

După sfârșitul bătăliei, oșteanul încercase să plece, călare, în galop, către locul acela, unde trebuia să ajungă neapărat, așa cum plănuise mai înainte. Într-o mână ţinea frâul, în cealaltă mânerul săbiei.

Mantia, din postav alb, bun, de Brașov – prinsă cu un lănţug de aur la gât și îmbrăcată de-a dreptul peste cămașa de zale și platoșă – îi spânzura în zdrenţe.

Se legăna în șa. Ochii i se împăienjeniseră și continuau să i se împăienjenească.

Totul i se învârtea în jur: cerul vânăt, acoperit de nori; poiana argintie, cu o movilă ciudată de forma unui mormânt – în mijloc – și copacii înalţi, negri și rămuroși, care jucau în horă vuind înăbușit.

Trupul, altminteri voinic, tânăr și zvelt, începuse să-i lunece într-o parte.

În cele din urmă, își pierdu cunoștinţa. Se prăbuși și rămase lungit, cu capul cufundat în zăpadă, la marginea movilei.

Pentru o clipă – încins încă de vâlvătaia luptei, dând de răcoarea și moliciunea pufoasă a zăpezii – corpul i se destinse.

Dar numai pentru o clipă!… Căci viscolul, bufnind ca un balaur, dinspre miazănoapte, se repezi.

Ghearele sale nevăzute îi smulseseră pulpanele sfâșiate ale mantiei, fluturându-le sălbatic în văzduh, apoi azvârlindu-i-le într-o parte. Cu pumnul nemilos îl izbi puternic, făcând să-i zuruie încheieturile de metal ale platoșei, aruncând totodată asupra lui o puzderie de săgeţi mărunte, ascuţite și reci. Rănitul, sub acest nou asalt, se înfrigură.

Dinţii începură să-i clănţăne.

*

Zăcea chircit, la marginea movilei, biciuit de viscol, fără să știe unde se află, în vreme ce, sub trupul lui, zăpada căpăta, încetul cu încetul, culoarea fierbinte a holdelor cu maci.

Calul necheză încetișor.

Rănitul tresări, apoi rămase nemișcat, în același loc.

Pentru că, despre ceea ce se petrecea în momentele acelea nu-și mai putea da seama.

În schimb, sub ochii lui lăuntrici – așa cum se întâmplă întotdeauna în delir – începură să i se perinde cohorte de imagini. Cele mai multe dintre ele aparţineau trecutului. Oșteanul le trăise el însuși. Altele însă erau născute doar din închipuire. Şi o mulţime de zgomote și glasuri – pe care lui i se părea că le aude chiar atunci – îi năpădeau urechile.

*

Aude, mai întâi, înăbușit de tot, nechezatul speriat al unui cal și lovituri de arme.

Deodată, zărește ca prin ceaţă o cupă înaltă cu picior, plină cu un vin roșu, ce seamănă cu sângele.

Cupa, izbită de ascuţișul unei săbii, se sparge în bucăţi.

Pete mari, roșii, aburinde, se ivesc pretutindeni pe zăpadă.

În jurul lui, pădurea străveche și falnică, zguduită de viscol, geme.

Geme cu un glas aspru, aproape omenesc.

*

«Parcă ar fi vocea adâncă și îndurerată a Bătrânului, dinainte de a-și da sufletul…» se gândește oșteanul…

*

Şi iată că pădurea a luat într-adevăr chipul Bătrânului. Barba îi este răvășită, stufoasă și albă. Picioarele le are înfipte, în pământ, până la genunchi.

Bătrânul se apleacă să-l mângâie. Dar braţele lui sunt reci.

*

Oșteanul simte cuprinzându-l un val tăios de frig.

*

— Fătul meu, rostește Bătrânul… Fătul meu… Nu te lăsa doborât…

Glasul lui sună ca vuietul pădurii.

— Oho! îi răspunde, râzând, oșteanul… N-ai teamă, Bătrânule. Sunt în șa. Nu mă vezi? Sunt în șa!…

— Fătul meu!… îi repetă, mâhnit, Bătrânul… Nu te lăsa doborât!…

Bătrânul a pierit. Numai glasul adânc și aspru ca vuietul pădurii tot mai bubuie, din ecou în ecou.

— Nu te lăsa doborât!…

În locul lui, ca și mai înainte, s-a ivit, falnică, pădurea.

În urechi îi răsună acum, din ce în ce mai limpede, nechezatul strident al cailor. Scrâșnetul fierului lovit.

Urletele de spaimă ale vrăjmașilor.

Vântul turbat a izgonit norii. A risipit stele albe pe cer și a dezvelit chipul palid, însă însângerat, al lunii.

Prin văzduh, fâlfâie aripile unor păsări mari, negre.

Oșteanul se vede în șa. Armăsarul nechează.

Oșteanul își bate, cu palma îmbrăcată în mănușa de piele, ţintată, pe grumaz, calul…

— Liniștește-te, Negrule! Lupta s-a sfârșit. Am învins.

Să pornim, grabnic, într-acolo…

Gonește, călare, prin viscol… Părul îi fâlfâie.

Din pricina ninsorii prea dese, omul și animalul nu mai zăresc aproape nimic.

Doar glasul Bătrânului sau al pădurii încă răsună:

— Nu te lăsa doborât…

— Nu, nu mă las!… Nu mă las…

Şi fiindcă armăsarul gonește totuși mai departe, prin viscol, de parcă ar pluti prin văzduh, oșteanul surâde mulţumit și își spune:

«Dragul meu Negru, care mă poartă pe spate de-atâţia ani, cât știe să zboare, la nevoie, de tinerește!…»

*

Numai că toată această goană, călare, prin pădure, către acolo – unde oșteanul dorea neapărat să ajungă cât se poate de grabnic nu fusese decât o închipuire stârnită de mintea înfierbântată a celui prăbușit lângă movila aceea ciudată – care putea să fie mormântul părăsit al unui rege dac.

Din adâncul codrului, un lup bătrân, cu blana înspicată și ochii arzători, atras de zgomot și de mirosul cald al sângelui, s-a ivit între doi copaci, lângă o tufă ninsă de păducel, și îi privește ţintă, mârâind înfundat, atât pe tânărul rănit, cât și pe armăsarul care îl străjuiește. Acesta din urmă, simţind fiara, își înălţă capul și, trăgând aerul rece pe nări, sforăi.

Privi, întâi îngrijorat, către stăpân. Se întoarse apoi, fulgerător, și, tropăind semeţ – deși era și el peste măsură de ostenit – se îndreptă spre tufa în dreptul căreia scânteiau ochii lupului. Nechezând ameninţător, calul se ridică în două picioare.

Lupul, în schimb, văzându-l că vine atât de curajos și înţelegând că, în clipa următoare, două copite necruţătoare îl vor lovi, se înspăimântă. Nu primi lupta. Se trase înapoi, mârâind, și pieri în pădure.

Bătându-și șalele cu coada, tropăind și continuând să necheze, armăsarul îl urmări îndelung, din priviri. Pe urmă se înapoie lângă stăpân.

Stătu o vreme așa, veghindu-l neliniștit și ciulindu-și urechile la cel mai mic zgomot.

Din rana de la piept, sângele îi izvora, fără încetare, curgând ca un pârâiaș roșu, lipicios, care i se închega pe picior.

Vântul îi zburlea coama și îl făcea să se înfioare de frig.

Scurmă cu copita în zăpadă și din nou necheză.

Nechezatul răsună trist în afundul pădurii, semănând cu un plânset.

«Ridică-te, stăpâne, părea că strigă el… Nimic nu le este mai plăcut lupilor decât să rupă în colţi carnea care mai are în ea o cât de mică fărâmă de viaţă. Ridică-te, stăpâne!…»

La auzul glasului chemător și atât de jalnic al animalului, rănitul – deși inconștient – reuși să-și elibereze o mână, pe care și-o prinsese în cădere sub el… Păru că – printr-o încordare supremă a voinţei – dorea să se ridice. Atâta că puterea nu-l ajută destul…

Viscolul azvârlea, neîncetat, asupra lui, săgeţile-i mărunte.

Gemu înăbușit.

Lângă el, se clădise o moviliţă de zăpadă.

Calul își vârî botul, adânc, în moviliţă, până sub pântecul stăpânului. Săltându-l cu răbdare, îl răsturnă pe spate.

Rănitul păru de data aceasta că s-a trezit. Se ridică într-un cot.

Își zări calul străjuindu-l… Răsuflarea lui caldă îi mângâia obrazul… Văzu viforniţa cumplită, care de trei zile încoace, neîncetat, încerca să doboare pădurea. Copacii falnici, tineri și bătrâni, cu braţele întinse spre cer, îi ţineau însă, vitejește, piept.

Vru să se prindă de gâtul animalului. Dădu din mâini. Şi poate s-ar fi prins, dacă pumnul de fier al viscolului nu-l izbea în frunte.

Delirul îl cuprinse din nou.

*

Simte o apă mare și rece ce se revarsă asupră-i. Apa îl târăște, fără oprire, la vale. Îl azvârle într-un hău.

Valuri înalte, roșii, clocotesc mânios.

O voce ascuţită, de copilandru, răsună:

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!…

*

Vocea aceea tinerească – pe care oșteanul o auzise numai în gând – sunase ca un bucium. Ecoul ei îl izbise dogoritor în urechi – la fel ca și atunci de mult, când o ascultase cu adevărat.

— Aici!… Sunt aici!… murmură oșteanul, dând iarăși din mâini, încercând să se smulgă din locul unde se afla. Cine mă cheamă?… Cine?…

*

Cu ochii minţii vede acum drumul printre coline, care duce spre Olt.

*

«Da, da, într-adevăr este drumul spre Olt!» îl recunoaște rănitul…

Ziua se îngână cu noaptea.

De după cea mai înaltă dintre coline, s-a ivit un băieţandru de vreo paisprezece ani, îmbrăcat într-un mintean zdrenţăros și cu o căciulă brumărie pe cap.

Gonește din răsputeri, pe un cal murg, încălecat pe deșelate.

Se apropie de pădurea ce acoperă, deasă ca peria, dealurile Gârneciului.

*

«Neîndoios, cugetă rănitul, acestea nu pot fi decât dealurile Gârneciului. Le cunosc după cele două culmi. Una, zimţată, în stânga. Cealaltă, unduioasă, în dreapta.»

*

Băiatul își ridică puţin capul de pe grumazul calului, pe care aproape că stă lipit. Își duce două degete la buze. Şuieră scurt de trei ori.

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!… strigă el apoi, cu aceeași voce pe care rănitul o auzise și adineauri.

Un tânăr cu un cojoc de oaie pe umeri, sprinten și mlădios ca o sălbăticiune, urmat de trei dintre tovarășii lui de luptă, iese acum dintre copacii unei alte păduri înzăpezite de pe marginea Oltului. Își duce palma pâlnie la gură și îi răspunde:

— Aici!… Sunt aici!… Cine mă cheamă?… Cine?…

«Cum am ajuns aici, cu-atâţia ani în urmă?… Cum?… Tânărul pe care l-a strigat băiatul acela sunt eu… Sunt eu!…»

Totul i se învârtește sub frunte. Nu poate să înţeleagă că numai fierbinţeala îl silește să-și retrăiască, în minte, crâmpeiele de viaţă.

*

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!…

*

— Sunt aici!… Aici!… șoptește iar rănitul, răspunzând nălucirilor sale, în vreme ce mâna i se încleștează mai tare pe mânerul săbiei.

*

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!… strigă din nou băiatul, încă înainte de a ajunge la poalele pădurii.

Dinspre Boldești, coboară către Olt o urdie… Au cu ei șase sănii încărcate cu vârf. Şi mai au încă una din care…

Calul băiatului – ud leoarcă de sudoare – vine în galop.

Căpitanul Ion îl apucă, din fugă, de căpăstru. Îl silește să înţepenească pe loc.

Băiatul sare de pe cal… Abia mai răsuflă. Este înconjurat numaidecât de cei patru voinici cu priviri neguroase. Povestește:

— Turcii au luat-o pe la Fântâna Robului. Şi nu cred să mi se fi părut. Am auzit și-un plânset de copilă…

În mijlocul cetei se produce mișcare. Unul dintre voinici, bărbos și neobișnuit de înalt, își strânge pumnii.

— Va să zică, osmanlâii tot nu se lasă!

— Cică s-a încheiat pacea! adaugă furios altul.

— Şi cam câţi crezi să fie năvrapii ¹¹ ca număr? îl întrebă pe băietan al treilea, un flăcău bine legat și cu umerii laţi.

— Păi… cel puţin de zece ori mai mulţi decât voi. Fără să-i mai punem la socoteală pe vizitii…

Căpitanul se întoarce către acela care voise să cunoască numărul năvrapilor privindu-l mustrător. Iar vinovatul de întrebarea nechibzuită își plecă fruntea.

*

Sub ochii neliniștiţi ai calului, rănitul se zbătu, aiurând.

— Acesta este Alexe, vânătorul de lupi!… Alexe!… îl strigă el…

Dar nimeni nu-i răspunde. Şi rănitul se întrebă, nedumerit:

«Când trăiesc eu?… Atunci?… Acum?… La vremea aceea Alexe mă urma de aproape o lună. Luase parte, alături de mine, la toate bătăliile… El și Năstase…»

*

Şi de îndată îl revede pe flăcăul bărbos, de statură uriașă, care îl ceartă pe Alexe.

— Mulţi sau puţini, năvrapii trebuie să fie nimiciţi!…

— Adevărat, încuviinţează Alexe, plecându-și din nou fruntea. Am întrebat… numai așa…

Căpitanul își mușcă buzele.

— Din nefericire, grăiește el, tocmai în dimineaţa asta am împărţit ceata pe pâlcuri. Şi pâlcurile le-am trimis să ardă hambarele domniei, în care au fost strânse bucatele pentru turci.

— Dar drumul unuia dintre aceste pâlcuri, și anume al aceluia condus de Bucur, nu duce pe undeva, chiar prin preajma Fântânii Robului? își aduce aminte Năstase.

— Așa e! răspunde căpitanul… Numai că Bucur a pornit încă înainte de răsăritul soarelui. Şi trebuie să fi ajuns departe… îmi cam închipui eu pe unde!… Astfel că n-are cum să ne vină prea repede în ajutor.

— O să ne fie deci destul de greu să-ntâmpinăm noi singuri o urdie-ntreagă, este silit să recunoască bărbosul…

— Dată fiind însă vestea că-n săniile turcești se află și-o fată, nu putem sta pe gânduri. Pregătiţi-vă de plecare!… ordonă căpitanul… Alexe, Năstase și cel de-al treilea voinic, un flăcău cu niște ochi verzi și sfioși ca de fată, pe nume Gheorghe, de fel din Câmpulung, care se pregătea să devină preot, dar părăsise mânăstirea ca să-l însoţească pe Ion, își pregătesc de luptă săbiile, ghioagele, suliţele cu vârfuri de fier și arcurile. Își petrec chingile tolbelor pe după gât și se azvârl pe cai.

Dintr-o latură, se iţește băiatul care se grăbise să le vestească răzvrătiţilor apropierea cetei prădalnice de otomani.

— Nu mă luaţi și pe mine? întreabă el cu o voce în care parcă pâlpâie lacrimile. Ştiu să mânuiesc arcul…

Căpitanul, așa călare cum este pe armăsarul său, Negru, care tropăie de nerăbdarea de a porni, se apleacă spre băiat. Îi pune o mână pe creștetul dezgolit.

Faţa băiatului este roșie și puţin asudată, atât din pricina goanei în care a venit, cât, mai ales, datorită tulburării și dorinţei sale aprige de a i se îngădui să ia parte la luptă, alături de temuţii oșteni ai fostului domnitor Vlad.

Numai că bătălia se vestește grea. Tinerii valahi vor fi siliţi să înfrunte, fiecare, cel puţin câte zece vrăjmași. Or, a-l îngădui pe băiat alături de ei, într-o asemenea ciocnire, cu toată nevoia de oameni pe care o au, ar însemna să-i hotărască dinainte pieirea.

Căpitanul se apleacă mai mult. Ia căciula pe care băiatul și-o ţine în mână.

I-o pune pe cap. Şi-i poruncește ca unui oștean în toată firea:

— Tu să pornești în căutarea aceluia dintre pâlcurile noastre care trebuie să se găsească, în clipa de faţă, cam prin lunca Tălșanilor. Caută-l pe soţul nostru Bucur. Vestește-l cu ce ne-ndeletnicim. Şi el va ști ce trebuie să facă…

Băiatului i se destinde gura într-un zâmbet.

— Am înţeles! răspunde ostășește.

E fericit. Sare pe cal și pleacă în galop, luând-o, cruciș, peste dealuri, cam către miazănoapte.

— Şi noi, înainte! dă ordin căpitanul, strângându-l pe Negru între genunchi.

Armăsarul, obișnuit cu comenzile mute ale stăpânului, pornește viforos, îl urmează îndeaproape ceilalţi trei bidivii, pe spate cu călăreţii lor.

Gonesc în tăcere, biciuiţi de vânt și ninsoare, o bucată bună de timp. Străbat câmpii și dealuri, până ce ajung la marginea pădurii întunecate de la Fântâna Robului.

Pe-aici trece șleaul…

Căpitanul, de-a dreptul de pe cal, se agaţă cu mâinile de o ramură mai groasă a unui fag. Sare în copac, făcând să se scuture zăpada. Şi-așa, în picioare fiind pe ramura aceea groasă, pune palma la frunte, cercetând, cu băgare de seamă, depărtările.

— Se zărește ceva? îl întreabă Năstase.

— Nimic!… îi răspunde căpitanul…

Cu toate astea, prin văzduhul rece și vătuit de fulgii mărunţi de nea, se aud, deocamdată încă încet, chiote și comenzi ostășești otomane.

Curând, se ivesc în zări săniile și călăreţii, ca niște gândaci negri care s-ar fi târât prin zăpadă.

Ion sare de pe creangă. Începe să împartă voinicilor poruncile de trebuinţă.

Scoţându-și toporiștile de la oblâncurile șeilor, tuspatru taie, zoriţi, câţiva fagi tineri. Le desprind crengile, pe care le leagă între ele cu curmeie de tei.

Înjgheabă în acest chip un fel de plase, cu ochiuri înșelătoare, unde picioarele cailor aveau să se împiedice și să se prindă ca peștii într-o vârșe.

Plasele sunt așezate în locurile hotărâte de căpitan. Se acoperă totul cu zăpadă. Iar ninsoarea șterge cu repeziciune și celelalte urme.

Voinicii se orânduiesc, după aceea, la marginea pădurii, între copacii ninși, rămânând, ca în atâtea alte rânduri, liniștiţi și cu sufletul împăcat, în așteptarea vrăjmașilor.

Totul a fost pregătit. În ochii afbaștri ai căpitanului scapără o luminiţă ciudată.

Năstase, voinicul care fusese cioban în munţii prăpăstioși și Parângului, văzând-o, surâde.

De altfel, toţi cei care i se alăturaseră căpitanului, după ce măria sa Vlad fusese înfrânt și silit să plece peste munţi – îi cunoșteau această luminiţă.

Scânteia care o aprindea ţâșnea de-a dreptul din inima lui însetată de dreptate.

Iar uriașul Năstase zâmbește, deoarece știe că ori de câte ori luminiţa aceasta se aprinde, mânia căpitanului lor nu cunoaște margini. Şi mânia lui va lăsa urme adânci și de nelecuit în trupurile vrăjmașilor.

Sunetul vocilor otomane crește. Au început să se deslușească și pașii înfundaţi și grăbiţi ai cailor prin zăpadă.

Din locul unde se găsesc tinerii, drumul nu se zărește.

Săniile și achingiii călări care le însoţesc trebuie să ocolească o măgură. Să coboare după aceea într-o vale, unde, în timpul verii, șerpuiește un pârâu, mărginit de mlaștini pline de stufăriș.

Valea este adâncă. Coborâșul în ea se face ușor; dar coasta care-i urmează este greu de urcat. Pe-această coastă, în zăpadă, și-au așezat tinerii munteni plasele de crengi.

Sub cernerea necurmată, tot mai măruntă și deasă, a fulgilor, lumina a scăzut, devenind albăstruie.

Chiotele turcilor răsună aproape. Din ce în ce mai aproape. Până ce botul înconjurat de-un nor de aburi al calului celui dintâi dintre otomani se ivește de după măgură.

Călăreţul, cu suliţă, căciulă albă de pâslă și mustăţile lungi, pline de promoroacă, se arată și el… Coboară în valea cu stufărișuri îngheţate, ninse și clătinate de vânt.

În același timp, se aude deslușit un glas sau un plânset dureros de femeie.

Luminiţa din ochii căpitanului scânteiază mai tare.

Deschizând drumul săniilor, un întreg pâlc de călăreţi cu feţele aspre și înarmaţi până în dinţi a ajuns în vale.

Chiuind, achingiii din frunte se străduiesc să urce pe coastă.

Picioarele cailor, ostenite de drumul anevoios, lunecă necontenit, ba într-o parte, ba în cealaltă. Dintr-o dată, gleznele lor subţiri încep să se prindă și să se frângă în cursele întinse de flăcăi.

Două dintre sărmanele animale, nechezând jalnic, se prăbușesc, cu copitele ţinute de plasă. Călăreţii cad și ei, împiedicând drumul celor care-i urmează, făcându-i și pe aceștia să se prăvălească.

Nechezatul speriat al cailor – care, încercând să se ridice, mușcă atât pe celelalte animale, cât și pe oamenii ce li se află în preajmă – ca și blestemele osmanlâilor spintecă aerul rece și plăcut mirositor al dimineţii de iarnă.

Pe măsură ce ocolesc măgura, alte și alte sănii se grămădesc în vale. Caii și otomanii aflaţi acolo se zbat într-o viermuială ce devine, pe măsura scurgerii clipelor, tot mai cumplită.

În momentul acesta, căpitanul fluieră semnalul de atac. Strânge, abia simţit, în pântec calul, cu pintenii. Şi Negru – căruia nu-i trebuia decât cel mai mic semn din partea stăpânului, ca să înţeleagă ce este dator să facă – pornește în galop.

— Predaţi-vă! le poruncește Ion, pe turcește, otomanilor. Unii dintre aceștia – dumiriţi, în sfârșit, asupra a ceea ce se petrecea – se opresc buluc, cu caii sforăind, la marginea văii

— Cine își aruncă armele e liber să plece unde vrea, ceilalţi își vor plăti neascultarea cu capul!…

Câţiva oșteni turci, înspăimântaţi de ochii ameninţători ai căpitanului și încredinţaţi că fuseseră înconjuraţi de o întreagă oștire de valahi răzvrătiţi, se pregătesc de predare. Căpetenia lor însă – un agă bătrân, cu o mustaţă lungă și un chiulaf ¹² din postav îmblănit, albastru, pe cap, își ridică iataganul și urlă:

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, vă poruncesc să-i răpuneţi pe necredincioși!…

Auzind glasul hotărât al căpeteniei, oștenii turci își recapătă curajul…

Chiote puternice le izbucnesc din piepturi:

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, să-i răpunem pe necredincioși!

Numai că strigătele spahiilor și achingiilor încep să se amestece, în aerul rece, cu chiotele de luptă, mult mai răsunătoare, ale valahilor.

Ţipetele lui Alexe, mai ales – priceput în meșteșugul de a imita urletele lupilor – sunt de-a dreptul înfricoșătoare.

Din locuri nevăzute, fulgeră săgeţi ascuţite, doborând, cât te-ai șterge la ochi, șase sau șapte otomani.

— Predaţi-vă! le cere, pentru ultima oară, căpitanul…

— Cu nici un preţ! răcnește turcul cu chiulaf albastru.

Cuvintele lui sunt urmate de alte câteva săgeţi, ţâșnite din pădure. Acestea culcă la pământ încă doi vrăjmași.

Împreună cu vizitiii și ceilalţi călăreţi nimiciţi în vale, numărul celor doborâţi ajunsese la cincisprezece.

Trei suliţe se adaugă săgeţilor, grăbindu-se să împlinească o lucrare atât de bine ticluită.

Aproape jumătate dintre năvrapii căzuţi în capcană fuseseră răpuși sau nu se mai găseau în stare de-a lupta. Rămânea însă restul… Şi-aceștia însemnau, pe puţin, câte cinci potrivnici în faţa fiecărui valah. Numai că, în strâmtoarea aceea, otomanii nu-și puteau desfășura forţele.

Urmat de cei trei tineri luptători ai săi și învârtindu-și ca o morișcă sabia sclipitoare și udă de sânge, căpitanul începe, nu cu multă greutate, să-și croiască o pârtie până la aga.

Dându-și seama de primejdie, acesta le strigă spahiilor și achingiilor să-l înconjoare, pe la spate, pe Ion.

Câţiva aleargă să-i împlinească porunca. De ei se îngrijesc ciobanul Năstase și fostul ucenic într-ale preoţiei, Gheorghe, culcând încă trei osmanlâi la pământ.

Lupta merge, neîndoios, spre biruinţa românilor. Ion, totuși, se oprește. Îl strânge în frâu pe Negru.

A auzit iarăși ţipătul acela prelung și ascuţit al unei fete. Se întoarce și o zărește – ivindu-se de sub coviltirul celei de-a doua sănii prăbușite în zăpadă – pe aceea care strigase.

Fata, deși fusese legată peste braţe cu niște curele, izbutise să se dezlege.

Se târa, în genunchi și-n coate, printre sfărâmăturile săniei și ţipa.

Ce anume spunea nu se putea desluși. Era însă limpede că ea cerea ajutor.

Fără să șovăie, din goana nebună a calului, croindu-și o nouă cărare prin desișul de iatagane și lănci, căpitanul pornește spre fată.

Ajungând în dreptul ei, se apleacă, o prinde în braţe și o trage lângă sine pe șa.

— Ești singură, sau mai e vreo fată în săniile turcești? o întreabă, smucind în același timp frâul, ridicându-și calul în două picioare și izbutind, cu o îndemânare vrednică de un oștean ca el, să se ferească de-o lovitură mișelească de suliţă.

Fata se strânge, înfricoșată, la pieptul tânărului.

— Sunt singură! îi răspunde ea și, istovită de-atâta zbucium, începe să plângă.

Îmboldindu-l pe Negru, căpitanul călărește până lângă

Alexe, vânătorul de lupi. I-o dă pe fată în braţe, spunându-i s-o ducă la adăpost, în pădure. Iar el se reîntoarce în luptă. Aga este acum pe deplin încredinţat că înaintea sa nu au ieșit decât cei patru tineri valahi. Şi socotește că, oricât de viteji ar fi ei, nu-i vor putea ţine piept, dacă spahiii și achingiii își vor reface, cât mai repede, rândurile.

— Lângă mine, în formaţie de luptă! le poruncește el…

Căpitanul Ion face un semn, cu sabia, alor săi, și își reîncepe atacul, croindu-și un nou drum către căpetenia turcă.

Alexe s-a înapoiat repede – după ce a pus-o pe fată la adăpost, în pădure. S-a apropiat de căpitan.

Bărbosul Năstase și firavul Gheorghe îi urmează de la o mică depărtare. Săgeţile lor îi mușcă, necruţătoare, pe otomanii care încearcă să taie drumul celorlalţi doi.

Scoţând din piepturi urlete de groază, au mai căzut cinci osmanlâi, în timp ce căpitanul Ion, cu calul mai mult în două picioare, avându-l alături pe Alexe, desăvârșește prăpădul, continuând să se apropie de aga.

A izbutit să ajungă înaintea lui.

Se privesc ochi în ochi.

Căpitanul râde. Părul bălai îi flutură. Aga primește lupta. Săbiile li se ciocnesc. Din tăișurile roșii se răspândește, în văzduhul cu miros plăcut, de zăpadă, un șir de scântei.

Căpetenia otomană, la început, nu se temuse. Ştia că iataganul era, în mâna lui, o pasăre. O pasăre în stare să aducă moartea oricui i s-ar fi așezat pe umăr. De ce atunci, pentru întâia oară, frica începe să i se cuibărească în inimă? Ochii strălucitori ai căpitanului valah sunt de vină. Ochii aceștia îl străpung, ca două hangere tătărăști. Aga le strigă achingiilor săi:

— Loviţi-l!… Loviţi-l!… Nu-l lăsaţi să mă ucidă!…

La drept vorbind, aga era într-adevăr un minunat mânuitor de sabie.

Sute și mii de căpăţâni fuseseră zburate, în zecile de lupte la care luase parte, de iataganul lui. Numai că un asemenea vârtej, cum era acesta în care intrase, nu-i mai fusese dat să întâlnească.

Lamele săbiilor, din pricina iuţelii cu care se rotesc, scot niște sunete ce nu pot fi asemănate decât cu șuieratul unor gheme de șerpi stârniţi din culcușurile lor cu un toiag încins în flăcări.

Otomanii înșiși, uitându-și pentru câteva clipe îndatoririle, privesc încremeniţi uluitoarea bătălie.

Aceste câteva clipe sunt spre folosul căpitanului. El își desprinde, din vârtejul de foc, sabia lungă și tăioasă de oţel veneţian, primită în dar de la măria sa Vlad. O întoarce pe lat și îi retează capul, din grumaz, comandantului turc.

Capul, cu mustăţi lungi, i se rostogolește osmanlâului până lângă un dâmb, unde se oprește. Sub fruntea îngustă, i se zbat încă ochii însângeraţi și fioroși.

Chiulaful i s-a înfipt în zăpadă.

— Alah!… Alah!… Aga Selim a fost răpus! se văietă otomanii.

Întorcându-și caii, o iau la fugă.

— Diavolul… numai diavolul trebuie să-l fi ajutat pe căpitanul valah ca să-l învingă pe un asemenea oștean, încă nebiruit de nimeni, precum a fost Selim!… răcnește unul dintre ei.

— Se știe doar că diavolul Şeitan aleargă prin Valahia și îi răpune pe dușmanii fostului domnitor Vlad!… strigă un altul…

Cei care au rămas în urmă, pe jos sau cu caii răniţi, încearcă să reziste, luptând cu disperare. Numai că viaţa lor fusese menită să se sfârșească astăzi.

De altfel, o soartă mai bună nu o au nici cei care încearcă să scape prin fugă. Vestiţi de băietanul trimis către lunca Tălșanilor, Bucur și cinci dintre voinicii săi le ies înainte acestora, și alt sânge turcesc înroșește zăpada de pe malul vijeliosului Olt, peste al cărui pod de gheaţă osmanlâii încercaseră, dar nu mai izbutiseră, să treacă.

*

Într-un bordei subpământean, ca și în alte adăposturi săpate în pădurea unde-și are Ion tabăra, sunt aduse comorile: pungi de galbeni, săculeţi cu pietre nestemate, vase de preţ, stofe și blănuri de toate felurile, jefuite din Valahia și grămădite în sănii. Drept pradă de război, flăcăii adună veșmintele de iarnă, armele și caii spahiilor și achingiilor învinși.

Pe când se înapoiază în tabără, căpitanul este oprit de Gheorghe, care îl vestește că doi călugări – veniţi de la Tismana – îl caută, iar fata scăpată din săniile otomane dorește să-i vorbească.

— Întâi să-i văd pe cei doi călugări, răspunde Ion, apoi voi sta de vorbă și cu fata…

Urmat de Bucur, căpitanul se îndreaptă spre bordei.

*

Coborându-se în bordeiul subpământean de pe malul Oltului, căpitanul Ion își dăduse numaidecât seama că, în faţa sa și a lui Bucur – deși veniseră îmbrăcaţi în haine călugărești și aveau bărbile crescute – nu se aflau alţii decât Radu Farmă, grămăticul măriei sale Vlad, și preabunul lor prieten, oșteanul sârb Mihailo.

Acesta din urmă sosise, doar cu o zi în urmă, de peste munţi. Şi, fiindcă astfel fusese înţelegerea, la despărţire, ca vești să afle – unii despre ceilalţi – numai de la Tismana, Mihailo se dusese de-a dreptul la mânăstire.

Pentru a putea călători mai cu ușurinţă, se îmbrăcase călugărește. Își luase totodată cu sine niște îndreptări de la metohul diecilor sârbi din Buda.

La Tismana nu îl găsise decât pe Radu Farmă. Grămăticul îi povestise cum, la început, căpitanul Ion și Bucur se retrăseseră, împreună cu el, în mânăstire, după cum avuseseră poruncă de la măria sa Vlad.

Erau încredinţaţi că numai în câteva zile voievodul va ajunge cu bine în Transilvania. Acolo, regele Mateiaș, ţinându-și făgăduielile, îi va da ajutor. Măria sa Vlad se va reîntoarce, și lupta împotriva năvălitorilor otomani se va lua de la capăt.

Numai că vestea aceasta bună întârzia să sosească.

Căpitanul Ion și Bucur n-au mai avut răbdare să stea adăpostiţi în mânăstire. Şi, reîncingându-și armele, au ieșit la lumină.

Îndată, o mulţime de voinici fără teamă li s-au alăturat. Bătăliile – întrerupte după plecarea măriei sale Vlad în Transilvania – au reizbucnit, cu îndârjire, de-o parte și de alta a râului Olt.

După ce ascultase aceste lămuriri, Mihailo îl întrebase pe grămătic cum ar putea ajunge și el, cât mai repede, fără să piardă vreme, la căpitanul Ion.

Drept orice alt răspuns, Farmă – deși bolnav și cu dureri cumplite în picioarele sale oloage – se oferise să-l conducă el însuși. Încălecaseră pe doi cai buni și, înveșmântaţi călugărește, porniseră spre Olt.

Căpitanul și Bucur se temuseră mult pentru viaţa soţului lor de luptă sârb care, în bătălia de la Poienari – cea din urmă dată de măria sa Vlad în Ţara Românească – fusese greu rănit.

Atâta că acum totul trecuse! Mihailo, călăuzit până aici de Farmă, se găsește teafăr înaintea lor.

Faptul acesta îl face pe Bucur să tragă în sine nădejde că și tatăl său, păpușarul Tit, se va fi aflând în aceeași stare. Dar el se stăpânește. Nu întreabă nimic. Ci tace, așteptând ca, înainte de toate, Mihailo să arate soţilor săi de luptă ce era adevărat și ce nu din nenumăratele zvonuri răspândite prin Ţara Românească despre măria sa Vlad.

Strigătele de mirare și bucurie, ca și îmbrăţișările dintre cei patru prieteni, până la urmă contenesc. Noii sosiţi sunt îndemnaţi să se așeze.

Lui Mihailo i se trage alături o ladă plină cu blănuri, găsită în săniile turcești. În vreme ce grămăticul Farmă este condus de Bucur până la cel mai bun loc de odihnă din bordeiul subpământean: un morman mare de cetină, unde erau întinși, de obicei, răniţii, la sfârșitul fiecărei bătălii.

Însă cum – în lupta care abia se încheiase – valahii nu avuseseră nici un rănit, iar turcii numai morţi, patul de cetină rămăsese liber.

Farmă se așeză. Cu toate că în bordei este cald, grămăticul se zgribulește, strângându-și, în jurul trupului îndurerat, șuba.

Toţi ceilalţi, stând în picioare, își îndreaptă nerăbdători privirile către Mihailo. Acesta, la rugămintea căpitanului, începe să povestească.

Reamintește, mai întâi, împrejurările în care voievodul și ceilalţi patru supravieţuitori izbutiseră să iasă din cetatea Poienari, înconjurată și atacată de turci.

Vreme de cinci zile, după aceea, înfruntând ploaia și frigul, flămânzi și însetaţi, rătăciseră prin munţi.

Domnitorul căuta Rucărul… De la Rucăr voia să urce spre Bran. Acolo, potrivit înţelegerii, trebuia să-l întâlnească pe regele Matei.

În timpul călătoriei, voievodul le istorisise cum, tot în Rucăr – cu peste două veacuri în urmă, în drumul său din Făgăraș spre Câmpulung – făcuse un popas de o noapte vestitul Negru-Vodă. A doua zi, plecase mai departe, după ce își alcătuise oastea. Îi biruise pe tătari și întemeiase Ţara Românească.

— Peste câteva zile, ne vom reîntoarce și noi, îi asigurase voievodul pe soţii lui de drum. Sunt încredinţat că regele Matei își va păstra cuvântul… Vom reîncepe asaltul… Şi în cel mult două săptămâni, ţara va fi iar liberă, ca pe vremea lui Negru.

Ajungând ei, după aceea, în preafrumosul sat de lângă Câmpulung, locuitorii îl recunoscuseră pe măria sa Vlad. Cu toţii se grăbiseră să i se închine. Să-i aducă merinde, veșminte călduroase și cai de schimb. Şi îl rugaseră să le îngăduie a-l însoţi, cu armele în mâini, până la castelul unde urma să aibă loc întâlnirea cu regele Matei.

Voievodul le răspunse că regele îi era bun prieten, ba, de curând, și rudă. Deoarece, așa cum poate se auzise și la Rucăr, măria sa se căsătorise cu vara lui Matei, principesa Elena.

«Afară de aceasta, mai adăugase el, sângele apă nu se face. Craiul Ungariei este valah de origine. Noi credem în cuvintele și-n legământul său. Şi ne vom duce, fără oaste, așa cum se cuvine, să-l întâlnim la Bran. Voi, rucărenilor, care mi-aţi dovedit credinţă, în niște zile atât de tulburi, înarmaţi-vă totuși. Trimiteţi vești și-n restul ţării că mă voi întoarce curând, cu arme, oaste transilvăneană și prieteni. Să fie toţi gata pentru lupta cea mare. Aceasta va reîncepe, peste puţine zile, și nu se va curma până la biruinţă.»

— A fost, cutează a spune Mihailo, cu mare mâhnire în glas, plecându-și fruntea, poate cea mai dureroasă greșeală săvârșită de către măria sa. Nu s-a lăsat însoţit de rucăreni. Şi numai din pricină că s-a încrezut în cuvântul de prieten, pe care și-l dăduse regele Matei.

Deoarece, fără îndoială, cu totul altfel s-ar fi desfășurat lucrurile, dacă rucărenii ne-ar fi însoţit când am ajuns la Bran.

— Va să zică, i-adevărat ce-am auzit! murmură Bucur.

— Nu știu ce-aţi auzit, dar faptele s-au petrecut, mai departe, în felul următor. Când ne-apropiam de Bran, am zărit, în trecătoare, o ceată mare de oșteni îmbrăcaţi în zale. Tit a avut îndată bănuiala că lucrurile nu stau tocmai așa cum nădăjduiam noi. I-am mărturisit gândul acesta măriei sale Vlad. Dar domnitorul nostru – care credea, neclintit, așa cum v-am mai arătat, în cuvântul de rege al rudei sale, Mateiaș – a râs de-aceste temeri și a dat pinteni calului, spunând: «Ba, dimpotrivă, credinciosule Tit, tânărul rege se dovedește a fi un prieten chiar mai bun decât mi-am închipuit eu. Iată-l, ne iese el însuși înainte, c-o oaste gata pregătită. Înseamnă că nu va mai trebui să-ntârziem așteptând. Ci vom putea porni numaidecât înapoi, spre ţară…» În locul regelui care de altfel, nici nu venise la Bran, s-a desprins însă din fruntea oștilor un căpitan vârstnic, cu o figură răutăcioasă, pe nume Giskra…

— Pe Giskra îl cunosc de mult, rostește de la locul său Farmă. Este căpetenia unei oști de cavaleri, vestită prin aceea că a lovit, până acum, pe mai mulţi principi europeni. De fapt, Giskra a fost, vreme-ndelungă, certat cu regele. Văd că s-au împăcat…

— Giskra s-a înfăţișat, ce e drept, cuviincios domnitorului nostru. I-a ţinut scara, ca un vasal, deși era căpitan de oaste regesc. Şi l-a poftit în castel, spunându-i că, încă în după-amiaza aceea, serenisimul tânăr rege al Ungariei va sosi la Bran. Şi împreună măria sa și regele, se vor înţelege când să pornească, din Rucăr, atacul împotriva lui Radu cel Frumos și a stăpânilor săi.

— Totul nu cred să fi fost din partea lui Giskra decât o prefăcătorie! glăsuiește iar Farmă, cu glasul ridicat.

— Am stat în castel cinci zile, își continuă Mihailo povestirea, dar serenisimul tânăr rege n-a venit. Abia în cea de-a șasea zi a ajuns la Bran un trimis al său.

Numai că solul a venit în taină, și noi nu l-am văzut. Căci, dacă am fi aflat despre sosirea lui, am fi intrat la bănuieli și ne-am fi pregătit. Trimisul – după cum am auzit mai târziu – a stat, pe ascuns, de vorbă cu căpitanul Giskra. Acesta și-a adunat oamenii și, năpustindu-se asupra noastră, cu armele în mâini, ne-a poruncit să ne predăm. Măcar că fuseserăm luaţi pe neașteptate și nu aveam armele la noi, n-am vrut să ne supunem. Măria sa și Tit, în încăperile de sus ale castelului, luptând numai cu niște sfeșnice, cu mesele și scaunele, au doborât mai bine de jumătate dintre cavalerii aceia care îi atacau – între răniţi numărându-se și comandantul lor. În încăperile de jos, noi ceilalţi – cu toate că vreo câţiva mai purtau încă urmele rănilor de la Poienari – am făcut, de asemenea, tot ce ne-a stat în putinţă ca să pricinuim o cât mai mare pagubă atacatorilor. Până la urmă, am fost totuși, firește, învinși.

Pe noi, oștenii de rând, ne-au zăvorât într-un beci al castelului. Iar pe măria sa, încă-n aceeași noapte, cetluit în lanţuri – după cum am aflat de la paznicii noștri, în ziua următoare – l-au pornit spre Brașov. De la Brașov l-au dus la Buda și, de la Buda, la Vișegrad, în cea mai întunecată temniţă a crăiei maghiare…

Toţi cei care sunt adunaţi acolo, în bordeiul de pe malul Oltului, îl privesc, încordaţi, pe Mihailo, și îi ascultă, aproape fără să răsufle, cuvintele. Căpitanul Ion care, între timp, s-a așezat pe un butuc, și-a prins în palme faţa. Nu se uită la nimeni. Un nod îl îneacă în gât.

Făclia cu rășină, înfiptă în perete, pâlpâie, răspândind o lumină gălbuie, ceţoasă, care le îngreunează parcă și mai mult inimile celor de faţă.

— De ce?… De ce?… se întreabă unii pe alţii voinicii.

Şi nici unul nu poate pricepe cum de a fost cu putinţă o asemenea faptă împotriva aceluia către care se îndreptau toate speranţele lor, în acele zile de iarnă întunecate și pline de mâhniri.

O mare și apăsătoare durere, iscată din mânie, din gândul că dreptatea poate fi zdrobită de nedreptate și ce e bun de ceea ce e rău, se coborâse în bordei, copleșindu-i pe toţi.

Un suspin adânc se smulge de-a dreptul din sufletul frământat al lui Ion:

— Pentru ce?… Pentru ce?…

Grămăticul Farmă, care-l îndrăgește și-l socotește pe Ion drept un frate mai mic, nu poate îndura, cu sânge rece, acest suspin. Săltându-și trupul îndurerat de pe patul de cetină, rostește:

— Pentru că în vârtejul acesta de sânge și nebunie, în încleștarea aceasta dintre musulmani și creștini, dacă sultanul ar putea avea de partea lui Valahia, ar învinge. Iată de ce Mahomed și-a dorit ori să preschimbe ţara în pașalâc turcesc, ori să-și aibă un domn al său pe scaunul Ţării Românești – un domn care să-l asculte însă fără nici o cârtire. Şi fiindcă măria sa Vlad nu este unul dintr-aceștia…

— Nu… nu este unul dintr-aceștia! strigă cu toţii.

— …a-ncercat să-l răpună. N-a izbutit. Şi-atunci a pus la cale, bănuiesc eu, ca, înșelându-l pe regele Matei, să-l înlăture prin alt mijloc pe domnitorul nostru.

Glăsuind astfel, grămăticul Farmă, ai cărui ochi ardeau de febră, ostenise și începuse să gâfâie.

— Mihailo să vă povestească… mai departe… ce s-a petrecut… încheiase el, cu buzele albite, reașezându-se pe patul de cetină și strângându-și șuba.

— Ce s-a mai petrecut? se încruntă Mihailo. Mânia și scârba mă copleșesc când îmi aduc aminte. Pe măria sa îl trimiseseră la Vișegrad. În ce ne privește pe noi, fuseserăm legaţi în beciul castelului și se zvonise că vom fi spânzuraţi. Câteva zile ne-am zbuciumat în chinurile

iadului!… Până la urmă – ascultând sfaturile lui Tit – am izbutit să desprindem din zid niște gratii. Ne-am strecurat afară. Am pornit spre Brașov. Odată ajunși acolo, cercetând pretutindeni, am aflat că, nu cu mult timp în urmă, venise în oraș o solie din partea lui Radu cel Frumos. Solia adusese cu sine un răvaș. Despre acest răvaș, boierul valah care conducea solia le povestise dregătorilor sași că fusese aflat la cingătoarea unui trimis al măriei sale Vlad către sultanul Mahomed…

Ion se ridică în picioare:

— Măria sa Vlad să fi trimis un răvaș lui Mahomed?…

Aceasta este o nemaipomenită minciună!…

— Minciună! strigă și ceilalţi. Se iscă o larmă cumplită.

— Ticăloșii!… Mârșavii!…

— Că este o minciună și o-nșelătorie fără pereche știm mai temeinic decât oricine noi, cei care am fost alături de măria sa în acele din urmă zile!… grăiește, în continuare, Mihailo.

— Dar cine a ticluit răvașul acela și ce sta scris înlăuntrul lui? izbucnesc iarăși câteva glasuri.

— Prin răvașul acela, alcătuit, pesemne, chiar din porunca sultanului, de vreunul din oamenii de curte ai lui Radu…

— De vreunul din oamenii de curte ai lui Radu!… înţelege, deodată, totul, Ion.

— …măria sa Vlad îl ruga, chipurile, pe Mahomed, să-i dea înapoi domnia, făgăduindu-i, în schimb, că-l va ajuta să biruie Ungaria și s-o transforme în pașalâc turcesc…

— Cum de i-a putut răbda pământul? strigară înfuriaţi flăcăii. Cum de-a fost cu putinţă o asemenea mișelie? Şi regele?… Regele a crezut?…

Mihailo râde amar:

— Așa cum a bănuit Farmă – s-a lăsat înșelat. Şi asta pentru că boierul sosit din Ţara Românească i-a jurat regelui Matei!

— I-a jurat?

— Pe sângele lui și-al stăpânului său, domnitorul Radu, că răvașul acela fusese scos de la brâul trimisului măriei sale Vlad!… Şi că trimisul a mărturisit cum l-a văzut el însuși pe grămăticul Farmă scriindu-l…

— Pe grămăticul Farmă?…

— Da. Tot din porunca măriei sale Vlad…

Cele din urmă cuvinte sunt acoperite de asemenea strigăte, încât Mihailo e nevoit să-și curme povestirea.

Grămăticul icnește. Obrajii i s-au făcut mai palizi. Învinuirea nedreaptă îl face să-și simtă inima oprindu-i-se în piept.

Voinicii își ridică pumnii.

— Auziţi!… Auziţi!… Grămăticul Farmă!… Aici se vădește cel mai bine minciuna! Grămăticul Farmă era cu noi… la Tismana… câtă vreme măria sa și ajunsese la Rucăr… Doamne!… De ce nu i-ai trăsnit pe-nșelători, în clipa când s-au rostit cuvintele acelea?…

Glasurile se frământă și se tălăzuiesc în bordeiul scund; dar, dintre toate, se desprinde ca un tunet glasul lui Ion:

— Şi cum se numește boierul acela care, printr-un jurământ mincinos, l-a-nvinuit de vânzare pe măria sa Vlad?

Se lasă o tăcere de moarte. Tăcerea nu este tulburată decât de pâlpâitul făcliei din perete. De respiraţia zbuciumată a flăcăilor. În mijlocul acestei tăceri, numele boierului care jurase mincinos se aude tare, limpede și de neuitat.

— Vornicul Gligorașcu Zue.

— Vornicul Gligorașcu Zue!.. repetă Ion, rar, silabă cu silabă, ca numele acesta să i se întipărească, pentru totdeauna, în minte.

— Este un boier tânăr, însă cu însușiri la fel de urâte ca și stăpânul său, îi lămurește Farmă pe răzvrătiţi. Auzisem destul despre el, încă din timpul luptelor de astă-primăvară. A stat împreună cu Radu la Stambul… Amândoi au venit, ca niște vânzători de ţară ce sunt, înghesuindu-se în rândurile oștenilor lui Mahomed. Sunt gata de orice mișelie…

— Şi Gligorașcu Zue a jurat în numele lui și al lui Radu?…

— În numele lui și al lui Radu! întărește Mihailo.

— Jurământul de sânge?

— Pe sângele lui și al lui Radu!…

— Atunci, hotărăște Ion, jurământul acesta trebuie să fie împlinit…

Cu o singură mișcare, își scoate din teacă sabia. Tăișul ei, în lumina făcliei, sclipește ameninţător.

— Vă jur, la rândul meu, urmează căpitanul, pe tot ce am mai sfânt în lume, pe ţară, că nu voi lăsa arma aceasta din mână, până ce nu se va face dreptate. Pentru că, pe pământul nostru străbun, trebuie să domnească, odată și-odată, dreptatea. Şi, dacă va fi să cad în luptă eu, s-o împliniţi voi…

Din toate piepturile celor de faţă iese un singur strigăt:

— Jurăm!

Săbiile voinicilor scânteiază. Lamele lor lucitoare răsfrâng, voioase, pâlpâirile făcliei. Din tăișurile de fier se răspândește, parcă, o lumină mai vie și mai veselă, în bordei.

Nu se sfârșește însă bine jurământul, și de-afară răsună un tropot de cal depărtându-se.

— Căpitane!… Căpitane!… se aude glasul lui Gheorghe.

Ion se avântă pe trepte, urmat de Bucur, Năstase, Alexe și de ceilalţi. Cu toţii temându-se că este vorba de vreun atac dușman.

Afară, nu-l găsesc decât pe Gheorghe.

— Căpitane! rostește el, arătându-i cu mâna lui Ion spre miazăzi. Fata…

— Ce e cu fata? nu se dumirește, la început, Ion.

— A fugit…

— Cum? Ce?… De ce?… se miră voinicii.

— Am zărit-o strecurându-se printre copaci, le răspunde Gheorghe. Am strigat-o. Am ameninţat-o că trag cu arcul… Dar ea nu s-a speriat. Ci a luat-o la goană spre locul unde văzuse că ne ţinem caii. A-ncălecat, bărbătește, pe unul dintre ei, gata înșeuat, și-a pornit în galop…

— De ce nu te-ai luat după ea? se supără Alexe.

— Eram în strajă. Puteam să-mi părăsesc straja? se bâlbâie, încurcat, Gheorghe, neștiind dacă făcuse bine sau rău.

— Şi încotro a luat-o? îi curmă vorba Ion.

— Încolo… îi arătă, din nou, cu mâna, Gheorghe.

Către Satul lui Preajbă.

— Călărea cel puţin bine? Nu se-ncurca în fuste? întreabă, în râs, Năstase.

Gheorghe scoate, printre buzele ușor ţuguiate, un fluierat:

— Degeaba râzi, Năstase!… Zbura ca o nălucă… Trebuie să fie o fată strașnică!…

— Te-oi fi îndrăgostit? începe să râdă Bucur.

Gheorghe se împurpurează.

— Ce-i drept, era deosebit de frumoasă! Eu, care am adus-o s-o pun la adăpost, am văzut-o cel mai îndeaproape, mărturisește Alexe.

Râsete pline de zgomot se dezlănţuie.

— Mi-e teamă ca prostia asta să n-o coste scump, zice îngândurat căpitanul, întrerupând veselia. S-ar putea întâlni cu alţi turci…

— Cu atât mai rău pentru ea, se scutură de orice răspundere Năstase.

— Dar fata trebuie înţeleasă, îi ia apărarea Bucur.

— S-a văzut singură, între atâţia necunoscuţi, și s-o fi temut, își dă cu părerea Mihailo.

— Adevărat. Vremurile sunt tulburi. Şi ea n-avea de unde să știe nici cine suntem, nici ce gânduri avem… recunoaște Alexe.

— S-au înmulţit fiarele, de când cu atâtea războaie, murmură Farmă. Ar putea s-o sfâșie lupii… Poate că n-ar fi rău dacă s-ar lua cineva după ea…

— Să pornesc eu, cere învoire Alexe.

— Tu nu cred s-o mai poţi ajunge! se îndoiește Gheorghe.

— De ce?

— Cât timp am stat de vorbă noi aici, fata trebuie să se fi îndepărtat mult. Pornise în galop…

— Şi… tu crezi c-ai putea avea mai mulţi sorţi de izbândă ca mine?…

— Nici eu… nici tu… ci numai căpitanul nostru, care are cel mai bun cal… dac-ar porni chiar în clipita asta…

— Bine! se învoiește Ion. Am să-ncerc s-o ajung!

Alexe îi aduce calul și Ion se zvârle în șa.

— O însoţești pân-acasă? întreabă, la plecare, Bucur.

— Nu știu. După cum or să fie împrejurările. În lipsa mea, tu ai însă grijă, de tabără, ca de-obicei!…

Se pleacă puţin pe cal, și acesta pornește. Copitele bidiviului spulberă zăpada. Cerul, în depărtare, se contopește cu câmpia. Armăsarul, cu călăreţul său cu tot, se micșorează și se pierd în zare.

Căpitanul gonește de-a lungul unei laturi a pădurii. Sălbăticiuni mirate se ivesc din desișuri. Fata poate fi urmărită foarte ușor. Ninsoarea a încetat. Urmele pașilor calului furat din tabără se văd deslușit în zăpada proaspătă.

Dincolo de pădure, drumul cotește și se apropie iarăși de Olt. Până la Satul lui Preajbă nu mai e departe. Numai că fata, necunoscând destul de bine meleagurile, făcuse câteva ocoluri, și asta o întârziase din drum.

Deodată, Negru începe să necheze. De după Măgura Tătarilor, prin aerul îngheţat, un alt cal îi răspunde.

Căpitanul zâmbește.

Calul din faţa lor nu poate fi altul decât acela pe care se găsește fata.

— Negrule, acum, mai repede! îi poruncește Ion.

La auzul acestor cuvinte, armăsarul își ciulește urechile. Își scutură coama.

Toţi mușchii i se încordează. Galopul i se înteţește.

Nechează din nou lung. Celălalt cal îi răspunde. Pesemne își încetinește pasul, pentru că, numaidecât, dincolo de măgura înzăpezită, pe care se frământă în vânt niște arini tineri, Ion o zărește pe fată.

Cu o nuia smulsă din vreun copac de pe drum, își biciuiește calul… Glasul subţire i se aude, îndemnându-și animalul să alerge mai iute.

Dar calul pe care se găsea ea, fie că obosise, fie că răspundea, într-adevăr chemării lui Negru, își încetinește din ce în ce mai mult pasul… Şi depărtarea dintre cei doi bidivii se micșorează întruna.

Ion mai gonește puţin și-o ajunge. Cu un meșteșug învăţat la oaste, se apleacă. Prinde calul fetei de frâu. Îl trage lângă Negru. Cei doi bidivii mai aleargă, un timp, unul lângă altul… Apoi se opresc amândoi în același timp.

Fata se întoarce spre căpitan, speriată.

O șuviţă castanie de păr îi mângâie obrazul… Poartă o scurteică din blană de samur și o căciuliţă de jder. Mâinile îi tremură. Nu știe nici ce să facă, nici ce să spună.

Căpitanul o privește și el zâmbind și tace.

«Este, într-adevăr, nespus de frumoasă», se surprinde căpitanul gândind.

Şi se miră el însuși de ceea ce-i trecuse prin minte, deoarece, de multă vreme, nu mai avusese prilejul să se gândească la asemenea lucruri.

Văzându-l pe flăcău că o privește fără să-i spună nimic, fata își ia deodată curaj:

— Ce vrei?… De ce m-ai urmărit?… Mi-ai scăpat viaţa. Îţi mulţumesc. Nu puteam să rămân însă la voi…

Vorbește iute, încurcându-și puţin cuvintele. E tulburată peste măsură. Şi tulburarea ei feciorelnică i-a preschimbat obrajii în bujori.

«Are ochii căprui, galeși și de o formă dulce ca a migdalelor, continuă să-și spună, în taină, căpitanul… Buzele-i sunt ca fraga. A avut dreptate Alexe. Fata este neînchipuit de frumoasă!…»

— Ce dorești de la mine? șoptește ea din nou.

Ion și-a venit în fire.

— Erai sub ocrotirea noastră. De ce-ai fugit?…

Negru și-a apropiat botul de capul celuilalt cal, de parcă ar fi vrut să-i povestească și el, pe ascuns, ceva. Dacă nu cumva poate chiar îl lăuda, pentru că îi dăduse ascultare pe drum.

Fata răsuflă greu…

Goana nebunească în care a venit a fost peste puterile ei.

Acum îi este teamă. În sine se întreabă:

«Nu cumva și-a dat seama de adevăr?»

Dar nu. Căpitanul n-avea de unde să cunoască adevărul… Cu toate astea, frica nu o slăbește nici o clipă.

O frică îngrozitoare. Amestecată și cu altceva.

Acel altceva care i se născuse în suflet încă din clipa când Ion o ridicase din zăpadă și o ţinuse strâns lipită la piept.

Alexe o dusese într-un adăpost din pădure. Dar ea îl rugase pe drum să-i spună căpitanului lor că vrea să-i vorbească. Numai că Ion și ai lui se coborâseră în bordei. Fata rămăsese singură. Ieșise pe furiș din adăpost. Iar Gheorghe, care era de strajă, nu băgase de seamă.

Fugind de la un copac la celălalt, ajunsese la intrarea bordeiului. Coborâse, tiptil, înăuntru și, stând în întuneric, la spatele voinicilor, auzise tot. Atunci, pusese stăpânire teama aceea nebună pe sufletul ei. Aproape fără să știe ce face, ţâșnise, ușoară, din bordei, dezlegase unul dintre caii care așteptau afară, întotdeauna înșeuaţi, și o pornise în galop.

Căpitanul se luase după ea. O ajunsese. Şi teama se lupta acum, în sufletul său, cu acel altceva despre care nu-și putea da încă seama ce fel de simţământ era.

— Lasă-mă să plec! îi roagă fata.

— Te las…

Şi Ion își luă mâna de pe frâul calului ei.

— Mă gândisem la lupi… dar și la otomani, care sunt și mai răi decât lupii… Voisem doar să te-nsoţesc. Să nu ţi se întâmple pe drum ceva rău.

Fata îl privește cercetătoare. Își simte inima și mai puternic bătându-i. Mai întâlnise ea și înainte bărbaţi chipeși. Chiar și logodnicul său avea o înfăţișare despre care oricine îl văzuse spunea că era fără cusur. Însă un flăcău de o atât de nobilă și mândră frumuseţe bărbătească, așa cum era Ion, încă nu-i mai fusese dat copilei să cunoască.

Din toată fiinţa lui, se vădea o neistovită vigoare și agerime. Chipul parcă îi era luminat de undeva dinlăuntru. Era semeţ, dar blând, și fata își dădea seama că se simţea în siguranţă alături de el…

— Voiai să mă aperi? mai glăsuiește ea.

Şi glasul fetei capătă, dintr-o dată, un ton melodios.

— Da!… Şi… poate, aș mai fi vrut să-mi spui… cum te cheamă.

Fata râde șăgalnic, ducându-și palma la frunte, de parcă atunci ar fi vrut să-și aducă aminte care era numele ei.

— Mă numesc Para. Sunt fiica medelnicerului Archir.

Ion se încruntă.

— Medelnicerul domnitorului Vladislav? Se găsea la Stambul…

— Acolo e și-acum! se întristează fata. Nădăjduiesc, totuși, să vină curând acasă… dacă…

— Dacă??

— Dacă-i va îngădui Poarta… Dar, hai, spuneai că vrei să mă însoţești. Să mă ferești de primejdii… schimbă ea vorba, îndemnându-și calul înainte, către Satul lui Preajbă.

— Haide!… se învoiește Ion.

Caii pornesc la pas.

— Cum ai căzut în ghearele turcilor?…

— Plecasem de dimineaţă într-o sanie, împreună cu doica, însoţite de trei slujitori. Ne îndreptam către conacul fratelui mamei, boierul Preajbă. Deodată, în apropiere de Boldești, ne-am pomenit loviţi de turci. Aceștia, fără-ndoială, ne pândeau. Am strigat. Le-am spus, pe turcește, cine sunt. Dar ei n-au vrut s-asculte. I-au ucis – într-o scurtă, dar nemiloasă luptă – pe slujitorii care încercau să mă apere. La fel s-a întâmplat cu doica. Pe mine m-au legat cu niște curele peste braţe. M-au zvârlit într-o sanie și m-au luat cu ei. Dacă nu eraţi voi și, mai cu seamă, dacă nu erai tu, mă treceau peste Dunăre… Ori eu abia m-am întors de la Stambul…

Acolo am copilărit și am crescut laolaltă cu Maria-Despina…

— Logodnica domnitorului Radu?

— Sunt prietena ei cea mai bună. Şi, tot astfel după cum ea este silită să devină doamna lui Radu, sunt și eu nevoită să mă mărit cu un bărbat pe care nu-l iubesc. Curând vom face nunta, amândouă în aceeași zi.

— Te măriţi cu de-a sila? De ce?

— Dacă n-aș primi să fac nunta, tatălui meu i s-ar tăia capul… Pe mine m-ar azvârli lui Ali-beg. Norocul meu a fost doar acela că Mahomed încă îi mai face orice hatâr favoritului său Radu, care i-a slujit, în șalvari, la Stambul…

— Nu vrei să te-ajut eu?

— N-ai putea, căpitane Ion, oricât ești tu de viteaz!

— De unde știi cine sunt?

— M-am strecurat în bordei. Am auzit ce vorbeaţi, mărturisește ea.

— De-aceea ai fugit?

— De-aceea!… Să ne oprim puţin aici, pe malul Oltului, înainte de a ne despărţi, zice fata.

Vântul începuse iarăși să bată, aducând cu el fulgi mari, deși, de zăpadă.

Pletele căpitanului fâlfâiau.

Băiatul și fata își opresc caii.

— Căpitane Ion, spune Para, cred că nu ne vom mai întâlni niciodată. Tu mi-ai salvat mai mult decât viaţa…

— Nu merită să mai vorbim despre asta!

— Dacă nu ai fi fost tu, urmează Para, m-ar fi așteptat ani lungi de rușine și chinuri.

— Mi-am făcut numai datoria, așa cum trebuie să și-o facă orice român în vremuri ca acestea…

Para îl privește lung.

— Spune-mi, întreabă ea mișcată, este pe lume vreo fată… la care ţii?…

Ion începe să râdă:

— La care ţiu?… Este… o cheamă Oltea…

— Ce fericită trebuie să fie!…

— Este mult mai mică decât mine…

Para își oprește calul…

— Dar bine, tu nu poţi avea decât șaptesprezece sau cel mult optsprezece ani…

— Pe Oltea am scăpat-o din haremul sultanului…

Fiica medelnicerului Archir deschide ochii mari:

— Din haremul sultanului? De la Stambul! Ai făcut asta pentru ea?

— Ei… a fost o altă poveste… Dar Oltea nu mai are astăzi pe nimeni în afară de mine, îi destăinuie Ion.

Fata răsuflă ușurată:

— Atunci este o altfel de dragoste…

— Da, se înduioșează căpitanul… S-o vezi, e numai o fetiţă, și-i place să se poarte cu mine întocmai ca o mamă. De câte ori mă vede… și mă vede destul de rar,

Oltea se-apucă numaidecât să-mi cureţe și să-mi ţese veșmintele. Şi-i place să-mi pregătească și să-mi aducă ea însăși bucatele la masă…

— Ca o adevărată gospodină…

— Se cuibărește în braţele mele și se-alintă. Dorește să mă-nveselească, să-mi risipească gândurile negre…

— În orice fată, încă de mică, sălășluiește, căpitane Ion, nu numai o mamă, ci într-un anume fel chiar o viitoare soţie… oftează Para.

Ion a început să râdă în hohote:

— Soţie?… Oltea?… Nici vorbă nu poate fi de-așa ceva.

Fetiţa este atât de mică…

— Fetele cresc, nu uita asta. Dragostea lor se schimbă, capătă alte înţelesuri… Şi uneori…

— Ea va rămâne pentru mine, întotdeauna, numai o floare, cea mai frumoasă și mai curată floare din lume, jupâniţă.

— O fericesc, repetă Para.

Dinspre Satul lui Preajbă se ivesc, în această clipă, câţiva oșteni. Se zăresc mici, lângă Olt, călări. Se îndreaptă spre ei.

Ninsoarea s-a înteţit. Cerul de plumb s-a coborât deasupra capetelor celor doi tineri, apăsându-i parcă, strivindu-i.

— Așadar, să ne despărţim! încheie vorba Para.

Şi, dintr-o dată, aproape fără să știe de ce, dar dând urmare unui imbold lăuntric, pe care nu și-l putuse stăpâni, fata se întoarse spre Ion. Îl apucă de gât și îl sărută lung pe buzele lui uscate și arse de vânt.

— La fel și tu, îi spune ea, ai să fii și ai să rămâi cea mai frumoasă și mai curată amintire a mea, înainte de-a deveni soţia unui bărbat de care mi-a fost întotdeauna silă, dar astăzi mai mult decât oricând…

— Cum se numește bărbatul de care ţi-e atât de silă și cu care ești nevoită să te măriţi? o mai întrebă, la despărţire, Ion.

— Vornicul Gligorașcu Zue!… glăsuiește, mâhnită, fata, în timp ce își pornește calul la trap, către oamenii care o căutau. Vornicul Gligorașcu Zue, căpitane Ion!…

*

În pădure, bărbatul, peste care zăpada și începuse să-și aștearnă linţoliul ei alb, își înălţă o mână.

— Para!… Nu pleca… Nu… Cercuri albe și galbene i se roteau sub ochi.

— Unde ești, Para?… Unde?…

Se ridică puţin din umeri, încercând să privească în zare. Nu se putu ţine însă și căzu, iar, pe-o parte.

Armăsarul, simţindu-l că se mișcă, își plecă ușor capul și necheză încet.

Viscolul nu se potolea.

— Unde ești, Para?… Unde?…

Vârtejuri albe, de zăpadă, se năpusteau spre ei, învolburându-i armăsarului coama și acoperindu-l, încetul cu încetul, pe oștean.

Glasul i se stinsese. Şi-acum, noi întâmplări, unele – ca și mai înainte – trăite în trecut și altele despre care doar i se povestise dădură buzna spre ochii lui lăuntrici.

*

Îl vede pe marele logofăt Stan alergând prin sala cea nouă a palatului. Sala este lungă și lipsită de frumuseţe.

A fost zidită de Radu numai ca să aibă o trecere mai lesnicioasă dinspre corpul de gardă.

Prin ea nu le este îngăduit să pătrundă decât oștenilor de pază – atunci când se schimbă garda – și boierilor de taină ai domnitorului, ori de câte ori este nevoie ca aceștia să nu fie văzuţi de ceilalţi slujitori.

Marele logofăt Stan face parte dintre boierii de taină ai lui Radu.

Este al doilea în rang după Zue.

Caftanul lui scump, căptușit cu jderi, îi este descheiat la toţi nasturii, așa cum a sosit călare.

Sabia și-o târâie pe lespezi.

A urcat în goană scările, pe la corpul de gardă. A intrat în sală și fuge către iatacul domnesc. Logofeţelul de strajă îi iese înainte.

— Ce s-a întâmplat, cinstite mare logofăt?

— Vestește pe măria sa că trebuie numaidecât să-i vorbesc!

Logofeţelul de strajă dă din cap. Așa, cu grabă, nu poate intra la vodă nici măcar un mare boier. Faţa i se lungește. Se întoarce spre fereastra lată de-o palmă, înghesuită între doi pereţi groși și privește afară cerul întunecat, plumburiu. Se uită și pe răbojul din ocniţa de lângă ușă, pe care trage câte-o linie, cu pumnalul, ori de câte ori răstoarnă clepsidra grecească, umplută cu nisip, ţinând, în acest fel, socoteala timpului cât mai urma să mai rămână de strajă.

— E încă prea devreme, îi răspunde el…

— E ceasul patru dimineaţa…

— Măria sa Radu s-a culcat târziu, îl întrerupse logofeţelul…

Faţa lui slabă este tăiată de un rânjet cu multe înţelesuri și care ar fi putut ţine locul multor cuvinte, dacă n-ar fi fost bine stăpânit între buzele sale subţiri. Fiindcă logofeţelul era, totuși, dintre cei mai apropiaţi slujitori ai lui Vodă.

— Înainte de a închide ușa, continuă logofeţelul, domnitorul nostru mi-a poruncit să nu-l tulbur cu nici un preţ, mai înainte ca măria sa însuși să mă cheme, printr-o bătaie în palme…

— Dar este ceva neînchipuit de grabnic! stăruie marele logofăt Stan. S-au petrecut întâmplări îngrijorătoare. Şi s-ar putea ca măria sa să se mânie, dacă nu-l vei vesti cât mai curând despre sosirea mea. Sunt fapte de viaţă și de moarte… îi murmură marele boier la ureche logofeţelului, destul de încet, ca să nu-i poată prinde cuvintele oștenii împlătoșaţi și cu căciuli miţoase pe cap, care își ţin suliţele încrucișate în faţa ușii voievodului.

Logofeţelul de gardă tresare.

— Şi nici mie măcar nu-mi poţi spune despre ce este vorba?

— Numai măria sa voievodul se cuvine să afle vestea pe care i-o aduc! rămâne boierul neclintit.

— Atunci, îl trezesc…

Face oștenilor un semn. Suliţele se trag de-o parte și de alta.

Logofeţelul, ca o vulpe, se strecoară pe ușă. Nu rămâne însă înăuntru decât două-trei clipe. Iese și îi arată marelui logofăt Stan cu mâna intrarea spre încăperea lui vodă. Boierul pășește înăuntru. Își scoate căciula.

— Măria ta! glăsuiește el, plecându-se de la mijloc. Radu șade trântit într-un jilţ, cu picioarele subţiri rășchirate. Ţeasta și-o ţine răzimată de speteaza deasupra căreia i s-au revărsat, din belșug, pletele aurii, ușor încreţite. Obrazul, cu trăsături «de-o frumuseţe aproape îngerească» – așa cum obișnuia să spună sultanul – îi este, palid și tras. Ochii îi sunt pieriţi, în fundul capului, de nesomn.

Un foc uriaș arde în cămin. Noul domnitor, spre deosebire de cel vechi, e foarte friguros. Peste tot, în încăpere, se văd urmele petrecerii – mai bine-zis ale dezmăţului din timpul nopţii.

De când s-a urcat pe scaun, Radu face petreceri aproape în fiecare noapte. Dar nu în sala cea mare de ospeţe – sală la a cărei reparaţie și împodobire meșterii încă mai lucrează, pregătind-o în vederea sărbătorilor care aveau să aibă loc de Crăciun – ci în iatacul său.

Ospeţele se pun la cale pe ascuns, deoarece, pe de-o parte, se găsesc încă în postul Crăciunului, pe de alta, fiindcă în toată Ţara Românească, și cu deosebire în București, domnește o foamete cumplită. O asemenea foamete nu s-a mai pomenit din vremea năvălirii tătarilor.

Foametea s-a iscat numai din pricină că, atât în timpul războiului, cât și la încheierea păcii, învingătorii au ridicat, fără milă sau rușine, tot ce-au aflat prin casele, coșarele și grajdurile sătenilor. Le-au luat acestora, în primul rând, grânele, apoi vitele, mierea, păsările, legumele, și nu le-au lăsat bieţilor oameni decât cenușa din vatră.

— Ce este?… întreabă, ostenit, Radu, legănându-și capul frumos pe spetează.

— Măria ta… vornicul Zue!…

Radu își uită osteneala. Sare din jiiţ. Glasul îi este gâtuit de emoţie.

— Ce s-a întâmplat cu Zue?

Vornicul Zue – știe toată lumea – îi este lui Radu nu numai sfetnicul cel mai apropiat, ci și prietenul cel mai bun. Omul care-i cunoaște toate tainele; pe cele bune, cât, mai ales, pe cele rele.

De altfel, Zue a fost unul dintre cei dintâi tineri mari boieri munteni care, la îndemnul sultanului și-al marelui vizir, au trecut, la Stambul, cu trup și suflet, de partea lui Radu. Iar vodă era încredinţat că se va putea bizui întotdeauna pe el…

Încă din copilărie, Radu a avut o fire nehotărâtă și nestatornică. Şi-acela care, la Stambul, îl îmboldise, îi dăduse curaj și-l sfătuise pe ce drum să apuce, fusese numai Zue.

Negricios, cu ochii vii, plăcut la înfăţișare și dăruit cu o voinţă puternică, Zue nu cunoștea nici o stavilă în calea ambiţiilor lui. Prin această voinţă deosebită, a izbutit cu vremea să-l domine pe Radu. A reușit să-și facă, din acest urmaș desfrânat și lipsit de nobleţe al Drăculeștilor, un instrument al său.

Ţinta atât de mult râvnită și visată de Zue, ţinta de a ajunge cel dintâi mare boier al ţării, fusese atinsă.

Vremea măririi și puterii de a-și împlini amândoi orice pofte sosise.

Ospeţele se ţineau lanţ. Şi numai prea arareori îi mai poftea și pe alţi mari boieri alături de ei.

Noaptea trecută, dorindu-și-o mai veselă decât oricând, Radu dăduse porunci să fie desfătaţi de cele două tinere dănţuitoare circaziene, primite în dar de la sultan când îi dăduse scaunul domnesc, de măscăriciul arap – alt dar, de astă dată din partea marelui vizir – ca și de roabele ţigănci de pe moșia lui Zue, într-un cuvânt de toate care i-ar fi putut înveseli și-ar fi putut să le mai spulbere din gândurile și amintirile urâte.

Una dintre aceste amintiri – care nu-i dădea tihnă lui vodă să-și doarmă nopţile – era aceea când, după porunca marelui vizir, se înfăţișase sultanului ca să-i închine «de bună voie» Ţara Românească, să-i dăruiască toate cetăţile clădite de strămoși și să-i făgăduiască un tribut anual de zece mii de galbeni.

Alta era aceea a intrării, ca domn, în București. Era o zi de toamnă. Orașul fusese pustiit și ars, în timpul războiului, de Ali-beg.

Oamenii care fuseseră aduși să-i primească se uitau crunt la ei.

În frunte călăreau Zue și alţi șase boieri.

Venea, pe urmă, voievodul…

În dreapta lui, călărea Ali-beg.

Urma restul coloanei. Cinci sute de spahii, cinci sute de achingii, trei mii de ieniceri și numai două sute de valahi din cetele boierești în frunte cu Stan, Dragomir al lui Manea, Sahacov și Neagoe al lui Borcea, ca și din cele mânăstirești de la Dealu.

În locul steagului cu crucea în pliscul vulturului legendar al lui Negru, fluturau, în tot lungul coloanei care intra în București, tuiurile ¹³ turcești și drapelele verzi, având pe ele brodată semiluna.

Privind această coloană, locuitorii capitalei ţării își șopteau între ei că Radu nu mai poate fi socotit drept un domnitor român. Ci, mai degrabă, un pașă sau un guvernator turc.

Mai ales că pe fruntea voievodului nici nu strălucea coroana bunicului său Mircea cel Bătrân, ci îi era înfundată cuca – o căciulă înaltă, de catifea, tivită cu pânză de aur ţesută cu mărgăritare și în care erau înfipte cinci pene albe de struţ.

O căciulă asemănătoare purta, la Stambul, maimarele ienicerilor. Potrivit hotărârii lui Mahomed al doilea, domnitorii Ţării Românești aveau să facă parte, de atunci înainte, din tagma ienicerilor. Şi Radu trebuia să fie cel dintâi căruia să i se facă cinstea de a purta o astfel de căciulă.

Noii stăpânitori își opreau, din când în când, caii. În sunetele meterhanelei ¹⁴ și ale tobelor turcești, vornicul Zue anunţa cu glas tare:

— S-a făcut pace, oameni buni! S-a sfârșit cu războaiele lui Vlad, acela care a înspăimântat întreaga omenire prin cruzimile sale. De altminteri, toţi foștii lui prieteni l-au părăsit, începând cu regele Matei care, dovedindu-l cu necredinţă, l-a zăvorât într-o temniţă, de unde nu va mai ieși niciodată.

La auzul unor asemenea cuvinte, chipul lui Radu devenea și mai palid decât era de obicei. O brazdă îngustă i se săpa pe frunte.

Însă numaidecât se însenina, fiindcă vornicul Zue, care se ridicase în scări, continua:

— S-a gătat, deci, și cu pedepsele crunte ale lui Ţepeș.

Măria sa Radu cel Frumos este blând. Vă făgăduiește că nici o osândă la moarte nu va ieși de pe buzele sale. Vine o vreme de fericire și bunăstare. Iar prietenii noștri cei buni, otomanii, ne vor sprijini, în ceasurile grele. Să strigăm, deci, cu toţii; «Trăiască părintele nostru, măreţul, binefăcătorul și prealuminatul padișah Mahomed al II-lea, numit Fatih – Cuceritorul! Şi, trăiască măria sa Radu cel Frumos și cel drept, oblăduitul său!»

Privitorii, înghesuiţi în zloată, atât de cetașii valahi, boierești, cât, mai ales, de achingiii, ienicerii și spahiii lui Ali-Beg, rămâneau însă surzi și muţi la chemările vornicului Zue și ale celorlalţi dregători, care îi îndemnau să-i primească, în urale, pe Radu și pe stăpânii lui otomani; îmboldiţi de oamenii lui Zue sau de achingiii îmbrăcaţi în haine valahe și risipiţi prin mulţime, abia de îngăimau câte-un «trăiască!», însă atât de slab și de jalnic, uitându-se la domnitor cu-o asemenea scârbă, încât acesta se îngălbenea.

Un alt lucru care-l neliniștea adânc pe Radu și nu-l lăsa să se odihnească, după cum singur mărturisea adesea boierilor, era răzmeriţa din preajma Oltului.

Atât despre căpitanul Ion, cât și despre soţii lui de luptă știa că se alcătuiseră în popor o mulţime de cântece. În aceste cântece se povestea, între altele, că tânărul căpitan al lui Vlad era în stare, cu o singură mână, să doboare pe puţin cincizeci de vrăjmași; că avea un urs, ce călărea alături de el, luptând împotriva turcilor, întocmai ca un om (Ion, Bucur, Mihailo și Tit avuseseră, ce-i drept, un asemenea urs, dar el fusese ucis în cursul unei lupte); că, foarte curând, avea să plece în ţara ungurească, de unde se va reîntoarce împreună cu fostul domnitor; și că atunci urma să bată ceasul răsplăţii pentru toţi cei care veniseră împotriva pământului străbun, urmărindu-i pe păgâni, și stăpâneau azi Ţara Românească, în numele lui Mahomed.

Mai ales unui dintre aceste cântece răspândite în popor – cântec care-i fusese adus scris la palat de iscoade – îl mâniase pe Radu nespus.

În cântec se spunea:

Despre cântecul acesta, care-i otrăvise sufletul lui Radu, și mai cu osebire despre felul cum l-ar putea prinde pe căpitanul răzmeriţei, vorbiseră mult timp, în șoaptă, Radu și Zue, la petrecerea din noaptea trecută.

Zue izbutise tocmai să pună mâna pe vreo zece ţărani din Boldești. Aducându-i în cetatea de scaun, îi cercetase întâi cu binele, făgăduindu-le aur. Îi luase apoi cu răul, punându-i la cazne. Însă nu reușise să scoată de la ei mare lucru.

Ţăranii mărturisiseră că, într-adevăr, făceau parte dintre aceia care duceau merinde cetei de răzvrătiţi. Dar în ce loc anume, pe malul Oltului, sălășluiau Ion, Bucur și ceilalţi flăcăi ai săi, dacă erau împreună cu ei și grămăticul Farmă, păpușarul Tit sau sârbul Mihailo nu vruseseră să destăinuiască, oricât îi supusese Zue la chinuri.

Chinuirea se făcea pe ascuns. Şi nu în beciurile domnești, ci la conacul lui Zue. Aceasta, deoarece voievodul făgăduise, la sosire, că pentru nici un fel de vină nu va mai îngădui ca oamenii să fie chinuiţi sau osândiţi la moarte. Şi, cel puţin acum, la începutul domniei, Radu voia să-i amăgească pe supușii săi că se va ţine de cuvânt.

Conacul lui Zue se afla într-un loc destul de mărginaș faţă de celelalte case din București. De curând, fusese înconjurat, pe lângă vechiul gard de lemn, cu un zid gros și înalt de piatră, încât putea să se petreacă dincolo de el orice, fără ca nimeni să vadă sau să audă ceva.

Între altele, vornicul îl încredinţase pe vodă că, în dimineaţa aceea, o să fie în stare să-i spună domnitorului tot ceea ce el dorea să afle despre ceata de răzvrătiţi a lui Ion.

— I-am lăsat pe cei zece ţărani – îi povestise lui Radu, în timp ce dănţuiau înaintea lor circazienele – întreaga noapte, în zăpadă și ger, aproape dezbrăcaţi, legaţi de copacii din ogradă și păziţi de câţiva oșteni strașnici, care nu știu ce înseamnă gluma. Când mă întorc, le poruncesc slujitorilor ca ţăranii, așa bocnă cum sunt, să fie biciuiţi, până li se fărâmiţează pielea împietrită de ger. Pe urmă, cu carnea însângerată, îi tăvălesc prin sare, îi mai spusese el, prăpădindu-se de râs, ca de o glumă bună, sorbind cu sete din pocalul umplut mereu de vodă. Ţi-aduci aminte, la Stambul, când i-a pedepsit beglerbegul Rumeliei pe niște răzvrătiţi greci? Au mărturisit tot, și nu numai ceea ce făcuseră, ci și ceea ce nu făcuseră, îţi amintești?

— Îmi amintesc! îi răspunsese Radu, cutremurându-se în sine de ceea ce văzuse atunci, deoarece chiar dacă și el însuși făptuise, în viaţă, destule cruzimi, nu îi plăcea să fie de faţă când ele se împlineau, căci numai vederea sângelui fi făcea rău.

— Așa-i voi pedepsi și eu! mai adăugase Zue. Şi fie că vor mărturisi, fie că nu, tot îi voi omorî. De îngropat, am să-i îngrop pe furiș în fundul ogrăzii mele. Numai că, în ce mă privește, sunt încredinţat că vor mărturisi. Voi lua, după aceea, câteva cete de oșteni. De-ale mele și de-ale altor mari boieri. Voi ruga, de asemenea, pe Ali-beg să ne dea niște achingii. Îl vom împresura pe Ion din toate părţile. Şi nu se poate să nu punem noi mâna pe el!… Îl vom trimite apoi peșcheș lui Mahomed, la Stambul! își încheiase el cuvântarea, frecându-și mâinile și izbucnind în râs.

Râseseră amândoi mult. Băuseră și mai mult. Pentru că mâncărurile grele de porc și vânat din Ţara Românească cer vin. Şi-anume vin bun și dulce, de Drăgășani. Spre dimineaţă, Zue plecase să-și împlinească planul, lăsându-l pe vodă într-o încordată și destul de neliniștită așteptare.

Cu toate că băuseră amândoi la fel, vornicul nu părea ameţit cum era vodă.

Ce se întâmplase, pe urmă, cu Zue?

La asta se gândește vodă, încercând să-și reamintească totul, în mintea încă tulbure de beţie.

Zue plecase. Îl auzise călcând sprinten pe lespezile din sală. Apoi pe scări. Vocea sa răsunase, puternică, metalică, în ogradă, când poruncise să-i fie chemaţi slujitorii din încăperile de dedesubtul palatului, unde, desigur, se ghiftuiseră și ei, împreună cu ceilalţi oșteni ai domniei.

Poarta cea mică a palatului scârţâise. Caii trecuseră nechezând peste pragul înalt de lemn și tropăiseră afară.

— Ce s-a-ntâmplat? răcnește vodă. Unde e Zue?

— Te cheamă pe măria ta. Dorește să-ţi vorbească!

— El nu poate veni? îndrăznește Radu să întrebe, cu o voce care nu mai e voce, ci numai un fel de muget, amar și răgușit.

Marele logofăt Stan își clatină capul…

— Din nenorocire, vornicul Zue nu mai este în stare să umble pe picioarele lui. Şi nici să călărească, măria ta!

— Cămărașii!… Unde sunt cămărașii?! începe să strige Radu.

Vodă aleargă de colo-colo. Se împiedică în mormanul de blănuri grămădite în toiul petrecerii de astă-noapte într-un colţ.

Își smulge veșmintele de pe el… Le aruncă în patul răvășit. Logofeţelul, cămărașii și copiii de casă se reped.

Unii aducându-i hainele de ieșire în târg, altul clătindu-l pe obraz, din mers, cu apă, ori ștergându-l sau netezindu-i mustaţa subţire, pentru că vodă nu poartă barbă, și alţii, în sfârșit, fugind afară, poruncind să se pregătească și să se înșeueze caii, să se alinieze, înarmaţi, oștenii de gardă, și tot ce se știe că mai e de trebuinţă, când iese din palat, chiar așa, fără multă pompă și pe neașteptate, domnitorul ţării.

Pregătirile s-au terminat. Radu, învelit în caftanul lui cel mai gros, cu o cucă albastră pe cap și mănuși de urs, tătărăști, în mâini, coboară scara. Surlele sună.

Ochii îi sunt rătăciţi.

Marele logofăt Stan îi ţine scara, și domnul, proptindu-se în pântecul care, în ultima lună, începuse să i se cam rotunjească, încalecă destul de greu și, icnind, își vâră picioarele în scări.

Nu fusese niciodată un călăreţ prea bun, iar acum, în urma preamultor petreceri, se îngreunase de tot.

Calul îl zguduie, clătinându-l în șa, îi face rău. Din pântec, i se urcă în gât un val cald și greţos de acreală.

Cotesc pe după zidul cel vechi și înnegrit de foc al palatului. O iau pe lângă bisericuţa de lemn, cu hramul Sfântului Gheorghe. Bisericuţa a fost ridicată, zice-se, din porunca strămoșului său, Basarab-Tihomir, pe locul unde acesta, urmărit fiind de tătari, fusese adăpostit de un schivnic în bordeiul lui.

Nu se știa prin ce minune bisericuţa, deși în întregime de lemn, scăpase din pârjolul lui Ali-beg și rămăsese întreagă.

Trec prin zăvoiul și mlaștinile îngheţate de pe malul Dâmboviţei și dau într-o pădurice de sălcii. Urma o livadă bogată de meri și de peri. Dincolo de ea, se zărea zidul care împrejmuia marele conac al lui Zue; de fapt, acesta fusese locuinţa marelui logofăt Lazăr, sfetnicul lui Vlad Ţepeș, care căzuse în război.

Un vânt îngheţat și tăios ca o sabie șuieră dinspre râu. Biciuiește obrajii galbeni ai domnitorului și îl trezește, încetul cu încetul, din beţie.

Pe măsură ce se trezește, Radu simte că încep să-l zguduie iar temerile. Acele temeri care îl năpădeau tot mai des și pe care numai în aburul vinului și le potolea.

Ar fi dorit și n-ar fi dorit să afle mai multe amănunte asupra lui Zue, din partea marelui logofăt Stan care, subţire și înalt, cu chipul colţuros și căciula înfundată pe ochi, călărește la numai câţiva pași în urma lui. Se hotărăște până la urmă să nu-l întrebe nimic. Să vadă cu ochii lui ce se petrecuse.

Vestiţi de doi cetași ai marelui logofăt Stan, slujitorii vornicului Zue deschid porţile în partea dinspre livadă.

Alaiul intră pe porţi. De îndată li se înfăţișează o priveliște care are darul să-i mărească spaima voievodului.

Printre copacii grădinii zac, pretutindeni, oștenii însoţitori ai vornicului la palat.

La poalele mai multor meri cu crengile învelite în promoroacă se văd, în zăpadă, lanţurile cu care fuseseră legaţi cei zece ţărani.

Vodă călărește înainte. Ajuns la locul unde se isprăvește grădina, rămâne descumpănit. Cele două clădiri ale conacului – una, veche, fortificată, care fusese a lui Lazăr, și alta nouă, clădită de curând – se găseau la câteva sute de metri depărtare una de cealaltă. În care din ele se află Zue?

— Dă-mi voie, măria ta, zise boierul Stan, să te conduc eu.

Şi, fără să mai aștepte încuviinţarea lui vodă, o ia la stânga, către casa cea mică, fortificată, unde Radu nu intrase încă niciodată, deși făcuse câteva petreceri – dintre care una chiar săptămâna trecută – la conacul lui Zue.

Călăresc până la casă. Aici, la ușa scundă și întărită cu grinzi, le iese înainte, având o broboadă neagră pe cap, mama lui Zue, o bătrână cocârjată și cu un nas ascuţit. În jurul ei roiesc, preaplecaţi, slujitorii. Fiului său îi plăcuse întotdeauna să aibă mulţi slujitori. Când îl zărește pe vodă, bătrâna începe să se tânguie și să plângă:

— I-am spus, măria ta… L-am rugat… L-am sfătuit să nu facă una ca asta… Nu m-a ascultat. Nu mă mai asculta… L-am așteptat atâta să vină de la Stambul…

Făcusem pregătirile de nuntă. Şi iată… Pe-aici… pe-aici, măria ta, să-l vezi cum a ajuns.

Marele logofăt îi ţine scara. Vodă descalecă. Cu toţii o urmează pe bătrâna care, cu un toiag subţire în mână, merge grăbită, pe sub bolţile groase și întărite ca de cetate. Pătrunde într-o încăpere largă.

Pe un divan acoperit cu blănuri, vodă zărește o fiinţă omenească. Bătrâna i-l arată:

— Acesta este fiul meu și marele vornic al măriei talei…

Chipul bărbatului este brăzdat de lovituri de sabie.

Dacă nu i-ar cunoaște veșmintele, Radu nu și-ar putea da seama că e Zue…

La intrarea lui vodă, rănitul deschide ochii. Ochii îi scânteiază crunt.

— Să nu rămână nimeni în încăpere, afară de Măria sa! cere el, gâfâind fără vlagă.

Marele logofăt, ceilalţi boieri mai mici care îi însoţesc, ostașii și mama lui Zue se supun. Ies cu toţii afară.

În încăpere rămâne numai vodă. Acesta pășește înfrigurat. Tremură pe picioare. Se apropie de divan.

Picioarele nu-l mai ţin. Se așază în tăcere lângă sfetnicul său. Zue își umflă pieptul… Răsuflă de parcă vrea să-și dea la o parte, cu răsuflarea, un bolovan care l-ar apăsa pe piept. Începe, întretăiat, să vorbească:

— De cum… am plecat de la palat… mi s-a părut că văd… un călăreţ gonind pe lângă balta de la Sfântul Gheorghe… Acesta trebuie să fi vestit răzvrătiţilor apropierea mea… Când am ajuns aici… toate păreau la locul lor. Ţăranii prinși erau legaţi de copaci. Dar… nici un slujitor nu se vedea…

Lui vodă au început să-i tremure și mâinile. Zue urmează:

— «Au adormit, blestemaţii… Au petrecut în lipsa mea… și-au adormit»… cugetam eu. Mâniat, i-am strigat… poruncindu-le să reînceapă biciuirea… Atunci… ca prin farmec… ţăranilor le-au căzut lanţurile. În locul slujitorilor mei… s-au ivit răzvrătiţii.

Vodă își simte ochii împăienjeniţi. Tâmplele îi zvâcnesc.

— Cei care mă-nsoţeau, continuă Zue, au încercat să lupte… dar au fost repede învinși. Eu am văzut primejdia… am înţeles… și-am încercat să fug. Atâta că… înainte… ca un diavol… mi-a ieșit… căpitanul Ion.

— Ce spui? răcnește vodă, deși, încă de la început, lui însuși îi trecuse prin minte bănuiala că numai căpitanul Ion putea îndrăzni să-l atace pe Zue, în conacul lui. Dar nu voise să creadă, deoarece în adâncul sufletului său nădăjduia să nu fi fost astfel… Aici, în București? urlă el… În vecinătatea armatelor turcești? Căpitanul Ion?

— Da… îi răspunde Zue. El… căpitanul Ion…

Scuipă un cheag de sânge. Pântecul îi zvâcnește, ca izbit de-un picior.

— Să-l ucizi… să-l prinzi și să-l ucizi…

— Am să-l ucid, îi făgăduiește vodă. Îţi jur c-am să-l ucid…

Dincolo de ușă, mama lui Zue se jelește:

— L-am așteptat atâta. L-am sfătuit să nu-i mai chinuiască pe ţărani… El nu m-a ascultat. Trebuia să facă nunta…

Vornicul o aude.

— Nunta? se strâmbă el… Ce nuntă? Para nu m-a iubit. S-o măriţi… S-o măriţi cu cel mai urât și… mai bătrân boier. Îmi juri? Jură-mi… Mi-ai fost prieten…

Vodă îi pune palma pe frunte.

Simte însă jilăveala sângelui, care-i inundă marelui vornic braţul… Înfiorat, își trage repede mâna înapoi.

— Las-o pe Para! îl roagă el nerăbdător. Vorbește-mi de celelalte.

— Am să mor! se mohorăște marele vornic. Pentru tine… pentru scaunul tău domnesc… și pentru Mahomed… Am să mor…

Începe să, tușească. Radu îl ridică puţin de spate.

Tușea i se potoli.

— Am vrut să fug… mai spune vornicul… Ion s-a luat după mine… M-a tras jos de pe cal… Mi-a pus în gât sabia… Şi… mi-a cerut să-i mărturisesc… adevărul… De frică… i-am spus tot… Am fost nevoit… înţelegi? Şi tu ai fi făcut la fel… Am fost nevoit să-i mărturisesc că tu ai pus la cale… răvașul acela mincinos, ca din partea lui Vlad… împreună cu turcii… cu Ali-beg… Şi că l-a scris egumenul Sisoe.

— Ai mărturisit toate aceste taine, care erau numai ale noastre? Mișelule! îl apucă vodă de gât, zguduindu-l pe fostul său prieten. Atunci… atunci… meriţi să pieri… Şi dacă nu ar fi fost să-nchizi ochii acum, ar fi trebuit să te ucid eu. Vicleanule!… Ticălosule!… Vânzătorule…

Radu spumega, zguduindu-l pe Zue. Şi marele vornic, care căzuse într-un leșin, după ce rostise cuvintele dinainte, se trezește în strânsoarea lui vodă. Aude ultimele vorbe. Îi desprinde mâinile de pe grumazul său. Se ridică puţin, într-un cot, și-i șuieră în obraz:

— Amândoi suntem vânzători… Radule. Amândoi ne-am vândut ţara… dușmanilor neamului nostru… și ai credinţei strămoșești… Tu… însă ești mai vânzător decât mine. Pentru că tu ești… os domnesc… Tu… ţi-ai vândut strămoșii care… care… îl apucă de haină și-l zgâlţâie: Tu… ești… din os domnesc… Radule… Şi n-aveai voie… nu… îl zgâlţâie din ce în ce mai tare, se lasă apoi pe spate, oftează și continuă: Căpitanul Ion mi-a poruncit… să ieșim… amândoi… călări… în mijlocul târgului…

— În mijlocul Bucureștilor?…

— Da… Da… vorbește el tot mai greu. Să mărturisesc… cu glas tare… tuturor… în faţa bisericii Sfântului Gheorghe… clădită de strămoșul tău Basarab-Tihomir… ţinându-mi palma pe inimă… cele ce-i mărturisisem și lui…

Zue își dă ochii peste cap.

Lui vodă aproape că i-a pierit răsuflarea.

Apucă o carafă cu apă de pe masă și o deșertă deasupra capului fostului său prieten în agonie.

— Şi asta ai făcut-o?... răcnește el, când Zue își întredeschide iar ochii.

— Nu… asta nu… n-am făcut-o… Pentru tine…. n-am vrut s-o fac…

Vodă răsuflă ușurat.

— Am încercat din nou… să fug… mai povestește Zue.

Ion m-a ajuns și… m-a silit să lupt…

— Cel puţin l-ai rănit? întrebă vodă. Mânuiești bine sabia… L-ai rănit?

Zue își clatină capul, rânjind. Gura i s-a strâmbat.

— Cum să ajungi să-l rănești?… Luptă ca diavolii…

Ca diavolii… N-am izbutit… nici măcar să-l ating… Iar când mi-a dat lovitura din urmă… mi-a spus…

Vodă îl apucă de umeri și-l zguduie.

— Ce ţi-a spus?… Ce?…

— Că… până la sfârșit… ai să pieri și tu… Pentru că… și pe sângele tău… am jurat… mincinos… lui Matei… la Brașov…

Radu se ridică de pe divan. Se dă câţiva pași înapoi. Privește îngrozit pe fostul său prieten. Buzele marelui vornic se făceau tot mai vinete, în vreme ce ochii, sub pleoapele grele, i se albeau. Capul îi căzu pe spate. Înviorându-se totuși pentru o clipă și întinzându-și mâna spre Radu, mai spuse, horcăind:

— Că… până la sfârșit… vei pieri și tu… negreșit… ca toţi aceia care l-au vândut… și l-au lovit pe la spate pe… măria sa Vlad…

— Eu sunt măria sa… Eu… Nu el… nu! ţipă, ca scos din minţi, Radu.

Acela care fusese marele vornic Zue nu-l mai putea auzi. Trecuse pe tărâmul celălalt. Așa cum rămăsese însă cu mâna întinsă peste trup și cu degetul arătător îndreptat spre Radu, părea că încă se mai uită, cu ochii lui albi, holbaţi, la vodă și horcăie furios:

— …vei pieri… și tu… ca toţi aceia care l-au lovit pe… măria sa… Vlad…

Radu își ridică mâinile la tâmple. Izbește cu picioarele în ușă și se repede afară, urlând.

*

« Degeaba fugi! »… îl preveni, în gând, rănitul pe vodă. Ești cel dintâi și cel mai mare vinovat… Nu poţi scăpa!… Tu, Zue și egumenul Sisoe!… Tu și egumenul Sisoe!… Tu și… Sisoe! Tu!… Am jurat!… Am jurat!… Am jurat!… Tu și Sisoe!… Tu…

Şi, de îndată, i se ivi în minte chipul rotund și puhav al egumenului.

*

«Era în dimineaţa zilei de 24 decembrie a anului 6970 ¹⁶ de la Facerea lumii» își reamintește, cu toată fierbinţeala în care se zbate, rănitul…

Plecând, în zori, de la schitul Corbenilor, egumenul Sisoe se simţea cum nu se poate mai bine.

Vântul se potolise. Norii, care întunecaseră cerul câteva zile de-a rândul, se risipiseră. Un soare rece, dar vesel și luminos, făcea să sticlească zăpada, așezată într-un strat gros, pe tot întinsul drumului.

Egumenul a dormit bine, în timpul nopţii, pe un morman de blănuri. Se vede că a dormit bine după toată înfăţișarea sa proaspătă și odihnită. Pântecul lui mare se leagănă domol, în trapul liniștit al calului, în vreme ce călărește – urmat de patru oșteni – către noua cetate de

scaun, București.

Mulţumirea pe care o are în dimineaţa aceasta îi vine, în bună parte, și de la gândul, rumegat mereu sub frunte, că numai în timpul domniei răposatului Vladislav a mai fost sfinţia sa în atâta cinste, precum se găsește astăzi, de când în Ţara Românească stăpânește măria sa Radu.

«Deși, la drept vorbind – mai cugetă Sisoe – faptul că lucrurile stau astfel nici nu poate fi de mirare. Căci toată lumea știe cu câtă pricepere m-am străduit, alături de vistiernicul Flor și de alţi mari boieri, ca fostul domnitor Vlad să fie doborât.»

Este adevărat că, numai cu câteva luni în urmă, egumenul trecuse printr-o îngrozitoare primejdie.

Fusese cât pe-aci să se urce în ţeapă, împreună cu alţi cinci mari boieri, învinuiţi de uneltiri. În acel ceas de cumpănă, sfinţia sa, mai iscusit decât ceilalţi, în loc să fugă, a avut grijă să se înfăţișeze de bună voie la palat.

S-a dus desculţ și îmbrăcat în zdrenţe. Bătând mătănii, i-a jurat lui Vlad că, în semn de căinţă, se va retrage, pentru tot restul vieţii, în pustnicie, sus, în codri.

Vlad a avut o clipă de slăbiciune. S-a înduplecat și l-a lăsat să plece.

Drept mulţumire, egumenul a început să urce spre munte, desculţ și cu o traistă în băţ.

Dar, pe cărări ocolite, s-a întors. I-a cerut ocrotire măriei sale Radu, care hălăduia pe lângă oștile lui Mahomed.

Pentru atâta încredere în domnitorul Radu, ca și pentru toate celelalte slujbe făcute otomanilor, cât timp a stat la ei în tabără – slujbe de care egumenului, ce-i drept, nu prea îi place să-și mai aducă aminte – însuși sultanul Mahomed l-a lăudat. La rândul său, domnitorul

Radu i-a făgăduit, în ziua intrării sale în Târgoviște, că va preface vechea așezare călugărească, purtătoare a hramului Sfântului Nicolae din Deal, unde ocârmuia egumenul, într-o mânăstire dintre cele mai mari și mai de seamă din ţară. Şi, fiindcă atât chiliile, cât și biserica, care fuseseră ridicate, odinioară, de Mircea cel Bătrân, din lemn, ajunseseră – după ce mânăstirea îi găzduise pe otomani – într-o stare de plâns, el, Radu al III-lea, cel Frumos, nepotul ctitorului, hotărâse să le dărâme și să le reclădească din piatră.

În gândurile sale, egumenul mai visa și o vreme când, cu o oarecare străduinţă, ar fi izbutit să se așeze în jilţul mitropolitan. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, își dădea și sfinţia sa seama că trebuie să aibă puţină răbdare.

Oricum, era un lucru de deosebită cinste că însuși domnitorul îl chemase la București ca să slujească în biserica domnească, nu numai în cursul nopţii, cu prilejul Crăciunului, ci și la cununia de mâine. Slujba căsătoriei voievodului Radu cu frumoasa domniţă Maria-Despina urma să fie de o mare strălucire. Cele mai de seamă feţe bisericești din ţară, ca și vreo câţiva alţi mari ierarhi ai ortodoxiei, de peste hotare, aveau să slujească la nuntă.

Pe lângă toate aceste pricini de mulţumire, egumenul Sisoe avea și una de nemulţumire.

Pricina nemulţumirii era aceea că egumenului îi chiorăiau maţele. Din pântec i se ridicau, întruna, un soi de sunete subţiri. Aceste sunete îl făceau de ocară faţă de oamenii de oaste care îl însoţeau din porunca domniei.

Plecând laolaltă cu el din Târgoviște, oștenii dormiseră, în timpul nopţii, împreună cu sfinţia sa, la schitul din Corbeni. Urmau să-l însoţească, mai departe, până la București, stând mereu de strajă, de teama cetașilor lui Ion.

Ori, chiorăiturile acelea nu-i dădeau pace. Începuseră să-l necăjească, la foarte scurtă vreme după plecarea de la schit. Şi ele se datorau faptului că sfinţia sa nu prea era obișnuit cu răbdatul… Trebuia să mănânce cât se poate de des, și numai bucate bune.

Dacă ar fi călătorit, având lângă el, ca altădată, numai doi-trei călugărași, lucrurile ar fi stat cu totul altfe!… Ar fi putut porunci călugărașilor să ia cu ei, în desagă, cele de trebuinţă, și s-ar fi îndestulat după plac. Așa însă, fiind însoţit de oșteni, trebuia să postească.

Toate acestea nu se trăgeau din altceva – se mânia amarnic în sine Sisoe – decât din pricina blestematului de Ion. Răzvrătitul își trimitea oamenii pe toate drumurile. Voinicii lui se iveau acolo pe unde nici cu gândul nu gândeai, lovindu-i nu numai pe turci, pe oamenii noii domnii sau ai marilor boieri, ci și pe aceia ai așezărilor mânăstirești, care trecuseră de partea lui Radu.

De aceea și egumenul îl afurisea pe Ion ori de câte ori îi sta în putinţă și după cum îi venea la gură mai bine. Era încredinţat că bunul Dumnezeu îi va da ascultare, osândindu-l pe răzvrătit, potrivit blestemelor și dorinţelor sale.

Partea rea era mai ales aceea că răbdatul trebuia să ţină până la noapte când, după slujbă, ar fi putut, în sfârșit, să se dezlănţuie: să se hrănească și să bea după plac.

Fusese, de altminteri, poftit la curte, la ospăţul de nuntă.

Se știa că, în vederea acestui ospăţ – cel dintâi pe care Radu îl da de la încoronarea sa ca domn – cămărașii și logofeţeii curţii alergaseră, vreme de cinci săptămâni, ca să adune tot ce se putea găsi mai bun și mai de soi, de mâncat și de băut, prin întreaga ţară.

Se strânseseră, astfel, vite, oi, porci, apoi miei, purcei de lapte, păsări și pescărie, făinuri, miere și diferite trufandale cumpărate din Moldova, din Transilvania și chiar de departe, tocmai din ţara nemţească și din ţinuturile frâncești, veneţiene, florentine și genoveze.

Radu voia să facă o nuntă cum nu se mai pomenise în Ţara Românească. Însurându-se cu o fată atât de gingașă, iubită de toţi aceia care o cunoșteau, cum era domniţa Maria-Despina.

Egumenul Sisoe cască. Dar, continuând să se gândească la toate mormanele de bunătăţi pe care și le închipuia îngrămădindu-se, întâi pe mese, cu prilejul ospeţelor domnești, apoi în pântecul său încăpător, simte cum îi coboară un fel de căldură plăcută din gâtlej în stomac, mângâindu-l ca un balsam.

Spre mâhnirea lui, toată această mulţumire și plăcere, simţite dinainte, i se risipesc, din pricina neîncetatelor zgomote iscate în pântec.

De necaz, își lasă gușa umflată, care îi seamănă cu un mic cimpoi alb, și barba gălbuie-căruntă în piept. Cu ochii lui mici, înecaţi în grăsime, de sub genele dese, cată bănuitor în jur, să vadă dacă i-au auzit oștenii chiorăiturile.

Aceștia, ce-i drept, schimbă între ei, pe furiș, priviri pline de tâlc și zâmbesc.

«Nu poate fi decât un singur mijloc să-mi liniștesc pârdalnicul acesta de burdihan – își spune sieși egumenul, în timp ce se leagănă pe cal – să-i potolesc chiorăiturile, să-l silesc să mai rabde până la noapte. Voi porunci să se facă un popas, în hanul de la răscrucea Gherganilor. Acolo, plângându-mă că sunt ostenit și am nevoie să-mi odihnesc puţin oasele, ca să pot merge cu bine mai departe, voi cere să mi se pregătească odaia cea mică, de sus, unde am mai ospătat eu de-atâtea ori. Hangiul, care mă știe, mă cunoaște și îmi pricepe slăbiciunile, mă va hrăni și mă va adăpa, pe ascuns, cu bucate de frupt.»

Sfătuindu-se astfel pe sine însuși cum trebuia să se descurce mai bine, egumenul plescăie din limbă. Buzele groase i se umezesc. Ochii îi lucesc, ca aceia ai unui drumeţ îngheţat care, găsind, după multă oboseală și rătăcire, un adăpost, se apropie, cu mâinile întinse, de flăcările binefăcătoare și jucăușe din vatră.

«Oho! Ce-am să mă ghiftuiesc și ce-am să beau!…» își regăsește sfinţia sa veselia.

Şi fără să vrea îi trece prin minte un cântec, pe care-l știa din tinereţe:

Gândind în acest fel, egumenul strânge între pulpe grumazul zdravăn al bidiviului bălan pe care călărește. Deoarece acesta – nefiind de soi iute, valah, ci de obârșie de prin ţara germanilor, adus anume pentru sfinţia sa, ca să poată călări lin și să nu păţească pocinoguri pe drum – era greoi. Avea un pas neobișnuit de domol…

— Hiii, gloabă! îl suduie egumenul, în minte cu bucatele de la han. Al dracului animal… Parcă mă duce după mort… Am îngheţat de tot… adaugă el, ca să-l audă oștenii și să nu priceapă de ce, dintr-o dată, după ce se târâseră atâtea ceasuri pe drum, îl apucase graba.

Totuși, un oștean pricepe șiretlicul… Face cu ochiul soţilor săi și-l îmboldește pe bălan, din spate, cu suliţa. Bălanul începe să se zorească. Ceilalţi cai, care merseseră până atunci încet, pe urmele bălanului, își iuţesc, de asemenea, pașii. Din când în când, bălanul, pentru că nu-i este foame, iar cu frigul și zăpada a fost obișnuit încă de când era mânz, își domolește din nou pasul… Oșteanul îl înţeapă atunci cu suliţa. Bălanul își întoarce capul, privindu-i mustrător, când pe oșteanul care-l îmboldește, când pe egumenul Sisoe. Dar, cum, necum, în zare se ivește bisericuţa de la Ghergani. Curând se vede și acoperișul ţuguiat al hanului «La cocostârcul albastru» – han care a fost clădit, cu destui ani în urmă, de un sas din Sibiu.

De data aceasta egumenul nu se mai poate stăpâni. Cu toate că se găsesc în postul Crăciunului când, după datina veche, nici un animal nu se cuvine să fie bătut, începe să-l izbească pe bălan, întâi cu tocurile ciubotelor sale mari și-apoi cu băţul păstoresc.

Un fum albastru-cenușiu, amintitor de odihnă, a căldură și a bucate gustoase, pregătite pe vatră, se ridică, fără încetare, din hornul rotund și gros al hanului. Fumul aici se înșurubează în văzduhul ceţos, aici se spulberă în vânt.

În jurul clădirii hanului – han întărit ca un fel de cetate – se văd slugile robotind. O femeie scoate apă din puţ, pe când un bărbat vârstnic și cam ghebos aleargă de colo-colo, îngrijindu-se de caii drumeţilor.

Egumenul și oștenii săi intră în ogradă. Cu toţii descalecă. Sisoe, cu burta înainte, se rostogolește în han, lăsându-i pe oșteni în urmă să se descurce cum or ști.

În încăperea largă a hanului, egumenul este întâmpinat de o căldură blândă și învăluitoare, dar și de un miros de cojoace, căciuli, ciubote, sudoare, ceapă și rachiu.

Sisoe își desface șuba, căptușită cu două rânduri de blănuri, lăsând să i se vadă, legănându-i-se pe pântec, crucea lată de aur, legată de un lanţ gros, bătută în rubine și strălucind orbitor. Călătorii poposiţi în han, cei mai mulţi ţărani, slugi boierești sau păstori, dar și vreo doi neguţători și meșteșugari din Târgoviște sau București își dau seama pe cine au în faţă și se ridică repede, plecându-și feţele bărboase.

Mai mulţi călugări, dintre care unul beteag, în cârjă, care se mulţumea, la o margine de masă, cu o bucată de mămăliguţă de mei, câteva cepe sparte cu pumnul și un drob de sare, îngenunchează în faţa sfinţiei sale egumenul, după datina veche.

La fel, se grăbesc să se plece înaintea egumenului hangiţa și câteva femei.

— Blagoslovește, părinte egumene! zic ei toţi, începând să se perinde, unul câte unul, prin faţa sfinţiei sale.

Unii îi sărută inelul cu piatră de olmaz. Alţii, mai nepricepuţi, mâna. Primesc, în schimb, binecuvântarea lui păstorească, făcută însă numai cu vârful degetului arătător, pentru că sfinţiei sale îi este neînchipuit de foame și se grăbește.

Cel din urmă se înfăţișează hangiul, un grec fugit de la Adrianopole care, ca mulţi alţii din neamul său, trecuse peste Dunăre, după ce Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul, și se așezase aici.

Egumenul, când hangiul ajunge în faţa lui, îi poruncește tare:

— Vezi, îngrijește-te, jupâne hangiu, de încăperea cea mică, de sus, căci sunt trudit de drum și trebuie să mă odihnesc oleacă!

În taină, însă, îi șoptește:

— Dar vezi și de cele de trebuinţă pântecului unui călător ostenit!…

Hangiul își ridică obrazul, care-i seamănă cu un bulgăre de seu rânced, și îl privește mâhnit. O nenorocire se petrecuse, și hangiul, bolborosind, i-o povestește. Neștiind că va poposi astăzi, aici, egumenul, stăpânul hanului dăduse încăperea cea mică, pentru odihnă, unui tânăr drumeţ.

Egumenul se învineţește.

Își simte pântecul mai gol decât un butoi fără fund. Maţele îi chiorăie cu furie. Câţiva ţărani de la masă nu se pot stăpâni. Încep să râdă. Asta îl necăjește mai rău. În spatele lui, s-au sţrâns, între timp, oștenii.

Înnebunit de foame și sete – pentru că foamea și setea întotdeauna îl înnebuneau – egumenul rostește:

— Hangiule, dar încăperea aceea nu se cuvine să fie folosită decât de oamenii de vază, dregătorii domniei, marii boieri sau înaltele feţe bisericești. Cine este tânărul care a cutezat să ţi-o ceară?

Grecul se plecă de șale. Faţa lui unsuroasă se întunecă:

— Nu știu să-ţi spun, sfinţia ta, pentru că tânărul drumeţ nu a binevoit să-mi răspundă… cu toate că l-am întrebat… Dar, după priceperea mea la oameni, socotesc că trebuie să fie vreun cărturar, pesemne un grămătic.

— Așa? se supără mai rău Sisoe. Vreun grămătic? Du-te dară la el… Poruncește-i să părăsească încăperea.

Şi nu uita să-i spui că dau această poruncă eu, cel care mă bucur de o înaltă cinste din partea noului nostru domnitor – și egumenul binecuvântă cu trei degete strânse laolaltă – măria sa Radu!

Hangiul se repede să împlinească porunca, știind ce însemna supărarea egumenului și ce urmări triste putea să aibă pentru negoţul său. Nu apucă să pună însă piciorul pe prima treaptă a scării, când o voce limpede se aude:

— Poate, din partea… vânzătorului Radu vrei să spui, egumene Sisoe!

Ivit de nu se știe unde, un flăcău cu pletele bălaie, fâlfâitoare pe umeri, îmbrăcat în veșminte obișnuite de cărturar, înaintează cu repeziciune către egumen. Se apropie de el, privindu-l drept în ochi.

— Poate cu prietenia vânzătorului de valahi, de domn și de ţară, Radu, te mândreai! îi repetă tânărul…

Sisoe rămâne ţeapăn. Oștenii nu știu ce să facă. Călătorii, înţelegând că aveau să se petreacă niște întâmplări destul de neobișnuite la han, încep să se ridice și să se tragă deoparte.

Deodată, egumenul își amintește că este însoţit de oșteni.

— Cum îndrăznești să-mi grăiești mie, fără sfială, asemenea cuvinte de hulă cu privire la slăvitul nostru stăpân și domnitor? se răţoiește el… În genunchi… grămăticule, de vrei să nu te coste viaţa. Cere-mi blagoslovenia și iertăciunea, și spune-mi cine ești!…

— Cine ești? strigă și oștenii, însoţitori ai egumenului, scoţându-și săbiile de la brâu.

— Dacă ţii neapărat să afli pe cine-l ai în faţă, îi răspunde tânărul cel bălai egumenului, nearuncând nici măcar o privire oștenilor lui înarmaţi, află că eu sunt… căpitanul Ion!…

Egumenul începe să se bâlbâie:

— Căpitanul Ion?…

Întâlnirea i se pare de necrezut. Cu degetul lui gros arată hainele de târgoveţ ale tânărului.

— Vestitul căpitan Ion?…

— Chiar el! începe să râdă tânărul, îmbiindu-i un jilţ. Ia loc, egumene Sisoe. Tocmai te așteptam!…

— Tocmai mă așteptai?…

— Te așteptam! repetă căpitanul… În ce vă privește pe voi, se adresă el oștenilor, nu veţi păţi nimic, dacă vă aruncaţi armele la picioarele mele și rămâneţi liniștiţi deoparte, ca să priviţi și să auziţi toate câte se vor petrece astăzi la «Cocostârcul albastru»…

Oștenii și-au căscat gurile. Cu ochii cât cepele îl privesc pe căpitanul Ion. Fuseseră trimiși să-l apere pe egumen, la nevoie. Nădăjduiseră însă, din toată inima, să nu dea ochii nici cu faimosul căpitan, și nici cu vreunul dintre turbaţii săi luptători, știind prea bine ce pătimiseră și alţii care îi întâlniseră și nu le dăduseră ascultare.

Stăteau în cumpănă, neștiind ce era mai bine să facă său să răspundă, când egumenul – mai reped și mai vioi decât s-ar fi putut oricine aștepta din partea unui bărbat destul de vârstnic și cu un pântec atât de mare – se azvârle înapoia lor. Punându-se astfel la adăpost, după cum socotea el, începe să strige, cu un glas ascuţit, agitându-și întruna pumnii:

— E răzvrătit… Răzvrătit împotriva măriei sale Radu… Legaţi-l sau, la nevoie, ucideţi-l… Altminteri veţi da socoteală la București. Aceasta e porunca măriei sale Radu!…

Înspăimântaţi de ameninţările egumenului, oștenii se hotărăsc să lupte. Acela care-i conduce se avântă în faţă, cu sabia ridicată.

— După mine! le poruncește el…

Ceilalţi trei oșteni îl urmează.

În aceeași clipă, unul dintre călugării care stătuseră până atunci liniștiţi la masă îi aruncă lui Ion o sabie scoasă de sub mantie.

— Mulţumesc, Bucure! strigă Ion prinzând, din zbor, de mâner, sabia. Şi, mânuind-o într-un fel anume, ţinând-o curmeziș, oprește în tăișul ei lovitura dată de căpetenia oștenilor.

Apoi mai face încă două mișcări, și căpeteniei îi sare sabia din mână. Căpetenia se apleacă s-o ia de jos. Se pomenește însă cu nasul în podele. O izbitură zdravănă de picior l-a trântit la pământ.

Ceilalţi trei oameni, la rându-le, încearcă să lupte cu Ion. Masa și laviţele sunt împinse deoparte. Sala cea mare a hanului se golește în mijloc.

Oșteanul, care fusese trântit, izbutise, în vremea asta, să se ridice.

Cu toate că încă se văita de durerea loviturii primite cu piciorul în șale, se repede spre ușă, alături de care își răzimase suliţa. Apucă arma de mânerul ei lung și-o azvârle spre Ion.

Căpitanul se retrăsese cu spatele către unul din stâlpi. Ţinea în mâna stângă, de picior, un scaun, păstrându-și în dreapta sabia.

— Ucideţi-l pe răzvrătit! continuă să ţipe egumenul…

Călătorii, toţi câţi se află în han, s-au grămădit lângă vatră. Urmăresc, încordaţi, desfășurarea bătăliei, nelăsând să le scape din ochi nici o mișcare a celor ce se înfruntă. Ochii unora dintre ei strălucesc. Câţiva își șoptesc bucuroși:

— S-o fi întors măria sa Vlad!…

Învârtindu-și sabia, după obiceiul său, și folosind scaunul drept scut, Ion pornește la atac.

Bucur, Mihailo și Farmă – deoarece ei sunt călugării zăriţi de Sisoe, când pătrunsese în han – încep să râdă. Nici unul nu se îndoiește asupra felului în care se va

sfârși bătălia.

Într-adevăr, armele oștenilor domnești, sub repeziciunea loviturilor date de căpitanul Ion, pornesc să zboare, zăngănind, fiecare în câte un alt colţ.

Deși acesta pare că nu luptă decât în glumă, săbiile și suliţele li se frâng oștenilor, ca niște așchii. Şi doar mărinimia căpitanului face ca ei încă să-și mai păstreze capetele pe umeri.

Oștenii își dau acum lămurit seama că sorţii bătăliei – cu toate că se războiesc patru contra unu – nu sunt de partea lor.

Îngroziţi, strigă că se predau. Nu înţeleg să-și mai primejduiască viaţa, luptând cu un asemenea bărbat, chiar dacă – așa cum spun ei – este vorba de cinstea măriei sale Radu. Unul după altul își ridică mâinile.

La porunca lui Ion și în râsetele călătorilor, se înșiruie de-a lungul unui perete.

Bieţii oșteni se străduiseră, din toate puterile, să biruie. Nu meritau să fie luaţi în râs. Își puseseră în joc, ca să învingă, toată priceperea și pregătirea lor militară.

Şi nu era vina lor dacă nu izbutiseră să-i dea căpitanului Ion nici măcar o singură lovitură de suliţă sau sabie.

Cel de pe urmă care se dă învins este oșteanul-căpetenie. Răsturnat pentru a nu știu câta oară la pământ, cu vârful săbiei la junghietura gâtului, acesta – neîndoios cel mai viteaz dintre toţi patru – își ridică de asemenea mâinile, în semn că se predă.

Oștenii învinși rămân și mai uimiţi, când își dau seama că lângă Ion se mai aflau de fapt, acolo în han, și alţi câţiva prieteni de-ai săi. Dar că aceștia primiseră poruncă aspră să nu se amestece, în nici un fel, oricum s-ar fi sfârșit bătălia.

Făgăduiesc deci tuspatru supunere, mărturisindu-și totodată părerea de rău că nu făcuseră lucrul acesta de la bun început.

Căpitanul îi poftește pe toţi cei care se găsesc în han să se așeze în jurul mesei.

Egumenul, înfricoșat, se târăște până la jilţul pe care i-l întinde Ion. Se lasă tremurând.

În capul mesei ia loc căpitanul… Alături de el, în dreapta, stau Bucur, Mihailo și Năstase. În stânga, Farmă, Alexe, Gheorghe și alţi câţiva cetași.

Restul de oameni, ţăranii, oștenii și hangiul s-au așezat în continuare, de-o parte și de alta a mesei.

Căpitanul ridică mâinile. Se face liniște.

— Prieteni și neprieteni! rostește el… Judecata aceasta o vom face în numele tuturor urmașilor noștri, cu dorinţa ca ei să afle, cândva, adevărul adevărat. În acest fel hula nu va cădea asupra celor nevinovaţi, ci peste aceia care o merită. Nemaiavând în Valahia un domnitor al nostru drept-legiuit – deoarece Radu nu este decât un vânzător de ţară, adus de otomani – în faţa căruia să-l chemăm la judecată pe egumenul Sisoe, l-am așteptat în acest han. Îi cunoșteam prea bine năravurile trupești și eram încredinţaţi că o să poposească aici…

Printre oamenii de la masă se stârnesc murmure. Câţiva ţărani izbucnesc în hohote.

Sisoe își lasă în jos ochii. Căpitanul urmează:

— Jură, egumene, că ne vei spune adevărul cu privire la un anume răvaș!…

Egumenul clipește.

— Jur că voi spune adevărul, dacă nu mă ucideţi…

— Nu uita însă că noi, câţiva de-aici, cunoaștem adevărul acesta în întregime! îl înștiinţează Ion.

Egumenul se smiorcăie. Trupul îi tremură ca o piftie. Însă neavând alta ce face, începe să povestească, mai ajutat și îmboldit, ce-i drept, uneori, de Farmă și Bucur.

Povestește tot ceea ce, datorită destăinuirilor lui Mihailo și a mărturisirii lui Zue, răzvrătiţii lui Ion cunoșteau mai de mult.

Călătorilor care erau în han, dar nu avuseseră încă de unde să afle aceste îngrozitoare taine, nu le vine să creadă.

— De-atâta mârșăvie au fost în stare Radu și Zue? Şi un sfinţit egumen Sisoe și-a putut întina mâna cu asemenea slove? se miră ţăranii, târgoveţii, bărbaţii și femeile, hangiul și oștenii.

— Ce te-a putut face să te înjugi la o astfel de lucrare, în afară de porunca domniei și de simţirile sfinţiei tale faţă de marii boieri neprieteni ai domnitorului Vlad? îl întreabă Farmă, surâzând subţire, pe egumen, când acesta și-a sfârșit povestea.

Sisoe s-a ghemuit în jilţ. Privește spre pământ.

Prinzând totuși puţină inimă, pentru că grămăticul îi vorbise blând, își ridică iar ochii.

— Norodul nostru era sătul de războaiele măriei sale

Vlad, grămăticule Farmă, îi răspunde el, căpătând tot mai mult curaj, deoarece avea încredere deplină în priceperea sa de a vorbi. Da, grămăticule… pentru că așa, fără rantie, te recunosc cine ești, adaugă el, cu un ton oarecum ameninţător. Cu toate că ai slăbit și ai lăsat să-ţi crească mustăţile și barba, călugărește, din belșug. Şi eu, scriind acel răvaș, nu am făcut altceva decât am slujit încheierea păcii.

— Mai înainte de orice, tocmai sfinţia ta, faţă bisericească, nu aveai dreptul să slujești încheierea păcii printr-o minciună și-o înșelătorie fără seamăn, se mânie Gheorghe.

— În al doilea rând, vorbi și Bucur, măria sa nu a-nceput războiul decât când a aflat că Mahomed pune la cale să ne preschimbe ţara în pașalâc turcesc…

— În al treilea rând, spune Mihailo, pacea – așa cum este astăzi încheiată de Radu – așează Ţara Românească la cheremul sultanului…

— Cu toate astea, noi nu ne-am pierdut încrederea că vom putea trăi cândva din nou liberi, în pace, pe-ntreg pământul strămoșesc, și după placul nostru, nu după voia și poruncile lui Mahomed, rostește un bătrân.

Căpitanul Ion se întoarce către moșneag. Ochii lui sunt în flăcări.

— Cuvânt de aur ţi-a ieșit din gură, bătrâne, îi glăsuiește el… Pentru că tocmai împotriva încercării lui Mahomed de a ne lua libertatea ne-am ridicat noi și l-am urmat în luptă, fără să șovăim, pe măria sa Vlad!…

— Iată ce pace ai slujit! îi strigă Gheorghe, înfuriat, egumenului.

— Să fie pedepsit!… Să fie pedepsit!… cere mulţimea de ţărani și de târgoveţi, într-un singur glas.

— Eu nu sunt vinovat, îndrăznește egumenul, nădăjduind încă, în sinea lui, într-o minune. Eu n-am fost decât mâna care a așternut cuvintele lui Radu. Iar Radu pe ale lui Mahomed, ocrotitorul său. Pedepsiţi-l pe Radu, căci el mi-a poruncit. Iar eu eram dator să-i împlinesc porunca. E domnitorul ţării… Şi, afară de asta, mă căiesc…

— Cu asta nu te-ai spălat de vină! strigă mulţimea.

Egumenul se bâlbâie:

— V-am împlinit dorinţa… V-am mărturisit tot…

Ion îl privește, ca și la sosire, pe egumen în ochi:

— În faţa noastră da. Numai că asta poate fi oare de ajuns?

— Nu! se reped oamenii care mai de care. Să facă sfinţia sa aceleași mărturisiri și înaintea dregătorilor regelui Mateiaș. Craiul trebuie să afle ce nedreptate a săvârșit și datorită cui…

Sisoe își clatină mormanele de grăsime. Privește înfricoșat împrejur, și mai cu seamă spre Ion, în mâna căruia știe că i se află soarta.

— Să mă trimiteţi, adică, peste munţi?… La regele Mateiaș?… Am să pier!… Am să pier!…

— Așa au hotărât, la judeţ, oamenii aceștia, atât cei cunoscuţi, cât și cei necunoscuţi nouă, îi răspunde, în numele tuturor, căpitanul Ion.

— Căruţa, de altminteri, se găsește afară și te așteaptă! îi arată Bucur egumenului ușa ce dădea în ogradă.

— Daţi-mi, cel puţin, să mănânc! Sunt mort de foame! se jeluiește egumenul, văzând că nu mai are nici o altă nădejde de scăpare.

— Daţi-i să mănânce ceva, înainte de a porni la drum! încuviinţează Ion.

Bucur ia dintr-un taler un rest din mămăliga de mei și câteva coji de ceapă.

— De astăzi înainte, îi spune el, și până când măria sa

Vlad va ieși din temniţă, atâta îţi va fi tainul pe-o zi. Vei posti și te vei ruga s-ajungă slobod și să se înapoieze în ţară, ca să te poţi și sfinţia ta iarăși hrăni, cum ai fost învăţat…

— Voi pieri până-atunci!… Voi pieri!… se caină egumenul… Dar până una-alta, nu s-ar putea să-mi daţi o ulcică de vin? se milogește el…

Alexe îi aduce, din găleata de lemn, de lângă ușă, un căuș plin cu apă.

Sisoe privește cu silă apa și împinge căușul de-o parte.

— Dacă nu bei, o azvârl! Şi altă băutură cam până mâine la amiază nu vei primi, îl înștiinţează el…

Egumenul, auzind aceste cuvinte, se sperie, la căușul din mâna lui Alexe și soarbe lacom apa.

— Duceţi-l în haraba! rostește tăios Ion.

Năstase și Gheorghe îl prind de subţiori.

Egumenul începe să plângă cu lacrimi cât pumnul…

— Are dreptate eclesiarhul! sughite el, în timp ce lacrimile i se pierd în barba stufoasă, răvășită. Niciodată nu știi ce te așteaptă. Cât eram eu de mulţumit astăzi, în zori, și iată că pornesc în pribegie, însetat și flămând.

Fie-ţi milă de mine, căpitane Ion. Şi-ţi voi fi mulţumitor câte zile oi avea!

Ion îi întoarce spatele.

— Dacă în timpul călătoriei vei face, egumene, greșeala să strigi sau să-ncerci, prin viclenie, în vreun alt chip, să scapi, vizitiul harabalei are poruncă să te-ajute s-ajungi numaidecât… în rai… îl mai vestește Bucur.

Egumenul se strânge în el… Lacrimile i se opresc. Şi, ajutat de Năstase și Gheorghe, iese.

Farmă, Mihailo și Bucur își iau rămas bun de la Ion.

Năstase și Gheorghe vor porni peste munţi, luându-l cu ei pe Sisoe.

Bucur se va reîntoarce la cetele de răzvrătiţi de pe Olt, pe care le va conduce singur, în lipsa lui Ion. Iar căpitanul, împreună cu vânătorul de lupi Alexe, după ce vor pune în rânduială și alte lucruri la han, câteva ceasuri mai târziu, vor sări pe cai. Vor porni și ei, în galop, către cetatea de scaun.

*

Rănitului i se pare acum că simte trupul fierbinte al lui Negru încordat ca un arc, fremătând sub el…

Într-atâta s-a aplecat pe grumazul lui, încât aproape că s-a făcut una cu armăsarul pe care călărește.

Nu mult în urmă, gonește pe murgul său Alexe.

Copitele celor doi cai azvârl nori de praf de zăpadă.

Norii de praf de zăpadă s-au înălţat până la cer.

Praful de zăpadă s-a făcut roșu!

Norii roșii, parcă fierbinţi, de zăpadă, se învălmășesc sub boltă.

Un sunet lung de bucium se destramă sub zariștea înaltă a norilor. Sună ca o chemare. Cine îl cheamă? Şi pentru ce?

Simte că sunetul acesta sfios, de bucium, îi întristează sufletul mai mult chiar decât tăcerea amorţită a mulţimii care ascultă, într-o piaţă din București, nemișcată, cu lacrimile în ochi, poruncile turcești, date prin domnitorul Radu. Ce împovărat își simte sufletul!

Era călare, și nu mai e… Unde a rămas Alexe? Unde îi este calul?

Râuri albastre și roșii de scântei ţâșnesc neliniștite și sclipitoare din zăpadă.

Scânteile i se rotesc sub ochi.. Acuma i se pare că viscolul l-a smuls din șa. L-a luat cu el…

«Unde mă duce oare?…» se întreabă, neavând totuși puterea să i se împotrivească.

Deodată, viscolul se liniștește. Şi, din înaltul sclipitor al norilor, începe să se prăbușească.

Se prăbușește până jos. Unde a ajuns?

Se vede pe el însuși, ca în oglinda unui lac adânc.

*

A fost legat în lanţuri.

Stă răzimat de perete.

Slăbit, din pricina rănilor și a nenumăratelor schingiuiri la care l-au supus, a încetat să se mai zbată.

Beciul de sub palatul domnesc din București, în care se găsește, e scufundat aproape de tot în întuneric. O singură rază de lumină izvorăște de undeva, din partea de sus a bolţii. Dar osânditul nu poate să-și dea seama bine de unde, pentru că lanţurile nu-i îngăduie să se miște pe o depărtare mai mare de doi pași.

În lumina slabă a acestei raze roșiatice ce cade, parcă aburită, în colţul din stânga al podelei, câţiva guzgani mai îndrăzneţi au și început să-și arate capetele păroase, cu ochi inteligenţi, sfredelitori.

Aceștia chiţcăie înfometaţi. Așteaptă să-l vadă murind, pentru ca, adunându-și toate celelalte cohorte de guzgani din ascunzișurile beciului, să se poată repezi la el și să-l mănânce.

Ion auzise că șobolanii au un deosebit simţ. Își dau dinainte seama când unui om i se apropie sfârșitul…

Atunci, dacă le este cu putinţă, încep să-i dea târcoale.

Încât ivirea aceasta a guzganilor în apropierea lui i se părea prevestitoare de rău.

În cele trei zile, de când fusese azvârlit aici, fără nici o picătură de apă sau hrană, călăii îl biciuiseră cu frânghiile ude pe carnea îngheţată, îi zdrobiseră degetele mâinilor și îl arseseră cu fierul roșu la tălpi. Aceasta, prin călcarea tuturor făgăduielilor făcute de Radu că, sub domnia lui, nimeni nu va mai fi schingiuit sau osândit la moarte.

Îl chinuiseră, mai ales, ca să-l silească să-și destăinuie planurile de luptă, locurile de adăpost și numele soţilor săi. Ca să spună cum îi scăpase pe ţăranii luaţi prinși de Zue, unde îl duseseră pe egumenul Sisoe, ce se făcuseră Farmă și Bucur, și multe altele.

Gura tânărului căpitan rămăsese mută, oricât se străduiseră călăii să-l facă să vorbească.

Căpitanul Ion, sleit de puteri, privește raza aceea roșiatică de lumină, parcă și ea îngheţată, de sub boltă, și se gândește la toate câte s-au petrecut.

Dincolo de pereţii temniţei, la suprafaţa pământului, răsună vuietul aprins al viscolului și, odată cu el, glasurile nedeslușite ale locuitorilor Bucureștilor – orașul în care numai cu două luni în urmă, după ce-l biruiseră și-l izgoniseră pe Ali-beg – intrase, ca însoţitor al domnitorului Vlad, și fusese, laolaltă cu el, primit cu urale de mulţime.

Trecuseră din acea zi numai două luni. Şi iată, domnitorul se găsea în temniţă la Vișegrad, iar lui însuși – după cum auzise de la paznici – trebuia să-i fie trimis preotul, ceea ce însemna că sfârșitul îi era neînchipuit de aproape. Guzganii nu se înșelau.

Ar fi vrut să nu-i pară câtuși de puţin rău că totul se va termina în felul acesta.

La urma urmelor, știuse încă din primul ceas, când se alăturase cu tot sufletul domnitorului Vlad, că lupta se da, în numele libertăţii, pe viaţă și pe moarte.

În cei șase ani din urmă, trăise atâtea întâmplări, unele bântuite în fiecare clipă de zeci și sute de primejdii, altele pur și simplu de necrezut, și nu se temuse niciodată.

Voia să le arate – și neîndoios că le va arăta – încă o dată, dușmanilor, cum știe să-și primească sfârșitul un oștean al domnitorului Vlad.

În adâncul cugetului său nu se putea însă împiedica să-și dea seama cât îi părea de rău că trebuie să plece din viaţă.

Înainte de orice, pentru că nu apucase să-și împlinească toate câte le plănuise. Îl pedepsise, este adevărat, pe vornicul Zue, acela care-i jurase regelui

Matei, pe sângele lui și-al domnitorului Radu, că mincinosul răvaș către turci fusese scris din porunca măriei sale Vlad. Îl trimisese pe egumenul Sisoe, prin oamenii săi, în Transilvania, la comitele Mihail Szilágyi, guvernatorul regatului maghiar și unchiul, după mamă, al craiului Matei – ca să mărturisească cine și cum urzise răvașul… Era încredinţat că, în urma destăinuirilor egumenului, măria sa Vlad va fi eliberat.

Cel de pe urmă pas trebuia să fie doborârea principalului vinovat, vânzătorul de ţară și de domn, Radu, sluga lui Mahomed.

Pe Radu încercase să-l smulgă cu laţul din tabăra turcească. Să-l ia prizonier și să-l ducă la judecata măriei sale Vlad. Vrând să facă lucrul acesta de unul singur – din trufie, cum se învinuia adesea – dăduse greș. Căzuse prins și, numai printr-o adevărată minune, fusese lăsat liber de Mahomed.

Dacă el ar fi izbutit atunci, multe ar fi avut, astăzi, o cu totul altă înfăţișare. Radu nu ar mai fi putut pune la cale «nemaipomenita ticăloșie», de pe urma căreia pătimise atâta, în temniţă, domnitorul Vlad.

«Nemaipomenita ticăloșie» fusese, totuși, pusă la cale.

Şi ei, cei rămași liberi, apărătorii dreptăţii, aveau datoria să-i pedepsească pe vinovaţi.

În tabăra de peste Olt, Radu fusese osândit. Şi căpitanul jurase, în faţa tuturor că va aduce la îndeplinire osânda.

De felul cum avea el să-și facă datoria atârna însăși soarta ţării, deoarece, la înapoiere, măria sa Vlad trebuia să-l găsească, neapărat, pe nelegiuitul uzurpator doborât sau legat în lanţuri.

Iată de ce pedepsirea lui Radu fusese pregătită, în tabăra de peste Olt, cu multă grijă, ca nu cumva Ion să dea greș, pentru a doua oară.

Cu toate astea, nu izbutise!…

Căpitanul privește, cu mâhnire, la zidurile înfiorătoarei temniţe în care zace.

Pentru ce nu izbutise? Vina era, fără îndoială, din nou, numai a lui.

Încearcă să-și reamintească, clipă cu clipă, toate câte se petrecuseră.

După ce ajunseseră, el și Alexe, în București, se întâlniseră și cu ceilalţi soţi ai lor de luptă, veniţi acolo din vreme, și care stătuseră risipiţi prin oraș.

De la aceștia aflaseră felul cum urma să se desfășoare, a doua zi, ceremonia nunţii lui Radu.

De dimineaţă, după întâia schimbare a gărzii de la palat, vodă urma să iasă, împreună cu alaiul său de boieri și oșteni, și să se îndrepte către biserica domnească. Apoi aveau să-l întâmpine înalţii ierarhi și trimișii străini.

Puţin mai târziu, trebuia să sosească la biserică, într-un rădvan, de la locuinţa sa de pe malul de jos al Dâmboviţei, mireasa, domniţa Maria-Despina. Ca imediat după aceea să înceapă nunta.

Voinicii își alcătuiseră planul în felul următor:

Când vodă avea să iasă de la palat, și după ce alaiul ar fi cotit către biserică, urmau să năvălească, dinspre mlaștinile îngheţate ale râului Dâmboviţa, cinci cetași de-ai lui Ion. Aceștia, trăgând cu arcurile, aveau să înceapă harţa cu ariergarda alaiului domnesc.

În timpul vălmășagului, Ion trebuia să se repeadă la Radu. Așa s-a și întâmplat. Abia cotise alaiul pe după zidurile roșii, încă în reparaţie, ale palatului, când oamenii lui Ion au început harţa.

Steagurile s-au prăbușit. Meterhaneaua a încetat să cânte. În schimb, buciumele au sunat a primejdie.

Boierii s-au îndreptat spre locul harţei. Şi-atunci când zarva era mai mare, Radu l-a văzut pe tânărul căpitan al lui Vlad, de care avea atâta teamă, ivindu-se înaintea lui.

Ion și-a dat seama îndată, după ochii lui Radu, că acesta îl recunoscuse.

Ochii îi ieșiseră domnitorului din orbite și tremura, vargă, pe șa. N-a avut nici puterea să-și scoată sabia, și cu-atât mai puţin curajul să primească lupta.

În sinea lui, căpitanul își făcea acum amare mustrări că nu îl doborâse pe loc.

Avea datoria să-l răpună.

Dar n-a făcut-o. I-a strigat:

— O dată mi-ai scăpat, vânzătorule. De rândul acesta va trebui să plătești. Scoate sabia și apără-te, pentru că nu vreau să te dobor fără luptă.

Ar fi putut să-l străpungă pe Radu, pentru că era în puterea lui. Dar el era un oștean cinstit, și niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să lovească pe cineva – chiar dacă acel cineva era un ticălos – dacă n-ar fi ţinut în mână o sabie, întocmai ca și el…

Radu se îngălbenise la chip. Dar mâna la sabie nu îndrăznea să și-o ducă. Își da prea bine seama cum s-ar fi sfârșit înfruntarea. Tremura doar și-l privea pe Ion, cu ochii lui frumoși, albaștri, holbaţi:

— Hei, nu scoţi sabia? l-a întrebat, nerăbdător, Ion, văzându-l pe dușmanul lui că se codește. La viclenii și la vânzări ești meșter… însă la luptă…

Şi căpitanul a râs tare și batjocoritor.

Secundele se scurgeau iute.

Timpul nu trebuie lăsat să fugă, pentru că el nu așteaptă pe nimeni, nici măcar pe viteji. Ba, uneori, îi slujește, din păcate, mai mult pe cei lași. Așa s-a petrecut și în ziua aceea.

Cu câtă ușurinţă ar fi putut să-l pedepsească pe Radu!… Şi-n loc de asta, iată…

Ion cercetează, cu tristeţe, temniţa.

Nu numai că nu l-a răpus pe Radu. Dar a mai și căzut prins.

Şi oamenii lui… ce s-or fi făcut?… I-a văzut copleșiţi de dușmani, siliţi să se retragă. Alexe lupta cel mai din greu. Poate că unii dintre ei au fost răniţi sau și-au pierdut viaţa…

Când se va învăţa, oare, minte că-n viaţă?… în care viaţă? Mai are el de trăit?… Cât mai are, de fapt, de trăit?…

Oh, ce greșeală!… Ce neiertată greșeală!…

Radu este vinovat. Cine se mai îndoiește de asta? Cu el nu trebuia să lupte, ci, în numele ţării și al măriei sale Vlad, avea datoria să-l pedepsească.

Pentru folosul ţării avea datoria să-l doboare, și nu l-a doborât. A așteptat ca mai întâi, după legea cavalerească, să-și ia și Radu sabia în mână.

Căpitanul se smucește în lanţuri.

Își amintește cum, în momentele acelea când aștepta ca Radu să se hotărască să lupte, Alex el-a îndemnat de la spate:

— Lovește-l pe vânzător!… Nu mai șovăi!… Lovește-l…

El nu l-a ascultat. Atunci, o săgeată venită de nu se știe unde i s-a înfipt în braţ, înţepenindu-i mușchii.

Fusese grav rănit. Şi abia în acea clipă, Ion și-a dat seama că îl scapă pe Radu. Şi-a smuls din braţ săgeata.

Şi-a luat în mâna stângă sabia. A vrut să se repeadă la domnitor și să-l înhaţe din șa.

Însă o altă săgeată a zbârnâit. I s-a înfipt în gât. Un val de sânge l-a podidit pe gură. Ochii i s-au înceţoșat. S-a clătinat pe șa. E drept că și Alexe l-a izbit fulgerător cu sabia, în creștet, pe-acela care-l săgetase. Dar căpitanul, deși nici nu începuse cum se cuvine lupta, primise două lovituri grele, și poate dătătoare de moarte, de care nici Alexe nu avusese cum să-l ferească.

Negru, cu simţurile lui ascuţite, de animal credincios, și-a dat la rândul său seama că stăpânul îi era într-o mare primejdie. Şi-așa cum fusese învăţat să se poarte în astfel de prilejuri, nechezând aspru și sărind cu picioarele pe vrăjmași, a încercat să-l scoată din vălmășag.

Numai că Ion abia își mai ţinea sabia și lovea rătăcit, fără să vadă unde dă.

În vremea aceasta, puţinii lui oșteni, în fruntea cărora trecuse Alexe, încă mai încercau să se împotrivească atât cetelor boierești și domnești, cât și unei urdii turcești, de sub coipanda pașei Isac, care lua parte la nunta lui Radu, ca trimis al lui Mahomed.

Când totul s-a terminat și Radu și-a recâștigat stăpânirea de sine, marele logofăt Stan i l-a adus înainte pe Ion, rănit, plin de sânge, legat în ștreanguri de sus și până jos, și i-a spus:

— Măria ta, îngăduie-mi să-l descăpăţânez eu.

Vodă era gata să spună «da». Însă pașa Isac i-a amintit domnitorului că răzvrătitul trebuie trimis Porţii, deoarece sultanul însuși dorește să-i dea pedeapsa cuvenită.

Totuși Radu a stăruit, pe lângă pașă, să i-l mai lase pe răzvrătit cel puţin trei zile, atâta cât avea nevoie ca să-l silească să facă unele mărturisiri.

Pașa Isac s-a învoit. Ion a fost azvârlit în temniţă, și marele logofăt l-a pus la chinuri.

Acum, căpitanul, după cele auzite de la oștenii de pază, își dă seama că Radu și marele logofăt Stan nu mai au de gând să-l trimită sultanului, ci s-au hotărât să-l ucidă, în temniţă, pe ascuns.

Chiar în ajun, domnitorul îi spusese de altfel marelui logofăt:

— Închipuiește-ţi, mare logofăt, că osânditul nostru are un apărător în însăși doamna ţării. Cu toate că Maria-Despina a fost rugată, la drept vorbind, de jupâniţa Para, ca să fim milostivi cu căpitanul Ion…

Marele logofăt râsese:

— Am auzit și eu pe alte câteva jupâniţe, care au fost de faţă când s-a repezit Ion la măria ta, cum îi plângeau de milă. Așa e spiţa aceasta femeiască, când este vorba de câte un flăcău chipeș și curajos, adăugase el eu o oarecare răutate, privindu-l pe vodă.

Acesta se înroșise.

— Ştie măria sa cum sunt femeile, și îndeosebi fetele.

Se îndrăgostesc cu ușurinţă de asemenea bărbaţi. Şi inimile li se umplu de o nechibzuită milă…

— Am vrea să știm și noi numele acelor jupâniţe, se încruntase vodă.

— Nu-mi amintesc prea bine… schimbase vorba marele logofăt Stan, însă înţelepţește a hotărât măria ta ca mâine, la lăsatul serii, fie că Ion mărturisește ceva, fie că nu, noi să-l scurtăm de cap. Numai că înainte gândesc că ar fi bine să-i trimitem preotul… Abia au trecut sărbătorile. Datină veche și bineînţeles proastă, dar datină, măria ta…

Vodă bătuse cu pumnul în masă.

— Să vină preotul? Bine. Ia seama, însă, mare logofete, nu pentru ca să împăcăm sufletul slujitorilor îngăduim aceasta. Ci ca să-l chinuim, înainte de moarte, pe cel care a încercat să mă ucidă. Preotul o să-i facă, încă de viu, slujba pentru morţi. Şi, numai după ce își va fi ascultat slujba, să i se taie capul…

— Am înţeles, măria ta! Voi lua măsurile de trebuinţă să se împlinească totul așa precum dorești!

— Iar pe-nălţimea sa sultanul îl vom vesti că răzvrătitul, supus la chinuri, n-a putut să-și păstreze firea și și-a dat sufletul… Încât, cu toate că ne pare destul de rău, n-avem cum să i-l mai trimitem la Stambul…

— Ai dreptate întru totul, măria ta, încuviinţase marele logofăt. Așa, cel puţin, vom fi încredinţaţi că Ion s-a stins din viaţă. Altminteri, nebunul acesta ar fi în stare să scape și de la Stambul…

— Mai bine, mâine seară îl… și domnitorul făcuse, cu latul palmei, semnul tăierii capului.

— În acest fel se termină, odată și pentru totdeauna, cu căpitanul Ion, fusese de aceeași părere marele logofăt. Iar oamenii lui, fără el… se împrăștie toţi…

Începuseră apoi – după ce se înţeleseră cum să-l răpună pe Ion – să râdă, ca de obicei, cu poftă, amândoi. Şi vodă îi turnase sfetnicului său, în semn de cea mai mare cinstire din partea lui, o cupă mare cu vin.

Ştirea apropiatei morţi a lui Ion – oricât se străduise marele logofăt să păstreze taina – se răspândise însă printre străjeri. De la aceștia o aflase, fără să-i fi fost spusă anume, și osânditul…

Acesta se frământase întreaga zi, străduindu-se ca, doar, doar, măcar în cel din urmă ceas, să-și poată rupe lanţurile. Însă fie că forţele nu-i mai erau aceleași, din pricina sângelui pierdut, fie că lanţurile erau prea tari, străduinţele sale nu avuseseră nici o altă urmare în afară de aceea că își pricinuise noi răni, în locurile unde era legat, adică la glezne și la încheieturile mâinilor.

În cele din urmă, se răzimase de perete, ascultând gemetele vântului, glasurile oamenilor, și gândindu-se la câte ar mai fi avut de făcut dacă, prin cine știe ce minune, ar fi ajuns iar liber. Sau chiar dacă, totuși, ar fi trebuit să moară, ar fi dorit ca lucrul acesta să se petreacă în luptă, înfruntându-i, curajos, pe dușmani. Şi nu legat în lanţuri, într-o pivniţă întunecoasă și mucedă, unde guzganii îl vor mânca.

Cu toate că se rușina de unele gânduri ale lui, își clătină capul, amărât. Nu plânsese nici când se prăpădise sora sa de suflet Roxana. Însă, de data asta, lacrimi îi năpădiră ochii. Bine că nu-l zărise nimeni. El, neînfricatul căpitan, lăcrămând ca nevrednicul Zue sau ca fricosul Sisoe.

Lacrimile i se scurseră printre firișoarele de păr bălai, crescute în neorânduială pe obraz. Şi le șterse grăbit.

Rămase iarăși pierdut în gânduri. Iar gândurile, dintr-unul în altul, îl întoarseră aproape pe nesimţite la micuţa Oltea.

O vedea în minte ultima oară, la despărţire, agăţată de gâtul lui, într-o chilie a mânăstirii Tismana.

— Nu pleca… Nu pleca!… îl implora ea. Ori întoarce-te repede. Nu mă lăsa singură.

La plecare, fetiţa îl condusese – silindu-se să pară veselă, ca să nu-i facă lui inima grea – până la ieșirea din pădurea Tismana.

Pădurea Tismana…

Rămăsese acolo, fluturându-și mâna micuţă și strigându-i cu glasul ei dulce:

— Să te-ntorci repede!… Să te-ntorci!…

— Am să mă-ntorc!… o încredinţase el, trăgându-l de frâu pe Negru și pornind în galop, urmat de voinici.

Dar Negru? Credinciosul său Negru? își amintește de armăsarul lui căpitanul… O fi scăpat? L-or fi ucis? Sau a căzut în mâinile dușmanilor? Şi-o fi silit să poarte în spinare pe vreun boier al lui Radu sau pe vreun oștean turc…

Nu, Negru al lui nu va lăsa pe nimeni să-l încalece. Îl va trânti la pământ și-l va călca în picioare.

Ion, după frigul de gheaţă al temniţei, care îl pătrunsese până la oase, începuse să aibă fierbinţeli.

Își duse mâna la frunte.

Lanţurile-i zornăiră.

Nici el nu mai avea pe nimeni pe lume, în afară de

Oltea.

Odinioară visase să aibă o dragoste mare. La început, se legase de fetiţa alături de care crescuse – socotită, ce-i drept, de el, mai mult o soră de suflet. Roxana fusese însă răpită de achingii, înjosită în haremul lui Mahomed și, în cele din urmă, ucisă.

I se păruse că o iubește pe Voiena, fiica vistiernicului Flor. Simţământul acesta fusese lucrul cel mai lipsit de înţelepciune din lume. Voiena îl minţise și-l înșelase, nu numai pe el, ci și pe măria sa Vlad.

De puţin timp, o cunoscuse pe Para, dar faţă de ea nu avea decât o milă adâncă.

La altă fată nu ţinuse și nici nu avusese vreme s-o facă. În jurul lui nu văzuse altceva decât frământare, durere și moarte.

Nădăjduise în libertatea ţării, și – odată cu această libertate – într-o vreme când ar fi putut să trăiască și el cu-adevărat, așa cum visa.

În loc de asta, iată-l în lanţuri, cu foarte puţin timp înainte de moarte. Măcar de-ar fi scăpat prietenii lui.

Trebuie să fi scăpat. Altminteri ar fi fost aduși și ei, aici, în temniţă. Sau poate se află închiși în altă parte? Şi se vor întâlni, curând, în vreun anume loc, unde-și vor primi moartea laolaltă?

Va recunoaște atunci, în faţa tuturor, că vina neizbânzii nu i se datorește decât lui. Şi le va cere soţilor săi de luptă iertare. Se simte, faţă de ei și faţă de domnul său, atât de vinovat!

Dar dacă!… i se umple inima iar de nădejde. Dacă unii din ei, sau poate chiar toţi or trăi? Poate că ei vor izbuti să-l răpună pe vânzătorul Radu!

— Oh! se roagă el în șoaptă. De-aș putea muri liniștit… Vuietele vântului s-au preschimbat în urlete.

Spatele, aproape gol, răzimat de peretele rece, i-a îngheţat. Grumazul rănit îl doare.

Raza de sus, de sub boltă, s-a stins. În colţul din stânga, de pe podea, guzganii nu se mai văd. Uneori însă chiţcăielile lor scurte, de foame, se mai aud. Şi chiţcăielile acestor mici animale flămânde, despre care este sigur că-l vor mânca, îl înfioară, oricât încearcă să se stăpânească.

Şi lui îi fusese, în primele două zile, îngrozitor de foame. Dar și mai mult, din pricina sângelui pierdut, îi fusese sete.

Buzele îi sunt crăpate, îndurerate și reci. Limba și-o simte în gură ca iasca. Dacă ar putea să soarbă o singură înghiţitură de apă, ar fi mai tare și stăpân pe sine în acea clipă grea. Este însă încredinţat că o să fie și-așa!…

Cât o să mai dureze, oare, până se vor reîntoarce schingiuitorii? De ieri, de la miezul nopţii, nu l-au mai chinuit. Şi-au dat seama că nu pot scoate nimic de la el…

Dar preotul? Când va veni preotul? Nu are pentru ce să-i ceară lui Dumnezeu iertare. A vrut să lupte pentru libertatea domnului și a neamului său. N-a izbutit. De asta-i pare rău. Este însă încredinţat că alţii vor duce lupta mai departe!

De undeva, de pe scări, se aud pași. Să fie vreunul dintre străjeri, sunt călăii sau preotul?

Un ivăr de fier se trage. Apoi se închide la loc. Câţiva oameni vorbesc ceva, neînţeles de Ion, între ei.

Răsună zgomot de săbii și scuturi. Nu poate fi preotul… Trebuie să fie călăii. Ion își îndreaptă spatele, cătând ţintă către scara de piatră, pe unde ei trebuie să coboare.

S-a deschis ușa de fier de deasupra scărilor. Înseamnă că, fără nici o îndoială, la el vin.

Își strânge pumnii. Încearcă să-și învingă orice urmă de slăbiciune, deși în trup are o nemaicunoscută sfârșeală și inima îi bate mai repede decât de obicei.

«Trebuie să fiu întru totul stăpân pe mine, se sfătuiește el… Să nu poată nimeni spune mai târziu că m-a văzut înfrânt ori înfricoșat. Măria sa Vlad va afla, desigur, cum am murit – și nu se va rușina de căpitanul său!» Un val auriu de lumină s-a revărsat pe scări. joacă, vesel, pe pereţii îngheţaţi, de piatră, ai beciului.

Îndată, în urma valului de lumină, se vede un străjer împlătoșat, ţinându-și într-o mână suliţa și în cealaltă făclia, din care se răspândește lumina aceea jucăușă și veselă. După el vin marele logofăt Stan, un preot, călăul și ajutorul acestuia, cu feţele acoperite, urmaţi de patru oșteni.

«În totul, numără el, nouă oameni. Iar eu sunt singur, și-n lanţuri!…»

Ion bagă de seamă că nu au fost aduse tipsia cu jăratec și nici celelalte unelte cu care îl chinuiseră în celelalte zile. În schimb, ajutorul călăului, un bărbat slab, însă vânjos – dăruit, ca și călăul, de Mahomed, lui Radu, la intrarea în ţară – purta în braţe un butuc.

Butucul pentru tăiat pe el capul…

Marele logofăt Stan, apropiindu-se de Ion, îl întreabă dacă s-a hotărât, în sfârșit, să vorbească.

— Mărturisește, treci de partea noii domnii, și poate măria sa te va ierta! încearcă el să-l amăgească.

— Spuneţi-i lui Radu că nu va rămâne nepedepsit, chiar dacă eu mor! rostește neînduplecat Ion.

— Atunci, sfinţia ta, îi spune marele logofăt preotului, spovedește-l și împărtășește-l pe osândit. Iar voi, se îndreaptă el către călăii care erau muţi, faceţi-vă datoria!…

Marele logofăt Stan se dă deoparte. În locul lui, înaintează preotul…

— Spovedește-te, fiule! îl îndeamnă acesta, cu un glas liniștit.

Preotul este vârstnic. Se sprijină în toiag. Are în mână o căldărușă.

Peste tăciunii aprinși în căldărușă, presară câţiva bulgărași de tămâie. În temniţă se răspândește o mireasmă plăcută.

— Nu am alt păcat, îi grăiește Ion preotului, în afară de cel pe care l-am săvârșit, neizbutind să-l pedepsesc, după faptele sale, pe vânzătorul de ţară Radu.

— Altceva n-ai de spus?

— Altceva nu.

— Vreo ultimă dorinţă?

— Să mi se taie capul cât mai curând!

— Întâi vei asculta slujba pentru cei morţi, așa cum a hotărât măria sa Radu.

— Rostește-o, cuvioase, și să te ierte Dumnezeu!

— Şi pe tine, de-asemenea, fiule!

Făclia este adusă alături. Preotul începe slujba. Când slujba morţilor se termină, preotul, cu crucea de lemn în mână, se dă și el deoparte. Călăii îi desfac lanţurile. Îi leagă mâinile la spate, cu o bucată de sfoară. Şi, luându-l de subţiori, îl împing lângă scară. Aici, îl apasă pe umeri, silindu-l să îngenuncheze. Îi coboară pe butuc capul… Oștenii îl înconjoară.

— Gata! le poruncește marele logofăt.

— Doamne, iartă-l pe robul tău Ion! murmură preotul…

Îi părea rău din toată inima pentru tânărul acesta viteaz, care murea, neînfricat, în numele crezului său.

Călăul își ridică paloșul lat, puţin îndoit, persienesc, ca, făcându-și vânt, să poată reteza capul dintr-o singură lovitură. Paloșul vâjâie.

Preotul își înălţase crucea, șoptind în barbă rugăciunea pentru cei care își dau sufletul…

Când deodată îl zărește pe marele logofăt care, izbit de unul dintre cei patru oșteni, se prăbușise în genunchi. Bălăbănindu-și mâinile, semăna cu un orb care căuta ceva pe jos.

Călăul își simte și el mâna prinsă. Cineva de la spate i-o strânge de la junghietură.

Preotul se lipește de perete.

Osânditului îi fusese tăiată frânghia, care-i ţinea mâinile legate la spate, și cineva îi dăduse o sabie.

Străjerul care avusese în mâini făclia se lupta voinicește cu-al doilea dintre oșteni. Iar cel de-al treilea și-al patrulea îl doborâseră pe călău și ajutorul lui.

În câteva minute, marele logofăt, străjerul cu făclia, călăii și preotul au fost dezbrăcaţi și – în afară de cel din urmă – legaţi fedeleș, având câte un căluș în gură.

Puţin mai târziu, urcau scările temniţei cei doi călăi cu feţele acoperite, unul dintre oșteni și preotul cu căciula lăsată pe ochi. Oșteanul le rostește străjerilor de la ușă:

— Eu îl călăuzesc pe sfinţia sa, și mă întorc numaidecât. Soţul vostru și ceilalţi trei oșteni au rămas să-l îngroape pe osândit. Înălţimea sa marele logofăt a poruncit să nu fie tulburat de nimeni până ce nu vă va chema el însuși…

— Am înţeles! glăsuiește căpetenia străjii. Un singur lucru povestește-mi: a mers ușor?

— Foarte ușor! îi răspunde, râzând, oșteanul care nu era altul decât Alexe.

Toţi patru ies din palat, prin porţile înalte și noi, de lemn, și dau colţul, pe după zidul în reparaţie. Se îndreaptă apoi spre malul Dâmboviţei.

Lângă râu, îi așteaptă alţi patru bărbaţi. Cum îi zăresc, le ies înainte. Îndată, dintre sălcii, se ivește și un al cincilea. Acesta duce de dârlogi caii. Simţindu-l pe Ion, îmbrăcat în hainele preotului, Negru nechează.

Încalecă toţi și pornesc în galop. Călăresc, prin întuneric, călăuziţi de Alexe, de-a lungul râului îngheţat, în jos, cale cam de o jumătate de oră până ce ajung în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se văd niște grădini întinse, acoperite de zăpadă. În fundul curţii se ridică o clădire albă.

La porţile grădinii, așteaptă cineva. Pare să fie o femeie. Aceasta o ia la fugă. Îndată, se aprind două făclii. Poarta cea mică, tăiată în partea dreaptă de jos a celei mari, se deschide. Şi numai Ion, însoţit de Alexe, intră. Se opresc în faţa unor scări late. Scările sunt de piatră. Aici Ion și Alexe descalecă. Urcă apoi pe o scară îngustă de lemn, cotită. Ajung în dreptul unei uși.

Alexe îl îndeamnă pe Ion să intre.

— Fii fără grijă, căpitane, îl asigură el… Eu sunt în apropiere. Şi, chiar în faţa palatului, avem străji.

— Al cui este palatul acesta? întreabă Ion, nedumerindu-se de câte se întâmplă cu el…

— Al doamnei Maria-Despina, soţia lui Radu, îi răspunde Alexe, râzând.

— Atunci, nu intru.

— Intră. Vei afla înăuntru pe cineva cunoscut, care ne-a ajutat să pătrundem în temniţă, în locul oștenilor domnești, și să te scăpăm…

— Cine e?

— Ai să vezi!

Dar Ion nu mai apucă să întrebe altceva, pentru că ușa se deschise încet și, în pragul ei, îmbujorată, se ivește jupâniţa Para. Fata îl prinde în braţe. Îl trage înăuntru.

Căpitanul Ion, după frigul din temniţă și cel de pe drum, simte căldura trupului ei tânăr risipindu-i-se în oase. Iar buzele fetei îi șoptesc:

— Te iubesc și te așteptam, căpitane Ion!…

*

Bucureștii par un oraș ocupat de dușmani.

Pretutindeni, pe uliţe, trec, călări sau pe jos, ieniceri cu iatagane la brâu și pălării de pâslă albă pe cap; spahii înfumuraţi, purtând pe ei blănuri și podoabe de aur, dobândite din prăzi; achingii cu figuri sălbatice și crude; gemlii, cei mai buni suliţași; satârgii, purtători – cum le spune și numele – de satâre; muselmi cu săbii îndoite, apoi saiale înarmate cu arcuri, ca și alte nenumărate soiuri de oameni de oaste, care îl însoţesc, în orice drum, pe înfricoșătorul Ali-beg.

Locuitorii Bucureștilor sau ai Cetăţii Dâmboviţa de Jos – cum încă i se mai spune – privesc, cu ură și neliniște, toată această foială de otomani năvăliţi iarăși în oraș, la nici două luni de la terminarea războiului și care pătrund peste tot, scormonind pretutindeni, căutând pe cine știu ei.

În vremea aceasta, Ali-beg, într-o încăpere a palatului cel mic, din dosul Dâmboviţei, se plimbă furios, cu cizmele lui roșii, de saftian, îmblănite, făcând pași mari, tunând și fulgerând.

Figura lui măslinie, ciolănoasă, înconjurată de o barbă stufoasă și deasă ca peria, pe jumătate albă, dar cănită cu grijă, la fiecare trei zile, este mohorâtă.

Vântul azvârle din când în când trâmbe de zăpadă în geamuri sau zgâlţâie ușile.

Ali-beg l-a poftit la el pe Radu cel Frumos. Însă, deși ceaușul îl vestise până atunci, de două ori, că domnitorul așteaptă în sufragerie – nu luase încă hotărârea să-l primească.

— Uneltire! strigă begul, nestăpânit, în timp ce aleargă de colo-colo. Uneltire!…

Dintre toţi marii comandanţi de oști ai împărăţiei turcești, cei doi fraţi Mihaloglu: Ali-beg și Iskender-beg – deși se spunea că se trag ei înșiși dintr-un neam de creștini – au dovedit cel mai mare zel în îndeplinirea ţelurilor sultanului. Dar dintre amândoi, Ali-beg este acela care și-a făcut faima de cel mai cumplit călău al ţărilor pe care puterea otomană le călca.

Felul acesta al lui Ali-beg de a-l sluji îl făcea pe Mahomed să-i treacă adesea cu vederea unele fapte, pe care altminteri i le-ar fi pedepsit prin tăierea capului.

Iată de ce – cu toate că Radu era domnitorul Ţării Românești, și era socotit drept favoritul sultanului – Ali-beg îndrăznea să se poarte în chipul acesta, înjositor, cu el…

Intrase din nou în Ţara Românească, nu ca oaspete, ci ca un stăpân. Ceruse să i se dea drept reședinţă palatul cel mic al doamnei. Şi nu se înfăţișase el domnitorului, ci îl chemase pe acesta să vină la el…

Radu se află în sufrageria întunecoasă și rece a palatului cel mic și, oricât este el de slab și nevolnic, simte cum începe să-i fiarbă sângele în vine, în faţa purtării necuviincioase a begului.

«Sub domnia cărui înaintaș de-al meu, se gândește vodă cu amărăciune, ar fi-ndrăznit un oricât de mare demnitar turc să se poarte astfel?»

Prin minte îi trece o întâmplare din copilărie, când îl văzuse pe unul dintre trimișii Porţii sosind la palatul domnesc. Cu sfială pășise otomanul înaintea jilţului pe care sta Vlad Dracul… Şi, făcând numeroase plecăciuni, îi întinsese un dar preţios – o sabie cu mâner de aur – din partea sultanului Murad. Tatăl său primise darul cu bunăvoinţă. Însă aceasta nu-l împiedicase să certe curajos, prin sol, împărăţia turcească, pentru purtarea neomenoasă a unei urdii în satele sârbești de peste Dunăre.

Asemenea domn fusese tatăl lui. Iar fratele său, Vlad Ţepeș, fusese și mai și. Acesta le cerea trimișilor Porţii să se descopere când i se înfăţișau.

Trimișii, supunându-se, se descopereau cu umilinţă înaintea unui ghiaur cum era Vlad, cu toate opreliștile impuse de Coran.

O invidie surdă, ca un vierme, rodea sufletul otrăvit al lui Radu.

Şi el? Ce este el? Ce înseamnă el astăzi? Turcii l-au adus, cu coloanele lor. Turcii îl ţin pe scaun. Ei intră în ţara lui – dar oare ţara este a lui? – cum și când vor. Şi el este dator să le împlinească toate poruncile. Uneori iau măsuri fără măcar să-l întrebe. Ali-beg îi poruncește să vină. Apoi îl lasă să aștepte la ușă, întocmai ca pe o slugă.

Un val de sânge i se urcă sub frunte, întunecându-i privirile.

Dintr-o dată, un gând îndrăzneţ îl încearcă. Ce-ar fi să încerce și el? Să-l prindă pe Ali-beg? Să-l tragă în ţeapă, așa cum a făcut Vlad cu Hamza-pașa? Să încheie o alianţă de război cu regele Matei și Ştefan al Moldovei?

Să ceară și sprijinul celorlalţi prinţi creștini, din apusul și răsăritul Europei? Cât i-ar place și lui să nu mai fie la cheremul nimănui!…

Numai că, din visul acesta frumos, se trezește degrabă. Are el, cel puţin, o oaste? Norodul nu-l slujește.

Toată puterea i se bizuie pe cetele marilor lui boieri. Iar aceștia nu vor decât un domn slab – prieten cu turcii – pe care ei să-l poată juca după plac! Are el cetăţi? Toate cetăţile le-a predat otomanilor. Are alături de sine măcar o mână de credincioși, pe care să se bizuie, așa cum ar fi, bunăoară, cetele de răzvrătiţi de pe Olt? Şi pot oare să se încreadă în cinstea lui regele Matei, domnitorul

Ştefan sau ceilalţi prinţi din Europa, când peste tot se știe că el s-a întors, în Ţara Românească, în numele lui Mahomed?

«Vlad era aspru, cugetă mai departe Radu. Nu-ngăduia nici cea mai mică nesocotire a poruncilor sale. Pedepsea repede pe oricine. Cu toţii se temeau de supărarea lui. Şi, cu toate că-i punea mereu în primejdie, alături de el s-au aflat atâţia oameni, ca logofătul Lazăr, Xalom și atâţia alţii gata să moară cu bucurie pentru ţara. S-au găsit oameni, cum este căpitanul Ion, care și după întemniţarea lui Vlad să lupte mai departe, în numele lui… Eu nu sunt nici pe departe atât de aprig. Şi totuși nu se găsește nici un singur om care să mă slujească cum l-au slujit pe Vlad…»

Din camera alăturată se aude glasul răgușit, răsunător, al lui Ali-beg:

— Uneltire împotriva înaltei Porţi!

Radu se trezește din visuri. Oftează lung, cu venin.

«Ce avea Vlad mai mult decât mine?… Vlad n-ar fi stat niciodată, așa cum stau eu, la ușa unui stăpân dinafară al Ţării Românești!… Vlad era mândru… Şi oricine știa că luptă, neînfricat, pentru neatârnarea pământului străbun și pentru libertatea neamului valah.»

Un gând mai amar decât toate cele de până acum îi străpunge creierul: dacă o avea cumva temei zvonul acela de necrezut, de care râsese când îi venise pentru întâia oară la ureche, și-anume că el nu ar fi, cu adevărat, feciorul lui Vlad Dracul?

Încercă să-și izgonească din minte aceste întrebări. Nu, nu este cu putinţă!…

Nu este cu putinţă? Atunci de ce maica lor, a amândurora, după plecarea lui Vlad s-a retras la schit? De ce n-a vrut să ia parte în București la înscăunarea sa și nici nu a primit să vină la nuntă?

Vodă își strânge, supărat, pumnii.

Este în ţară de atâta timp. A ajuns voievod. Şi maica sa nu a ieșit niciodată din schitul de pe insula cea mare a Oltului, unde s-a adăpostit, și nu voiește să-l vadă.

Va afla el tot adevărul… Îl va afla!

N-a avut deocamdată timp. Se va duce însă, curând, la schitul de pe Olt. O va sili să stea cu domnitorul ţării de vorbă. Să-i lămurească totul, pe de-a rândul…

Afară vijelia devine mai avană.

Ninsese aproape neîncetat de la Anul nou până azi. Căsuţele și bordeiele Bucureștilor erau potopite – unele peste acoperiș – sub zăpadă.

Lui Radu i s-a făcut frig, cu toate că în cămin ard doi butuci mari.

Așa era, de altfel, făcută odaia aceasta. Oricât ai fi încercat s-o încălzești, tot rece rămânea.

Se ridică în picioare. Tropăie puţin. Apoi se învelește mai bine în caftan și se așază iar.

Răbdarea voievodului începe să se schimbe în nerăbdare. Din ce în ce mai mult îl ispitește gândul ca – fie ce-o fi – să-și ia inima în dinţi. Să se ridice și să plece.

Ca un răspuns al propriilor sale neliniști, tocmai când era gata să ia această preaîndrăzneaţă hotărâre, de dincolo se aude glasul lui Ali-beg:

— Să vină hanul valah!

Ceaușul se repede să-l vestească pe Radu.

Acesta, auzind porunca, se ridicase însă, ca fript, în picioare.

Văzându-l pe ceauș, încearcă să-și ia un aer cât mai nepăsător, numai că picioarele, tremurătoare, nu-l prea ascultă.

Se apropie șovăind de încăperea unde se află begul… Ceaușul îi deschide ușa, și Radu intră.

Begul, ca să nu fie nevoit să-i iasă în întâmpinare voievodului român, s-a așezat pe un divan. Picioarele și le ţine încrucișate sub el…

Se uită ţintă la Radu, cu niște ochi fioroși, ca de tigru, și îi arată un scăunel…

— Poftește, hanule, șezi!

Radu se temea că Ali îl va primi mult mai rău. Că, încă de la ușă, va striga la el, nici nu știa ce ar fi trebuit să facă în acest caz. Begul îi îmbiase însă un scăunel, și vodă se așeză pe el bucuros.

Ali face acum un semn comandanţilor de oaste, care se găsesc la el, să iasă afară. După ce aceștia părăsesc încăperea, din ochii lui bulbucaţi ţâșnesc spre Radu niște săgeţi otrăvite.

Lui vodă i se taie iar răsuflarea. Sângele îi piere din obraji. Chipul îi capătă o paloare de mort.

Crivăţul, afară, s-a îndârjit. Vine, șuierând, de-a lungul Dâmboviţei. Se azvârle în ziduri. Dă câte-un ocol casei, plângând ca o sărmană făptură chinuită și se prăbușește pe horn, înteţind flăcările albastre și roșii din cămin.

Vodă simte că i se face din ce în ce mai frică. Își amintește că Ali îl ucisese, tot așa, într-o zi, după ce îl chemase la el, pe unul dintre urmașii îndepărtaţi ai

fostului împărat al Bizanţului.

«De nu m-ar răpune și pe mine», se cutremură Radu, căutând în jur, cu privirea, de unde ar putea apuca o armă ca să se apere la nevoie.

Ali-beg își deschide gura. Dinţii îi sunt albi, laţi și tăioși. Limba i se rotește, neobișnuit de groasă și roșie printre buzele vinete. La început îi vorbește lui Radu liniștit și politicos:

— Slăvitul nostru padișah ţi-a dat hilat-i-tanire ¹⁷ , întocmai ca maimarelui ienicerilor din Stambul… Ţi-a dat arme, tobe, steaguri roșii și verzi, cai și slujitori. Adică te-a cinstit mai mult decât te puteai tu aștepta. Şi te-a trimis în Cara Eflak ¹⁸ în numele lui. Asa e, hakan ¹⁹ Radu?

— Așa e! mărturisește vodă.

Deodată, vocea lui Ali se asprește. Începe să-l ocărască pe vodă, pentru că nu i-l dăduse pe căpitanul Ion pașii Isac, în ziua când, numai printr-un adevărat noroc, izbutise să pună mâna pe el…

Sare de pe divan. Se apropie de foc. Își pârpălește mâinile cu încheieturile umflate de gută, deasupra flăcărilor care azvârl neîncetat scântei, și se întoarce spre Radu, strigând:

— Şi pe urmă tu l-ai minţit pe slăvitul nostru sultan!…

Radu știe despre ce este vorba. Greșise trimiţându-i înaltei Porţi veste despre moartea lui Ion, înainte ca el să fi fost cu adevărat ucis. Căci, doar câteva zile mai târziu, prin iscoadele sale, care erau mult mai destoinice, dar și mai bine plătite decât ale domniei, Ali-beg aflase o mulţime de lucruri. Ştia, bunăoară, că Ion scăpase din temniţă. Că acest lucru se făcuse cu ajutorul jupâniţei

Para, care îi cumpărase, cu aur greu, pe slujitorii domnești. Ba, și mai mult, aflase că Para îl adăpostise în palatul acesta al doamnei Maria-Despina, unde chemase doi vraci să-l lecuiască de urmele schingiuirilor din temniţă, ca și de rănile căpătate în luptă.

— Ne-ai minţit!… urmează Ali. Ne-ai vestit moartea căpitanului Ion, pe când blestematul ghiaur era îngrijit ca un prunc – răcnește el – aici, în palatul doamnei Maria-Despina, în încăperea aceasta… de însăși jupâniţa Para!

Furia lui Ali-beg izvorăște din faptul că, încă anul trecut, stăruise mult ca s-o câștige pe jupâniţa Para pentru el…

Chiar și în clipa aceasta, când își amintește de ea, tâmplele begului zvâcnesc. În ochi nu vede altceva decât un trup mlădiu, ca o trestie legănată de vânt; gura ei roșie, care împrăștie – cum cel puţin i se părea lui – cu fiecare răsuflare și cu fiece cuvânt, miresme mult mai dulci decât ale trandafirilor din Şiraz.

Numai că toate străduinţele sale pe lângă sultan, de a i-o dărui, în harem, pe fiica medelnicerului hain Archir, fuseseră zadarnice. Deoarece, tot pe această fată o cerea de nevastă și marele vornic Zue. Şi, în folosul prietenului său, stăruise mult Radu.

Prinsă la mijloc, între cei doi rivali, Para se învoise mai bine să se mărite cu Zue, decât să intre într-un harem.

Această hotărâre a sultanului îl nemulţumise adânc pe Ali-beg. Şi, îndârjit la culme pentru că fata se întorsese în ţară, îi poruncise bătrânului dar foarte îndrăzneţului agă Selim, omul lui de încredere, s-o răpească, cum s-o pricepe mai bine, înainte ca ea să fi făcut nunta cu sfetnicul lui Radu.

Spre ghinionul său, aga Selim dăduse piept cu căpitanul Ion. Acesta o scăpase pe fată. Iar Ali-beg aflase de curând cu cea mai mare uimire și mânie, că Para, deși nu se măritase cu Zue, se îndrăgostise – ceea ce era și mai rău – de salvatorul ei.

Pradă încă acestor gânduri vrăjmașe, begul își mușcă pumnul… Un pârâiaș de sânge izbucnește din degetul lui gros.

— Ne-ai vândut, hakan Radu, așa cum l-ai vândut pe fratele tău, cum ești în stare să-l vinzi și pe sultan!… Şi doamna Maria-Despina ne-a vândut. Şi jupâniţa Para! urla el…

— Eu nu… eu nu… își ia curaj să răspundă vodă. Nici doamna. Ci numai Para… Iar dacă slugile palatului i-au îngăduit jupâniţei să-l adăpostească pe răzvrătit aici, aceasta a fost cu putinţă doar pentru că ea le-a minţit că tânărul rănit este fratele său… Şi slujitorii știau că jupâniţa Para era prietena cea mai bună a doamnei…

— Ei, vezi? răcnește Ali-beg. Dacă, totuși, o fi fost amestecată și doamna?… Răspunzi domnia ta, hakan Radu… răspunzi! Să o chemăm mai bine pe doamna. Să ne spună ea însăși ce știe. Să ne spună și să ne povestească totul… în amănunt.

— Nu… nu… Nu o amesteca pe doamna, încearcă Radu să-l îmblânzească. Te rog… te rog mult, Ali-beg. Am fost buni prieteni… Te-am slujit Şi încă am să te slujesc…

Vocea lui Radu s-a înmuiat și-a devenit tânguioasă.

— Am fost… însă tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţa ca Para să nu intre în haremul meu, își varsă năduful begul… Pentru că doamna te rugase, de dragul Parei – și tu, pentru doamna… Ce mai! – l-aţi ajutat tustrei pe căpitanul Ion să fugă. Asta s-a petrecut în urmă cu o săptămână, când am trimis eu cea dintâi ceată de spahii să pună mâna pe Para și pe Ion. Ba încă atunci blestematul de Ion m-a păgubit, cu sabia, de cea mai mare parte dintre spahii. Afară de Ioan Corvin de Huniade și de Scanderbeg albanezul, luminăţia sa sultanul n-a mai avut vreun alt dușman atât de îndârjit ca fratele tău Vlad, care a încercat să se ridice, drept stavilă, împotriva înaintării noastre spre inima Europei. Iar Ion e căpitanul lui Vlad… Se luptă să-l readucă în ţară… Şi tu, hakan Radu, care domnești numai din mila și în numele înălţimii sale sultanul, sub ocrotirea oștilor noastre, cu voie sau fără voie, l-ai ajutat să fugă…

Radu își dă seama că i se face rău. Şi că, oricum, este aproape să-și iasă din minţi.

Făcuse în viaţă destule fapte rele. Şi nu fusese osândit pentru nimic. În schimb, de data aceasta, era învinuit pentru ceea ce nu făcuse. De-un lucru care era chiar împotriva felului său de a gândi, a ţelurilor lui.

Simţea că se cufundă, că se va prăbuși.

Când, dintr-o dată, își aminti că Ali-beg vestise în București, prin ienicerii lui, care bătuseră tobele o zi întreagă pe uliţe, că Ion fusese prins din nou. Ba, mai mult, turcii înălţaseră o ţeapă lungă, cu vârf de fier, în faţa bisericii Sfântul Gheorghe, zicând că în acea ţeapă ei îl vor trage pe răzvrătit.

Îi spune lucrul acesta lui Ali-beg.

— Şi ai mai anunţat, adăugă el, că îi vei prinde și pe toţi ceilalţi oameni ai căpitanului. Că îi vei prinde și-i vei pedepsi, iar noi ne-am bucurat… peste măsură ne-am bucurat…

Radu vorbea, ca într-o beţie. Cuvintele i se împleticeau. Da din mâini și vorbea.

Ali îi face semn să tacă. Îl cercetează o vreme, cu privirea, făcându-și ochii mici, apoi întreabă:

— Tu nu știi chiar nimic… nimic… hakan Radu? Sau te prefaci?

Radu cată către Ali, nedumerit:

— Nu știu nimic.

— În ţara… ta, și habar n-ai de cele ce se-ntâmplă, hakan Radu? îl ia în zeflemea begul…

Radu înghite în sec. Așteaptă ca begul să continue. Nu înţelege nici un cuvânt din tot ce vrea acesta să spună.

— Așadar, să te lămuresc, se învoiește Ali. Zâmbește batjocoritor și urmează: Prin iscoadele noastre am aflat, așa după cum vezi, mai repede decât ţi-ai fi putut tu închipui, tot ce s-a petrecut…

Voievodul dă din cap, în semn că așa e. Iscoadele otomane erau mult mai destoinice decât ale lui, deși ele erau alese uneori tot dintre marii săi boieri.

— Prima grijă a lui Ion, după ce a scăpat din palatul acesta, a fost, continuă begul, aceea de a o pune, cât mai bine și repede, la adăpost pe jupâniţa Para…

— Ce spui? se minunează Radu. Şi unde putea s-o ascundă?

— Într-o căsuţă sau o biserică din București… Dar unde… unde anume nu am putut încă descoperi, deși noi răscolim, cum știi, orașul și-mprejurimile de-atâtea zile…

— Şi Ion?… Ce-aţi izbutit să aflaţi despre Ion? întreabă vodă, îngrijorat.

— Că se ascunde și el pe-aici, pe undeva, și că se pregătește de luptă.

— Şi-atunci – privește și mai nedumerit Radu la Ali-beg, pentru ce-aţi dat de știre că l-aţi prins? De ce aţi ridicat ţeapa aceasta înaltă din mijlocul orașului?…

— Pentru că doar prin acest mijloc putem nădăjdui să-l mai prindem pe Ion. Vodă își duce mâinile la tâmplele care-i zvicnesc îngrozitor. Nu pricepe nimic din ţesătura de planuri a begului.

— Pe cât am reușit noi să aflăm, spune acesta, scrâșnind furios, ca și cum ar fi strâns între măsele sticlă pisată, Para-l iubește atât de mult pe Ion, încât ar fi în stare de orice jertfă pentru el!…

Radu, în sfârșit, se luminează.

— Şi crezi că va veni să ţi se-mbie? S-o primești în harem, ca să-și scape iubitul?

— Sunt tot atât de-ncredinţat, rostește begul, cum sunt de încredinţat că semiluna va stăpâni lumea. La rândul său, căpitanul va încerca s-o salveze pe Para… și-atunci… atunci… răsuflă osmanlâul adânc, rotindu-și ochii galbeni, fioroși – voi pune mâna pe el…

Sufletul apăsat al lui vodă, după atâtea încercări, începea să se însenineze.

Ce plan!… Ce plan pusese la cale Ali-beg! Deși îl chinuise atâta, îi venea să-l îmbrăţișeze. Așadar, vrând-nevrând, erau legaţi amândoi prin același ţel…

Ion trebuia să fie prins, și numai otomanii puteau izbuti.

Valahii ţineau prea mult la el…. îl ocroteau, îl ascundeau și-i dădeau ajutor.

Şi așa cum îl cunoaște Radu pe căpitanul Ion, așa cum îl cunoaște toată lumea, când va auzi că fata care-l iubește se află în mâinile lui Ali-beg – și Para va cădea, negreșit, în ghearele lui Ali-beg! – fără să ţină seama de primejdii, va alerga s-o scape.

Între timp, otomanii au pregătit, de bună seamă, totul, așa cum se cuvine. Reiese asta destul de limpede din vorbele, ca și din rânjetul lui Ali-beg…

Voievodului, de nu i-ar fi rușine, i-ar place să joace și să cânte:

«Dușmanul meu de moarte va fi prins… Dușmanul meu de moarte va fi prins!…»

Se stăpânește; dar, rumegându-și aceste gânduri înveselitoare în minte și dând uitării toate câte le îndurase în dimineaţa aceea, vodă se scoală de pe scaun. Se repede la Ali-beg și, plin de fericire, îi sărută mâna.

— Şi-atunci… de ce?… De ce m-ai chinuit atâta? îl întreabă el… Sigur… sigur că îl vei prinde pe Ion!…

Ali-beg își desprinde mâna de sub buzele lui și îi răspunde rece:

— Pentru că toate acestea, deocamdată, nu sunt decât un plan… S-ar putea ca Ion s-ajungă la Para mai înainte ca ea să se fi hotărât să plece spre mine. Sau, și mai simplu, ca fata să nu mai vrea să se jertfească pentru el…

— Asta nu este cu putinţă! ţipă înspăimântat Radu.

— De ce? De ce să nu fie cu putinţă? Pentru că nu vrem eu sau tu, hakan Radu? Sau pentru că ne temem noi, dacă nu reușim, să nu ne pierdem capetele? Totul este în mâna lui Alah. Şi Alah singur va hotărî, pe voia lui, ce trebuie să se întâmple și ce nu…

— Să ne pierdem noi capetele? se cutremură vodă, aplecându-și spinarea.

Ali-beg îl privește crunt:

— Da. Să ne pierdem noi capetele. Numai că cel dintâi ţi-l vei pierde tu, hakan Radu…

— Şi, într-o asemenea primejdie, ce-ar trebui să fac? murmură Radu.

— Ar trebui să mi-o aduci tu însuţi pe jupâniţa Para, de unde știi sau de unde nu știi… De aceea ai fost pus domn. Ca să ne slujești după cum îţi vom porunci noi!

Vodă își freacă, disperat, mâinile.

— Aș vrea… dar nu știu cum.

— Silind-o pe doamna ta, Maria-Despina, să ne ajute.

Ea știe mult mai multe decât vrea să spună despre prietena ei.

— Şi dacă nu se va-nvoi?

Ali-beg se înapoiază pe divan. Se așază din nou liniștit, cu picioarele încrucișate sub el…

— Daca nu ne-o vei găsi cel puţin pe jupâniţa Para, pentru ca, folosind-o pe ea drept momeală, să-l putem atrage pe căpitanul Ion și să-l prindem… îţi făgăduiesc, hakan Radu – și tu știi că eu mă ţin de cuvânt…

Radu dă din cap, știe prea bine că Ali își va păstra cuvântul…

— … îţi făgăduiesc, cu toată prietenia dintre noi, pe care mi-o aminteai adineauri, că te voi învinui de vânzare. Şi-anume, te voi învinui sultanului că tu, cu doamna ta și Para, prietena ei, l-aţi ajutat pe Ion să scape de pedeapsă. Şi, după ce vei fi doborât de pe scaun, te voi ucide cu mâna mea, răsplătindu-ţi astfel faptul că l-ai rugat pe sultan, la Stambul, să nu mi-o dea pe Para. Şi, tot ca răzbunare, de rândul acesta pe doamna ta, dacă nu mi-o vor cere sultanul sau marele vizir, voi lua-o în haremul meu. Pe urmă, voi dărui-o drept roabă vreunui om de rând…

— Doamne… geme Radu. Prea mă baţi greu pentru păcatele mele! Dar, spune-mi, de unde?… De unde s-o iau eu pe jupâniţa Para, preabunule și înţelegătorule

Ali?

— Nu știu! îi răspunde tăios begul… Dacă însă nu mi-o vei aduce la timp, vei fi pierdut, hakan Radu… Vei fi pierdut!

Radu simte că-i vine să urle de spaimă ca un șacal…

Este tocmai pe punctul de a cădea în genunchi, în faţa lui Ali-beg, ca să-i cerșească iertarea, când comandantul gărzii, un spahiu uriaș și cu o barbă stufoasă, intră.

— Ce este? se întoarce spre el Ali.

— A venit o sanie acoperită, îl înștiinţează spahiul…

— Şi cine se găsește în sanie? întreabă plictisit begul…

— Jupâniţa Para, fiica medelnicerului Archir, rugându-te să binevoiești a o primi! îi răspunde spahiul…

— Jupâniţa Para? răcnesc și Ali-beg și Radu, sărind amândoi în picioare.

— În sfârșit, a venit! se înveselește begul și, desfăcându-și larg braţele, începe să râdă. Domnia ta, hakan Radu, poţi deocamdată să pleci! Şi să aștepţi în palatul domniei tale restul poruncilor mele…

— Aștept… cum nu… zice Radu. Aștept…

Se apleacă înaintea lui Ali-beg. Îl salută smerit și ţâșnește afară pe ușă.

Se simte fericit. A scăpat. Planul lui Ali-beg a izbândit.

«De-ar izbândi până la sfârșit! Doamne ajută-mă! se roagă el… Doamne ajută-mă!»

Se coboară pe scări. Jos, calul înșeuat îl așteaptă. Şi, urmat de marele logofăt Stan și de suita rămasă la intrare, pornește în galop.

Între timp, Para intră la Ali-beg.

În încăperea aceea îl primise fata pe căpitanul Ion. Acolo îl culcase și-l îngrijise cât timp fusese bolnav.

La drept vorbind, chiar din momentul când cei doi tineri se despărţiseră, pe malul Oltului, Para știuse că nu va mai putea iubi pe nici un alt bărbat în afară de el…

Fusese totuși încredinţată că nu-l va mai reîntâlni niciodată și că fiecare își va urma destinul care-i fusese hărăzit. Însă ea se aflase pe treptele bisericii, când Ion căzuse prins. Şi dragostea îi dăduse putere și minte să poată răzbi până la el, să-l ajute să fugă și să-l adăpostească.

Numai că lucrurile se răsturnaseră tocmai când fata socotea că totul se va sfârși cu bine. O ceată de spahii înconjurase, pe neașteptate, palatul… Jupâniţa și căpitanul fuseseră siliţi să fugă. Ion, înfruntându-i pe otomani, cu ajutorul voinicilor lui, izbutise, pentru a doua oară, s-o scape pe Para. Şi, îmbrăcând-o ca pe-o fată de rând, o ascunsese în bordeiul unui ţăran – fost slujitor al lui Vlad – dintr-un cătun de lângă București.

Acolo stătuse copila până azi, când fostul slujitor al lui Vlad – trimis de Para să afle ce mai e nou – se întorsese vestind-o că Ion ar fi fost prins și că s-a înălţat pentru el o ţeapă în mijlocul orașului.

Atunci Para s-a hotărât.

«E rândul meu să mă jertfesc pentru omul căruia-i datorez viaţa și cinstea. Şi pe care-l iubesc!»

Se înfăţișase lui Ali-beg și îl privea, neînfricată, în ochi.

— În cele din urmă, ai fost silită să vii!… mormăie begul, abia reușind să-și stăpânească bucuria de-a o vedea.

— Am venit!… Voi intra în harem. Dar numai dacă-i vei da drumul, chiar acum, căpitanului Ion…

Ali-beg își rostogolește ochii galbeni de tigru sub turbanul albastru:

— Nu tu vei hotărî ce trebuie să fac… Ești în puterea mea…

— Mai bine îmi iau viaţa… șoptește Para, hotărâtă. De nu îţi ţii cuvântul…

— Dar cine mă încredinţează că tu îţi vei ţine făgăduiala, dacă-i dau drumul lui Ion?

— Îţi jur, rostește fata, cu un oftat.

Ali-beg nu mai are răbdare. Bate din palme. Îndată se ivește căpetenia gărzii, căreia Ali-beg îi poruncește:

— Dezlegaţi-l din fiare și daţi-i drumul căpitanului Ion să plece unde-o vrea!

Căpetenia gărzii înţelege. Fără să șovăie, răspunde:

— Porunca se va împlini!…

— Daţi-i și-un cal… Să fugă cât mai grabnic. Să n-avem timp să ne răzgândim!…

Căpetenia gărzii, salutând, pleacă. În curând se aude afară, printre tânguirile vântului, tropotul unui ca!…

— Drum bun! suspină fata.

Ali-beg, urmărind-o neîncetat cu privirea iscoditoare, rânjind lacom și crud, glăsuiește:

— A plecat. Mi-am împlinit cuvântul…

Jupâniţei Para i se umplu ochii de lacrimi.

— Mi-l voi păstra și eu!

Dar totul începe să i se învârtească în jur și cade, fără cunoștinţă, la pământ.

*

Oșteanul din pădure strânse mânerul săbiei în pumn.

Ar fi dorit să se repeadă în sprijinul sărmanei jupâniţe.

— Para!… rosti el… Para!…

Se zbuciumă, strigă, dar slăbiciunea îl ţinu, legându-l la pământ cu lanţurile sale de plumb.

Zăpada îl acoperise aproape în întregime. Nu i se mai zăreau decât obrazul și o parte din coiful auriu, de pe care zăpada, adunându-se, aluneca mereu.

Armăsarul nu se mișcase de lângă el…

Ochii negri ai animalului îl cercetau pe oșteanul rănit cu o privire umedă, aproape omenească.

Coama îi era biciuită și răvășită fără încetare de vânt.

Piciorul, în care rana se obrintise între timp, nici nu și-l mai simţea.

Sforăi.

Își înălţă capul și încercă să adulmece văzduhul…

Dar viscolul bătea în așa fel, încât toate mirosurile după care s-ar fi putut călăuzi erau împrăștiate.

Noaptea părea că nu voia să se mai ridice de deasupra pădurii. Întunericul era greu, apăsător și încărcat de primejdii neștiute, ce se puteau ivi de oriunde.

Copacii scânteiau, legănându-se, și gemeau.

Rănitului i se păru, pentru o clipă, că vede iar ochii și barba Bătrânului.

«Nu te lăsa doborât!…»

«Nu. Nu mă las!» îi răspunse el…

Cercuri de toate culorile curcubeului se învârteau ameţitor.

I se părea că se rotește odată cu ele și se prăvălește, rostogolindu-se, într-o prăpastie.

Viscolul urla, azvârlind trâmbe de zăpadă asupra celor doi răniţi – unul fiind lungit la pământ, însă vegheat, cu credinţă, de celălalt.

Apoi vârtejul și prăbușirea încetară. Şi rănitul începu iar să retrăiască o sumedenie de întâmplări, dar toate în frânturi învălmășite, fără ordine și uneori fără înţeles.

*

Puhoaiele tulburi, clocotind zgomotoase, dau năvală pe Olt. Vântul suflă domol… Uneori aduce pe aripile lui câte o adiere călduţă. Din copaci, ţurţuri limpezi, ca de cristal, picură rar, plângând sfârșitul iernii.

Un călăreţ într-o bundiţă descheiată și cu o căciulă albă, ţuguiată, pe cap, trece călare, în goană, pe potecă.

Zăpada moale plescăie, strivită sub copitele calului.

În bordeiul din pădure, Ion, sprijinindu-și pe un butuc sabia, și-o ascute cu o bucată de gresie.

Fostul ucenic în ale preoţiei, Gheorghe, așezat pe patul de cetină, meșterește săgeţi pe care le așază cu grijă în tolba de la picioarele lui și cântă, cu glas înăbușit, un cântec de lume.

Pe faţa lui slabă și palidă, în timp ce-și murmura cântecul, plutește umbra unui zâmbet ciudat.

Pe treptele săpate în pământ, care urcă spre ieșirea îngustă a bordeiului, Alexe, vânătorul de lupi, îi pune coadă unei securi. Auzindu-l pe Gheorghe cântând, râde în el tainic. Se oprește din lucru. Apoi când Gheorghe încetează să cânte, dă el drumul la glas.

Vocea îi este mai bărbătească, mai plină. Gheorghe își ridică ochii spre Alexe. Ion se uită, pe rând, la amândoi. Tustrei încep să râdă voioși, cu hohote.

În faţa bordeiului, călăreţul cu bundiţa albă și-a oprit din galop murgul. Acesta se ridică în două picioare, nechezând.

Voinicul sare de pe cal… Ion, Gheorghe și Alexe se reped afară.

— Bucure! exclamă Ion.

— M-am întors! îi răspunde acesta scurt. Am aflat unde e Para… Pe chipul lui Ion, soarele rece de sfârșit de iarnă își aruncă voios, dintr-o spărtură a norilor, câteva săgeţi.

— Unde?

— A dus-o Ali-beg peste Dunăre…

— De-aceea n-am găsit-o noi în palatul cel mic al doamnei, când l-am atacat… Biata de ea! o plânge Alexe.

— A ascuns-o la Boian, în palatul de vară al foștilor ţari bulgari… urmează Bucur.

— Acolo își ţine haremul?

— Acolo!

Pe sub bolta înaltă a fostului palat de vară din Boian – palat transformat de turci într-o clădire pătrată, albă, fără nici o fereastră în afară și înconjurată cu un val de pământ – scârţâie carele pline cu făină, miere, carne sărată și pește, care pătrund în curte.

Ţărani bărboși, îmbrăcaţi în zdrenţe, descarcă sacii, azvârlind din când în când ochiade către ferestrele cu zăbrele mărunte și dese, dincolo de care se află zăvorâte cadânele lui Ali-beg.

O șuierătură se aude.

Străjerii din preajma carelor și cei de la porţi, izbiţi pe neașteptate, încep să se prăbușească.

Porţile, lăsate după intrarea carelor, sunt ridicate iarăși de ţărani.

Răsună, dincolo de ferestre, ţipetele de spaimă ale femeilor care nu știu ce se întâmplă afară.

Unul dintre ţărani – cu barba și chipul lui Năstase – îl ţine pe un străjer culcat la pământ:

— Spune unde e Ali-beg, sau te sugrum?…

— Ali-beg e plecat… A fost chemat la Stambul de sultan!

— Ali-beg e plecat la Stambul! îl vestește Nastase pe Ion care în mijlocul turcilor de la poartă, aflând această veste, înciudat, îi cosește cu și mai multă hărnicie pe vrăjmași.

Pe porţile deschise, năvălesc, călări, Bucur, Gheorghe, Alexe și alţi o mulţime de tineri valahi.

Lupta se dă pe unul dintre balcoane. Împinși de Ion și o mână de voinici, turcii dau înapoi. Balustrada balconului se prăbușește. Jos, cei care se ridică dau de Bucur, Năstase și Gheorghe. Alexe desface, cu umărul, ușă după ușă. Femeile tâșnesc afară, ţipând.

Toată ograda e semănata cu otomani răpuși, cu turbanele, iataganele și suliţele lor. Negru, adus de Bucur sub balcon, își ridică în sus capul, căutându-și stăpânul…

Cadânele s-au grămădit într-un ungher al curţii, și de acolo, cu braţele întinse, îi roagă pe voinici:

— Luaţi-ne cu voi… Ajutaţi-ne să ajungem la casele noastre…

*

Fostul palat de vară al ţarilor bulgari a rămas pustiu, cu porţile deschise.

Se pierde în depărtare.

A venit primăvara. Crengile pomilor își arată bucuroase, soarelui, frumuseţile lor – mugurii gata să plesnească.

Pâraiele curg repezi.

Voinicii duc pe șei femeile salvate.

Glasurile și râsetele acestora răsună argintii.

Vălurile lor subţiri flutură.

Ţăranii ieșiţi la munca ogoarelor, cu pluguri și boi costelivi, privesc alaiul acesta cu mirare și spaimă.

«Ali-beg se va răzbuna cumplit!» își șoptesc ei.

Negru aleargă în galop. Ceilalţi cai au rămas în urmă.

Pe șa, în faţa lui Ion, Para.

— Te voi trimite cu Alexe în Transilvania, la prietenul măriei sale Vlad, comitele Mihail Szilágyi! îi spune Ion fetei.

Ea îl cuprinde cu mâinile de gât.

Văzduhul primăvăratec își desface larg aripile

străvezii.

*

«Dar am salvat-o oare, într-adevăr, pe Para? se zbuciumă în fierbinţeala lui rănitul… Am salvat-o pe Para? Pe Para sau pe Oltea?… Para… Oltea?…»

În minte o revede pe Oltea.

— Ai venit!… Ai venit!…

Primăvara a înveșmântat plaiurile Tismanei în straie bogate de lumină verde și aur.

Fata aleargă pe o costișă.

Flori de cireș se scutură ca o ploaie înmiresmată și caldă.

— Te-ai întors!… Te-ai întors!…

Livezile freamătă.

La fel, stejarul cel bătrân, poteca, pârâul și pădurea de castani, care-l cunosc de copil…

— Te-ai întors!… Te-ai întors!… Nu ne mai părăsi.

Fetiţa îl apucă de mână și-l trage după ea:

— Haide să ne jucăm!

Se joacă amândoi «de-a soarele și luna». Şi luna se lasă de astă-dată, dinadins și cu viclenie, prinsă de soare.

E ziua de Sânziene ²⁰ … E și ziua lui Ion. Fetele din Tismana și-au făcut, după datină, cununiţe din floare de sulfină, culeasă în zori prin iarba plină de rouă.

O cununiţă și-a împletit și Oltea.

Se coboară amurgul…

Pe culmea dealului fumegă argintie luna.

Acolo are loc «jocul făcliilor».

Flăcăi călări gonesc spre culmea dealului, cu făcliile aprinse în mâini. Dar fetele le-au luat-o înainte. S-au urcat încă de la amiază pe culme. Au cules flori. Au împodobit locul… Şi-au pregătit grămezile de vreascuri. Acum le dau foc. Flăcăii totuși se grăbesc. Sar de pe cai. Încep «jocul făcliilor». Apoi, băieţi și fete, perechi-perechi, sar peste focurile aprinse de fete. În cele din urmă încep cu toţii hora.

Ion a urcat și el pe culme cu o făclie în mână. Dar nu descalecă, nu sare peste foc, nici nu se prinde în horă.

Oltei, în lumina flăcărilor, îi ard obrajii ca un mănunchi de bujori.

— Aș vrea să cresc mai repede mare!… îi spune ea lui Ion.

Flăcăul începe să râdă:

— Şi-așa ești destul de mare!…

— Aș vrea să fiu mare de tot…

— Pentru ce?

— Ca să nu mă mai despart de tine niciodată. N-am să te las să mai pleci nicăieri singur…

— Nici la război?

— Nicăieri!

*

Focurile de la «serbarea făcliilor» s-au întins. Au cuprins toată culmea.

*

Focuri întinse, nesfârșite… Focuri…

*

Ion și Bucur călări, de pe înălţimea unei movile, privesc focul în care arde zarea.

Bucur îl înștiinţează pe căpitan:

— Am izbutit să dau foc și celor din urmă depozite de hrană turcești, care se mai aflau în Ţara Românească.

*

Un foc mare a fost aprins în piaţa Sfântul Gheorghe din București.

Bărbaţi, femei și copii aleargă la semnul acesta de chemare.

Pristavul domnesc sună din surlă prelung.

Toate clopotele din București bat.

Norodul s-a adunat.

Marele vornic Dragomir vestește mulţimea:

— Căpitanul Ion a fost prins!…

— A fost prins căpitanul Ion? se uimește mulţimea.

Şi marele vornic Dragomir, în numele voievodului Radu, reamintește mulţimii toate relele săvârșite de căpitanul Ion:

— Nici un trimis al înaltei Porţi nu mai putea trece în voie. Oamenii lui loveau cetăţile turcești.

— Fostele noastre cetăţi dăruite lui Mahomed de măria sa Radu! îl îndreaptă un glas venit din mulţime.

— Conacele boierești…

— Au ars nenumărate!… se bucură lumea adunată.

— Iar el însuși, cum știţi – urmează Dragomir – prefăcându-se când ţăran, când călugăr, se străduia în toate felurile să-i prindă la strâmtoare și să-i răpună pe măria sa Radu…

— De două ori a fost aproape să-l răpună, își șoptesc la ureche oamenii.

— Măria sa mi-a poruncit atunci mie să iau cele mai chibzuite măsuri.

— I-au întins curse și laţuri de tot felul, în fiecare loc… își destăinuie unul celuilalt, ceea ce știu, locuitorii Bucureștiului. A încercat și Ali-beg să-l prindă în capcană, în palatul cel mic al doamnei. Şi-a scăpat și de-acolo…

— Numai că Ion, cu curajul lui nebunesc, le-a înfruntat pe toate… urmează Dragomir.

— Şi cum l-aţi prins până la urmă? întreabă mulţimea.

— Îl urmăream de multă vreme. Ştiam că dă târcoale palatului domnesc!

— Ştiam și noi! își șoptesc oamenii.

— Astăzi de dimineaţă, dându-se drept cântăreţ rătăcitor, a cerut voie să intre în palat, ca să-i cânte voievodului un cântec. Dar sub mantie avea o sabie, cu care socotise să-l răpună pe măria sa Radu. Noi, care pregătisem totul din timp, i-am dat voie să intre…

— Şi?… Şi?…

— Răufăcătorul a fost prins. Şi-și va primi pedeapsa…

— Păcat de tinereţea și vrednicia lui! spun oamenii în taină.

Multe femei oftează. Altele au început să plângă. Tot în această vreme, la palat s-au adunat boierii.

Vodă stă rășchirat în jilţ.

Lângă el, doamna ţării cu ochii triști și negri privește parcă în gol…

— Am vrea să știm și noi, cum aţi pus mâna pe el? întreabă un boier.

— E turbat ca o fiară și ar fi fost în stare să lupte și c-o oștire întreagă!… se îngrozește altul…

Voievodul râde strâmb. Buzele îi sunt roșii, aproape femeiești. Privirea i se scurge, din ochii lui frumoși, subţire, veninoasă. Pe haina de brocart, bătută în pietre scumpe, are pete de vin.

— Să spună logofătul! se grozăvește Radu.

Marele logofăt Stan începe să povestească:

— Când a-nceput să urce scările palatului, de sus i-am aruncat în cap o plasă din cele mari, grecești. S-a încurcat în plasă. N-a mai putut să-și scoată sabia.

Asupra lui s-au năpustit o sută de oșteni.

— Curajul nebunesc pe care îl avea, de data aceasta l-a pierdut! se veselește vodă.

— Şi ce-aţi făcut cu el?

— Am vrut să-l trag în ţeapă! scrâșnește vodă. Însă doamna Maria-Despina m-a rugat…

— Înalta doamnă a ţării?…

— Aștept un prunc… dă doamna, pentru întâia oara în vileag, marea taină. Mi-aș dori o fetiţă, surâde ea, care să se numească la fel ca mine, Maria, și ca măicuţa mea, Voichiţa. În numele copilului care o să vină, n-am vrut să curgă sângele lui Ion…

Marii boieri clocotesc. Ar fi dorit să-l vadă pe răzvrătit în ţeapă.

— Dar n-aveţi grijă, boieri! strigă ascuţit Radu. Îl voi trimite în lanţuri, așa cum am făgăduit de mult, luminăţiei sale sultanului. Moartea va fi de zece ori mai cruntă!…

— Moartea va fi de zece ori mai cruntă!… se veselesc boierii.

*

Între alţi osândiţi, legat în lanţuri, cu jumătatea de sus a trupului goală și biciuit fără încetare de paznici, căpitanul Ion se târăște pe drum. Văzduhul este înăbușitor. Cerul s-a făcut roșu.

Un turc înalt, spătos, cu barbă neagră, care conduce convoiul, își pune palma streașină la ochi.

— Mâine vom fi la Egrigoz, le spune el paznicilor. Şi câinii aceștia vor fi închiși în temniţă pentru tot restul vieţii.

*

S-a făcut noapte. Cerul e înnorat. Se simte în văzduh apropierea furtunii. Paznicii, care sunt de strajă, veghează.

Osândiţii, lungiţi cu trupurile goale pe ţărână, se odihnesc. Dorm. Sau se prefac că dorm…

Vântul a început să sufle. Fulgere se desfoaie pe cer, ca niște flori albastre. Suliţele lor lungi brăzdează, frânt, văzduhul…

Zgomotul vântului și-al ploii seamănă acum cu galopul a zeci de herghelii.

La adăpostul beznei și-al zgomotelor ploii, Ion își sfărâmă, cu două pietre mari, cătușele de fier.

Alţi osândiţi, la fel, ajutându-se unii pe alţii, luptă să-și scoată lanţurile.

Unul din paznici, care-și acoperise capul cu o mantie, ferindu-se de ploaie, a căzut la pământ.

O lovitură în creștet doboară și pe altul…

Cu iataganul acestuia din urmă în mână, Ion a ajuns la cortul ofiţerului turc.

Îl smulge din culcuș. Otomanul ridică mâinile, în semn că se predă.

Întreg convoiul osândiţilor e liber.

Pe paznici, legaţi bine, cu călușuri în gură, i-au azvârlit într-o groapă, deasupra căreia au grămădit mormane întregi de crengi.

Mulţi dintre osândiţi au îmbrăcat veșmintele turcești.

— Până vor fi descoperiţi călăii noștri, noi vom putea ajunge departe! le spune osândiţilor Ion.

Ploaia nu încetează să cadă.

Un copac s-a aprins. Arde cu flăcări vii.

*

Prin noroi și furtună, cu trupul pe jumătate gol, căpitanul aleargă.

*

În zori, furtuna s-a înteţit. Sub ochii turburi și obosiţi ai lui Ion, s-a ivit marea cu valurile uriașe, frământate.

O barcă a fost trasă departe, pe nisip. Ion se apropie de barcă.

Se prăbușește. Are însă puterea să se salte și să se prindă cu mâinile îngheţate, tremurătoare, de marginile bărcii.

*

Furtună pe mare… Huiet… Barca este purtată de valuri în neștire.

*

«Pe ce tărâm mă găsesc?… Este aurita Crimee… Crimeea!…»

*

Urmat de mârzaci, căpeteniile sale de oaste – cu faţa galbenă, brăzdată, ochii mici înfundaţi și buza de sus spână – marele han al Crimeei, Hagi Ghirai, sosește în sunete de tobă.

Mârzacii sar din șa și-l sprijină pe marele lor han să descalece.

Cu toţii se așază, având picioarele încrucișate sub el, pe perne de mătase, înșiruite deasupra unui covor.

Marele han e în mijloc. Îi face semn lui Ion să se așeze și el pe-o pernă, în apropierea lui.

Fântânile, ţâșnind din pereţii de marmură, ce înconjoară grădinile lui Hagi, susură încetișor.

Mireasma trandafirilor este îmbătătoare.

Sclavii georgieni aduc ceaiul fierbinte în căni.

Sus, în pridvorul din lemn scump de santal, adăpostite după perdele, Ion știe că se află soţiile și cele treizeci de fiice ale marelui han.

Acesta ia cuvântul…

Barba lui aspră, rară și argintie se clatină.

— Îţi datorăm răsplată! spune marele han. Ne-ai dezlegat în totul taina strămoșului Tanai, a mormântului său, și ne-ai adus de-acolo lanţul cel sfânt de aur, purtat de el în viaţă, pe care îl căutam.

Rostește-ţi o dorinţă, și îţi jur să ţi-o îndeplinesc!…

— Am o îndatorire. Vreau să ajung la Roma, la principii creștini…

— Ești un mare viteaz! glăsuiește iar hanul… Nu te-ai temut nici de vrăjmașii care-ar fi vrut să te împiedice să săvârșești lucrarea și nici de diavolii ce-nconjurau mormântul… Dacă rămâi la noi, îţi dăruiesc pe una din fiicele mele de soţie…

Fetele din pridvorul de sus se aud chicotind.

— Şi, dacă îmbrăţișezi credinţa lui Alah, ai putea să ajungi un dregător de seamă în acest colţ fermecător al lumii, care este Crimeea… Şi poate – de ce nu? – moștenitorul meu…

Ion se apleacă înaintea marelui han:

— Sunt nevoit să plec, repetă el… Îndatoriri de seamă, ce nu se lasă amânate, mă cheamă-n asfinţit.

Hagi ridică mâna:

— Ca să te-ntorci degrabă, îţi pun la îndemână cea mai ușoară și mai iute corabie. Un vas genovez cucerit de curând. Ai să te-ncredinţezi că noi știm să plătim vitejilor mai bine decât ghiaurii voștri din asfinţitul lumii…

*

În faţa Papii de la Roma, Ion stă îngenuncheat.

— Astăzi, când Ioan de Hunedoara a-nchis ochii și Gheorghe Castriota-Scanderbeg, albanezul, este prea ostenit, rostește căpitanul, un singur om îi poate înfricoșa pe turci. Acesta este domnitorul Vlad, cel zăvorât, printr-o înșelăciune, la Vișegrad. E neîmblânzit, căci a zăcut mulţi ani în lanţurile și temniţele turcești.

Ura sa împotriva năvălitorilor este mai mare decât a oricui. Şi, de l-ai ajuta să ajungă iar liber, domnitorul valah ar putea alunga oștile musulmane.

Papa stă nemișcat, cătând printr-o fereastră a Vaticanului către crucea de aur de pe bazilică.

— I-aţi spus regelui nostru Matei că domnitorul Vlad nu are nici o vină?

— Regele n-a stat încă de vorbă cu cel adus de noi ca să mărturisească…

În lumina amurgului și-a lumânărilor, întreita tiară ²¹ sclipește orbitor.

Un clopot bate rar, anunţând miezul zilei.

— În acea parte a lumii, mai glăsuiește Papa, pentru orânduirea oricăror frământări în legătură cu musulmanii, l-am binecuvântat pe regele Matei.

Hotărârile lui sunt drepte pentru noi… Du-te dară la el și-ncredinţează-l tu însuţi, dacă poţi, că domnitorul vostru, este nevinovat…

*

«La regele Matei!… La regele Matei!…»

*

Chipul măreţ al Papii, întreita coroană și crucea de la bazilica romană se topesc pe încetul…

În locul încăperii din Vatican, unde-l primise Papa, căpitanul zărește castelul din Hunedoara al regelui

Matei. Sala cea mare de ospeţe…

*

— Şi-acum, rostește regele, să bem această cupă cu vin în cinstea biruitorului în turnirul de astăzi.

Trâmbiţele sună prelung.

Regele își înalţă cupa grea cu picior, bătută în șase rânduri de nestemate.

Marea nobilime se ridică în picioare. Rochiile de mătase și brocart ale femeilor foșnesc. Săbiile bărbaţilor zăngănesc vese!…

Urale puternice izbucnesc din piepturile magnaţilor. Sunt cu toţii dornici să-i intre în voie tânărului rege. Să-i spulbere bănuielile, de-altminteri îndreptăţite, asupra credinţei lor.

Cavalerul Ioan mulţumește. Invitaţii își sorb cupele.

Nobilii vârstnici și fiii lor, până la ultima picătură. În vreme ce soţiile și tinerele fete își înmoaie doar buzele în licoarea ușor gălbuie, aromată și dulce, de Tokay.

— Asemenea luptători, ca domnia ta, dorim s-avem, cavalere Ioan! ia cuvântul comitele Mihail Szilágyi, cel dintâi dregător al regatului, după ce i-a cerut, mai întâi, din ochi, nepotului său, regele Matei, îngăduinţa de a vorbi. Îţi cunoaștem meritele trecute, în luptele cu turcii. Ești un viteaz pe care ne-am putea bizui. Şi, potrivit legilor noastre cavalerești, vom îndrăzni să-l rugăm pe serenisimul nostru stăpân să te înalţe, în timpul cuvenit, la rangul de baron…

Între aristocraţi se stârnește un murmur. Iarăși se va ridica, în rândurile marii nobilimi transilvănene, un cavaler valah?

Lucrul acesta nu este, oare, cu tâlc? se întreabă, din ochi, magnaţii. Nu cumva comitele Mihail Szilágyi – acela care și-a impus la tron nepotul, peste voinţa multor grofi – urmărește vreun anumit plan?

Neliniștea este firească, deoarece înaintări din acestea în rang nu au loc decât foarte rar.

Regele Matei avea însă o fire impresionabilă. El rămăsese uimit de faptul că Ioan de Valahia îl învinsese pe cel mai de temut cavaler al Ungariei, «biruitorul regilor» – cum era numit comitele Georg de Ellerbach.

Comitele luptase în turniruri pe tot întinsul Europei: în Cehia, Germania, Francia și Polonia.

Nimeni nu izbutise să-l înfrângă. În turnirul de astăzi, de la Hunedoara, el se păstrase dinadins la urmă, pentru ca să-l doboare pe cavalerul Ioan, învingător al tuturor celor de dinaintea lui.

Marii aristocraţi urmăriseră lupta cu răsuflarea tăiată. Nu trebuia, cu nici un preţ, ca Ioan de Valahia să ajungă sărbătoritul turnirului. Le era prea destul și-așa faptul că, în Ungaria, se instaurase o nouă dinastie, aceea a Corvinilor.

Era adevărat că Ioan Corvin de Huniade fusese cel mai de seamă apărător al Europei. Doar la auzul numelui său se ridicau, mergând neînfricaţi la moarte, români, unguri, germani, sârbi, albanezi și oricine ura și se temea de asuprirea otomană.

Numai că ei se împotriviseră din răsputeri ca fiul său, Matei, să se urce pe tron. Ori, fără comitele Mihail Szilágyi, unchiul lui de pe mamă – și el, pe cât se auzise, dintr-o familie valahă, înnobilată în război, ca și aceea a Corvinilor – tânărul Mateiaș, pe care marii aristocraţi îl numeau în derâdere «crăișorul valah», nu și-ar fi pus pe frunte niciodată coroana.

Cu toate că magnaţii nădăjduiseră în victoria, la turnir, a comitelui Georg, acesta căzuse de pe cal…

Căzuse de la primul atac al lui Ion, la fel ca și, cu puţin înainte, comiţii Szepes și Pongracz.

Urmaseră o a doua și a treia ciocnire, cu încuviinţarea regelui, căruia nu îi venea nici lui să creadă că poate fi cu putinţă o asemenea înfrângere de neînchipuit. De trei ori la rând, în lupta cu suliţa, cu sabia și cu securea, comitele de Ellerbach fusese azvârlit de pe cal… Şi dacă mai trăia aceasta nu se datora decât mărinimiei cavalerului Ioan.

Victoria aceasta surprinzătoare nu-i mai putea ieși din cap regelui. Şi fiindcă avea nevoie de luptători destoinici, în vederea îndeplinirii planurilor mari pe care și le alcătuise, se hotărâse, pe neașteptate, să-l ridice pe Ion la rangul de baron.

— Suntem de aceeași părere cu comitele nostru, Mihail Szilágyi, răspunde regele. Cavalerul Ioan va trebui, bineînţeles, în timpul legiuit, să săvârșească toate celelalte formalităţi, care sunt necesare, potrivit datinilor cavalerești. Dar, imediat după aceea, ne vom simţi onoraţi să-i dăm învestitura și să-l numim baron…

Trâmbiţele sună asurzitor. Regele soarbe încă o cupă cu vin, după ce închină, prietenește de astă dată, numai cu cavalerul Ioan.

Face apoi un semn, și petrecerea, însoţită de danţ, începe.

Succesul cavalerului Ioan este deplin. În sala monumentală de primire (sau «sala cavalerilor», cum se numește), sală iluminată de peste trei sute de făclii, scaunul lui se găsește alături de acela al regelui, în faţa căminului din piatră pe care se vede, gravat în aur, corbul cu un inel în cioc, având în ghearele încleștate coroana regilor maghiari. Şi dacă cei mai mulţi dintre bărbaţi îl privesc cu invidie, femeile și tinerele fete nu se mai satură și îl sorb din ochi.

Femeile și fetele, cu toate reţinerile impuse de părinţii, soţii sau fraţii lor, aplaudaseră cu înflăcărare victoriile lui Ion, fiecare sperând în taină ca la ospăţ să danseze cel puţin o dată cu el… Şi asta nu numai pentru că frumuseţea bărbătească a lui Ion, la vârsta aceea de douăzeci de ani, era desăvârșită, ci și fiindcă, încă de pe atunci, isprăvile săvârșite de el fuseseră învăluite în aura legendei.

Câte nu se povestiseră și, uneori, chiar nu se cântaseră despre el?

Multe dintre tinerele doamne și fete care iau parte la ospăţ își istorisesc bunăoară chiar acum între ele, la ureche, cum Ioan de Valahia, fiind prizonier la turci, izbutise să scape. Pătrunsese în haremul lui Mahomed, eliberând de acolo pe-o fostă iubită a lui și o fetiţă în vârstă de cinci ani. Tot astfel, mai târziu, salvase pe o altă fată din seraiul unui faimos general turc.

Cutreierase lumea și pretutindeni luptase, cu toate forţele, contra puterii otomane.

Cu același ţel se înfăţișase tânărul comitelui Mihail Szilágyi. Acesta îl trimisese în luptă contra imperiului otoman, și-acolo dobândise, prin vitejia lui, rangul de cavaler.

Este adevărat că lucrul acesta Ion îl făcuse cu un anume ţel, pe care n-aveau de unde să-l cunoască nici regele, și nici magnaţii lui, și cu-atât mai puţin grofinele și copilele lor.

Acestea din urmă, mai ales, povestindu-și isprăvile lui Ion, se mulţumeau să-l vadă, să-l admire și să ofteze adânc.

Cea mai aprinsă dintre toate acele tinere fete și femei, care îl admirau și se roteau, în mod obișnuit, în jurul său – de când era la curte – ca niște fluturi în jurul unei lumânări, era însă copila grofului Albert de Szentgyorgyi. Se numea Elisabeta. Nu avea decât cincisprezece ani și era socotită drept cea mai mândră, mai bogată și mai strălucitoare fată de măritat din întregul regat maghiar al acelui an 1465.

Nici una nu îl aplaudase, la turnir, mai mult decât Elisabeta.

Copila tocmai ascultase pe un minnesenger, în castelul tatălui său, cântând legenda Nibelungilor.

În mintea sa, de cum îl zărise pe Ion, îl și asemuise cu cavalerul Sigfrid. Ea se visa Crimhilda. Iar Ion urma s-o îndrăgească, la fel ca Sigfrid pe Crimhilda.

Ce-i drept, Ion nu-i dăduse de înţeles c-ar fi îndrăgostit de ea. Însă aceasta n-o făcuse să-l îndrăgească mai puţin. În taină, se și destăinuise doicii sale că era hotărâtă să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să și-l cucerească pe cavalerul Ioan. Să se mărite cu el…

— Ori cu el fericită, ori fără el la mânăstire! spuse Elisabeta doicii sale, cu acea hotărâre înverșunată pe care numai la vârsta de cincisprezece ani poate o fată îndrăgostită s-o ia.

Începând danţul, mândra Elisabeta făcuse în așa fel ca ea, cea dintâi, să se prindă de mână cu Ion. Ceea ce o îndurera, totuși, peste măsură, era că el rămânea nepăsător la toate drăgălășeniile sale. Oricât se străduia fata, cavalerul întârzia să i se prindă în mreje.

Gândurile flăcăului erau în altă parte decât la vorbele ei pline de înţelesuri. Ochii lui nu vedeau zâmbetele ei graţioase, ci rătăceau prin sala cea mare de ospeţe, îndreptându-se uneori spre rege, alteori… cine știe unde…

Fata își simţea inima săgetată de-o suferinţă fără seamăn. Cu câteva zile în urmă, cavalerul Ioan se purtase cu totul altfel faţă de ea și – să i se fi părut numai ei, oare? – îi dăduse chiar unele speranţe…

«Poate între timp să se fi îndrăgostit de alta! se gândește Elisabeta. Voi fi cu ochii-n patru. Nu-mi va scăpa nimic.»

Dar după danţ inima i se strânge mai tare, pentru că numaidecât el este înconjurat de o mulţime de grofine.

Şi alte tinere femei și fete se bucură de zâmbetele lui.

Se hotărăște să-l urmărească pas cu pas. Dintr-o dată – i se pare sau chiar așa este? – îl vede pe cavalerul Ioan privind spre mama sa vitregă.

Privirile schimbate de cavalerul Ioan cu tânăra femeie îi sfâșie inima.

În mintea fetei se înnoadă și alte legături.

Tatăl său, comitele Albert de Szentgyorgyi, o cunoscuse pe cea de-a doua soţie a lui în castelul lui Mihail Szilágyi de la Sibiu, unde mișunau întotdeauna o sumedenie de valahi.

Magnatului îi plăcuse frumoasa boieroaică româncă, mai tânără cu aproape treizeci și cinci de ani decât el…

Despre această boieroaică, Mihail Szilágyi îi povestise că avea nesfârșite moșii în Valahia mică. Fusese însă nevoită să-și părăsească ţara și averea, deoarece era urmărită de turci. Şi, fiindcă Albert era văduv de peste zece ani – se hotărâse să se însoare cu ea.

Mihail Szilágyi, la rugămintea lui Szentgyorgyi, se străduise apoi să o convingă pe boieroaică să primească această cerere în căsătorie, arătându-i câte primejdii pândesc pe o tânără femeie, singură și neocrotită.

După destule șovăieli și numai la stăruinţele lui Szilágyi, până la urmă Para primise această rugăminte de-a se căsători – și nunta se făcuse.

Era însă limpede pentru oricine că între cei doi soţi nu domnea dragostea. Tânăra femeie părea să fie mistuită de o adâncă suferinţă, a cărei pricină, cu toate rugăminţile celor din jur, nu o destăinuise nimănui. Şi iată că Elisabeta o zărește pe mama sa vitregă strecurându-se pe ușa din spate a sălii de primire.

Cu inima bătându-i puternic, pornește după ea. O urmărește pe scara cotită de piatră, fără balustradă, care dă pe una din terasele mai dosnice ale castelului.

Ajunsă pe terasă, Para se oprește o clipă.

Privește cerul senin, pe care abia au început să pâlpâie cele dintâi făclioare ale nopţii. Oftează adânc.

Apoi începe să se plimbe, frângându-și mâinile, pradă celei mai mari și mai nestăpânite frământări.

Geloasa Elisabeta, cu pași nesimţiţi, ca o mică sălbăticiune, s-a furișat pe urmele tinerei femei, până sus, pe terasă. Acolo, se ascunde într-una din cele mai întunecate firide ale zidului, supraveghind-o cu ochi pătrunzători pe mama sa vitregă și, totodată, așa cum devenise între timp sigură, pe rivala ei.

Noaptea este caldă. O mireasmă de iasomie se ridică din parcul castelului. Privighetorile cântă. Însă făptura care-l așteaptă pe cavalerul visurilor sale de fată nu este ea, Elisabeta. Ci mama sa vitregă.

În sfârșit, pași sprinteni și ușori de bărbat tânăr se aud urcând scările. La drept vorbind, Elisabeta mai mult simte pașii aceștia decât îi aude. Şi nu atât cu urechea.

Cât cu inima.

Pașii bărbatului au fost simţiţi, în aceeași clipă, nu numai de Elisabeta, ci și de Para.

Aceasta – și ea cu mulţi ani mai în vârstă decât fiica soţului său – s-a luminat la chip. Ochii i-au căpătat o strălucire neobișnuită. Şi s-a făcut nespus de frumoasă – așa cum Elisabeta n-o mai văzuse încă niciodată.

Aleargă înaintea lui Ion.

Elisabeta își acoperă obrazul și ochii cu palmele micuţe, albe.

Doamne! Ştia! Şi, totuși, în sinea ei, încă mai spera…

Spera ca totul să nu fie decât o nălucire. Ca pe altcineva să-l aștepte mama sa vitregă, acolo, pe terasa aceea dosnică. Nu pe bărbatul iubit de ea și pe care cu atâta ardoare și-l visa de soţ.

S-ar fi făcut, în acest caz, că nu știe, că n-a văzut nimic.

Înţelegea. Comitele ar fi putut, foarte bine, să-i fie tată și soţiei sale, la vârsta pe care o avea. Amândouă – mama și fiica – erau cele mai bune prietene.

Mama sa vitregă era blândă. Îi arătase, încă din prima zi de convieţuire, o dragoste caldă. Se purtau una faţă de cealaltă nu ca o mamă faţă de fiica ei, ci ca două surori. Dar ceea ce se întâmpla în clipa aceea pe terasă

îi era Elisabetei peste putinţă să îndure.

Mama sa vitregă i-a căzut la piept. Iar el îi mângâie obrajii și părul… Şi îi șoptește cuvinte pe care Elisabeta, oricât își ascute urechile, nu le poate auzi decât în frânturi.

Para, fără să vrea, își reamintește ziua când, cu trei ani în urmă, căzuse de groază și scârbă, la picioarele lui Ali-beg, jertfindu-se – așa cum credea – pentru salvarea vieţii tânărului iubit de ea. Deși căpitanul nu fusese prins, ci hălăduia liber, adăpostindu-se, cu ajutorul locuitorilor din jurul Bucureștilor, împreună cu oamenii lui, într-un bordei adânc și pregătindu-se de zor să reînceapă lupta.

Când Ion aflase că jupâniţa pornise spre lagărul turcesc, era mult prea târziu. Fata căzuse în laţul întins de Ali-beg, și o reţea întinsă de oaste fusese pregătită să-l prindă pe căpitan.

Cu toate că își dăduse seama că i s-a întins o cursă – sau, poate tocmai de aceea – Ion pătrunsese, ca o furtună, cu toţi flăcăii lui, în palatul cel mic. Dar Para nu mai era acolo.

Scăpase totuși teafăr. Şi începuse s-o caute pe fată prin ţară și peste Dunăre. Până la urmă dăduse de urmele ei Bucur în seraiul lui Ali-beg de la Boian.

O scăpase prin luptă. Dar nu mai avusese mult timp să stea cu ea de vorbă, ci se grăbise s-o trimită, pe loc, în Transilvania, la prietenul statornic al lui Vlad Ţepeș: Mihail Szilágyi.

După aceea, reîncepuse lupta.

Căzuse prins. Scăpase. Ajunsese în Crimeea. Se dusese la Roma. Pe la alţi prinţi creștini. Şi, în cele din urma, luându-și inima în dinţi, s-a îndreptat spre Buda.

Măcar că luase însă parte până atunci la patru bătălii în folosul regatului, dobândind mari izbânzi, regele nu-l primise încă să stea cu el de vorbă despre voievodul Vlad.

Frământări mari și grele, cărora regele abia le putea face faţă, bântuiau în acele zile în Ungaria.

Szilágyi îl sfătuise pe Ion să lupte și în turnir. Iar, cu prilejul turnirului, spre nemaipomenita lui surprindere, Ion o zărise pe Para alături de bărbatul său. La început nici nu-i venise să creadă că era ea.

Pe ochii altădată atât de luminoși ai jupâniţei se așternuse, în cei trei ani care trecuseră, o umbră vânătă, ceţoasă, care-i schimba înfăţișarea.

Para îl recunoscuse însă din prima clipă. Se împurpurase și ochii începuseră să-i strălucească. Asta îi redase ceva din vechea înfăţișare. Şi căpitanul putuse să se încredinţeze că grofina de Szentgyorgyi nu era alta decât fiica medelnicerului Archir.

Pe-ascuns și cu destulă greutate, schimbaseră câteva vorbe. Dar jupâneasa îl implorase ca să se întâlnească la ospăţ. Şi Ion, mișcat, se învoise.

Clipa aceasta sosise.

— De ce te-ai măritat? o întrebă căpitanul pe Para.

Tânăra femeie își plecă fruntea albă și îi răspunse:

— Mie nu mi-a fost dată fericirea. M-au dorit numai oameni haini, de care mi-a fost silă… Zue și Ali-beg… Nu mă mai puteam întoarce la tine așa, înjosită…

— Dar soţul tău?

— E bun și mă iubește… Dar eu… cum știi… pe tine… numai pentru tine…

Para se îneacă de plâns, însă se stăpânește.

Căpitanului i se sfâșie inima. Își dă seama cât suferă Para. Dar în același timp înţelege că a făcut o mare greșeală, primind să se întâlnească pe terasă cu grofina de Szentgyorgyi. Numai că ea îl rugase atât de mult, și el nu avusese tăria să i se împotrivească.

Şi încă Ion nu știe că o altă micuţă grofină, îndrăgostită și geloasă, plânge cu sughiţuri, ascunsă într-o firidă din zid.

Ion o crezuse numai o copilă. Elisabeta luase însă totul în serios. Ea dorea, neclintit, să se mărite cu Ion.

Iar, din ascunzătoarea ei, nu auzise decât cuvintele

Parei:

— …doream să fiu… în braţele tale, curată ca o floare…

Cuvintele, acestea o făcuseră parcă să-și piardă minţile. Nemaiștiind ce face, ca o ciută rănită, dar și ca o pisică sălbatică, Elisabeta o ia la fugă pe scări. Trece prin mulţime ca o săgeată. Aleargă la tatăl său. Îl apucă de umeri și, plângând, începe să-i strige:

— Soţia ta… mama mea vitregă… și cavalerul Ion… sunt pe terasă…

Se lasă o tăcere de moarte. Magnaţii se grămădesc în jurul comitelui și al copilei lui.

— Ce este? Spune deslușit! o întreabă Szentgyorgyi.

Regele, tânăr, chipeș și elegant se apropie. Mulţimea îi face loc. Fata se întoarce spre rege.

— Măria ta, serenisime rege, plânge ea, mama mea vitregă l-a amăgit… i-a dat întâlnire cavalerului Ioan…

— Cavalerul Ioan!… Cavalerul Ioan!… repetă, mai cu seamă, femeile.

Elisabeta nu mai ţine seamă de nimic. Obrazul i s-a aprins. Ochii i-au devenit sticloși. Are înfăţișarea unei mici hiene, gata să sară și să sfâșie.

Comitele Albert, în vremea asta, cată în jur. Pe soţia sa nu o zărește nicăieri. Cavalerul Ioan, de asemenea, lipsește.

Cel mai mare dintre fraţii Zápolya se îndreaptă spre rege, spunându-i cu reproș:

— Viitorul vostru baron, cavalerul Ioan, a necinstit castelul acesta al Huniazilor și a pătat numele glorioasei familii de Szentgyorgyi…

— Să mergem pe terasă, ordonă regele.

Şi Mateiaș pornește înainte, urmat de Szilágyi – care blestemă în gând această nenorocită întâmplare – de Szentgyorgyi, roșu ca racul, de toţi ceilalţi magnaţi și de familiile lor.

— Ceea ce povestește fata nu poate fi crezut! rostește

Szilágyi. Sunt de părere să ne întoarcem!…

— Este adevărat! Adevărat!… ţipă Elisabeta. Veniţi… și-o să vedeţi. Mama mea vitregă este de vină… Pe ea s-o pedepsiţi… Pe ea… El nu e vinovat… Numai ea…

Cu toţii urcă scările. Pe terasă nu este însă nimeni. Para și Ion o auziseră pe fată când coborâse să îi pârască tatălui său și regelui.

Iar căpitanul încercase s-o scape pe Para, ducând-o în braţe, de-a lungul unei brâne de piatră, care înconjura zidurile castelului.

Numai că brâna, în partea din mijloc, era ruptă. Marii aristocraţi, în timpul când Szilágyi se străduise să-l înscăuneze pe Mateiaș ca rege, trăseseră cu tunurile în castel… Brâna fusese sfărâmată.

— Să ne întoarcem! îl roagă Para pe Ion. Nu suntem vinovaţi. N-am făcut nimic rău.

Cei doi tineri se reîntorc. Mulţimea grofilor murmură.

Regele este uimit.

— Iată-i! ţipă Elisabeta.

Dar căpitanul Ion o ocrotește pe Para.

— Nimeni nu va putea să se apropie de soţia comitelui

Albert, cu gând rău – îi preveni pe toţi – cât timp voi fi în viaţă și cu sabia-n mână.

De jos, dinspre râu, urcă adieri reci. Terasa s-a umplut de lume. Para se sprijină de balustradă. Prin minte o fulgeră un gând: să se azvârle în go!…

— Îi vedeţi, majestate? Îi vezi, tată? îi arată iarăși, cu degetul, Elisabeta. Ea e de vină…

Para o privește pe fată liniștită și ușor mustrătoare.

Ţinea la fiica ei vitregă și o înţelegea. Nu știuse că îl iubea pe Ion. Acum pricepea multe. Nu îi răspunse ei, ci i se adresă soţului său:

— Ţi-am povestit… în urmă cu trei ani, am îndrăgit pe-un tânăr din neamul meu…

Acesta privește încremenit. Nu știe ce-ar putea spune și este, pe drept cuvânt, mâniat pe Ion.

— Lui îi datorez totul… mai glăsuiește Para.

Ochii Elisabetei sticlesc de gelozie și furie:

— Am văzut-o la pieptul lui…

Para nu-i ia în seamă cuvintele:

— Cavalerul Ioan nu m-a iubit niciodată, mai ţine ea să spună. I-a fost doar milă de soarta mea nefericită…

Cineva a adus o făclie. Lumina ei joacă pe chipul căpitanului. Acesta strânge în pumn mânerul săbiei, pe care este gata s-o tragă la nevoie. Dar nimeni, nici măcar comitele de Szentgyorgyi, nu îndrăznește încă să se apropie de el…

Înfăţișarea bietului comite de Szentgyorgyi stârnește compătimirea celor din jur.

Bătrânul Albert o privește cu ochii mari pe soţia sa și vârfurile răsucite ale mustăţilor groase și albe i s-au lăsat în jos. De atâta supărare, nu poate scoate încă nici un cuvânt.

În toată viaţa lui, încununată de lupte și întâmplări care de care mai glorioase, nu suferise niciodată vreo umilinţă. Era, de altfel, un viteaz. Nu se temea de nimeni, fie el tânăr sau bătrân. Şi nu înţelegea să răsplătească jignirea decât scăldându-l pe vinovat în sânge.

— De nu mă crezi… încheie Para, mândră, sunt gata să ne despărţim…

Regele Matei își dă seama că, după această nefericită întâmplare, nici vorbă nu mai poate fi să-l înalţe pe Ion la rangul de baron. Dacă ar fi făcut un asemenea lucru, ar fi-nsemnat ca iarăși să-i răscoale pe nobili, fără ca Szilágyi să-i mai poată de astă dată stăpâni.

Magnaţii sunt furioși.

— Cavalerul Ioan să fie pedepsit! strigă ei, în frunte cu cei doi fraţi și verii comitelui.

— Potrivit legilor cavalerești, într-o asemenea împrejurare, vinovăţia sau nevinovăţia cuiva nu poate fi dovedită decât cu armele. Cine primește să lupte împotriva cavalerului Ioan, cu arma pe care singur și-o va alege? întreabă regele Matei.

Patru sau cinci magnaţi își ridică, în același timp, mâinile.

Comitele își recăpătase însă întreaga stăpânire de sine.

— Cu cavalerul Ioan mă voi lupta eu însumi, se hotărăște el…

Elisabeta are ochii în lacrimi.

— Tată, să nu-l ucizi, îl roagă ea.

Şoapte de dezaprobare izbucnesc pretutindeni, între bărbaţi și femei. Numai magnatul Szilágyi o privește înţelegător pe copilă.

— Fata mea, dă-te la o parte, o roagă cu blândeţe bătrânul Szentgyorgy.

— El nu e vinovat… Numai ea…

Câteva grofine se apropie de fată, trăgând-o în mijlocul lor. Para privește tot ceea ce se întâmplă cu o tristeţe fără seamăn. E hotărâtă, dacă Ion va cădea, să se arunce în gol…

— Aduceţi făclia mai aproape și faceţi un loc larg în mijlocul terasei! ordonă regele.

— Aleg drept armă biciul cu măciulia de fier! îl vestește pe Mateiaș bătrânul Szentgyorgyi.

În lupta cu această armă comitele Albert era neîntrecut. Iar el voia să-l răpună pe Ion, cu orice preţ, și pe soţia lui să o trimită la mânăstire, pentru tot restul vieţii.

— Cu arma aceasta veţi lupta! încuviinţează regele.

Cei doi bărbaţi își desfac săbiile. Le încredinţează unor scutieri. Li se aduc, în schimb, două toiege lungi. De capetele acestor toiege atârnă câte un lanţ. De fiecare lanţ este legată câte-o măciulie cu gurguie de fier.

Cu o asemenea armă, un luptător dibaci îl poate doborî, din două lovituri date în cap sau piept, pe orice cavaler, chiar dacă acesta e ocrotit de platoșă sau coif.

Era poate singura armă pe care Ion nu avusese încă prilejul s-o mânuiască vreodată. Ţinea, pentru întâia oară, în mâini, un bici cu măciulia de fier.

Nu știa nici să lupte și nici să se apere de el…

— Doamnele sunt rugate să se îndepărteze puţin, pentru că bicele, fiind lungi, ele se află în primejdie.

Regele dă semnalul de începere a luptei.

Dreptul la cea dintâi lovitură îl are comitele de Szentgyorgyi. Magnatul smulge din mâna scutierului toiagul… Îl învârtește în văzduh.

Măciulia de fier îl izbește pe cavaler în șold.

Cu carnea strivită și însângerată, acesta se clatină.

Ion dă și el o lovitură, dar fără să-l nimerească pe adversarul său.

La rândul lui, comitele ţintește a doua oară. Ţintește la picioare, ca să-l doboare pe cavaler și apoi să-l ucidă cu-o lovitură în cap.

Ion sare însă la o parte, și măciulia se izbește de perete.

Cu coada de fier a biciului oprește, la mare depărtare de el, a treia lovitură.

La cea de-a patra, lanţurile se încolăcesc. Amândoi sunt siliţi să se oprească din luptă și să le deznoade.

Acum atacă Ion. O izbitură în umăr – și comitelui îi cade biciul din mână. Îl apucă însă cu mâna stângă și luptă, îndârjit, mai departe. Ion mai primește o lovitură în braţ și alta în piept; dar comitele este izbit în obraz, și-și pierde cunoștinţa.

Lupta s-a încheiat. Ion a ieșit învingător.

Cavalerul se întoarce spre jupâneasa Para, se pleacă și-i spune respectuos:

— Doamnă, dovada nevinovăţiei voastre a fost făcută.

Serenisimul rege este rugat să o confirme…

— O confirm! dă putere de lege regele Matei rugăminţii lui Ion.

Dar n-apucă să-și termine cuvântul, și dintr-o latură se aud îndemnuri:

— Nu te lăsa… ucide-l!…

Şi, tot atunci, Elisabeta ţipă:

— Ferește-te… tata…

Ion se dă într-o parte. Tocmai la timp. Pentru că Szentgyorgyi, revenindu-și, își și înhăţase, din mâinile scutierului, sabia, pregătindu-se să-l străpungă pe învingătorul lui.

Cavalerul valah își prinde și el sabia, din mâinile celuilalt scutier. Şi, când magnatul se avântă, nimerește cu pieptul în sabia lui Ion.

Magnatul și-a căutat singur moartea. Însă câţiva mari nobili îi cer lui Mateiaș dreptul de răzbunare.

— Aveţi dreptul să vă răzbunaţi doar în afara hotarelor noastre! le dă răspuns regele. Comitele Albert va fi înmormântat cu cea mai mare pompă. Soţia și copila lui vor moșteni toată averea și vor trăi în pace, sub ocrotirea noastră. În ce-l privește pe cavalerul Ioan, ne va părăsi ţara chiar în această seară și nu se va întoarce fără de voia noastră…

Elisabeta plânge.

Para se sprijină de-un stâlp. E galbenă ca un cadavru.

Cavalerul se pleacă întâi în faţa regelui, apoi a Parei și a lui Szilágyi. Coboară scările.

Calul i-a fost adus. Sare pe el… Trage de hăţuri.

Ţâșnește de sub arcada porţii. Trece, în trap, pe punte.

Se-avântă în galop. Şi, în curând, se pierde în valea întunecoasă.

*

Făcând cea din urmă încercare de a-și trezi stăpânul rănit, armăsarul necheză încă o dată, ușor, tremurat.

Bărbatul își întoarce spre Negru capul… Deși este cu ochii deschiși, nu-l vede.

Sub frunte, în aceste ultime ceasuri ale vieţii, prin desișul adânc al unor nori, ca niște fulgere, îi scapără numai amintirile.

*

Vede și aude un mănunchi de călăreţi, pe o câmpie ninsă de lună.

Călăreţii s-au oprit sub un pâlc de mesteceni tineri.

Privesc, încordaţi, către zidurile unei cetăţi.

*

«E Vișegradul!» o recunoaște, în sine, rănitul…

*

Un cal a nechezat. Călăreţii se neliniștesc.

Pe zidurile înalte ale cetăţii se zăresc umbre tăcute și ameninţătoare.

Străjerii scrutează noaptea.

Ici și colo, la câte o fereastră, se ivesc scânteieri de făclii.

Răsună cântecul de huhurez.

— Pornim! ordonă Ion.

Călăreţii – în afară de Gheorghe, care adună iute hăţurile din mâinile celorlalţi trei – sar de pe cai. Se furișează prin ierburi.

Înaintea lor se zărește șanţul întunecat, sclipitor, ca de smoală, în care apa clipocește.

Căpitanul, Alexe și Năstase se aruncă în undele reci. Înoată, ţinându-și armele ridicate deasupra capetelor, până la poalele cetăţii.

De sus, ca un șarpe, alunecă de-a lungul zidului o frânghie. Năstase o prinde. Şi Ion începe să se caţere pe ea, ușor și repede, cu zvâcnituri grăbite.

Inima îi bate furtunos. De trei ani așteaptă ceasul acesta. De trei ani îl visează. Şi ceasul, în sfârșit, a bătut. Visul i se împlinea. Dar cât trebuise să se zbuciume! Câte fusese nevoit să îndure!

Degeaba îngenunchease înaintea Papii și a altor mari domni ai pământului, arătându-le nedreptatea, strigându-le că Radu cel Frumos era un trădător!

Degeaba îl căutase, îl prinsese și-l adusese pe Sisoe la Buda ca să mărturisească adevărul…

Radu, printr-o iscoadă dibace din Brașov, izbutise să afle destule din cele câte se puneau la cale pentru eliberarea lui Vlad. Şi-un alt trimis pornise de la curtea domnească din București către palatul lui Matei Corvin din Buda. Acesta aducea cu sine, pe lângă alte mărturii mincinoase, și-un răvaș al lui Radu.

Egumenul Sisoe, susţinea în scrisoare Radu, a fost cumpărat de turci ca să-l ajute pe Vlad să se elibereze.

Dar, de cum va scăpa, dornic să se răzbune, fiindcă a stat închis, Vlad se va și uni cu oastea otomană și va lovi întâi Ardealul, și apoi Buda.

Regele săvârșise greșeala de a-i da iarăși crezare lui Radu.

— Şi o nechibzuinţă ca aceasta va avea urmări rele – cugetase, trist, Ion – pentru sărmana ţară! Iar regele s-ar cuveni să plătească odată pentru greșeala sa…

Deși muncit de asemenea gânduri, Ion nu încetase nici o clipă să se caţere, neobosit, pe frânghie.

Iată-l c-a și ajuns. O mână prietenească, voinică, i se întinde. Sare pe fereastra turnului.

— Bine-ai venit, răsună vocea plăcută a vechiului său prieten Mihailo căci el este acela care i-a întins mâna..

— Bine te-am găsit!… Domnitorul a aflat că sosesc?

— L-am înștiinţat încă de ieri, printr-un bilet, pe Tit.

De aproape doi ani, în urma stăruinţelor comitelui

Mihail Szilágyi, regele îi aprobase prizonierului său – ceea ce el ceruse încă de la început – să aibă un slujitor român.

Regele pusese condiţia ca slujitorul să fie vârstnic. Şi omul cel mai potrivit era Tit. Devotamentul fostului păpușar faţă de domnitorul său era nemărginit.

— Nimeni nu-l va îngriji cu mai multă credinţă și pricepere decât mine! îi asigurase tatăl lui Bucur pe valahii din Buda, și în primul rând pe grămăticul Farmă, căpetenia lor în timpul lipsei lui Ion, atunci când comitele le ceruse un slujitor pentru măria sa Vlad.

Grămăticul Farmă fusese de acord. Ceilalţi valahi la fel… Şi Tit se închisese din acea zi, de bună voie, în temniţa de la Vișegrad, lângă stăpânul său. În ce-l privește pe Mihailo, acesta se înrolase de la început, potrivit înţelegerii cu Farmă, în oastea de călăreţi a regelui. După aceea, de-asemenea cu sprijinul lui

Szilágyi, fusese mutat, dintr-o îndepărtată garnizoană, între străjerii de la Vișegrad. De altfel, în cetate, între străjeri, se mai aflau și unii oșteni de alte naţionalităţi, în afară de unguri.

— Așadar, măria sa știe! se bucură Ion, în vreme ce îl ajută și pe Alexe să se caţere pe frânghie.

— Ştie și te așteaptă!… îl încredinţează Mihailo.

— Cum vom ajunge la el?

— Chiar adineauri, când am dat semnalul, Tit trebuia să ceară, după înţelegerea noastră, să vină medicul cetăţii.

— Măria sa e sănătos?

— E sănătos tun, râde Mihailo. Obișnuiește, este adevărat, să-l cheme la sine pe medic. Îi place să stea cu el de vorbă și să cunoască tot ce e nou prin lume.

Medicul era un bătrânel cumsecade. Sporovăia mult…

— Şi-acum?… încercă să scurteze Ion povestirea.

— Medicul cel vechi a părăsit încă de ieri Vișegradul, după cum a fost totul orânduit. Şi se așteaptă noul medic, prietenul comandantului cetăţii.

Ion se înveseli:

— Eu mă voi da drept noul medic…

— Dacă nu ne surprinde comandantul, totul va merge de minune…

Ca un făcut, în clipita aceea se aude o bătaie puternică în ușă. Ion și Alexe se lipesc de perete, cu săbiile pregătite.

Mihailo, despre care toată lumea știe că este străjerul încăperii locuite în turn de medicul cetăţii, întreabă cine bate. Glasul de-afară răspunde că este un oștean din corpul de pază al principelui Vlad. Acesta, după cum îl înștiinţase slujitorul său, Tit, nu se simţea tocmai bine.

Şi rugase să fie chemat medicul, potrivit poruncilor date de rege, de-a i se ocroti cu grijă sănătatea și viaţa.

Să nu se supere deci medicul că îl trezește la miezul nopţii, deoarece vina nu e a lui.

— Întoarce-te liniștit, îi răspunde Mihailo. Noul medic al Vișegradului nu s-a supărat. Se îmbracă – fiindcă domnia sa dormea dus – și vine imediat.

Cu-adevărat, Ion tocmai se schimba în vremea aceea, cu repeziciune.

Își părăsise hainele ude și îmbrăcase un rând de straie dintre cele care îl așteptau gata pregătite în cuierul din încăperea medicului.

Mihailo, care orânduise totul și se întrecuse pe sine în prevederi, îi dă cele din urmă sfaturi lui Alexe.

Acesta trebuia să rămână în turn și să nu deschidă nimănui ușa, decât lor înșile, la înapoiere. Dacă, totuși, s-ar fi întâmplat ceva rău, Alexe trebuia să dea semnalul, acesta fiind, ca de obicei, strigătul de huhurez.

Părăsind încăperea, Ion și Mihailo o iau pe un coridor lung. Coboară câteva trepte. Ies pe o terasă descoperită, de lemn.

Aici îi oprește, întâia oară, un străjer.

— E noul medic! i-l arată Mihailo.

— Cum de nu l-am văzut încă? se minunează străjerul…

— N-a venit decât azi! îi explică Mihailo.

Străjerul le dă drumul… Trec mai departe. Lui Ion nu-i este teamă. Se simte însă tulburat.

Deși încă atât de tânăr, căpitanul a luat parte la zeci și zeci de bătălii, dintr-acelea pe care istoria le-a însemnat pe răbojul ei cu crestături de foc. A trăit cele mai de necrezut întâmplări. Dar întâlnirea aceasta cu domnitorul Vlad înseamnă pentru viaţa lui mai mult decât tot ceea ce săvârșise și îndurase până atunci.

Clopotul bate, în momentul acela, miezul nopţii.

Coridoarele Vișegradului sunt mohorâte, reci, luminate abia ici și colo de câte o făclie. Străjeri, înarmaţi cu săbii și suliţe, veghează.

Mihailo le spune tuturor că acela care-l însoţește este noul medic – și drumul li se deschide.

Căpitanul Ion pășește în aparenţă liniștit, îmbrăcat în hainele strâmte ale medicului cetăţii, alături de Mihailo.

Şi nu gura, ci inima lui șoptește: «Îl voi vedea pe domnitorul meu!… îl voi vedea pe

măria sa Vlad…»

În sfârșit, au pătruns în cel din urmă coridor pe care-l au de străbătut. La capătul lui se zărește o ușă scundă de fier. În faţa ei, se află, în picioare, răzimaţi de ziduri, câţiva străjeri. Mihailo le spune cine este Ion. Străjerii deschid ușa.

— Grăbiţi-vă, îl sfătuiesc străjerii, principele valah este bolnav. Vedeţi să nu se prăpădească, pentru că serenisimul rege s-ar supăra rău.

— Voi face tot ce-mi stă-n putinţă, le răspunde Ion. Trece de ușă. Ușa se închide. Coboară alte câteva trepte. Ajunge într-un vestibul îngust și îngheţat, luminat slab de o făclie. Şi, dincolo de vestibul, se vede un grilaj des.

Oștenii, care păzesc vestibulul, ridică grilajul… Grilajul de fier scârţâie. La lumina unei alte făclii, de sub o boltă scundă, răsare Tit.

— Vino, îl cheamă el… Vino, măria sa te așteaptă…

Ion intră în încăperea alăturată. Acolo este domnitorul…

— Măria ta, zice tânărul căpitan, îngenunchind. Măria ta..

Şi nu mai poate spune nimic. Toate acele vorbe, cu miez, gândite îndelung și rostite, în taină, înainte de a ajunge aici, le uitase.

Domnitorul Vlad se află înaintea lui. Este la fel de înalt, drept și măreţ – parcă mai înalt și mai măreţ decât îl cunoscuse vreodată.

Ion îi sărută mâna. Domnitorul îl ridică. Îl prinde de umeri. Îl strânge la piept.

Tit îi privește. Pentru întâia oară bagă de seamă, cu mirare, că sunt la fel de semeţi și cu umerii deopotrivă de laţi.

Vlad nu mai are zvelteţea lui Ion, dar în putere este limpede că îl întrece.

Pletele tânărului sunt bălaie, ca soarele în zori, așa cum fuseseră odinioară și-acelea ale lui Vlad. În temniţă, părul domnitorului s-a întunecat, a devenit cărunt.

Ochii lui Ion au strălucirea lacurilor albastre-verzi. Ai principelui Vlad s-au făcut mari și cenușii-tăioși.

— Așează-te alături de mine, fiule, îi arată Vlad o laviţă de lemn.

Ion se îndurerează. Pe o asemenea jalnică laviţă de lemn este silit să stea voievodul lui, acela care, după cugetul său, merita să aibă un scaun de aur, împărătesc?

Încăperea este săracă. Prin fereastra zăbrelită se vede luna. Făclia de pe peretele din fund împrăștie o lumină bolnavă. Un pat de lemn, acoperit cu câteva velinţe românești de lână și câteva blănuri de oaie, se află într-un colţ. Puţin mai la o parte, se vede masa scundă de lemn, la care domnitorul și Tit – acesta din urmă fiindu-i domnitorului său calfă și ucenic – lucrează laolaltă veșminte, ce se vând o dată pe lună la târgul din Buda.

Vlad nu se sfiise și învăţase de la Tit meșteșugul cusutului de haine – meșteșug în care aproape că îl întrecuse pe învăţătorul său.

Mai la o parte, într-un fel de chenar mare, din fier, Vlad și-a alcătuit – folosind drept material lutul și ceara – un fel de hartă a lumii.

În mijlocul hărţii, se află Valahia. Cu-o mișcătoare dragoste, din partea unui om socotit în genere de-o mare asprime – principele și-a înfăţișat ţara nu numai cu munţii, apele, pajiștile, ogoarele, livezile și pădurile ei, ci și cu o parte din locuitorii săi. A ridicat la loc cetăţile dărâmate de Ali-beg. A pus străjeri valahi pretutindeni, în celelalte cetăţi, unde se găseau încă ienicerii lui Mahomed. Plugarii își ară ţarinile. Pe Dunăre, pescarii plutesc cu bărcile. Şi, în Carpaţi, ciobanii își pasc oile.

În jurul Valahiei, se vede restul lumii și, mai întâi de toate, Moldova și Transilvania. Apoi Ungaria, Polonia, Rusia, imperiul otoman, ţinuturile tătărăști, cele nemţești, ţările din peninsula Italică și statul papal…

Valuri din lut și lemn colorat ce unesc sau despart toate aceste ţări, arată cum vede principele valah desfășurarea viitoare a luptelor pentru salvarea Europei de pericolul otoman.

La Stambul – fostul Constantinopole al imperiului bizantin – a alcătuit din lut biserica Sfânta Sofia. Lângă biserică, o păpușă de ceară, înfăţișându-l pe Mahomed al II-lea, modelată de Tit, a fost trasă în ţeapă.

Despre măria sa Vlad, Ion auzise de la dușmanii lui că, în temniţă, dorind să-și potolească setea de răzbunare, se obișnuise să-i tragă în ţeapă pe șobolanii care îi tulburau, în timpul nopţilor, somnul, închipuindu-și că face lucrul acesta cu achingiii sau spahiii lui Mahomed.

Nu era însă nimic adevărat.

— Ce vești îmi aduci? îl întreabă Vlad, luându-l părintește pe Ion pe după umeri.

— Măria ta, îi răspunde Ion, după ce… ai plecat din ţară – vrusese să spună «după ce-ai fost întemniţat», dar nu avusese putere să rostească cuvântul acela îngrozitor – noi ne-am întărit în mânăstirea Tismana, precum ne-ai poruncit. Ne-am continuat lupta…

Povestindu-i apoi, pe scurt, toate câte se petrecuseră, Ion are grijă să-i amintească voievodului mai ales meritele lui Bucur care, în fruntea cetelor de răzvrătiţi de peste Olt, nu le da încă pace nici oamenilor domniei și nici otomanilor să-și rumege, după pofta inimii, prada.

— Toată această luptă pe viaţă și pe moarte, care ne-a costat destul sânge, trebuie să-ţi mărturisesc cu rușine, măria ta, nu ne-a făcut să înaintăm, cu nici un pas, spre ţelul pe care-l urmărim.

— Lupta în numele libertăţii nu se dă niciodată în zadar, căpitane Ion. Mai devreme sau mai târziu, fiecare picătură de sânge vărsată va rodi…

— Dacă măria ta ar fi în fruntea noastră… oftează Ion.

— Cât timp veţi ţine, tu și soţii tăi, armele-n mâini, dorinţa de neatârnare a neamului valah va trăi. Şi sufletul meu va fi alături de voi, oricât m-ar apăsa de greu aceste ziduri…

Uitându-se la domnitorul său, Ion se cutremură.

Ochii mari, cenușii, ai voievodului, sfredelesc zidurile.

Se străduiesc parcă să vadă cine știe ce lucruri depărtate și tainice, din viitor.

— Şi noi în cine socotește măria ta că am putea să ne încredem, dintre toţi craii și domnitorii lumii? întreabă Ion, după ce vorba se purtase pe o mulţime de cărări și în jurul a nenumărate lucruri, la care căpitanul abia după aceea avea să se gândească îndelung, în ceasurile sale de răgaz, și să le înţeleagă tâlcul…

— În Ştefan al Moldovei…

— În domnitorul Ştefan? Acela care te-a uitat în ceasul de restriște, deși eu însumi i-am dus solia prin care-i cereai ajutor?… Ba încă a mai pus la cale să-ţi cucerească Chilia?!? Numai că, la asediul Chiliei, a dobândit o rană…

— La fel ca tine, m-am mâniat și eu!… mărturisește Vlad. După o vreme, l-am înţeles. Avea răspunderea Moldovei. Pentru ea trebuia să lucreze mai întâi… Nu putea s-o primejduiască.

— Măria ta dacă ai fi fost chemat în ajutor, sunt încredinţat că nu te-ai fi purtat astfel…

— Poate că nu… zice înăbușit Vlad. Dar astăzi mi se pare un adevărat noroc că cetatea Chilia n-a încăput în ghearele lui Mahomed, ci-n mâinile lui Ştefan. Oricum, numai în el poţi avea încredere…

— Ce trebuie să facem?

Ochii voievodului scânteiază:

— Cea dintâi datorie a voastră… a ta, mai ales, răspunde el tăios, este ca Radu să fie pedepsit… Iar Ştefan să așeze, deocamdată, în locul lui, până la reîntoarcerea mea în scaun, un domn plin de credinţă faţă de el…

— Faţă de regele Matei cum să ne purtăm?

— Regele își va da singur seama, cât de curând, de greșeala lui, și și-o va îndrepta…

— Aș vrea să-l putem pedepsi și pe el!… mărturisește Ion, să sufere, măcar în parte, și… serenisimul rege ceea ce-nduri măria ta…

Voievodul Vlad surâde:

— Eu sunt încredinţat, îţi repet, că regele, într-o zi, ne va da ajutor…

— Măria ta, se amestecă Tit, după ce se uitase pe fereastră, văzând că revărsatul zorilor se apropie. Este timpul ca Ion să plece. Mihailo a așteptat afară prea mult. Să nu se iște bănuieli…

— Un singur lucru mai aveam să-l întreb pe măria sa, își amintește Ion.

— Întreabă! îi făgădui voievodul…

— Principesa Elena Corvin așteaptă de la măria ta un semn…

Voievodul Vlad stă o clipă pe gânduri. Își vâră apoi mâna într-un buzunărel de la piept. Dintr-o învelitoare de catifea și aur ridică un inel împodobit cu o piatră mare, scumpă.

— Eram încă la curtea din Buda, povestește el, înainte de-a mă urca în scaun. Când, Ioan de Hunedoara a pus la cale un turnir. M-a poftit și pe mine să iau parte. Potrivit datinilor cavalerești, trebuia să-mi aleg o tânără fecioară sau doamnă, în cinstea căreia să lupt. Ioan m-a îndemnat s-o aleg pe nepoata lui, Elena, atunci în vârstă, poate, de paisprezece ani. După ce am învins, drept răsplată a victoriei, principesa mi-a dăruit o cunună din pietre de granat lipite cu foiţe de aur și inelul acesta. Ne-am logodit. Totul nu a fost însă într-un ceas bun. Nunta, cum știţi, s-a făcut după șase ani, printr-o solie, din care a făcut parte, pe lângă câţiva mari boieri, și grămăticul Farmă. Pe urmă, luptele s-au înteţit. Ea n-a putut veni în Ţara Românească la timp. Şi, ca soţie a mea, după ce-am fost închis, am auzit c-a fost trimisă, fără vreo altă vină, la mânăstire.

— Așa e! spune Ion. Dar grămăticul Farmă a reușit s-o vadă. Şi principesa i-a dăruit o parte din bijuteriile ei, ca el să poată încerca cumpărarea paznicilor măriei tale, cu banii dobândiţi. Numai că încercarea aceasta, cum iarăși prea bine cred că știi, a dat greș. Şi astăzi, principesa te roagă să-i trimiţi vești!…

Vlad îi întinde bijuteria lui Ion.

— E dezlegată de jurământ. Eu îi doresc să fie

fericită…

— Dar fericirea măriei tale?!

— Fericirea mea? spune domnul… Noi suntem meniţi jertfei. Jertfa fără de care biruinţa nu poate fi. Şi eu, altă fericire, în afară de aceea pe care mi-o poate aduce lupta și biruinţa împotriva vrăjmașilor neatârnării noastre, nu mai îmi doresc, căpitane Ion…

*

Negru, ciulindu-și urechile, ascultă. În depărtare, răsună urletul lung al unui lup. Fiara, izgonită mai adineauri, își cheamă haita.

Alte urlete fioroase îi răspund. Haita s-a adunat.

Urletele fiarelor strânse laolaltă se împletesc. S-au făcut unul singur. Ca un cântec al iadului.

«Sânge și moarte!… s-ar putea crede că urlă lupii. Sânge și moarte omului și animalului care mai trăiesc încă!… Sânge și moarte!…»

Armăsarul se saltă în picioare. Şi-a uitat oboseala și rănile. Îi dă ocol rănitului. Nările îi palpită. Tropăie iar semeţ.

«Sânge și moarte!…» urlă lupii.

Stând în dreptul bărbatului, ca o pavăză vie, armăsarul ascultă. Încă nu știe ce să facă. Își privește stăpânul… Se pare că nu mai trage nădejde să-l trezească. Oșteanul trăiește, mai departe, în acea lume tainică a sufletului său. În gândurile pricinuite de fierbinţeala lui. Nu celelalte răni, ci doar aceea de la frunte îl făcuse să cadă. Ea îi dăduse fierbinţeala. Dacă era atunci, alături, o fiinţă omenească gata să-l sprijine, ar fi rămas în șa.

Era adevărat că pierduse mult sânge. Însă lucrul acesta i se mai întâmplase și altă dată.

Şi-acuma încă de s-ar găsi o mână care să-i lege rana și, ridicându-l din zăpadă, să-i dea o sorbitură fierbinte, rănitul s-ar înviora.

Așa, ceasurile îi sunt numărate. Ori viscolul îl va îngheţa de tot, pe încetul, ori lupii îl vor sfâșia.

Oricum, ce mai poate aștepta altceva decât moartea?

Armăsarul ascultă. Sforăie mânios și, tropăind, îi dă un ultim ocol stăpânului.

Se simte gata pregătit să-i înfrunte pe lupi.

*

O casă albă, înaltă, fortificată, spre care urcă, din uliţă, o scară răsucită, de piatră.

Pe cerul roșu al Budei, zorile abia au început să răsară.

Gheorghe năvălește, furtunos, în odaia unde căpitanul

Ion doarme. Îl trezește cu strigătul:

— A sosit un trimis de la cetele noastre din ţară!

— Să intre! se bucură Ion care, la intrarea lui

Gheorghe pe ușă, a sărit din așternut, punând mâna pe sabie.

(A devenit deosebit de prevăzător, de când șade fără învoirea regelui în Buda, unde a mai rămas o vreme, după întoarcerea de la Vișegrad, ca să orânduiască, împreună cu Farmă, o mulţime de lucruri cu privire la domnitorul lor.)

Gheorghe ţâșnește afară, dar se întoarce numaidecât cu solul… Acesta este un flăcău zdravăn, cu niște mâini mari, noduroase, acoperit pe cap cu o căciulă brumărie și-având înfipt la brâu, sub sumanul de lână, un baltag muntenesc.

— Ce s-a-ntâmplat? Te-a trimis Bucur? îl întreabă Farmă, care s-a grăbit și el să vină în odaia lui Ion.

— El m-a trimis, grămăticule, îi răspunde flăcăul…

Își scoate apoi căciula. Își leapădă sumanul… Își desprinde baltagul… Tușește de două ori și începe să spună:

— Nu sunt nici zece zile de când am fost vestiţi de niște drumeţi că un boier și-o ceată de oșteni, nu numai români, ci și turci, se-ndreptau spre Tismana…

— Au îndrăznit să se îndrepte către Tismana?… izbucnește Ion.

— Ne-am mirat și noi c-au îndrăznit… răspunde trimisul…

— Şi?… Şi? întreabă nerăbdător Farmă.

— Oamenii care-i văzuseră și-i auziseră pe oștenii domnești vorbind, în rateșul din Slatina, cât timp boierul se odihnea, ne-au povestit că aceștia aduceau cu ei niște porunci de-o strășnicie deosebită.

— Din partea cui? întreabă Farmă.

— Din partea lui Radu.

— A vânzătorului Radu! îl îndreaptă, răutăcios, Gheorghe.

— A vânzătorului Radu! Așa e!… repetă trimisul…

Bătu-l-ar bunul Dumnezeu de ticălos și de nemernic!…

Că nu-i mai vine odată răsplata!

Căpitanului Ion îi place îndârjirea trimisului. Îl bate pe umăr, râzând:

— N-ai grijă, într-o zi răsplata care i se cuvine o să și-o primească, voinicule!

— Nu e nici un răufăcător pe lume, pe care să nu îl ajungă, până la urmă, răsplata!… rostește, înţelepţește, Gheorghe.

— Dar, haide, haide, că schimbarăm vorba, mai spune căpitanul, și eu sunt nerăbdător să aflu ce este cu Tismana…

Uriașul Năstase intră, în acea clipă, cu vinul proaspăt fiert și îndulcit cu miere, din care se ridică aburi, împrăștiind o mireasmă plăcută.

Trimisul îi mulţumește lui Năstase. Soarbe din ulcică, sugându-și mustăţile, și își urmează cuvântul…

— Ne-am luat deci după ei, ca vânătorii, iarna, când simt duhoarea mistreţilor…

— Şi i-aţi ajuns? îi grăbește povestirea Alexe, care se ivise și el în ușă.

— Aproape de satul de lângă Jiu, Craiova…

— I-aţi biruit? vrea să știe, îndată, lucrul cel mai însemnat, Farmă.

— I-am biruit! răsuflă trimisul, din băieri. Iar, după ce-am aflat ţelul pentru care se duceau la Tismana, pe cei rămași cu viaţă, chiar și pe oștenii boierilor, i-am tras în ţeapă, deoarece vina lor de-a fi în slujba lui Radu este mai mare decât aceea a turcilor…

— I-aţi judecat în faţa mulţimii? întreabă Ion.

— Cine să-i mai judece? râde trimisul, i-am tras în ţeapă, și gata…

— Nimeni nu are dreptul să-i ucidă pe cei lipsiţi de arme și învinși, fără judecată înaintea mulţimii… spune mustrător Ion, despre care toată lumea știe că, în anumite privinţe, are părerile lui.

— Căpetenia noastră – adică locţiitorul domniei tale, Bucur – ne-a poruncit, zicând că trebuie dată o pildă acelora care s-or mai încumeta la astfel de drumuri, încearcă să se scuture de partea lui de vină trimisul…

— Acuma, aţi făcut-o, aţi făcut-o! se silește să împace lucrurile Gheorghe.

— Dar pe boier l-aţi ucis? întreabă Năstase.

— Pe boier, nu!… râde tare trimisul… Pe el ne-am mulţumit numai să-l cetluim în ștreanguri și să-l luăm în pădure. Acolo e firitisit, așa cum se cuvine cinului boieresc, în fiecare zi, însă doar cu câte-o fiertură de mei și apă. Şi domnia sa Bucur îl strânge-n chingi să vorbească…

— Şi-a spus ceva pân-acum? vrea să știe Farmă.

— A mărturisit tot. Şi ceea ce nu ne spusese încă de la-nceput! răspunde trimisul…

Ion se întoarce spre flăcău:

— Cine este boierul și ce mărturisiri a făcut?

— Boierul este stolnicul Dobre, tot unul dintre cei care-au venit cu Radu și Zue de la Stambul, laolaltă cu ostile turcești…

— Ah! Stolnicul Dobre!… Îl cunosc bine! glăsuiește Farmă.

— Mărturisirile sale sunt acestea…

Şi trimisul începe să povestească, amănunţit, cum stolnicul Dobre îi destăinuise lui Bucur, mai întâi, despre o anumită scrisoare primită la palat din partea marelui vizir.

În scrisoare, marele vizir reamintea lui Radu isprava căpitanului Ion săvârșită cu patru ani în urmă, când acesta pătrunsese în haremul sultanului la Stambul, ca să o smulgă de-acolo pe sora sa de suflet Roxana.

Tot atunci, continua marele vizir, în scrisoarea lui, căpitanul a luat din haremul sultanului și pe-o fetiţă a unei alte cadâne tot de origine valahă.

Aceasta fusese dăruită de Mahomed, în semn de prietenie, unui mare han. Murise însă pe drum și trupul ei fusese azvârlit în mare. Iar fata, numită Oltea, rămăsese să fie crescută în taină de Fatma, favorita slăvitului sultan.

După ce fata a fost scăpată din harem, s-au făcut cercetări. Şi astfel s-a aflat cine a fost mama ei…

— Şi cine a fost această nefericită femeie? grăiește Ion, cu o voce neașteptat de slabă și de tremurătoare.

— Copila marelui logofăt Lazăr!…

Cele patru cuvinte cad ca un trăsnet în inima lui Ion.

Numai pe măria sa Vlad îl preţuise căpitanul mai mult decât pe fostul mare logofăt Lazăr, care își slujise atât de credincios ţara și se jertfise, luptând până la capăt pentru păstrarea libertăţii ei.

Așadar, Oltea era, nici mai mult, nici mai puţin, decât însăși nepoata marelui logofăt Lazăr! Vestea aceasta îi uimește pe toţi, peste măsură. Iar copila marelui logofăt Lazăr fusese acea roabă valahă pe care sora lui de suflet, Roxana, o luase sub ocrotirea sa!

Într-adevăr, Ion își aduce aminte cum Tit îi povestise odată că fiica marelui logofăt Lazăr, abia căsătorită de nici o săptămână cu comisul Firan, fusese răpită de achingii, de la Cozia, unde bărbatul ei voise s-o ascundă. Comisul Firan încercase s-o scape, luptându-se cu disperare. Fusese însă înfrânt, tăiat de achingii și aruncat în Olt.

— Şi ce porunci primise boierul Dobre să împlinească la Tismana? mai întreabă Ion, deși cunoaște sigur, mai dinainte, răspunsul…

— Sultanul Mahomed, spune trimisul, i-a poruncit vânzătorului Radu, prin marele vizir, să i-o aducă pe nepoata logofătului Lazăr înapoi, în harem…

— Câinele… ticălosul… nemernicul!… izbucnesc, care mai de care, Gheorghe, Năstase și Alexe. Dar biata Oltea e încă un copi!…

— Şi sora mea de suflet, Roxana, n-avea, când au răpit-o achingiii, nici treisprezece ani… murmură Ion.

Încă îi mai plăcea să se joace, sărmanei, cu păpușile.

Oamenii se încrâncenează. Aproape nu este nici unul printre cei de faţă căruia otomanii să nu-i fi luat, cândva, vreo rudă în robie.

Se lasă câteva clipe apăsătoare, de tăcere.

Afară se aude forfota, care a început, dis-de-dimineaţă, pe uliţele Budei.

Casa în care se găsesc răzvrătiţii, așezată cam la marginea târgului, este locuinţa căpitanului Iacșici, unchiul lui Mihailo. Acesta, ca mulţi alţi luptători sârbi, s-a înrolat – după ce ţara lor a fost subjugată de Mahomed – în oștirea lui Ţepeș.

De doi ani, căpitanul Iacșici îl slujește pe comitele Szilágyi, unchiul lui Mateiaș. Iar Szilágyi i-a dat în folosinţă casa aceasta mică de la marginea Budei, știind însă prea bine că în ea se vor ascunde, la vreme de nevoie, și prietenii lui Vlad.

Tăcerea este întreruptă de căpitanul Ion:

— Şi Bucur ce măsuri a luat?

— A poruncit ca trei dintre flăcăii noștri s-alerge la Tismana. Să stea acolo, în apărarea fetei. Şi dacă se va simţi nevoia, s-o aducă în adăpostul din pădure…

— Bine, dar viaţa de tabără nu-i pentru o copilă ca ea! își dă cu părerea Farmă.

— Şi-apoi, întreaga ziuă, Oltea îi întreabă pe fiecare dintre cei trei oșteni ai noștri despre domnia ta, îl mai vestește trimisul pe căpitan. Iar într-o zi au găsit-o pe marginea pârâului. Ce credeţi că făcea?…

Ion se îngrijorează. Aruncă o privire neliniștită trimisului.

— Azvârlea flori în undele pârâului și cânta:

Toţi izbucnesc în hohote de râs. Năstase se întoarse spre trimis:

— Dar bine, acesta este un descântec străvechi! îl știu de la bunica…

— Şi eu îl știu! glăsuiește Gheorghe.

— Spunea că a întrebat-o pe baba Vișa cum să te-aducă, fiindcă nu te-a mai văzut de trei ani. Şi baba Vișa a-nvăţat-o, zicând că vechile descântece sunt poate mai folositoare ca rugăciunile…

Ion surâde cu gândul la Oltea:

— Trebuie să fi crescut. Şi să se fi făcut frumoasă…

— După înălţime, pare de treisprezece ani. Şi-n fiecare zi înflorește încă puţin. Când va fi mare, va ajunge neînchipuit de frumoasă…

S-a făcut iar tăcere. Fiecare a rămas pe gânduri. Într-un târziu, grămăticul Farmă îi rostește lui Ion:

— Aici, totul din ceea ce trebuia să se-mplinească s-a-mplinit! Mai mult nu poţi să făptuiești, deocamdată, nici tu, pentru măria sa.

— Asta-i adevărat! recunoaște Năstase.

— În ce privește restul de lucruri plănuite de noi, despre acestea mă voi îngriji eu, împreună cu prietenii noștri din Buda, valahi, maghiari și sârbi. Poţi să te bizui pe mine, continuă grămăticul… Încât, sunt de părere să pleci, luându-i cu tine pe Alexe, Năstase și Gheorghe. Socot că n-ar fi rău de te-ai opri, măcar un ceas, și în cetatea Aradului. Să-i vezi pe Para și pe egumenul Sisoe…

— Mi-e teamă să nu întârzii!… grăiește căpitanul…

— Nu vei întârzia, deoarece, pe urmă, vei porni în cea mai mare goană către Tismana.

— Am s-o iau de-acolo pe Oltea…

— De când știm cine este fata, îndatoririle noastre faţă de ea au crescut, mai spune grămăticul…

— Oricum, Oltea nu se mai cuvenea să rămână într-o așezare mânăstirească de bărbaţi! își dă cu părerea Gheorghe.

— De-aceea și cred, urmează grămăticul, că fata trebuie adăpostită de astăzi înainte în schitul de pe insula cea mare a Oltului.

— Stareţa schitului este maica domnului nostru, își amintește Gheorghe.

— Eu o cunosc din vremea când eram la curte. Am fost destulă vreme și grămăticul său, spune Farmă. Şi îi voi scrie un răvaș.

— Marele logofăt Lazăr a slujit-o întotdeauna cu credinţă pe fosta doamnă a ţării. De-aceea, sunt încredinţat că și sfinţia sa o va primi pe Oltea cu dragoste la schit, zice Ion.

— După ce vei sfârși și lucrarea aceasta cu bine, îl sfătuiește Farmă pe căpitan, strânge cetele noastre, precum sună porunca măriei sale Vlad, și du-le peste Milcov, la Ştefan al Moldovei… Iar celelalte porunci ale măriei sale le vei primi la timp, prin credincioșii noștri, care vor ţine legătura cu tine, în cetatea Sucevei!

Căpitanul îl strânge pe grămătic în braţe.

— Sfatul tău e bun, prietene. Parcă-i citit din carte.

— Sfatul e minunat! glăsuiesc și ceilalţi. Şi credem că este bine să fie îndeplinit.

Își iau cu toţii rămas bun de la Farmă. Iar Ion, întorcându-se către voinicii săi, le poruncește:

— Pregătiţi-vă straiele, armele și caii! Pornim numaidecât.

*

Căpitanul a ajuns în chilia mică și albă a Mariei Mușat, din schitul de pe insula Oltului.

Într-un colţ, pâlpâie o candelă.

Stareţa șade, la ceasul acesta, într-un jilţ din lemn negru de prun, pe-a cărui parte de sus a spătarului un meșter râmnicean iscusit – Râmnicul Vâlcea fiind, pe acea vreme, târgul cu cei mai buni sculptori în lemn, din toată Ţara Românească – a cioplit vulturul legendar al lui Negru Vodă.

Înfăţișarea fostei doamne a ţării – și mamă a celor doi voievozi dușmani de moarte între ei, Vlad Ţepeș și Radu cel Frumos, unul fiind împotriva năvălitorilor și celălalt prieten cu ei – i se pare lui Ion de-o măreţie fără pereche. Ochii bătrânei seamănă, în felul cum ard și străpung totodată, cu-aceia ai lui Vlad. În lumina slabă a candelei, ochii fostei doamne a ţării parcă azvârl scântei.

Ion o privește, copleșit de emoţie, uimit peste măsură de înfăţișarea ei. Pentru o clipă, i se pare că pe deasupra capului acestei mult încercate femei – soră a lui Roman, voievodul Moldovei, și care, cu patruzeci de ani în urmă, ca soţie a lui Vlad Dracul, îi luminase, prin frumuseţea și bunătatea ei, curtea lui Mircea cel Bătrân – lucește orbitor, bătută în nestemate, coroana doamnelor valahe.

Coroana aceasta, făurită din aur de un meșter român de la Sibiu, pentru soţia celui dintâi mare voievod al Ţării Românești: Basarab-Tihomir, Ion o văzuse cu ani în urmă, aievea, pe capul Mariei Mușat, când încă domnea Vlad.

Bătrâna se uită la el aspru. Buzele ei subţiri și vinete sunt strânse. O dungă îngustă și adâncă – dunga pe care poporul o numește a durerii – îi brăzdează fruntea.

Ea pare neînduplecată și crudă. Dar, sub asprimea aceasta cutremurătoare, Ion își dă seama că fosta doamnă a lui Vlad Dracul ascunde o inimă duioasă.

Căpitanul îi povestise bătrânei tot ce petrecuse între timp, la Buda. Dar ea, aflând câte nenumărate suferinţe îndurase în temniţa din Vișegrad cel născut de ea, Ţepeș, nici nu clipise.

Faţa sa tresărise puţin numai când Ion îi povestise despre egumenul Sisoe.

— Pe-acesta îl păstrăm la Arad, deoarece încă nădăjduim că mărturia lui – neluată până azi în seamă de rege – are să dovedească într-o zi întregii lumi grozava nedreptate săvârșită! o încredinţase Ion.

În drumul său, din Buda spre ţară, căpitanul făcuse de altfel popasul plănuit, cu scopul de a-l vedea pe egumen. Acesta, pus la post, slăbise în așa hal, încât abia mai putea fi recunoscut.

Tot la Arad se mai găsea și Para. Jupâneasa, știindu-se înconjurată de ura comiţilor de Szentgyorgyi, ca și a altor mulţi magnaţi transilvăneni, se refugiase aici, într-o căsuţă de pe malul râului Mureș.

Între altele, cu prilejul popasului, Ion îi vorbise Parei despre planul de-a o ascunde pe Oltea în schitul de maici, de lângă Cozia, cea dintâi așezare monahală pentru femei și fete din Valahia mică – lăcaș mânăstiresc în care noua domnie nu cutezase să pătrundă.

— Dumnezeu nu m-a învrednicit să am prunci, îi glăsuie înlăcrimată Para. Iar Oltea, tocmai acum când ar avea mai multă nevoie de-un sfat bun, duce lipsă de el… Amândouă am fost și suntem încă greu lovite de soartă. Poate că însuși Cerul o fi dorit ca eu să-i fiu ocrotitoare. Așa încât te rog să mă iei cu tine în ţară. Şi lasă-mă să intru, împreună cu fata, în schitul de pe Olt. Nădăjduiesc și eu că Radu nu va-ndrăzni să calce acolo, atâta timp cât stareţă la schit va fi doamna Maria Mușat.

— Așa s-a întâmplat, mai povestește Ion, că – îmbrăcaţi în haine ungurești și având teșcherele de liberă trecere, din partea comitelui Szilágyi – am ajuns la Tismana. Între timp însă, așa cum știi, mânăstirea, fiind socotită drept cel din urmă lăcaș de apărare al credincioșilor măriei sale Vlad, împotriva noii orânduiri, a fost împresurată de oștile domniei. Ce a urmat nu cred că are rostul să mai repet. Pe Oltea am izbutit totuși s-o scăpăm, și am adus-o aici. Împreună cu ea, a venit și jupâniţa Para. Pe amândouă aceste fiinţe urgisite ţi le încredinţăm, sfinţită maică a voievodului nostru, rugându-te să ni le iei sub aripa ocrotitoare a bunătăţii și a milei tale!

Ion a încetat să mai vorbească. Bătrâna îl privește nemișcată, cu ochii ei tăioși.

Prin ferestruica îngustă, ca de cetate, a chiliei, se zăresc munţii. Deasupra pădurii, soarele a aprins, ca un ultim semn de glorie a sa din acea zi, o vâlvătaie aurie.

Oltul fierbe pe undeva în coasta schitului, deoarece în zilele din urmă a plouat mult la munte. Iar vântul aduce din când în când cu sine nechezat de cai și sunete de arme. Căci răzvrătiţii căpitanului Ion s-au adăpostit în pădure.

Pentru o clipă, căpitanul, în timp ce se uită la bătrâna aceea maiestuoasă care încă-l ţintește cu ochii ei de pasăre de pradă, are în sine îndoiala că-l va ajuta. Şi inima îi zvâcnește dureros.

Dar stareţa bate din palme.

O altă maică se ivește pe ușă.

Se apleacă în faţa stareţei. O întreabă ce poruncă are să-i dea.

Stareţa face cu mâna un semn. Pentru întâia oară, de când stătea de vorbă cu Ion, în ochii ei albaștri mijește o lumină. O lumină care ar putea să însemne un început de zâmbet.

Măicuţa slujitoare, al cărei chip aproape că nici nu se zărește din faldurile negre ale acoperământului de pe cap, se apleacă din nou în faţa stareţei și iese.

Se întoarce însă grăbită, călăuzindu-l pe un călugăr încă destul de tânăr, cu o figură surâzătoare, plină de isteţime.

Spre uimirea lui, Ion bagă de seamă că, pe sub rasă, călugărul poartă veșmânt ostășesc și este înarmat.

Fără să stea pe gânduri, căpitanul își duce mâna la șold. Este gata să-și apuce sabia.

Doamna Maria acum zâmbește de-a binelea.

— Omul acesta, grăiește ea, se cheamă Ion Ţamblac.

Călugăr, cărturar, oștean și rudă apropiată a voievodului Ştefan…

Şi, dintr-o dată, căpitanul își aduce aminte.

Grămăticul Farmă îi povestise de-un văr al doamnei Oltea – mama lui Ştefan, mult mai tânăr ca ea, și cărturar vestit, pe numele Ion Ţamblac.

Acestui cărturar îi și scrisese Farmă despre porunca dată de măria sa Vlad, ca voinicii lui Ion să plece peste Milcov și acolo să slujească în oastea moldoveană.

— Prietene, glăsuiește cărturarul Ţamblac. Venisem să cunosc cetele răzvrătiţilor domniei tale, când doamna Maria m-a vestit că norocul mi te-a adus în cale. Slăvitul nostru domn vă așteaptă-n Moldova!…

— Norocul mi se pare că e de partea noatră! rostește căpitanul…

Ţamblac întinde mâna frăţește, și Ion i-o prinde strâns. O nouă prietenie se închegase, în schitul de pe insula mare a Oltului, între doi bărbaţi vrednici.

Ion se întoarce pe urmă către doamna Maria:

— Îngăduie-mi, o roagă el, ca înainte de plecare, să-mi iau rămas bun de la Para și Oltea…

— Lucrul acesta n-ar trebui să-l faci, băiatul meu, îi răspunde bătrâna. Nu le mai tulbura sufletul, și-așa destul de zbuciumat. Lasă-le în seama stareţei și-a tihnei de la schit. Pornește fără să-ţi iei rămas bun!…

Ieșind afară, Ion le zărește însă pe amândouă, așteptându-l la ușă.

Para îl privea sfioasă.

A început să semene din nou cu fata pe care o scăpase din gheara lui Selim. În curând, ea va îmbrăca veșmântul monahal… Se va călugări. Dar Oltea îi sare căpitanului de gât.

— Să nu ne uiţi! îi suflă fierbinte la ureche. Şi îl sărută, lung, pe amândoi obrajii.

Luntrea pornise spre malul celălalt al Oltului.

Fetiţa îi trimitea căpitanului sărutări cu amândouă mâinile.

— Drum bun!… murmura Para.

Iar maica Eupraxia făcea rar semnul crucii asupra celor ce plecau. Şi glăsuia încet:

— Vă binecuvântez!…

*

Urletul lupilor s-a apropiat.

Orice alt animal prevăzător, ascultându-și pornirile și știind că o haită întreagă se năpustește asupra lor, n-ar sta în cumpănă, ci ar fugi.

Armăsarul își ridică gâtul înalt.

Își ciulește urechile.

Nările lui adulmecă, în sfârșit, adus de vânt, mirosul greu al fiarelor.

Nu mai nechează, ci geme ca un om.

«Stăpâne, stăpâne, parcă ar spune geamătul lui, sfârșitul a venit!…»

Viscolul îl izbește crunt. Pădurea îngheţată se clatină.

Numai rănitul, aproape îngropat sub zăpadă, nu-și dă seama în ce primejdie se află.

*

Ceata condusă de căpitanul Ion – alăturată, din porunca măriei sale Ştefan, unei oști de hânsari ²² , comandată de cumnatul domnului, marele vornic Isaia – încearcă să-și croiască drum spre Cavalerii Negri ²³ .

La lumina flăcărilor uriașe care au cuprins târgul, Ion, împreună cu Bucur, Năstase, Alexe, Gheorghe și toţi ceilalţi flăcăi, aflaţi acum în oastea moldovenească, luptă neosteniţi.

Sute de trupuri săgetate sau descăpăţânate rămân în urma lor.

De două ori până atunci, marele vornic Isaia le-a poruncit muntenilor, prin câte un trimis, să nu se vâre prea adânc în mijlocul oștilor dușmane.

Ion însă n-a apucat să creadă în adevărul unui asemenea ordin. Nu i-a dat ascultare – ci a înaintat mereu.

Un singur nenoroc i-a lovit. Vânătorul de lupi Alexe a căpătat o rană. O suliţă vrăjmașă i s-a înfipt în coaste, dându-i dureri cumplite.

Cu toate astea, el nu s-a prăbușit, ci a rămas în șa. Gheorghe i-a legat rana, și voinicul l-a urmat mai departe pe căpitanul lui.

În faţa lor se află, în luptă, mercenarii vestitului baron aventurier Giskra și-un escadron de raiteri din Sighișoara.

Cu sabia în mână, călărindu-l pe Negru care-i ascultă poruncile cu o înţelepciune aproape omenească, Ion se azvârle în luptă. Face, ca de obicei, un cerc mare și gol de jur împrejurul său.

Atâta că Isaia tocmai le trimisese iarăși porunci aspre muntenilor să se înapoieze din mijlocul dușmanilor și să se mulţumească numai să-i înconjoare pe Cavalerii Negri, care se retrăgeau, ocrotindu-l pe rege.

— Spune-i marelui vornic Isaia, îi strigă Ion trimisului, că nu mă pot supune poruncii sale. Sunt gata să dau seama de-această nesupunere. Nici nu pot înţelege cum de îngăduie marele vornic, acelora care-au intrat cu sila în Moldova, să se retragă-n voie. Noi am dori ca mai degrabă marele vornic să ne trimită vreo ceată-n ajutor…

Şi își continuă lupta.

*

Oștirile regale și mercenarii generalului Giskra intraseră deci astăzi, paisprezece decembrie al anului șase mii nouă sute șaptezeci și cinci ²⁴ , în târgușorul Baia.

Regele Mateiaș, având în jur pe cei mai de seamă curteni și generali, dictase tocmai secretarului său o proclamaţie către ţara Moldovei.

În proclamaţie îi înștiinţa pe toţi locuitorii că nesupusul Ştefan a fost învins și că domn al Moldovei, prin hotărârea lui, va fi Petru Aron.

Deși abia împlinise douăzeci și cinci de ani de curând, regele Mateiaș dobândise până atunci vreo câteva victorii de seamă. Una, în Transilvania, unde îi nimicise pe o seamă de comiţi, care se răzvrătiseră. Iar alta în Boemia, înfrângându-l pe socrul său, regele Podiebrad, învinuit de «erezie» de Papa de la Roma.

Acum regele, fiindcă sosise cu bine la Baia, se socotea ajuns și în cetatea Suceava.

În ascuns, Mateiaș își făurise, pare-se, planul de a reface străvechea Dacie. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, avea nevoie mai întâi să-și asigure doi vasali credincioși pe pământul Moldovei și în Ţara Românească.

După ce se sfârșise scrierea proclamaţiei, marele șambelan îi poftise la masă pe rege și curteni.

Se așezaseră. Vinul curgea în cupe. Când, de pe uliţele târgului, au răsunat zgomote puternice și ţipete de spaimă

— Ce se întâmplă? a întrebat regele.

— Serenisime rege, a răspuns Giskra – care la auzul acelor zgomote se și grăbise afară, însă se întorsese la fel de repede – vă raportasem ieri că o iscoadă trimisă de mine îmi dăduse de veste…

— Că drumul spre capitala Moldovei este pustiu! râde Petru Aron.

— Oho-o-o!… Ştefan cu siguranţa a fugit, pitindu-se, de spaimă, sub faldurile hainei regelui Cazimir al Poloniei, surâde episcopul care îl însoţește pe regele Matei.

— Numai câteva cete de boieri ne vor mai sta în cale, rostește Ioan de Darocz, mare nobil maghiar.

Petru Aron rânjește:

— Îl uitaţi, mi se pare, pe Isaia, marele vornic și cel mai însemnat comandant al oastei moldovene, îndată după Ştefan. Este de partea noastră…

— Cumnatul domnului? se minunează Ioan Darocz. Petru Aron clipește:

— Îl urăște, în taină, pe Ştefan!

— Atunci totul se va sfârși cum nu se poate mai bine! exclamă, mulţumit, regele. Să bem o cupă cu vin de Tokay pentru victorie și pentru intrarea noastră în Suceava. Cât mai e pân-acolo?

— Cam douăzeci de mile, maiestate! răspunde, întorcându-se către rege, baronul Mihaly. Mateiaș își apropie cupa de buze și-o bea până la fund.

Afară, printre zbuciumările și urletele vântului, ţipetele și celelalte zgomote ciudate cresc.

— Şi totuși se întâmplă ceva! se miră regele Matei, lăsând de la buze cupa.

— Nu uitaţi, maiestate, grăiește palatinul, că astăzi, în cinstea intrării noastre în Baia, li s-a dat oștenilor vin. Şi sunt nespus de veseli că victoria e numai la un pas!

— Aha! se înseninează iar regele.

— Victoria este, într-adevăr, neînchipuit de aproape, confirmă episcopul, binecuvântând masa.

— Nu, maiestate, întrerupe această veselie generalul mercenar Giskra. N-am apucat să-mi sfârșesc cuvântul…

— Ce vrei să spui? tresare Mateiaș, văzând chipul lui Giskra învineţindu-se – un semn neîndoielnic că generalul era îngrijorat.

— Începusem să raportez despre știrea de ieri…

— Că drumul ce duce la Suceava este pustiu… zâmbește regele. Asta am auzit…

— Dar astăzi, își reia vorba generalul, altă iscoadă m-a încredinţat că toate pădurile din jurul acestui târgușor sunt vii…

— Ce vrei să născocești?… strigă Petru Aron.

— Nu născocesc nimic. Acesta-i adevărul, răspunde generalul…

Regele, la auzul acestor vorbe, se ridică din jilţ.

— Mă tem, continuă Giskra, întunecat, că Ştefan al

Moldovei ne-a încercuit…

— Aduceţi-mi armura și sabia! poruncește Matei.

— S-ar putea ca, în noaptea aceasta, adaugă generalul, în timp ce chipul i se învineţește din ce în ce mai mult, să nu luptăm pentru glorie, așa cum am fi vrut, ci pentru viaţa noastră. Mă simt dator să vă înștiinţez de acest lucru, serenisime rege!…

Un val de frig s-a răspândit parcă la auzul acestor cuvinte ale mult încercatului general-mercenar Giskra, în încăperea bine încălzită și luminată de făclii. Regele, curtenii, episcopul și Petru Aron se zbuciumă. Aleargă prin încăpere și poruncesc care mai de care scutierilor să le aducă armele și coifurile, să le îmbrace cămășile de zale și platoșele.

— Foc!… Foc!… se aud tot atunci strigăte deznădăjduite de pe uliţe

A îndeput sa ardă târgul din toate cele patru părţi ale sale.

— Locuitorii moldoveni ai târgului trebuie sa fi fost înţeleși cu Ştefan, zice Giskra. Se pare că își aprind ei singuri căsuţele de lemn, învelite cu paie…

— Să sune trâmbiţele!… Daţi cât mai repede alarma! ordonă Mateiaș. Trupele să se așeze în bătaie. Şi să se pregătească tunurile. Voi conduce eu însumi retragerea.

Şi regele, urmat de palatin, de Petru Aron, de voievodul maghiar al Transilvaniei și de ceilalţi curteni, se năpustește afară, gata să intre în luptă.

*

În vremea când toate acestea se petreceau în locuinţa din piaţa cea mare a târgului, dintr-un alt loc, aflat cam între apa Moldovei și pădurea Şomuzului, un tânăr mai voinic decât regele, însă la fel de bălan ca el, dădea cele din urmă porunci boierilor care-l înconjurau. Acesta era Ştefan, voievodul legiuit.

Strigăte înfiorătoare izbucneau dinspre pădurile care înconjurau din trei părţi târgușorul… Şi cete de viteji ²⁵ , de voinici ²⁶ și hânsari, târgoveţi și ţărani, cu armele în mâini, năvăleau spre parcanele orânduite de trupele regale.

Cât ai clipi, parcanele, alcătuite cu migală și meșteșug din care și căruţe în jurul târgușorului, încep să sară în lături, iar altele să ardă.

Puștile ²⁷ moldovene – purtate în căruţe – trosnesc neîncetat spre ulicioarele înguste, unde oastea regală învălmășită – parte ameţită de vin și parte abia trezită din somnul cel dintâi – fuge de colo-colo fără de nici un rost.

Cerul s-a înroșit, oglindind flăcările care au cuprins târgul și se întind mereu. Caii înnebuniţi, cu coamele arzânde, nechează mânioși și, presimţindu-și moartea, sar în două picioare, zdrobindu-i sub copite pe oștenii regali.

Ţărani bărboși, purtând căciuli miţoase pe cap și cojoace de oaie pe spate, aleargă peste tot. Cu lovituri de seceri, de coase, de topoare, cu măciuci și săgeţi, ei împrăștie moartea.

Locul fiind prea îngust, tunarii regelui nu izbutesc să-și pună marile lor bombarde în starea de a trage. Pe de altă parte, oastea nu mai poate fi ţinută în ordine decât în piaţa cea mare a târgului, unde mâna de fier a lui Giskra este încă stăpână, iar Cavalerii Negri alcătuiesc un zid în jurul regelui.

Fiind oastea moldoveană de patru ori mai mică decât aceea a regelui, Ştefan orânduise ca trupele regale să fie înconjurate pe trei laturi deodată. Să fie strânse în clește și apoi măcinate la adăpostul nopţii.

Oastea lui Isaia, din care făcea parte și ceata de munteni, trebuia să-i împingă pe Cavalerii Negri și oastea mercenară către apa Moldovei, unde se afla

Ştefan cu patru mii de oameni, pentru ca el să-i prindă și-apoi să-i nimicească.

Pentru obrazurile alese care, de obicei, își caută cele dintâi scăparea, tânărul domnitor al Moldovei lăsase, în partea dinspre miazănoape a târgului, ca și cum ar fi fost uitată, un fel de trecătoare îngustă, deschisă spre pădure.

Pe-aici, cine ar fi încercat să răzbată, ar fi căzut în săbiile a o mie de moldoveni conduși de doi boieri credincioși domnului: Oancea și Bourean.

Ştefan nădăjduia că însuși regele, înfricoșat, lăsându-l numai pe Giskra să lupte, va încerca să scape prin această ieșire – și-așa va cădea prins.

Într-adevăr, Ioan Garai, unul dintre sfetnicii de credinţă ai regelui, alergând disperat cu calul spre toate marginile târgului, descoperă această trecătoare.

Bucuros îl vestește pe rege:

— Pe-acolo, maiestate, către pădure, se află un loc deschis! Şi, strecurându-ne, vom putea scăpa teferi…

Regele, pentru o clipă, e gata să intre în trecătoare. Şi poate ar fi intrat, dacă Petru Aron nu l-ar fi prevenit:

— Măria ta, Ştefan e prea isteţ… Mă tem că drumul prin pădure duce către robie, și poate chiar la moarte!…

Regele s-a oprit. Pentru întâia oară s-a clătinat în șa.

Şi chipul lui frumos, sub casca de oţel, cu panașul din pene de șoim, i s-a albit.

— Ce crezi că este de făcut? l-a întrebat, cu glasul șovăielnic, pe Giskra. Suntem prinși în capcana domnitorului Ştefan…

Dar tocmai în minutul acela, un hânsar moldovean din cetele lui Isaia sosește în goana mare.

— Măria ta, îl anunţă hânsarul pe Aron, armata regelui se poate retrage, luând-o spre asfinţit.

— Să ne încredem, oare, în vestitorul acesta? Sau e vreo nouă cursă a voievodului Ştefan? întreabă încă o dată regele pe cei din jurul lui.

— Mă pun chezaș cu capul că nu e nici o cursă! zice Petru Aron. Pentru că Isaia mi-a trimis prin oștean și-acest inel de fier, precum ne-am înţeles…

Şi prinţul vânzător arată lui Matei un inel gros de fier, pe care Isaia i-l trimitea zălog.

— Câţi oameni am pierdut până acum? mai vrea să știe regele Mateiaș.

— Eu socotesc că zece mii, răspunde generalul baron.

De nu vom părăsi însă până în zori târgul acesta blestemat, nu va rămâne în viaţă nici unul dintre noi…

Pe când Giskra rostea răspunsul acesta, tocmai primise și Ion noua poruncă, din partea marelui vornic Isaia, să se retragă din mijlocul dușmanilor. Dar căpitanul nu se supusese. Ba, dimpotrivă, își înteţise năprasnicul atac spre Cavalerii Negri. (Numiţi în acest fel nu numai pentru că purtau platoșe și veșminte întunecate la culoare, ci fiindcă, dintre toate oștirile maghiare, erau cei mai viteji și cei mai de temut răspânditori de moarte.)

Văzând că Isaia întârzie să împingă trupele regale către apa Moldovei, voievodul Ştefan îl trimite pe ruda sa, Ţamblac, să vadă ce se întâmplă.

Ţamblac vede și înţelege totul… Se înapoiază să-i raporteze voievodului că Isaia îi lăsa să scape pe toţi câţi nu pieriseră în luptă.

Ion mai încearcă acum încă o dată să pătrundă, numai cu ceata lui, până la rege.

Dar ceata valahilor este prea mică, iar Cavalerii Negri prea mulţi și bine înarmaţi. Nu izbutește. Şi-atunci rămâne o clipă locului, pe gânduri.

În minte îi vine, fără să vrea, bărbatul din a cărui poruncă se găseau aici. Bărbatul de care le erau legate toate nădejdile și pe care regele îl ţinea prins, în temniţa din Vișegrad.

«Ce-aș mai putea să fac?» se întreabă, plin de descurajare, căpitanul…

Numai că, în aceeași clipă, îl zărește pe regele

Ungariei, înconjurat de cavalerii lui, gonind cât îl ţineau puterile, pe-o vale.

«Ah! în sfârșit!» își spune Ion.

Își scoase arbaleta din spinare. Își pune o săgeată, din cele cu trei vârfuri, în jgheabul ei de fier. Ţintește. Apasă pe trăgaci. Cârligul se coboară, dând drumul coardei care fusese agăţată de el… Şi săgeata pornește.

Săgeata găsește drumul cel bun.

Vâjâind, zboară prin văzduh. Se înfige în spatele lui Mateiaș.

Alexe își ridică mâinile:

— L-ai nimerit!

— Sub umărul din stânga!… se bucură Năstase.

— A scăpat frâul! spune Bucur.

Într-adevăr, regele, dând un răcnet de spaimă, pierduse din mâini frâul…

— Lunecă! își dă seama Gheorghe.

Palatinul Ungariei și zeci de cavaleri se reped să-l ridice.

Nu este însă nimic mai dureros pe lume decât să fii lovit de o săgeată, cu trei vârfuri în muche, trasă din arbaletă de un meșter ţintaș.

Muntenii, la semnul căpitanului Ion, mai trag fiecare din ei câte-o săgeată. Una îl nimerește pe Giskra în picior. Alta pe palatin.

Regele își pierduse cunoștinţa. Sângele îi curgea pârâu.

Şi-așa, în nesimţire, Cavalerii Negri îl ridică pe-o targă

– încropită la repezeală din ramuri de copaci.

Pornesc din nou la goană, fiindcă dinspre pădure vine ca o furtună însuși măritul Ştefan.

— Spuneţi-i regelui vostru, când s-o trezi, mai strigă căpitanul în urma Cavalerilor Negri, că darul cu trei vârfuri i l-au trimis oștenii măriei sale Vlad!…

*

La o masă grea, de stejar, Ion răsfoiește cu nesaţ un maldăr de pergamente laice și bisericești.

Alte vrafuri de cărţi și scrieri de tot felul sunt grămădite în rafturile și lăzile înșiruite pe lângă pereţi.

Biblioteca aceasta este a prietenului său, cărturarul Ţamblac – ruda domnitorului Ştefan – în casa căruia locuiește de peste opt ani.

Zilele de răgaz din toţi acești ani, Ion și le-a închinat numai cărţilor.

Mult timp a cercetat și rafturile cu pergamente ale mânăstirilor Neamţu și Bistriţa.

Îi place să citească și să răscitească sutele de pagini pe care slovele străvechilor cărturari ai Moldovei sunt așternute cu migală și grijă.

Cu palmele la frunte, Ion se gândește cât și-ar dori, după reînscăunarea măriei sale Vlad în Ţara Românească, să se ocupe, mai departe – în timpul rămas liber, ca și aici în Moldova – de slove și de cărţi.

Este o după-amiază liniștită.

Merele de sfârșit de iunie se rumenesc în grădină.

Crengile pomului de la fereastra lui Ion sunt încărcate. Prin desișul frunzelor pomului, soarele prăfuiește încăperea cu aur.

De-aici, din cerdacul odăii, Suceava se vede înecată toată sub verdeaţa grădinilor ce se răsfiră în evantai spre râu.

Dincolo de râu, se ridică măreaţă și copleșitoare cetatea.

Pe ziduri stau nemișcaţi străjerii, cu suliţele în mâini, scrutând, neobosiţi, zările. De asemenea, pe dealurile înconjurătoare, în toate punctele de observaţie, se află alţi străjeri.

Moldova este bine apărată. Dușmanii ei se tem.

*

Domnitorul Ştefan spunea adesea că Ion și ceata lui sunt cea mai bună pildă pentru oricine, în felul cum își slujesc ei ţara și cum sunt gata să se jertfească pentru voievodul lor.

Îi plăcea totodată și meșteșugul de cântăreţ al lui Ion.

În toţi acești ani, căpitanul alcătuise, ce-i drept, o mulţime de cântece, unul mai frumos decât altul…

Chiar ieri, la ospăţul dat în cinstea trimișilor sosiţi din Mangop ²⁸ , măria sa a dorit să asculte cântecul biruirii lui Mateiaș la Baia, și-apoi pe-acela al nimicirii tătarilor.

În urmă cu patru ani, tătarii – nu cei ai lui Hagi din Crimeea, ci ceilalţi, din miazănoapte, ai hanului Mamac, s-au năpustit ca lupii, jefuind și arzând, luând robi și pradă cu nemiluita.

Au fost însă întâmpinaţi, așa cum se cuvine, de domnitorul Ştefan. Ion și ai lui l-au însoţit.

Înspăimântaţi, tătarii au încercat să fugă. De-aici începea cântecul…

Ion povestea în stihuri, însoţindu-se cu lăuta, lupta dată de Ştefan. Înfrângerea tătarilor, într-o dumbravă încărcată de flori. Cum însuși fiul hanului – cel care condusese năvala – fratele lui și o mulţime de mârzaci au fost prinși și legaţi în ștreanguri.

Deodată, cânta Ion, a răsunat un tropot sălbatic. Zece mârzaci călări ai hanului – ale cărui palate erau făcute din corturi groase de pâslă, urcate pe căruţe, trase de boi sau cai – au intrat în dumbravă.

— Necredinciosule Ştefan, i-au strigat ei, fără să descalece. Hanul nostru Mamac, stăpânitorul lumii, îţi poruncește să le dai drumul fiului, fratelui și mârzacilor săi. Altminteri se va-ntoarce, îţi va pustii ţara, iar pe tine te va-nălţa în ţeapă, chiar în mijlocul ei…

Ştefan le-a ascultat în liniște ţipetele trufașe și apoi le-a răspuns că, în copilăria lui – petrecută la conacul părintesc din Borzești – a avut drept bun prieten un băiat de ţăran. Odată, el însuși, prietenul acesta și alţi copii din sat se jucau prin pădure. Au năvălit însă tătarii. Copiii au fugit. Vrăjmașii n-au pus mâna decât pe unul singur. Acesta era prietenul lui Ştefan. Şi pe copilul acesta hanul Mamac l-a săgetat.

— La înmormântarea lui, mi-am jurat, spunea domnul, să-l pedepsesc și eu cândva pe hanul cel crud, lovindu-l în același chip, cum m-a lovit și el ucigându-mi tovarășul de joacă, prietenul cel mai bun. Numai că anii au trecut, și eu aproape îmi uitasem jurământul făcut la-ngropăciune. Dar iată, același han Mamac își trimite de astă dată fiul ca să mă jefuiască, să-mi răpună norodul sau să mi-l facă rob. După aceea, tot el îmi poruncește, prin niște soli obraznici, ce trebuie să fac, făgăduindu-mi ţeapa…

— Osânda ţi-o vei primi, n-ai grijă!… strigă mârzacii.

— Până atunci, deocamdată, le dă răspunsul domnul, pentru acel copil nevinovat, omorât la Borzești, hanul îmi va plăti… prin însuși fiul lui, căpitanul năvalei…

— Cum poţi să îndrăznești? se mânie mârzacii.

— Legat de patru cai, va fi rupt în bucăţi…

— Mamac te va răpune! urlă mârzacii.

— Fratele hanului, în schimb, va fi închis în temniţă.

Şi dacă numai vreo umbră de tâtar se va ivi în zare, îi vom reteza capul…

— Amar… amar va fi de tine! ţipă mârzacii.

— Iar voi și toţi ceilalţi mârzaci – în afară de unul singur, cu nasul retezat, pe care i-l voi trimite lui Mamac să-i povestească tot ce-a văzut și tot ce-a auzit – vă veţi urca în ţepi!…

— Iertare!… Iertare!… strigă acum mârzacii. Jurăm să-ţi fim și să-ţi rămânem robi supuși, tot restul vieţii, numai nu ne ucide…

Însă voievodul își ridică mâna. Pedeapsa aspră, dar dreaptă, se împlinește.

Dumbrava rămâne pomenire.

— Şi, din acea zi, își încheie Ion cântecul, tătarii nu l-au mai tulburat pe măria sa Ştefan!…

În încăpere, pătrunde Ion Ţamblac.

— Îţi aduc o scrisoare!

Ion face ochii mari:

— De la cine?

— De la cine-o aștepţi!…

— De la Oltea?

Cărturarul surâde:

— A adus-o chiar adineauri un călugăr de-al nostru plecat cu treburi la Cozia.

Ion nu mai are răbdare. Desface grăbit sulul… Din sul cade o cununiţă alcătuită din câteva flori plăcut mirositoare de sulfină.

«Scumpul meu Ion, începea Oltea.

Peste foarte scurt timp, adică tocmai atunci când vei primi această scrisoare, de Sânziene, va fi ziua ta.

Împlinești douăzeci și șapte de ani.

Ţi-am împletit, pentru această zi, o cununiţă de sulfină, ca în fiecare an, și îţi urez prin ea tot ce-ţi doresc: sănătate și împlinirea celor mai aprige dorinţe ale tale.

Să nu ai grijă de noi, continuă fata. Suntem bine. Iar maica stareţă și maica Tiomida – jupâneasa Para – și toate celelalte măicuţe și surori se îngrijesc de mine ca de copilul lor.

Cred că îţi amintești că am împlinit și eu șaptesprezece ani. De-aceea, cu câtva timp în urmă, doamna Maria se gândea că ar fi bine să intru în cinul monahal… Dar maica Tiomida s-a împotrivit cu înverșunare, zicând că pentru mine sunt mult mai potrivite cununiile de mireasă, decât vălul cel negru al monahiei. Şi că sfinţia sa chiar știe cine-mi va fi mire. N-am înţeles ce-a vrut să spună și nici n-am întrebat-o. Însă eu te visez pe tine, în fiecare noapte, și-mi este tare dor.

Te îmbrăţișez de mii de ori,

a ta Oltea.»

Fără să vrea – dând însă urmare unui imbold lăuntric – Ion își apropie de buze florile de sulfină.

Şi se surprinde gândindu-se că, poate, în mireasma aceea se află însuși sufletul drag al Oltei. Şi că sufletul ei și-al lui în acest fel se contopesc.

Dar ochii îi sunt atrași, în acea clipă, de alte slove scrise pe partea care se îndoaie înăuntru a pergamentului.

«Câteva rânduri ţi le adaugă în încheierea răvașului și maica Tiomida», nota tot Oltea.

Iar maica Tiomida, cu litere stângace și foarte tremurate, scria:

«Nu am citit ce ţi-a scris fata. Nici ea nu va citi ce ţi-am scris eu. Fii fericit împreună cu Oltea. Şi fă-o fericită și pe ea. Şi îţi mai spun că fata se găsește totuși în primejdie.

S-a auzit că ar căuta-o Radu. Dar doamna Maria ne liniștește, spunându-ne să n-avem teamă, nimeni nu va călca la schit. Eu nu știu ce să cred. Dar ţin să afli câte s-au răspândit pe la noi.

Supusa maică Tiomida.»

Sfârșind cititul rândurilor Parei, Ion se înnegurează.

— Ce este? se neliniștește Ţamblac.

— Oltea e în primejdie! spune Ion. Bine că am aflat la timp. Sunt nevoit să plec spre Ţara Românească.

— Când vrei sa pleci?

— Peste cel mult un ceas! Şi nici nu mai am vreme să mă duc la măria sa ca să-i cer învoirea. Este vorba de Oltea…

— De când vream să te-ntreb! O iubești mult?…

Ion îl privește pe Ţamblac în ochi:

— Am să-ţi spun totul, prietene. La început, dragostea mea n-a fost, firește, decât un simţământ cald, de ocrotire, pentru o fetiţă pândită de primejdii. Însă ea, crescând mare – și deosebirea de vârstă dintre noi, într-un anume fel, micșorându-se – mi-a arătat cu totul

alte simţăminte. Şi-ncetul cu încetul, am înţeles că Oltea și eu suntem uniţi, de fapt, pe totdeauna, prin niște fire nevăzute. Că numai o fată cum este ea mi-am visat. Că ea e singura și-adevărata mea dragoste în viaţă…

— De e așa, pornește numaidecât spre Ţara Românească. Gândul meu cel mai bun te va însoţi. În ce-l privește pe măria sa, n-ai nici o grijă. Îi vorbesc eu, la timpul potrivit…

— Rămâi cu bine, dragă prietene!

— Iar tu întoarce-te cu bine!

*

Copitele cailor ţăcăne. După o goana nebună, din Moldova în Transilvania, și de-acolo, pe Olt în jos, caii sunt istoviţi.

Dimineaţa senină de iulie e luminoasă și veselă.

Oltul sclipește în soare.

Aproape de Cozia, acolo unde drumul se strâmtează și trece printr-o vale, se vede un stejar rămuros. Sub stejarul acesta se spune că s-ar fi adăpostit, în drumul său spre Sarmizegetusa, împăratul Traian. Alături se află un cimitir.

În cimitir s-au adunat o mulţime de oameni. Câteva femei plâng.

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă căpitanul Ion, de-a călare.

— Se face slujba pentru cei care s-au stins în ţinuturile persienești! răspunde un bărbat, ridicându-și căciula.

— A poruncit măria sa Radu slugilor boierești, de ni i-au strâns pe feciori cu arcanele și ni i-au trimis peste ţări și mări!… mai glăsuiește altul…

— Ca să-i înfrunte pe dușmanii înălţimii sale sultanului! ţipă ascuţit o femeie.

Un bătrân iese la iveală din mijlocul mulţimii.

— Mieii au fost trimiși în pustii locuri. Siliţi să lupte cu șacalii, spre folosul lupilor! spune el liniștit.

Toaca din cimitir bate.

Căpitanul își joacă înaintea mulţimii calul…

— Curând va veni clipa dreptăţii, spune el… Ucigașul fiilor voștri își va primi pedeapsa!

*

Vântul murmură prin pădurea de sălcii.

— Așteptaţi-mă aici, pe ţărm! le poruncește Ion soţilor săi de drum, după ce s-au oprit în dreptul insulei mari a Oltului.

— Pe insulă nu se zărește nici o urmă de viaţă, își dă seama Bucur.

— Nimeni nu ne-a răspuns! grăiește și Năstase.

Căpitanul se azvârle, călare, în apă.

Armăsarul sforăie.

Câţi ani să aibă Negru? Pentru un animal de goană și luptă este destul de vârstnic. Dar Negru a rămas voinic. Părul îi este lucios. Ochii scânteietori. Nici un cal tânăr nu s-ar putea încumeta să se ia la întrecere cu el… Să străbată Oltul…

Apa este crescută. Au fost ploi. Negru sforăie. Înoată mai departe.

Au trecut râul… Au ajuns pe mal, în insula mare.

Căpitanul privește descumpănit.

Clădirea pare pustie.

Ușa către chilia doamnei Maria este deschisă, de parcă ar fi fost izbită de vânt.

— Nu e nimeni aici? strigă Ion.

Abia acum, dintr-un bordei ascuns între sălcii, se ivește un bătrân șchiop. A fost păzitorul schitului.

Se apropie de Ion tremurând.

Cu ochii lui slabi îl cercetează. Nu cumva este vreun om al domniei!

Capul și braţul drept îi sunt oblojite. Pete mari, ruginii, de sânge, îi întunecă albul fâșiei de pânză.

Bătrânul se prăbușește la picioarele calului căpitanului bolborosind:

— Nenorocire!… Nenorocire!…

Căpitanul descalecă. Îl ridică pe bătrân. Îl sprijină.

— O mare nenorocire s-a petrecut ieri… aseară… continuă să bolborosească bătrânul… De ce n-ai venit mai devreme?…

— N-am putut… N-am știut!… răspunde căpitanul…

— Aseară, târziu, au plecat!…

Bătrânului îi curg lacrimi din ochi. Lacrimile i se scurg în barbă.

Lui Ion i s-a strâns inima.

— Spune-mi ce s-a întâmplat!

— Au fost aici… domnitorul Radu…

— Însuși domnitorul Radu?

— Şi Ali-beg!

— Şi Ali-beg?

Câţiva nori întunecaţi au umbrit soarele. Cerul începe, dintr-o dată, să se mohorască.

— Cu-o ceată de călăreţi boierești și năvrapi.

Prin pletele sălciilor, vântul foșnește întristat.

— Doamna Maria l-a certat pe vodă: «Cum de ai cutezat să calci, împreună cu otomanii, pe insulă?»

— Au îndrăznit totuși să calce pe insulă!…

— Ali-beg atunci a rânjit și i-a amintit domnitorului că ei veniseră din porunca sultanului.

— Din porunca sultanului?

— Sultanul aflase că jupâniţa Oltea se ascundea la noi. Şi hotărâse o pedeapsă. Pe doamna Maria s-o închidă în palatul domnesc din București. Iar jupâniţa Oltea să fie gata…

— Să fie gata?…

— Să plece la Stambul!…

Căpitanul s-a îngălbenit ca ceara.

— Şi Radu ce-a spus?

— Radu se învoise cu toate…

— Dar maicile? Surorile?

Bătrânul slujitor plânge și își arată rănile:

— Am încercat, dar n-am izbutit să le apăr, căpitane Ion!… Jupâniţa Oltea s-a repezit cu un pumnal în mână la Radu. Un oștean boieresc a vrut s-o săgeteze. Dar jupâneasa Para – sau maica Tiomida, pe numele ei monahal – s-a azvârlit înaintea săgeţii…

— Săgeata a ucis-o?

Slujitorul se îndreaptă către un fag de lângă biserică!

— Aici am îngropat-o!…

Un mormânt proaspăt se vecie la poalele copacului. Pe crucea de la căpătâiul mormântului, slujitorul a scris cu litere stângace: «…ucisă în floarea vârstei de un oștean al domnitorului Radu, sosit aici, la schit, împreună cu turcii.»

Pe celelalte maici le-au ridicat pe cai, sub ochii domnitorului Radu, ai slujitorilor valahi și ai doamnei Maria. Le-au pornit, Dumnezeu știe unde!…

Singurele cărora li s-a dat, la plecare, cinstea cuvenită, au fost numai doamna Maria, ca maică a voievodului, și jupâniţa Oltea – deoarece ea trebuie să fie dusă sultanului. Ele nu au fost luate pe cai. Ci le-au urcat într-un rădvan.

Căpitanul își duce mâna la frunte:

— Şi jupâniţa Oltea?… Ce s-a mai petrecut cu jupâniţa Oltea?…

— Când a fost gata de plecare, m-a rugat, dacă te-oi mai vedea, să-ţi spun că ești întâia și singura ei dragoste. Iar de va fi trimisă în harem, va muri, rugându-se pentru domnia ta…

— Şi doamna Maria cum a plecat?

— Blestemându-l pe domnitorul Radu să piară de sabia domniei tale!

— Blestemul se va împlini!

*

Copitele cailor fac să ţâșnească, din pietrele drumului, mănunchiuri de scântei. Căpitanului Ion îi flutură părul…

Un bordei aproape îngropat în pământ se ascunde, sfios, sub streașina pădurii.

Căpitanul îi face semn lui Alexe. Acesta se îndreaptă, călare, într-acolo.

La intrarea bordeiului, s-a ivit o femeie îmbrăcată în zdrenţe. Alexe își oprește lângă ea calul… Încearcă s-o liniștească. Femeia îi arată, cu mâna, ceva în zare.

Căpitanul Ion și soţii lui de luptă înţeleg ce-a vrut să spună femeia. Nu mai pierd vremea. Pornesc. Alexe taie cruciș câmpul, ca să-i ajungă. Străbat lunca înflorită a Neajlovului. Trec prin pădurea bătrână și întunecată – de lângă balta plină de stufărișuri a Comanei, pe marginea căreia, în cinstea biruinţei sale asupra lui

Amza-pașa, măria sa Vlad a ridicat, în ultimul an de domnie, vestita lui mânăstire-cetate. Mânăstirea – cu zidul său împrejmuitor puternic – îl face pe Ion să se oprească o clipă.

Prin locurile acestea, cu unsprezece ani în urmă, când era încă numai un copil, l-a însoţit pe domnitorul său în luptă. Şi astăzi… Ce departe sunt toate! De parcă s-ar fi scurs o veșnicie!…

În depărtări, se vede ridicându-se turnul de strajă al cetăţii Giurgiu. Sub razele roșii ale asfinţitului, triumfătoare, sclipește semiluna.

Oștenii lui Ion se apleacă pe cai. Un nor galben de praf, care a și început să se risipească în vânt, îi întâmpină.

— Dacă nu-i ajungem la timp, vor intra în cetate! strigă Ion.

Își biciuiesc caii. Bidiviii sunt numai spumă. Nici nu li se mai văd picioarele. Atât aleargă de repede.

Cetăţii i se descoperă, treptat, tot mai mult, partea de jos a zidului.

Norul de praf care, înspre cetate, este din ce în ce mai des, se târăște - dincolo de porţi. Cei din urmă călăreţi otomani au intrat în cetate.

N-a mai rămas decât praful galben și înecăcios.

Străjerii otomani, în veșmintele lor colorate, cu suliţele în mâini, stau nemișcaţi pe ziduri, cercetând depărtările.

*

La poalele pădurii, care mărginește drumul spre

Giurgiu, Ion și ceata lui s-au oprit.

— Trebuie să prindem o limbă!… ordonă căpitanul…

*

Cu sabia în dreptul grumazului, un oștean de-al lui Radu, doborât de pe cal și ţinut în braţe, ca într-o menghină, de Năstase, răspunde la întrebările căpitanului.

— Unde e jupâniţa Oltea?

— Acolo unde sunt întotdeauna închise fetele menite haremului sultanului, în palatul cel mic al doamnei. Tot acolo se vor aduce, peste câteva zile, încă alte șase sau șapte fete. Vor fi trimise toate, laolaltă, în curând, la Stambul…

— Îi slujești pe turci?

— Îl slujesc pe măria sa Radu!

— Pentru ce?

— Măria sa mă plătește…

— Îţi vom plăti și noi!… spune Bucur.

Ion face semnul plecării. Răzvrătiţii încalecă. Trag de hăţuri. Bucur oprește însă pe câţiva lângă el… Îl smulge pe oșteanul valah din menghina lui Năstase și îl dă oamenilor săi, arătându-le creanga unui copac.

Oșteanul în leafă se smucește să scape. Dar unul dintre cei cărora a fost încredinţat i-a și pus frânghia pe după gât.

*

În palatul cel mic al doamnei Maria-Despina, la o fereastră zăbrelită, se află Oltea.

Trupul subţire al fetei a și fost îmbrăcat într-un veșmânt turcesc.

Soarele, gata să apună, îi mângâie părul bălai și-i rumenește buzele de culoarea și cu mireasma căpșunilor, ușor întredeschise peste dinţii albi

Fata nu este înfricoșată. S-a înălţat pe vârfurile picioarelor lungi, străduindu-se să privească afară, peste pervazul de lemn.

Plopii se zbat neliniștiţi… Dâmboviţa lucește în soare.

O turmă și-un păstor, cu câţiva câini și-un măgăruș, se târăsc pe câmpie, dincolo de râu.

Deodată, soarele începe să azvârle șuvoaie de sânge la suprafaţa apei.

Din foișorul înalt, la porţile palatului, achingiul și valahul de strajă se prăvălesc pe scări.

Povestesc, turburaţi, ceva, celor din ogradă.

Aga, căpetenia străjii otomane, dă o poruncă. Toată ograda se golește de oameni.

Nu rămâne la porţi decât un slujitor al palatului.

Porţile se deschid încet.

Ascuns după o perdea, dintr-o încăpere de jos, aga îl întreabă pe un valah:

— Cine-ar putea să fie?

— Mi se pare că numele lui e Bucur!

— Şi nu e urmat de nimeni?

— De nimeni!…

De după o cotitură de drum, printre copacii groși, pe malul râului, se ivește Bucur.

Slujitorul de la poartă îl privește, cu chipul boţit de mirare și spaimă.

Bucur îl măsoară de sus și până jos:

— Unde e aga, căpetenia străjii?

— Cine îl caută?

— Un sol al căpitanului Ion…

— Pentru ce?

— Să stăm puţin de vorbă…

— Îl chem cât ai clipi!… răspunde slujitorul, luând-o la fugă înainte, pe aleea mărginită de plopi, intrând în palat și vestindu-l pe aga: Spune că este un sol al căpitanului Ion și-ar vrea să stea de vorbă cu înălţimea ta…

— Nu stăm cu el de vorbă, decât după ce-l legăm! rânjește aspru aga.

Călare, cu sabia în mână, Bucur înaintează prevăzător. Murgul îi joacă în buiestru.

La fereastră, Oltea s-a ridicat pe vârful picioarelor.

— Bucure! apucă să strige fata.

Glasul îi este înăbușit de o palmă neagră și mare care-i acoperă gura. Braţele fragede îi sunt strânse la spate și legate cu un ștreang de mătase.

Cel care a făcut acest lucru este eunucul de strajă: un arap mătăhălos, urât, cu buzele groase și ochii holbaţi.

A pătruns în încăpere, pe nesimţite, cu papucii lui moi.

În ogradă, Bucur nu pare să fi auzit strigătul fetei.

Calul său trece mai departe, pe drumul străjuit de plopi, până la scările palatului. Descalecă. Vrea să se urce pe trepte.

Numai că, fără veste, din toate colţurile grădinii, de după tufișuri și copaci, se ivesc oșteni de-ai lui Radu și turci.

Lupta se dă pe scări.

Două capete otomane au și zburat. Un oștean de-al lui Radu a fost străpuns.

Bucur se luptă vitejește. Cu sabia, cu pumnalul, cu picioarele. Numai că alţi peste douăzeci de oșteni, valahi și osmanlâi, se azvârl asupra lui. Copleșit de dușmani, e legat fedeleș.

— Așa vă trataţi voi solii? îl întreabă Bucur pe aga.

Acesta îi arată o ţeapă înaltă ce se cioplește în ogradă. Ţeapa îi va străpunge, desigur, trupul… Îi va sfâșia măruntaiele. Bucur se înfioară. Încearcă totuși să-și ţină firea.

Cu o lovitură de picior, este rostogolit până înaintea căpeteniei gărzii palatului, căruia i s-a adus un divan mic în ogradă.

Străjerii valahi de o parte, cei turci, de alta, privesc.

Bucur, silit să se ridice în genunchi, îi înfruntă, cu semeţie, pe călăi.

Întunericul învăluie tot mai mult, în umbrele lui, palatul… Plopilor le tremură frunzele. Râul gonește, mânios.

Oltea este ţinută de eunuc la fereastră, ca să nu scape nimic din pedepsirea lui Bucur.

Ochii, umbriţi de gene lungi, ai fetei, s-au lărgit de spaimă.

Fata încearcă să ţipe, însă arapul, cu palma lui neagră și mare, îi strivește buzele, zăvorându-i izvoarele vorbirii.

Cu toate astea, ea izbutește să-și salte puţin capul și să-l muște de degete.

Arapul, urlând de durere, o trage de cosiţe. O lovește cu pumnul, silind-o să îngenuncheze.

Amândoi se tăvălesc pe podele, într-o luptă ai cărei sorţi se văd dinainte de partea cui vor fi.

— Ghiaur spurcat! scrâșnește, în ogradă, căpetenia gărzii. Spuneai că ești sol… Vorbește acum: ce vrei?…

— În numele căpitanului meu, am venit să ţi-o cer pe Oltea.

Aga se ridică și îl lovește pe Bucur cu piciorul în gură.

— De unde știe căpitanul tău că este la noi Oltea?

Bucur se silește, cu buzele învineţite și însângerate, să râdă:

— I-au destăinuit vântul… și apele pământului nostru… Căci toate ţin cu noi…

Aga îl mai izbește o dată cu piciorul:

— Unde e căpitanul Ion? Mărturisește, câine! Este singurul mijloc ca să-ţi scapi viaţa…

Şi otomanul îi arată ţeapa.

S-au adus câteva făclii. Flăcările îi luminează faţa celui prins și silit să stea în genunchi, în faţa căpeteniei otomane.

Umbrele flăcărilor s-au lungit. Au ajuns până la zaplazul înalt.

O umbră se preschimbă în om. Acesta a sărit peste zaplaz. L-a prins pe străjer de gât. Străjerul se face ghemotoc.

Alte umbre se furișează și se târăsc de-a lungul zidurilor palatului.

Încă un străjer oftează, gâtuit. Umbrele urcă pe scările cotite de lemn, spre foișor.

Străpunși de pumnale, cei doi străjeri sunt aruncaţi din foișor, dincolo de porţi.

Ivărul lung al celor două porţi, care fusese tras după prinderea și cetluirea lui Bucur, lunecă parcă de la sine înapoi. Porţile se întredeschid.

Bucur începe să fie dezbrăcat. Tragerea în ţeapă și chinurile trupului osânditului trebuie să poată fi urmărite mai lesne.

— Vorbește, solule, cât mai e timp! îl ia în batjocură aga.

Bucur se zbate. Se zbate însă zadarnic. Zeci de braţe îl ţin nemișcat la pământ, în vreme ce în ogradă se petrece înjositoarea ceremonie.

În încăperile de sus, arapul și Oltea încă se luptă.

Masa cu zaharicale s-a răsturnat pe podea. Oltea i-a sfâșiat, cu unghiile, obrazul…

Dar ce umbră este aceea care se caţără, agăţându-se de fiecare ieșitură din zidurile palatului?

Agăţat de grilajul ferestrei, bărbatul se leagănă în văzduh.

Va cădea?… Nu se mai ţine decât într-o mână. Va cădea! Nu. S-a apucat și cu cealaltă de grilaj. Braţul i s-a încordat.

Trupul mătăhălos s-a prăvălit asupra fetei. Faţa arapului, mare, unsuroasă, toată zgâriată, lucește de mulţumire. Arapul se ridică în genunchi. Îi proptește fetei palma stângă în piept. Cu cea dreaptă o izbește peste obraz.

Înălţându-se în mâini, bărbatul cată prin fereastră.

Sprijinindu-și picioarele pe două ieșituri ale zidului, începe să smucească de gratii. Nu izbutește să le desfacă. Se caţără pe-o brână, până la fereastra alăturată, lipsită de gratii. Sparge, cu cotul, geamul…

Năvălește peste arap. Îl apucă de gât și-l strânge, până ce acesta se învineţește.

Oltea i se aruncă la piept:

— Ai venit? Eram încredinţată că vei veni… Dar

Bucur… Jos e Bucur!… tremură ea, înspăimântată. Ion o îmbrăţișează duios:

— N-ai nici o grijă. Bucur a intrat înainte, singur, anume, ca să atragă luarea-aminte asupra lui, și noi să putem trece, liniștiţi, peste ziduri…

— Dar îl scăpaţi?

— Îl scăpăm! râde Ion. Numai că trebuie să ne grăbim.

Şi Ion desface de la brâu un colac de frânghie. După ce leagă un capăt al ei de gratii, cu fata în braţe, începe să coboare.

La poalele zidului se află Năstase.

Ion i-o încredinţează pe Oltea:

— Trece-o peste zid și du-o cât mai degrabă în locul știut!…

— Te-aștept! îi șoptește Oltea.

Năstase o trage pe fată de mână:

— Să fugim!…

*

De trupul lui Bucur se apropie monstruoasa unealtă, în vârful căreia a fost înfipt tăișul de fier al unei lănci.

În încăperea de sus, arapul își scutură fruntea. Târâș, în patru labe, ajunge la ușă. Acolo, un șnur de mătase e agăţat de un cârlig de lemn. Trage de șnur, cu toate puterile. Clopotul de alarmă se zbate. Se zbate îndelung, scoţând sunete asurzitoare.

Ion șuieră, în ogradă, puternic.

Alexe și Gheorghe, urmaţi de toţi ceilalţi răzvrătiţi, se ivesc la porţi.

Căpetenia gărzii otomane sare de pe divan. Dă câteva porunci scurte.

Străjerii lui Radu și otomanii pun mâinile pe arme.

Ion se avântă spre locul unde Bucur așteaptă să fie tras în ţeapă. Îl dezleagă. Ţeapa e frântă de Alexe.

Gheorghe îl atacă pe aga. Bucur și-a îmbrăcat cât ai clipi veșmintele și luptă ca un leu.

Seara s-a coborât. Cu greu se mai deosebesc dușmanii de prieteni.

Gheorghe a doborât pe căpetenia otomană, după ce-l urmărise printr-o mulţime de săli ale palatului.

Deodată, de dincolo de ziduri, răsună un tropot.

— Ce este? se oprește Ion, ridicând capul și ascultând.

— O urdie turcească! îi dă răspunsul, din foișor, unul dintre cetașii de strajă.

Bucur îl lovește pe-un slujitor de-al lui Radu. Apoi îl întreabă pe oșteanul din foișor:

— Urdie mică, sau mare?

— Cam trei sute de achingii!

— Strângeţi-i pe răniţi și să-ncercăm să ne croim drum printre cei care vin! hotărăște Ion.

Cu sabia în mână, el se avântă în faţă, spintecând rândurile achingiilor care sosesc dinspre pădure.

Urdia s-a oprit. Rândurile călăreţilor turci se destramă. Se iscă învălmășeală. Ceata lui Ion a trecut.

*

Sunt în pădurea Cotrocenilor, lângă moara cea mică de pe pârâu.

— Unde este Năstase? întreabă căpitanul…

— Năstase a fost rănit! se aude o voce. L-am adus eu pe cal…

Ion simte că i se așează o pânză cenușie de ceaţă pe ochi.

— Dar Oltea?

— Fata nu este nicăieri.

Gheorghe se bate cu palma peste frunte.

— Înseamnă că Năstase a fost lovit, înainte de a fi apucat s-o treacă pe Oltea peste zid!

Ion a descălecat. Se îndreaptă către malul pârâului. În lumina lunii, strălucind galbenă pe cer, privește apele limpezi care mișcă, fără încetare, roata veche de lemn a morii.

Căpitanului i se pare că, în argintul apei, vede chipul frumos al fetei. Oltea se zbate în braţele eunucului mătăhălos care-o lovește cu pumnul în obraz.

Un peștișor curios a sărit spărgând în zeci de unde suprafaţa apei. Chipul fetei iubite a pierit.

— Mă tem că Oltea a fost pierdută pentru totdeauna!

mărturisește cu tristeţe Bucur.

*

În cortul mare, alb, din pânză de in, cu flamură albastră deasupra, pe-un jilţ înalt, de lemn, stă voievodul Ştefan.

— Deci suntem în cele din urmă ceasuri ale zilei de sâmbătă, douăzeci noiembrie, a anului șase mii nouă sute optzeci și unu de la facerea lumii (1473), murmură liniștit voievodul…

Afară larma taberii, orânduite pe malul pârâului Potoc, în apropiere de Milcov, s-a domolit. S-a făcut noapte. Străjile, prin strigăte înăbușite, își dau de veste una celeilalte că totul este în cea mai deplină ordine

În faţa cortului domnesc, s-a ivit căpitanul Ion. Poartă o platoșă de fier și o mantie albă deasupra.

— Întră, îi spune, zărindu-l, pârcălabul Hărman, aflat în seara aceea de strajă. Măria sa Ştefan te așteaptă!

Halebardele se feresc în lături. Perdeaua de la intrarea cortului se trage.

Două făclii mari, cu rășină, ard într-o parte și în cealaltă a cortului. Între ele, pe un scut, sunt agăţate armele voievodului: sabia, buzduganul, pumnalul, arbaleta și tolba de fildeș, bătută în nestemate, plină cu săgeţi.

— Apropie-te! îi poruncește voievodul…

Ion face câţiva pași. Îngenunchează înaintea lui Ştefan.

— Ridică-te!…

Şi căpitanul se ridică, așteptând celelalte porunci.

Voievodul îl privește lung.

— Ştiu că ești gata să mori, în luptă, pentru norodul, ţara și domnitorul tău! surâde voievodul…

Pe chipul frumos al lui Ştefan făcliile azvârl o lumină de aur.

— Ţara Românească este stăpânită de turci printr-un domn vândut lor, măria ta. Norodul suferă o apăsare străină. Iar cel care ar putea să-l elibereze este ţinut în temniţă, pe nedrept, de unsprezece ani.

— Inima mea-l plânge pe acest fără de seamăn erou, căpitane Ion. Şi cugetul meu îl osândește pe vânzător. A venit însă vremea ca vânzătorul să fie doborât de pe scaunul domnesc al Ţării Românești!…

Căpitanului i se înviorează chipul…

— De când aștept această vreme, acest cel dintâi pas spre reînscăunarea dreptăţii, măria ta! Va urma, mai târziu, al doilea…

— Şi cel de-al doilea pas cine-l va împlini?

— Chiar eu, măria ta!…

— Nu uita însă că Radu este totuși un domn… un Basarab…

— Radu este un uzurpator, înscăunat de străini, răspunde curajos Ion.

— Crezi că ai dreptul să-l pedepsești tu?

— Eu împlinesc un jurământ. Iar braţul meu s-a înarmat în numele măriei sale Vlad, acela care întruchipează pentru noi, în acest veac, întâia și cea mai arzătoare năzuinţă a noastră… Așa cum întruchipezi și măria ta…

Măria sa zâmbește văzând înflăcărarea tânărului:

— Şi care este această întâie și cea mai arzătoare năzuinţă?

— O știi, măria ta, mai cu temei ca mine. Neatârnarea de nici un neam străin…

— Pentru împlinirea acestei neatârnări, sunt gata să v-ajut. Îl vom goni pe Radu. Şi-l vom urca, deodată, în scaun, pe Laiotă… Pe urmă vom vedea…

— Să fie cum crede măria ta că-i bine…

— Otomanii și Radu sunt dincolo de Milcov.

— Ceata mea este gata! Așteaptă numai semnul…

— Mâine, duminică, în revărsatul zorilor, pornim!

— Dă-ne nouă, muntenilor, măria ta, îngăduinţa să fim în cele dintâi rânduri!…

Voievodul se uită ţintă la căpitan, cu ochii lui albaștri:

— Aveţi îngăduinţa!…

Ion își apucă mânerul săbiei și-l strânge.

— Şi-n câte zile, dacă pot îndrăzni să-ntreb, socotește măria ta că vom pătrunde în cetatea de scaun a ţării?

— În patru sau cinci zile, vom păși în palatul domnesc. Acolo te-așteaptă cineva!…

Lui Ion îi bate inima repede, mai repede decât oricând.

— Cine, măria ta?

Voievodul Ştefan îi pune palma pe umăr:

— Aceea pe care ai căutat-o atâta timp zadarnic și-o socoteai pierdută…

— Măria ta vorbești de Oltea?

— O iscoadă de-a noastră a aflat că fata se găsește în palatul domnesc. Ali-beg a lăsat-o lui Radu, pentru o mai bună pază.

— Măria ta… de-am ajunge mai iute!

— Cu-atâta vom ajunge mai repede, cu cât ne vom pricepe mai bine să biruim dușmanul…

— Vom ajunge sau vom muri, măria ta!

*

Nu mai ningea.

În schimb, gerul se prefăcuse într-un clește, sub a cărui strânsoare dureroasă copacii începuseră să trosnească

Lupii ajunseseră foarte aproape; dar încetaseră să mai urle.

Se opriseră undeva, în desișurile codrului înzăpezit, și pândeau. În chip cu totul de neînţeles – așa cum spune și cântecul în care ni se povestește această neobișnuită întâmplare, armăsarul, cu ţinuta lui semeaţă și dârză, înfricoșase fiarele.

Negru le auzea, cu toate astea, fălcile clănţănind, și uneori zărea câte-o pereche de cărbuni aprinși aţintindu-l…

Piciorul îi înţepenise și șchiopăta ușor. Aceasta însă nu îl împiedica să se rotească, în jurul trupului oșteanului, sforăind neliniștit.

Deodată se opri tulburat. Își ciuli urechile. Adulmecă aerul și necheză prelung.

«Nu vă apropiaţi. Sunt gata de luptă!» părea că îi previne pe lupi.

Stăpânul rămase la fel de nemișcat, la picioarele lui.

Armăsarul îl privi iar cu ochii săi mari, negri, catifelaţi și cu un fel de înduioșare aproape omenească.

Îi linse rana obrintită. Se aplecă mai mult și îi pipăi, cu botul umed, faţa.

Stăpânul încă mai trăia. Armăsarul îi apucă între dinţi gulerul mantiei. Se încordă și începu să-l tragă.

Trupul lipsit de vlagă al rănitului se mișcă. Buzele lui îngheţate rostiră un cuvânt.

Calul se opri.

— Oltea! repetă rănitul cuvântul rostit mai înainte.

Armăsarul își privi iarăși un timp stăpânul nemișcat.

În cele din urmă se hotărî. Îl apucă din nou de gulerul mantiei. Îl trase mai departe, încet, prevăzător.

*

Berbecii lovesc în porţi. Câte patruzeci de oșteni ţin în mâini un berbec. Când izbesc, porţile se cutremură. În totul sunt șase berbeci. Toţi lovesc în același timp.

Dreptul de a intra cei dintâi pe porţile cetăţii l-au căpătat voinicii lui Ion.

Cu trei zile în urmă, duminică, la douăzeci și unu noiembrie, în zori, oștile moldovene, în frunte cu domnitorul Ştefan, au trecut Milcovul…

În locul ce se cheamă Izvorul Apei, măria sa Ştefan a trimis mai întâi purtători de cuvânt călări.

Unul era cărturarul Ţamblac.

Celălalt, grămăticul Farmă.

Unul din partea moldovenilor. Celălalt purtând gândul muntenilor luptători pentru neatârnare.

Un trâmbiţaș a dat sunet. Sunetul s-a răspândit cu vuiet prin văzduh, peste pământ și apă.

Cărturarul Ţamblac, ridicându-se în scări, i-a strigat domnitorului Radu că, spre folosul său și cu ţelul de-a nu se mai vărsa sânge nevinovat, de-o parte și de alta, să părăsească, urmat numai de trei boieri credincioși, câmpul de bătaie. Să treacă, dacă poftește, prin București. Să-și ia averea și familia. Să plece unde-o ști.

A luat, după aceea, cuvântul grămăticul Farmă, cerându-le oștenilor domnești și boierești să iasă de sub ascultarea lui Radu.

— Radu nu este altceva decât o unealtă a turcilor, care vă stau în spate. Prin glasul lui vorbește Mahomed.

Şi cei care îi vor rămâne credincioși vor fi pecetluiţi ca vânzători de neam. Nici unul nu va fi cruţat…

Mai multe steaguri de călăreţi, la auzul acestor cuvinte ale lui Farmă, și-au luat zborul, sosind în tabăra lui Ştefan.

Dar tot atunci, comisul Mihail a făcut semn unui arcaș.

Acesta și-a pus o săgeată în arc. A ţintit-o spre Farmă.

Săgeata însă l-a nimerit din greșeală pe trâmbiţaș.

De mânie, grămăticul, fără să șovăie, deși obișnuit mai mult cu pana de scris decât cu armele, și-a pus de asemenea, în arbaletă, o săgeată. Cu toate că boierul care făcuse semnul uciderii încercase să fugă, a tras în urma lui.

Mihail a ridicat mâinile. S-a prăbușit cu faţa în ţărână, strigând ceva neînţeles de Farmă și Ţamblac.

Pașa, conducătorul oștii turcești, pe nume Evrenos, a răcnit și el, tare, pe limba lui, ceva.

Radu cel Frumos tremura ca varga. Zărindu-l pe căpitanul Ion tremura.

— Nu vei scăpa! i-a strigat Ion lui Radu.

Între timp, domnitorul Ştefan care văzuse totul de pe înălţimea unei movile și-a ridicat sabia. Sabia lui a strălucit, în lumina zorilor, ca o flacără.

Cele douăsprezece cete ale sale, fiecare alcătuite din câte o mie de oșteni, s-au mișcat, ca un om.

Urdiile turcești, de ieniceri, spahii și achingii, și cetele boierești și domnești ale lui Radu le-au întâmpinat, duduind.

Ciocnirea s-a sfârșit cu biruinţa lui Ştefan, iar Radu, care toată vremea dăduse dosul, de teama căpitanului Ion, cu oastea câtă îi mai rămăsese, nu s-a putut opri până la București.

Acolo, s-a zăvorât în dosul meterezelor de lemn și pământ, apărarea cetăţii încredinţând-o marelui logofăt

Stan și marelui vornic Dragomir.

Berbecii nu încetează să lovească în porţi.

Nori de săgeţi și lănci coboară asupra celor care i-au mai rămas credincioși voievodului Radu.

Din dosul meterezelor se aud strigătele locuitorilor Bucureștilor care, sătui de turci, le cer oștenilor lui Stan și Dragomir să se predea.

A început cel din urmă asalt.

Oastea moldovenească și cetele lui Ion străbat prin șanţul umplut cu apă. Sar peste valul de pământ. Ion ia cu asalt meterezele.

Porţile au fost sparte.

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir, ceilalţi boieri și mâna de oșteni credincioși lor se recunosc învinși.

Steagul alb s-a înălţat pe porţile palatului domnesc și flutură în vânt.

Ion a intrat cel dintâi în palat, deschizând drumul lui Luca Arbore, un boier moldovean, și căpitanului Ţamblac.

Căpitanul cunoaște toate cotloanele palatului. Îi caută pe Radu cel Frumos și pe Oltea.

Dar domnul vânzător a fugit. Pasărea mincinoasă a scăpat.

La adăpostul întunericului, s-a strecurat printr-o ieșire tainică. A izbutit s-ajungă la Giurgiu, unde s-a pus sub ocrotirea stăpânilor lui turci.

A fugit părăsindu-și boierii, oștenii, topuzul (Măciucă scurtă, îmbrăcată în argint și bătută în nestemate, ce se da, ca semn al puterii, de către sultan, domnitorilor supuși lui, odată cu sabia, tuiul și calul împărătesc) de voievod, ba până și familia (pe doamna și cele două fetiţe ale lor, una dintre acestea, Maria-Voichiţa, fiind de o mare frumuseţe).

Chiotele oștenilor moldoveni și-ale voinicilor lui Ion zguduie bolta.

Bucureștii îl primesc pe măria sa Ştefan.

Îl primesc cu slavă.

Toate clopotele bat. Toate clopotele cântă.

Numai că, alături de domnitorul Ştefan, nu călărește măria sa Vlad, ci Laiotă Basarab.

Mitropolitul și toţi boierii ţării, plecaţi și umiliţi, îi întâmpină, în timp ce Ion aleargă pe sălile palatului domnesc, strigând:

— Oltea!… Unde ești, Oltea?…

Într-o odăiţă din partea cea mai dosnică a palatului, Oltea îi dă bătrânei foste doamna Maria cele din urmă îngrijiri.

Numai datorită rugăminţilor sale – până la săvârșirea ei – mai rămăsese Oltea în palatul domnesc.

Căpitanul pătrunde în odăiţă.

— Ioane!… se ridică fata de lângă bătrână. Buna noastră doamnă Maria… și izbucnește în lacrimi.

În clopotniţa bisericii domnești bat clopotele puternic.

Bătrâna își întoarce ochii albaștri, înfundaţi în găvanele vinete de sub frunte, către noul venit.

— Îl blestem pe fiul meu Radu! Îl blestem!… scrâșnește ea crunt.

Mulţimea vuiește pe uliţe.

Dinspre biserica Sfântului Gheorghe, măria sa Ştefan și Laiotă Basarab-Bătrânul, urmaţi de cincisprezece boieri moldoveni și munteni, pornesc către palat, trecând pe malul Dâmboviţei.

Neguţători, meșteșugari, dar și ţărani din satele împrejmuitoare, bărbaţi, femei și copii aleargă pe uliţe.

Se aud cel mai adesea strigătele:

— Trăiască măria sa Ştefan!

Iar rar și fără vlagă răsună:

— Trăiască măria sa Laiotă Basarab!

Şi, cu mai multă însufleţire, mulţimea aclamă:

— Trăiască viteazul Ion!… Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!…

Cine n-a auzit, cine nu cunoaște, cine nu știe câte lupte a dat și câte isprăvi a săvârșit credinciosul căpitan al lui Vlad?

— Trăiască Ion!… Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!…

Clopotele bat!…

Laiotă Basarab-Bătrânul își întoarce capul spre căpitan.

Oricine își dă seama că Ion nu-l va sluji pe Laiotă Basarab, pe care el îl socotește doar un locţiitor ai domnitorului legiuit. Laiotă Basarab cată cu ură spre Ion.

Clopotele bat!… Clopotele bat!…

Din mijlocul mulţimii, Oltea îl privește pe Ion. Își flutură mâna.

Căpitanul o zărește.

Bat clopotele… clopotele…

*

Amândoi, Oltea și Ion, au îngenuncheat la mormântul fostei doamne Maria din insula mare a Oltului.

Copacii și tufișurile au fost potopite sub zăpadă.

Ion este înveșmântat în mantia lui albă. Capul gingaș al fetei i se odihnește pe umăr.

Biserica și chiliile sunt pustii. Şindrila de pe acoperiș este smulsă de vânt. Zăpada pătrunde în chilii.

— Iartă-mă, măicuţă, se roagă căpitanul la mormântul bătrânei foste doamne a ţării, că nu am putut încă să împlinesc pedeapsa ce se cuvine aceluia ce și-a vândut țara, și-a întemniţat fratele și și-a ucis mama.

*

Cerul este apăsător, plumburiu.

Urmele luptelor ce s-au dat între turci și oastea puţină și slabă a lui Laiotă Basarab, după plecarea lui Ştefan la Suceava, se văd pretutindeni.

Rânduri dese și lungi de ţepe se ivesc din zăpadă, ridicând în văzduh pe pârcălabii și dregătorii lăsaţi de domnitorul Moldovei în toate cetăţile muntene.

Înaintea căpitanului, s-au ivit, călări, Bucur, Alexe, Gheorghe și Năstase – acesta din urmă cu braţul înfășurat într-o pânză de in și cu urme de răni pe chip.

Flăcăii îi arată căpitanului o ţeapă, în care a fost tras Farmă. De gât, călăii i-au atârnat un ceaslov, cu tartaj de lemn, pe care a fost zugrăvit un diavol…

— Radu cel Frumos, după ce a fost readus în București de ieniceri, a poruncit ca tragerea în ţeapă să se facă într-un asemenea fel, încât grămăticul să se chinuiască, pe puţin, trei zile… îi povestește Alexe.

Ion îl privește ţintă:

— Sărmanul grămătic!

— Suflet fără prihană! murmură Năstase, și câtă carte latinească știa!…

— Ce? Numai latinească? rostește Gheorghe. Dar nemţească, bulgărească și-a altor neamuri nu cunoștea?

— Singura lui năzuinţă a fost libertatea… mai glăsuiește Bucur.

— Şi singura credinţă: adevărul! încheie vorba Ion.

Groapa a fost săpată. Grămăticul zace, lungit, în mormânt.

— Odihnească-se în pace! spune Ion.

Fiecare dintre voinici ia în pumn câte un bulgăr de ţărână și îl aruncă peste trupul lui Farmă.

— Odihnească-se-n pace! murmură toţi.

*

Este duminică. Clopotele de la biserica domnească parcă se jeluiesc.

Pe porţile cetăţii, voievodul Radu iese, însoţit de un agă, marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir și-o gardă mare de oșteni valahi și otomani.

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir și alţi boieri mari ai lui Radu, după victoria lui Ştefan, se prefăcuseră că trec de partea lui Laiotă-Bătrânul…

Însă reîntorcându-se Radu cu turcii, îi juraseră iarăși credinţă fostului lor stăpân.

Caii pășesc domol, în sunetele ţarţamurilor și al tacâmurilor de argint și aramă, cu care sunt împodobiţi.

În urma domnitorului și a suitei lui vin șapte sănii cu coviltir, trase de câte șase perechi de cai albi, de asemenea împodobiţi cu pene colorate și cioltare ²⁹ din piele și postav.

Cea dintâi sanie poartă, în sipete de fier, birul – în totul zece mii de galbeni zimţuiţi, sultanini.

Mahomed, în aceste împrejurări tulburi, nu vrea să mai aștepte și cere, de la bun început, aurul…

Restul de sănii sunt încărcate, până la coviltir, cu fel și chipuri de daruri, cu blănuri de vulpe, jder, helge și sobol, pânză de in și cânepă, săbii, scuturi de fier, platoșe, hamuri, frâie, cești de argint, cuţite, filigene, ibrice și alte podoabe preţioase.

Cele mai multe dintre toate aceste daruri sunt menite sultanului și marelui vizir.

O parte dintre ele, ca și cei patruzeci de cai, din cea mai bună rasă românească, aceea de Craiova, vor bucura însă inimile lui Ali-beg și Soliman Hadâmbul…

De altfel, nu Ali, ci Soliman, beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor trupelor din partea europeană a imperiului, a fost acela care l-a izgonit pe Laiotă-Bătrânul, cel înscăunat de Ştefan, readucându-l în locul lui pe Radu.

Hadâmbul, friguros, îmbrăcat în trei rânduri de blănuri, și Ali-beg, acela ce se socotea stăpân al Ţării Românești, îl așteptau în dimineaţa aceasta pe domnitor la Giurgiu, cu darurile și tributul anual…

Radu se bucură acum, nu numai de ocrotirea sultanului, a marelui vizir și a lui Ali-beg, ci și a beglerbegului Rumeliei, vestitul și atotputernicul Hadâmb.

Iar Soliman Hadâmbul i-a făgăduit că, nu peste mult timp, oștile împărăţiei vor intra în Moldova. Ştefan va fi răpus. În locul lui, vor așeza în scaun pe un nou domnitor, supus sultanului, dacă nu cumva vor preface acest colţ de pământ în pașalâc turcesc. Iar Radu își va putea recăpăta tezaurul, pe doamna și cele două fete, luate de Ştefan al Moldovei și duse la Suceava.

Tabulhaneaua cântă. Tumbelechiurile ³⁰ bat.

Radu – dorind să-i facă plăcerea lui Soliman Hadâmbul – a poruncit să i se cânte, pe drum, numai din instrumentele turcești.

Pe măsură ce alaiul lui Radu se depărtează spre Giurgiu, clopotele din București se aud sunând tot mai stins… tot mai dureros…

Au trecut peste pârâul Sălașu!… Se apropie de pădurea Ciocloavele.

Săniile scârţâie pe zăpada ce scânteiază, orbitor, sub soare. Tabulhaneaua cântă și tumbelechiurile bat.

— Nu mai avem mult, și-ajungem la Giurgiu! se bucură Radu.

Marele logofăt Stan își plescăie limba:

— Hadâmbul trebuie să ne fi pregătit un ospăţ!…

Marele vornic Dragomir râde.

— Aducem aur, nu glumă!…

Alexe a șuierat la semnul lui Ion.

Cei dintâi călăreţi, care deschid alaiul lui Radu, se opresc.

— S-a auzit un șuier! rostește marele logofăt.

Ochii lui Dragomir s-au albit.

Aga, comandantul spahiilor din garda lui Radu, strigă ceva, pe turcește.

Pădurea bătrână și înzăpezită, în locul acela pe unde trece șleaul, face o cotitură.

În partea din faţă a șleaului, se ivește Bucur. Un mănunchi de călăreţi îl urmează.

— Prinde-i! îi strigă, gâtuit, Radu lui Dragomir.

Dragomir ridică sabia. Cincizeci de oșteni îl urmează.

Toţi pornesc în galop.

Dar alţi răzvrătiţi se arată, în frunte cu Alexe, trecând peste pârâu. Pe aceștia îi urmărește marele logofăt.

Din spate, se arată însă Năstase, cu un alt mănunchi de voinici.

— Pentru luminăţia sa sultanul! în numele semilunii! poruncește aga.

Vodă a rămas descumpănit, lângă căruţe, rotindu-și calul de colo până colo, păzit doar de cincisprezece oșteni.

S-ar întoarce la București. Sau, mai bine, ar porni în goană spre Giurgiu. Nu vrea să lase căruţele de izbeliște.

După o scurtă luptă între cetașii lui Bucur și-ai lui Alexe, cu oștenii lui Stan și Dragomir, răzvrătiţii dau semne că sunt înfrânţi.

Pornesc către pădure, cu caii în galop.

La fel se întâmplă lucrurile și cu voinicii lui Năstase.

Aceștia sunt urmăriţi, prin hăţișuri, de turci.

Zgomotele harţei se depărtează. Radu se înfioară. Își duce mâinile la tâmple. Nici nu-i vine să creadă că a putut să aibă loc o asemenea neașteptată întâmplare.

Să fie oare chiar răzvrătiţii lui Ion? Dar căpitanul, după câte aflase el, se afla în Moldova!

Ori?… își ia mâinile de la tâmple.

Se uită spre pădure.

Dinspre pădure, venind în trap grăbit, îl zărește pe Ion. Este urmat numai de Gheorghe.

Lui vodă i-a pierit răsuflarea.

Își ridică mâinile, cu palmele deschise către dușmanul său:

— Ne-am războit destul, căpitane Ion!… strigă el…

La început, Ion nu-i răspunde. Pasul calului său nici nu se iuţește, nici nu încetinează.

Grumazul armăsarului este îndoit ca o coardă.

În mâna dreaptă, Ion ţine sabia și, în cea stângă, frâul…

— A venit vremea să dai seamă pentru toate faptele tale!

Pe vodă îl năpădește o sudoare rece.

— Ceea ce-a vrut să facă Vlad a fost o nebunie!… bâiguie el…

Căpitanul se întunecă:

— Să nu rostești numele lui… Tu nu ai dreptul…

Pentru noi numele acesta este sfânt!

Radu simte că totul se sfârșește.

Ion a ajuns înaintea voievodului, la numai douăzeci de pași.

Din depărtare – dar slab ca o părere – abia se mai aude zgomotul luptei.

— Te fac boier… mare spătar… mare logofăt… îţi dau tot ce dorești… bolborosește Radu. Lasă-mă-n viaţă!… Şi nu va fi pe lume un om mai fericit decât tine…

— Ia sabia în mână și apără-te!

Radu înţelege că nici o cale de scăpare nu se mai află.

— Loviţi-l!… ţipă el, atunci, spre cei cincisprezece oșteni, gata să se răstoarne din șa de-atâta încordare.

— Daţi-vă la o parte, le poruncește Ion. Şi nu vă legaţi soarta de vânzătorul acesta căruia, astăzi, i-a sunat ceasul!

— Adevărat! Voievodul acesta n-a fost decât o slugă a dușmanilor ţării!… rostește unu!…

— Jurământul în faţa lui nu are nici un preţ, recunoaște altul…

— Şi nu de frică… ci, pentru împlinirea dreptăţii… trecem de partea ta, căpitane Ion!

— Nu mă părăsiţi! Nu!… ţipă Radu și, arătând căruţa unde se află birul, adaugă: Vă voi scălda în aur!…

Doar trei oșteni i-au rămas credincioși. Aceștia sunt dezarmaţi și cetluiţi în ștreanguri.

— De vreme ce nu ai altceva mai bun de făcut decât să lupţi, apucă în mâini sabia! îl sfătuiește Ion. Poate mă birui, și-atunci rămâi în viaţă…

Dar Radu, ca și odinioară, își întoarce calul și fuge.

Căpitanul îl urmărește.

Azvârle laţul… Îl prinde. Îl trage de pe șa.

Domnul se ridică. Își smulge de pe gât laţul… Pornește mai departe pe jos, în goană, clătinându-se.

— Nu mă omorî! strigă el… Nu mă omorî! Calcă-mă în picioare. Fă-mi orice, dacă vrei, dar nu mă omorî…

Ion îl lovește cu biciul…

Picioarele lui vodă se împleticesc.

Altă plesnitură i se încolăcește pe ceafă.

Voievodul fuge. Ar vrea să aibă aripi.

Pe câmpia ninsă, umbrele celor doi, a lui Radu pe jos și a lui Ion, călare, lovindu-l cu biciul, se depărtează mereu.

Toţi, prieteni și dușmani, îi privesc uluiţi.

Radu a obosit. E tot plin de sudoare.

Chipul frumos al domnitorului s-a schimonosit. O dungă adâncă, vânătă, i s-a săpat pe frunte. A căzut în genunchi:

— Iartă-mă!… iartă-mă!…

Dinspre pădure, ceata de răzvrătiţi se întoarce. Nici unul dintre oștenii marelui logofăt, marelui vornic și nici dintre otomani n-a scăpat. Trupurile lor zac în pădure.

Voinicii înconjoară, într-un cerc larg, locul unde Ion se găsește faţă-n faţă cu Radu.

Ion a descălecat. Scoate de la oblânc o altă sabie și i-o întinde lui Radu.

Acesta o ia în mână. Pe urmă o azvârle. Se ridică și-o ia din nou la fugă.

Se clatină. Cade. Se ridică. Şi din nou fuge.

Ion se ia după el… Merge pe jos, cu sabia în mână, urmându-l fără grabă.

Toţi călăreţii vin după el, la pas.

Şi Radu fuge… fuge… fuge…

Dinspre movila înconjurată cu valuri de pământ a Bucureștilor se aud rar, rar de tot și încet, sunete de clopot, ca pentru îngropăciune. Sunt clopotele de la

biserica domnească.

Şi Radu fuge… fuge… fuge…

A ajuns până la malul prăpastiei, din marginea pădurii Ciocloavele.

Privește în urmă.

Cu sabia în mână, Ion se apropie de el…

Radu i-a întors spatele. Nu știe încotro s-o mai ia.

Își pierde cumpăna. Se dă de-a rostogolul… Ajunge până jos, unde se izbește de-o piatră..

Clopotele bat!… Clopotele sună!…

Unul dintre cei trei oșteni rămași credincioși – care fuseseră dezlegaţi între timp, după ce li se luaseră armele – se coboară în prăpastie și îi închide ochii.

Bucur arată săniile:

— Şi cu ele ce facem?

— Birul către Poartă și tot restul de avuţie le vom ascunde într-un loc știut numai de noi. Vor fi de trebuinţă măriei sale Vlad.

*

Lumini parcă smălţuite în toate culorile curcubeului îi joacă rănitului sub ochi.

O coroană de aur se rostogolește pe zăpadă. Lucește orbitor. Este coroana măriei sale Vlad.

Ion se repede s-o prindă. Aleargă după ea.

Coroana se rostogolește. Se rostogolește pe-o vale.

În vale se află Radu. Acesta deschide braţele. Coroana i-a căzut în braţe. Ion, Bucur, Alexe, Năstase și Gheorghe l-au înconjurat pe Radu. Dar, ca într-un fel de cerc magic, nu se pot apropia de el…

Muzicanţi nevăzuţi au început să cânte. Radu, Ali-beg și Soliman Hadâmbul s-au prins de umeri și joacă. În jocul lor s-a ivit Laiotă Basarab. Joaca pare un fel de sarabandă drăcească.

Laiotă Basarab, rânjind, îi smulge coroana lui Radu.

Coroana îi scapă și se rostogolește, din nou, pe vale.

Căpitanul Ion, singur, cu o sabie al cărei tăiș este tocit de luptă, aleargă după coroană.

Departe, mic în zare, îl vede pe măria sa Vlad, îmbrăcat în negru.

Coroana se rostogolește. Se rostogolește. Ion vrea să-l vestească pe măria sa Vlad.

Coroana se rostogolește, însă, mai departe.

— Coroana dăruită de oropsitul neam valah măriei sale Vlad!… Coroana!… șoptește rănitul…

Totul i se învârtește însă sub ochi.

*

Măria sa Vlad și Ion călăresc alături, pe marginea unui lac. A venit vara. Frunzișul bogat al sălciilor se pleacă deasupra oglinzii lacului.

— Ochii iubitei mele seamănă la culoare cu lacul acesta verde, bătut de soare, spune Ion.

Domnitorul râde. Râde și Ion.

— În fiinţa Oltei sunt înmănuncheate bunătatea Roxanei, frumuseţea Voienei și gingășia Parei! urmează Ion.

— Așa este! dă din cap voievodul…

Amândoi călăresc în galop, pe colina plină de miresme și flori.

*

Armăsarul îl trage pe rănit, încet, cu răbdare. Trupul acestuia lasă o urmă adâncă prin zăpadă. O urmă pătată cu sânge. Gulerul oșteanului îi scapă calului din dinţi, îl apucă din nou. Şi iar îi scapă.

Lupii vin mârâind, lingând cu limbile lor lacome și roșii zăpada însângerată.

Păstrează mereu aceeași depărtare, nescăpându-i însă din ochi.

*

Rănitului i se pare acum, în fierbinţeala lui, că se află la o încrucișare de drumuri și se desparte de Oltea.

Fata i-a întins o cununiţă din floare de sulfină.

— E ziua ta, spune ea. Ţi-am împletit, ca-n fiecare an, o cununiţă…

— Vei fi mireasa mea! îi răspunde el…

— Tu nu știi, urmează ea șăgalnic, dar eu încă de mică mă gândeam că am să fiu a ta…

Ion o sărută blând pe obraji și pe ochi.

— Când mă întorc, facem o nuntă mare…

Oltea se înveselește.

— Eu voi purta o rochie albă și flori de lămâiţă. Iar tu veșmântul de oștean…

— Măria sa ne va fi naș!…

Dar iarba și frunzele copacilor au dispărut. Totul e alb și nins.

— Şi dacă măria sa nu va putea veni? se îngrijorează

Oltea. Dacă regele Mateiaș nu-i va da drumul din temniţă?

— Domnitorul Moldovei s-a întâlnit cu regele Mateiaș.

Egumenul a mărturisit tot. Papa și principii creștini recunosc nedreptatea care i s-a făcut măriei sale Vlad.

El se va-ntoarce să împlinească visul de totdeauna al neamului valah…

— Când va ieși din temniţă?

— Se poate să fi și ieșit.

— Îl va goni pe Laiotă?

— Laiotă i-a vândut, ca și Radu, pe valahi, turcilor.

Trebuie să plece.

Fata se strânge la pieptul logodnicului său:

— Rămâi încă puţin!… Spune-mi, ai mai iubit vreo fată?

Ion o sărută pe gură.

Oltea i se smulge din braţe. Buzele îi sunt roșii și umede. Cosiţele i s-au despletit. Ochii îi scapără. Îl privește, ca o pisică sălbatică.

— Ai mai iubit?…

— Nu, râde Ion. Pe nici o altă fată n-am iubit-o așa cum te iubesc pe tine…

— Juri?

— Jur!…

Printre norii bolovănoși de pe cer, soarele a făcut o spărtură. Copacii ninși au căpătat veșminte de lumină și aur. Ion a prins-o de mâini pe fată. O învârtește în

soare. Oltea râde… râde… râde…

Negru nechează scurt. Zăpada parcă a început să ardă sub razele soarelui cu dinţi.

Joaca se curmă.

— Trebuie să plec!

— Trebuie… trebuie… se alintă fata. Câteva minute mai mult sau mai puţin…

— E târziu! spune căpitanul…

— Întoarce-te cât mai degrabă! îl imploră ea, săltându-se pe vârful picioarelor și sărutându-l…

Pământul, aerul, soarele, copacii, zăpada și Negru se învârtesc cu ei amândoi.

Ion îi desface de după grumaz braţele și se apropie de Negru.

Armăsarul freamătă mulţumit.

Găpitanul sare în șa.

Norii au acoperit din nou soarele.

— Te aștept!… își flutură Oltea năframa.

Calul pornește în galop, azvârlind în urmă, cu copitele, bulgări prăfuiţi de zăpadă.

Căpitanul întoarce capul… Oltea se face tot mai mică, fluturându-și mereu năframa, ca aripa unui porumbe!…

— Oltea!… Oltea!… Oltea!… șoptesc buzele lui.

*

Armăsarul izbutește să-și ducă stăpânul o bună bucată de drum, urmărit îndeaproape de haită.

Lupii se iveau când ici, când colo, sticlindu-și ochii de după copaci.

Erau nouă lupi cenușii, între care două lupoaice și doi pui mari, de toamnă, bălţaţi.

Unul dintre lupii cei mari urlă. Urletul lui sună aţâţat.

Armăsarul își lasă și el o clipă stăpânul… Şi, ridicându-și capul, parcă mirat, nechează.

Cu coada în vânt și gâtul încordat, porni în trap spre lupi.

Aceștia dădură înapoi, mârâind. Numai unul dintre cei doi lupani, luându-și inima în dinţi și făcând un ocol, încearcă să ajungă, prin spatele copacului, la rănit.

Toţi ceilalţi lupi, care știau pesemne despre ce era vorba, încetaseră să mai mârâie și, așezându-se pe labele de dinapoi, așteptau. Lupanul se târî… se târî… și, dintr-o dată, se repezi.

Vru să-l înșface pe bărbat de braţ. Dar, în aceeași clipă, armăsarul, care simţise duhoarea puiului de lup, se întoarse, îl izbi cu picioarele în cap. Îi sparse ţeasta.

Şi lupul, dându-se pe spate, începu să chelălăie ca un căţel…

Întreaga haită se porni să urle.

Lovindu-l încă o dată cu copitele din spate, armăsarul îl azvârli pe lup până în mijlocul haitei, pe care-o părăsise.

Înfuriaţi, fiindcă lupanul fusese greu rănit, dar neputându-se stăpâni – așa cum se întâmplă, de obicei, cu acest fel de fiare, când una dintre ele este pe moarte – ceilalţi lupi începură să-l sfâșie. Pânda se terminase printr-un ospăţ.

Mârâind mânioși, însă plini de plăcere, lupii se îndestulau cu carnea celui mai tânăr dintre ei.

Folosindu-se de acest răgaz, armăsarul apucă gulerul mantiei în dinţi și începu să-și târască stăpânul mai departe.

*

Trec, în galop, prin Bran.

Măria sa Vlad privește cu tristeţe zidurile cenușii și înalte ale castelului, în acest loc, cu paisprezece ani în urmă, a fost întâmpinat de generalul mercenar Giskra.

De-aici – datorită uneltirilor fratelui său Radu, cel vândut turcilor – a fost purtat sub pază până la Vișegrad.

Pârcălabul cetăţii îl așteaptă pe domn, la porţi, cu pâine și sare. Un ospăţ a fost pregătit. Trâmbiţele sună, puternic, onorul… Măria sa face însă semn că nu se oprește.

— N-avem vreme… prea lungă ne-a fost așteptarea!… îi spune el lui Ion, care se află alături.

Calul său galopează mai departe.

Tit – slujitorul voievodului – și Mihailo – scutierul său – cată și ei încruntaţi către zidurile de piatră ale cetăţii.

Bucur e căpetenia gărzii măriei sale Vlad. Şi Gheorghe – noul grămătic. Alexe ţine loc de medelnicer și paharnic. Iar Năstase duce în mână steagul, pe care e ţesut, cu fir roșu de aur, vulturul legendar al lui Negru Vodă.

Urmează restul de valahi și ceata de oșteni străini – cei mai mulţi dintre ei fiind sârbi – având în fruntea lor pe căpitanul Iacșici.

În ultimii doi ani, de când e iarăși liber, domnitorul valah l-a ajutat pe rege să străbată multe primejdii.

A luptat contra lui Mahomed în Serbia; la Şabaţ. Apoi – împreună cu Vuç, alt vestit luptător – în Bosnia, la Srebrenica și în alte nenumărate locuri, biruindu-l pe Ali-beg, aducând prăzi bogate și băgând spaima în turci. Faima lui de viteaz s-a răspândit din nou pe tot cuprinsul lumii. Papa și dogele Veneţiei l-au încărcat cu laude. Şi mulţi bărbaţi destoinici au alergat îndată, cerându-i să-i primească sub flamurile lui.

Dar, greul luptei, alături de măria sa, l-au îndurat, la drept vorbind, tot numai voinicii lui Ion.

Iată de ce și măria sa Vlad îi ţine mereu în preajmă și în cea mai mare cinste pe căpitanul Ion și pe vitejii lui.

Acum gonesc cu toţii spre casă. Se apropie ceasul mult așteptat. Ion nu se gândește decât la Oltea. Doi ani au trecut de când n-a mai văzut-o.

Rareori a putut să-i scrie. Însă la Buda, de fiecare dată, în ziua de Sânziene a primit – trimisă cine știe cum și cu câte greutăţi – câte o cununiţă din floare de sulfină.

«Oltea!… Oltea!…» șoptește inima lui.

Un cântec se înalţă.

Voinicii cântă în cor. Își cântă năduful acestor ani:

Măria sa Vlad spune:

— Îi veţi întâlni acum pe toţi cei dragi ai voștri, și după biruinţă veţi fi fericiţi laolaltă cu ei…

— Vom birui! Vom birui! strigă voinicii.

*

Până să se adune și cetele transilvănene, în frunte cu Ştefan Báthory, căpitanul regesc și voievod al Ardealului – potrivit înţelegerii, la Dragoslavele – măria sa și căpitanul Ion, înveșmântaţi în haine simple, ostășești, aleargă înainte, spre Rucăr.

Chiar la marginea Rucărului are loc o nuntă.

S-a strâns aici tot satul…

În ogradă, druștele ³¹ tocmai au luat floarea miresei din păr și, în semn de bună rodnicie, au pus-o pe-o strachină cu grâu, lângă o ploscă gâlgâind de vin.

Au început să cânte:

Toţi sunt gata să se prindă în horă, când cei doi călăreţi se opresc la poartă.

Măria sa și Ion sar de pe cai. Intră în ogradă.

— Bună ziua, oameni buni, rostește voievodul…

Măria sa, în timpul acesta lung de când a părăsit ţara – deși nu are în totul nici patruzeci și șase de ani – s-a schimbat mult. După atâta suferinţă și luptă este de nerecunoscut.

Obrajii i s-au tras. I s-au scobit. Iar nasul, ușor încovoiat, a început să-i semene cu pliscul unui vultur.

Pletele lungi nu-i mai sunt bălaie, ci cenușii-cărunte.

Buza de jos îi este ușor plecată, semn al amărăciunii și durerii.

— Bună să-ţi fie inima, luminăţia ta, îi răspunde stăpânul casei.

— Petreceţi! glăsuiește voievodul…

Bărbatul îi arată mireasa:

— E nunta fetei mele!

Ochii voievodului scânteiază:

— Şi ca la orice petrecere, după poruncă, aţi închinat, de bună seamă, o ulcică și în cinstea voievodului vostru Laiotă!

— N-am închinat! îi răspunde, încruntat, omul…

— Şi n-aţi strigat, tot astfel cum sună poruncile domnești: «Trăiască sultanul Mahomed!»?

Bărbatul se cutremură, dar îl privește în faţă pe voievod.

— Trebuie să-ţi mărturisesc cu mâna pe inimă, oricine ai fi, luminăţia ta, că n-am făcut nici această strigare.

— De ce? întreabă voievodul…

— Deoarece buzele mele nu pot rosti decât ceea ce inima le poruncește…

Glasul voievodului se moaie:

— Şi inima voastră ce vă poruncește?

— Să păstrăm credinţa celui plecat de-aici, în urmă cu paisprezece ani. El ne-a făgăduit că se va-ntoarce, și noi îl așteptăm…

Voievodului îi tremură glasul:

— Pentru ce-l așteptaţi? A fost aspru cu ţara…

— Aspru, dar drept. Şi ţara știe că, într-o vreme de cumpănă ca aceasta, numai un cuget și o sabie de foc ca a lui pot să o scuture de năvala lăcustelor.

Acum Ion nu se mai poate stăpâni. Își desface mantia și lasă să se vadă, pe platoșa de fier, vulturul Ţării Românești, zugrăvit cu roșu așa cum îl purtau toţi luptătorii măriei sale Vlad.

Oamenii încremenesc.

Bărbatul, stăpânul casei, cercetează mai bine chipul măriei sale Vlad, și dintr-o dată îl recunoaște. Ochii i se umplu de lacrimi. Cade în genunchi și spune:

— Doamne, bine-ai venit! Suntem ai tăi!

— Suntem ai tăi! strigă toţi bărbaţii, vârstnici și tineri, câţi s-au adunat acolo, la nuntă.

Obrajii slabi, numai piele și os, ai domnitorului, s-au aprins.

Bărbatul – stăpânul casei, mirele – părăsindu-și mireasa – și toţi ceilalţi tineri și bătrâni își caută caii. Se înarmează cu ce găsesc la îndemână mai repede prin ogrăzi și pe lângă vetre: topoare, furci și coase.

— Suntem ai tăi! strigă într-un glas oamenii din Rucăr.

— La Dragoslavele trebuie să fi sosit căpitanul regesc, îi înștiinţează Ion pe ţărani. Iar dinspre Milcov sosește domnitorul Moldovei!… Victoria va fi a noastră!…

Unul după altul, satele din munţi și de pe dealuri se adună în jurul domnitorului Vlad.

— Victoria e a noastră!… Vai de vânzătorii de ţară! vestește tuturor Ion.

Lupta hotărâtoare se dă la ieșirea din Câmpulung.

Aici îi întâmpină Laiotă, cu turcii.

În bătălie, mai mult de optsprezece mii de ieniceri de-ai lui Ali-beg îngrașă câmpul pustiit de toamnă și rămân pradă corbilor.

Laiotă fuge iepurește întâi către Târgoviște, apoi spre București.

Străvechea capitală a Ţării Românești se predă.

Pârcălabul Cristian întinde pe-o pernă de brocart, măriei sale Vlad, cheia Târgoviștei.

A sosit și măria sa Ştefan cu cei cincisprezece mii de oșteni: viteji, voinici și hânsari.

— Spre București! strigă mulţimea. Spre București!…

Din București, uitându-și până și sangiacul ³² de spaimă, Laiotă fuge mai departe.

Şi se ascunde în Giurgiu – adăpost, la nevoie, al tuturor celor ocrotiţi de Poartă.

Au bătut clopotele din Târgoviște!

Acum răsună clopotul cu sunet de aur de la biserica domnească din București.

Este în douăzeci și șase noiembrie.

«Am biruit!… Am biruit!…» cântă în sine Ion, întorcând capul să-l vadă pe măria sa Vlad, în vreme ce intră în București.

Şi i se pare că însuși astrul zilei s-a coborât pe pământ.

«E mândru ca un soare… Ca un soare este măria sa!»… cugetă Ion.

Coloana pătrunde măreaţă în București, cu toate steagurile valahe, moldovenești și transilvănene desfășurate în vânt.

În frunte, deschizând drumul, urmaţi de cincisprezece stegari, sunt cărturarul Ţamblac și căpitanul Ion.

Îndată după ei, vin douăzeci de cimpoieri și fluierași călări.

Aceștia cântă tot timpul, spre bucuria norodului, cântece românești, în timp ce toate clopotele din Capitala ţării – urmând pilda aceluia de la biserica domnească – au început să bată.

Pe uliţe, s-a adunat mulţimea din întregul oraș și satele învecinate. Şi curge în șuvoaie fără sfârșit.

— Trăiască voievodul nostru Vlad! strigă toţi, când domnul se ivește, călărind laolaltă cu Ştefan al Moldovei și Ştefan Báthory.

Voda e înveșmântat într-o mantie scurtă, cu margine de blană și cu șireturi prinse în pietre de olmaz, pe plăcuţe de aur.

Cizmele îi sunt roșii.

Pe cap are o căciulă din catifea albastră, cu un surguci de pene și pietre preţioase.

De un brâu scump, sub mantie, i-atârnă sabia.

— Cât e de slab, se-ndurerează mulţimea, și cât a suferit!

— Doar ochii îi sunt la fel ca-n anii tinereţii! adaugă

cei mai vârstnici.

— Trăiască voievodul nostru Vlad! Trăiască și măria sa Ştefan, domnitorul Moldovei, fratele său de sânge și gânduri! Şi Ştefan Báthory, căpitanul crăiesc!

Şi trâmbiţele sună, prelung și ascuţit, în timp ce se perindă garda voievodului – luptătorii lui Ion – cu vulturii roșii pe platoșe; călăreţii Moldovei; apoi

transilvănenii și, fără rânduială, călăreţii ţărani, adunaţi de prin sate.

Copiii însoţesc cu ţipetele lor acest alai domnesc, vesel, strălucitor și foarte zgomotos ce intră în oraș.

Oștile – toate – au făcut un popas în piaţa bisericii Sfântului Gheorghe.

Călare, în mijlocul oștenilor, măria sa Vlad îi mulţumește lui Ştefan Báthory, care de-aici se întoarce în Transilvania, ca să-i vestească regelui Mateiaș că totul s-a împlinit așa cum se cuvine.

Din oastea lui, nu mai rămâne în București decât o ceată de călăreţi români, care-au cerut ei înșiși să slujească în garda măriei sale Vlad.

Acuma, toate clopotele dau glas în cinstea celor doi domni viteji, al Moldovei și-al Ţării Românești, Ştefan și Vlad, care străbat mai departe orașul, călări, în uralele răsunătoare ale mulţimii.

În faţa bisericii domnești, toţi marii boieri, în afară de doi, îi întâmpină. Mitropolitul îi primește cu cinste. Măria sa Vlad este uns, pentru a doua oară, domn.

Clopotele bat… bat!…

Poporul cere apoi, într-un glas, la porţile bisericii, ca Ştefan cel Mare și Vlad Ţepeș să-și jure între ei dragoste și frăţie pe veci.

Cei doi domni se îmbrăţișează. Își jură unul celuilalt credinţă, legându-se să rămână prieteni, la bine și la rău.

— Hotărăsc, poruncește măria sa Vlad, trei zile de petrecere și veselie, pentru oșteni, târgoveţi și ţărani, pe socoteala noastră!…

Uralele mulţimii nu mai contenesc. Şi clopotele bat.

— Şi voi, se adresează măria sa cetelor de ţărani, toţi cei care v-aţi ridicat din sate, ne-aţi însoţit pe drum și-aţi luptat pentru noi la Câmpulung, Târgoviște și București, după aceste trei zile de petrecere puteţi să vă întoarceţi acasă. De cei răpuși și de familiile lor se va îngriji domnia. În ce-i privește pe rucăreni, ei vor primi, în semn de pomenire pentru statornica lor prietenie și dragoste faţă de noi, toţi munţii câţi se înalţă în zare, ca să le aibă drept vetre și locuri de pășune.

— Îţi mulţumim, măria ta! glăsuiește stăpânul casei unde fusese nunta.

— Şi celui dintâi fiu ce mi s-o naște, dacă se învoiește măria ta, strigă și mirele, care-și lăsase nevasta înlăcrămată – îi voi da numele de Vlad.

— Iar eu îi voi fi naș acestui fiu al tău! răspunde domnitorul…

Mulţimea umblă pe uliţe în cete și se veselește.

Şi unora nici nu le vine să creadă. Au uitat gustul libertăţii, al neatârnării și mândriei în paisprezece ani.

Cum? Nu vor mai fi otomani în ţară? Nu vor mai fi siliţi să se ploconească înaintea fiecărui turban și-a fiecărei perechi de șalvari întâlnite pe uliţă? se întreabă ei unii pe alţii.

Ali-beg nu va mai trece, călare, prin cetate?

Şi nu se va mai strânge tot ce-i mai bun prin ţară pentru înalta Poartă?

Nu, multora nici nu le vine să creadă!…

În dreapta bisericii domnești, pe latura dinspre râu, s-a deschis pentru cele trei zile de sărbătoare un mare iarmaroc.

O mulţime de meșteșugari: pielari, ciubotari, croitori, lemnari, zidari, apoi neguţători, ţărani – fie moșneni, fie rumâni, dintre cei de pe moșiile din împrejurimi, împreună cu cnezii și vătămanii lor – oșteni, călugări și boiernași de-a doua mână s-au adunat aici.

Din niște butoaie mari, fiece om de rând, mirean ori călugăr, fără să scoată nici un ban din pungă, are dreptul să se adape cu câte-o ulcică mare de vin, rubiniu sau alb, din cel de Drăgășani.

În iarmaroc, totul se vinde cu cinste și dreptate. Tâlharii sau cei care foloseau înainte măsuri măsluite au pierit ca prin farmec.

— Luaţi seama! Luaţi seama!… râd oamenii. S-a-ntors măria sa Vlad, dușmanul minciunii și-al înșelătoriei.

Cine umblă cu furtișaguri poate s-o păţească!

Mărfurile sunt totuși puţine în târg. Se apropie iarna.

De trei ani încoace vânzolelile și luptele s-au ţinut lanţ.

Oamenii sunt prevăzători. Şi-au ascuns bucatele în gropi. Nu se știe niciodată ce poate aduce fiecăruia ziua de mâine.

A venit tot poporul la târg. Dintre marii boieri însă nu se zăresc decât prea puţini. Cu toate că i-au jurat credinţă, nu îl iubesc pe măria sa.

Alaltăieri, după slujba de la mitropolie, s-au adunat, de altfel, cu toţii în casa marelui postelnic Manea. Au fost de faţă egumenul Sisoe – căruia i se dăduse voie să se întoarcă din Arad și să ia parte la slujba de la biserica domnească – și o mulţime de dregători, din domniile lui Radu cel Frumos și Laiotă Basarab.

Ce-or fi vorbit nu se aflase încă la palat.

— Măria ta, ar trebui să fim mai cu băgare de seamă! îl sfătuise bătrânul Tit pe măria sa Vlad.

— Câtă vreme sunt liber, am sabia la brâu și pe voi, credincioșii mei slujitori, alături, nu mă tem de nimic! îi răspunsese însă voievodul, râzând încrezător.

*

În târg se mai aflau, în mijlocul mulţimii, nenumăraţi măscărici, pehlivani, înghiţitori de foc sau săbii, cântăreţi și câţiva oameni care purtau numele neobișnuit de… actori.

Aceștia bătătoriseră zăpada pe o bucată de loc cam de trei staturi de om în lăţime și două în adâncime. Unul, înalt, slab, cu grumazul lung și o privire îngrijorată, făcea pe Laiotă Basarab, altul, bătrân și gras, pe Ali-beg și cel de-al treilea pe sultan.

Fostul voievod Laiotă Basarab îngenunchease înaintea sultanului. Ali-beg îi dădea un blid.

— Na, îi spunea sultanul, un bătrân stafidit și fără dinţi. Pentru că ne-ai dăruit ţara și pe fraţii tăi, Ali-beg îţi dă blidul acesta de linte; dar pentru că n-ai fost în stare să-ţi păstrezi scaunul și te-ai lăsat gonit de Vlad, iată ce primești de la mine…

Şi Mahomed, ridicându-și piciorul, îl izbea cu putere pe Laiotă. Acesta cădea pe spate și începea să se văicărească în hohotele ascultătorilor.

Între cei care se găseau de faţă, în cele dintâi rânduri – așezaţi pe două jilţuri înalte – se vedeau Ştefan al Moldovei și măria sa Vlad.

Ştefan – rumen la chip, cu pletele pe umeri, ușor încărunţite, îmbrăcat într-o haină lungă, din brocart argintiu, cu guler de samur și încheiată cu un șirag de nasturi din pietre nestemate – râdea cu multă poftă, în vreme ce măria sa Vlad hohotea mai încet și înfundat în sine.

Lângă cei doi voievozi stăteau de strajă căpitanul Ţamblac și căpitanul Ion.

Tot ca și altă dată la Râmnic, Ion și voievodul Vlad se găseau într-un târg. Atâta că, înaintea măriei sale nu mai erau jucate păpușile. Ci un alt soi de teatru fusese născocit.

Vlad Ţepeș nu mai era nici el tânărul acela bălai. Iar copilul de-atunci era azi căpitan.

Cu toate astea, Ion simţea că niciodată nu îi fusese mai drag decât acum bărbatul acesta dârz, care nu se lăsase doborât nici de vrăjmași, și nici de suferinţă.

«În pieptul lui puternic, arde însuși sufletul neînvins al neamului valah, cugetă Ion. Căci nici un fel de greutăţi sau piedici nu îl înfricoșează. Sub braţul său de fier, ţara va fi iar liberă ca pe vremea lui Negru Vodă și a lui Tihomir!…»

Din gânduri l-a trezit mulţimea care se veselește nespus privind jocul actorilor.

Ali-beg s-a ascuns, și sultanul îl caută, cu un toiag în mână.

— A venit rândul tău să-ţi trag o chelfăneală, răcnește

Mahomed. Mi l-ai pierdut pe Radu, și-acum pe Laiotă…

Așa mi-i păzești tu?…

Mulţimea hohotește. Şi câte unul strigă:

— Un asemenea joc nu, nu s-a mai văzut!…

— Uite-l pe Ali-beg ascuns după copac!…

— Şi sultanul îl caută!

— Nu-l găsești, Mahomed?…

Şi clopotele bat!… bat!…

Puţin mai la o parte, într-un mănunchi strălucitor de fete – fiind însă cea mai frumoasă dintre ele – se vede Oltea. Şi ea se veselește. În ochii ei cu firișoare de aur s-a strâns toată lumina acelei dimineţi.

«Ioane, îi spune ea cu ochii, cât sunt de fericită că te-ai întors!… Cât sunt de fericită!…»

Şi clopotele bat…

Măria sa Ştefan a hotărât să plece. Lasă în urma lui, aici, în București, două sute de moldoveni conduși de Ion Ţamblac.

Multe fapte de arme și multe întâmplări i-au legat laolaltă pe cei doi tineri vrednici: moldoveanul Ţamblac și căpitanul Ion.

Iată-i și în dimineaţa aceasta trecând împreună, călări, pe podul de lemn dintre biserica domnească și palat.

În urma celor doi tineri, tropotesc bidiviii vitejilor lui Ştefan, ai cetei de transilvăneni și ai trabanţilor munteni.

Din dosul porţilor curţilor boierești – ca și cu ani în urmă la Târgoviște – ţâșnesc priviri de ură ca săgeţi otrăvite.

Surlele sună tare, vestind trecerea gărzilor domnești.

Glasuri voinicești cântă.

*

Astăzi va avea loc logodna căpitanului Ion cu jupâniţa

Oltea.

S-au adunat la această logodnă moldoveanul Ţamblac, Tit, Bucur, Mihailo, Alexe, Năstase, Gheorghe, Iacșici și toţi ceilalţi voinici din ceata care a ţinut sus steagul neatârnării faţă de turci și al credinţei faţă de domnitorul Vlad, în anii de restriște.

Iar clopotele bat… bat…

— Cât sunt de fericită! suspină, îmbujorată, Oltea, strângându-se la pieptul logodnicului său. Visul mi s-a împlinit. Cât sunt de fericită!… repetă ea întruna, parcă în neștire. Cât sunt de fericită!…

— Întreaga avuţie a fostului meu mare logofăt Lazăr se înapoiază jupâniţei Oltea, nepoata sa, glăsuiește voievodul… O va primi drept zestre când va avea loc nunta – mirele fetei, căpitanul Ion. Să scrie lucrul acesta grămăticul…

Noul grămătic al voievodului, Gheorghe, ia pana, cerneala roșie – și scrie.

Urale izbucnesc sub tavanul boltit al sălii de primire.

— Dar mai de preţ decât această avuţie este iubirea.

Dragostea însemnează toată viaţa unei femei! îi spune domnitorul căpitanului Ion.

— Așa este!… Așa este!… încuviinţează bătrânul Tit, reamintindu-și că și el s-a bucurat cândva de o asemenea dragoste. Însă i-a fost zdrobită de achingiii care i-au pângărit și i-au ucis soţia.

— Așa este! Așa este!… strigă voinicii, deși cei mai mulţi dintre ei, aflaţi mereu în lupte, n-au prea avut parte de dragoste.

Domnitorul întreabă:

— Cine e svornicul ³³ logodnei?

— Eu! îi răspunde Tit.

— Şi care este cea dintâi îndatorire a logodnicului, după datină, ca să își merite pe deplin logodnica?

— Îndatorirea, după datină, este să cânte, ori din lăută, ori din gură, ceva care să placă tuturor…

Voievodul se întoarce spre Ion:

— Împlinești datina?

— O-mplinesc!

Alexe îi întinde lăuta.

Este o unealtă veche și lustruită, din lemn roșu de tisă.

Ion o strânge la piept. O are moștenire de la Bătrânul care l-a crescut. Strunele ei sunt ca argintul! Sunetul său de cleștar!

Lăuta dă glas. Strunele, la început, cântă durerea pe care au încercat-o vitejii la aflarea veștii înlănţuirii vulturului lor, măria sa Vlad.

Căpitanul Ion cântă… Lăuta pare vie în mâinile lui. Ea geme, strigă, se îndârjește și cheamă, la fel cu glasul celui care o ţine în braţe și o stăpânește.

Măria sa Vlad s-a așezat pe jilţ. Întâi, când cuvintele lui Ion au amintit înjositoarea lui înlănţuire, capul i s-a plecat, ca sub o zdrobitoare povară. Braţele i-au lunecat. Lanţul este o rană a sufletului, ce nu se poate lecui niciodată. Dar numai la auzul cuvântului libertate, ochii voievodului au început să ardă. Fruntea i s-a înălţat.

Glasurile bărbaţilor s-au adăugat, groase, vocii puternice a lui Ion.

— Cântă!… Mai cântă! i-a poruncit voievodul…

Şi Ion a intonat, mai departe, o mulţime de cântece. O parte dintre ele le cunoștea din pruncie, altele fuseseră alcătuite, în timpul acestor ani, fie de purtători de lăută rătăcitori, fie de unii viteji din ceata lui; dar cele mai multe le izvodise el însuși, pentru că, în meșteșugul acesta, căpitanul devenise neîntrecut.

Rând pe rând, s-au ivit sub boltă, ţâșnind de-a dreptul din cântec, cu nimb de aur, câţiva dintre vitejii care-și dăduseră viaţa, luptând în numele domnitorului lor, pe viaţă și pe moarte.

Lacrimi picură lin, din ochii oștenilor, când buzele căpitanului Ion rostesc numele sfânt al grămăticului Farmă.

«Nu cu cerneală vom scrie de astăzi înainte, spusese el când începuse lupta, odinioară, la Tismana, ci cu sângele nostru!…»

Ion cântă, pe urmă, bucuria în care s-au scăldat vitejii când au aflat că vulturul lor se află din nou liber.

În stol s-au ridicat, zburând în urma lui.

S-au avântat asupra vrăjmașilor.

Pe câmpiile din Serbia și din Bosnia, pentru slobozirea acestor pământuri au luptat!…

Împreună cu regele Matei și neînfricatul Vuç au luptat!

În așteptarea reîntoarcerii pe pământul strămoșesc au luptat!…

Ion cântă și marșul glorios spre Ţara Românească, întâlnirea cu Ştefan al Moldovei Visurile mulţimii de-a-i ști întotdeauna împreună pe cei doi domni viteji, la bine și la rău.

Cântecul face un popas.

Oltea e mândră de cel atât de scump inimii ei.

De nu s-ar rușina de voievod, l-ar cuprinde pe logodnicul său de gât și l-ar îmbrăţișa.

Ion își închină lăuta, după obicei, stăpânitorului ţării și cere o anume îngăduinţă.

Măria sa i-o dă.

Căpitanul își înstrunează lăuta și începe din nou să cânte.

Afară, sfârșitul de noiembrie suflă hain. Prin ferestrele înguste, pătrunde câte o pală de vânt, făcând să se clatine și să se zbuciume flăcările roșii ale făcliilor.

Cântecul slăvește acum dreptul la dragoste al celor tineri.

Tânăr a fost și măria sa Vlad. Pletele lui bălaie au devenit cărunte. Până și în părul auriu al căpitanului au înspicat câteva fire de culoarea florilor albe de cireș.

Câţi ani au trecut de când unui băiat, abia ieșit din copilărie, i-a fost furată surioara de suflet și azvârlită în haremul sultanului?

Din palatul aceluiași sultan a izbutit s-o smulgă pe copila care, curând, îi va fi soţie!

— Oltea!… Oltea!… spun buzele și inima lui Ion. Fată care porţi numele celui mai drag dintre toate râurile acestei ţări, fată a florilor, a livezilor, a bucuriei, dar și a suferinţei. Pământul și văzduhul părinţilor și al părinţilor părinţilor noștri mi te-a dăruit!…

Cântecul s-a sfârșit.

— Îmbrăţișaţi-vă! le îngăduie voievodul… Bucuraţi-vă de această frumoasă și neuitată zi!…

Fata și-a împlinit atât de greu stăpânita dorinţă și, iederă ușoară, i s-a agăţat de gât.

Îl sărută și, ridicându-și pentru o clipă capul, îi spune pe șoptite, la ureche:

— Nici n-am crezut că poate să fie pe lume atâta fericire…

— Şi-a câștigat, cinstite svornice, prin cântec, căpitanul nostru, logodnica? îl întreabă măria sa pe Tit.

— Şi-a câștigat-o, măria ta!…

Trei cimpoieri și doi fluierași încep să cânte.

Năstase aduce bradul de logodnă. Inelele de aur, dăruite de domnitor, strălucesc în vârf.

Oltea se așează sub brad.

Şi Ion îi împodobește cosiţele cu trei fire subţiri de mătase roșie, trei de argint și trei de aur.

Pe sunetele cimpoaielor și fluierelor, soţii de luptă ai logodnicului joacă în horă, în jurul celor doi tineri, și cântă:

Alexe presară asupra celor doi logodnici boabe de grâu.

— Norocul să vă caute în viaţă, urează el, așa cum caută păsările boabele de grâu.

Deodată, Bucur scoate la iveală, de sub mantie, boșca ³⁴ plină cu vin.

— Eu am sosit din partea oastei ³⁵ tatălui mirelui, grăiește el…

Ion se gândește că el nu va afla niciodată cine i-a fost tată. Însă măria sa, parcă i-ar fi citit gândurile, spune:

— Locul de tată al mirelui, la această logodnă, îl voi ţine eu!…

— Măria ta! se pleacă Ion, mișcat, înaintea voievodului.

— Deci am venit, din partea oastei împăratului, repetă Bucur. Şi-am adus butea asta plină cu băutură și legată cu douăsprezece cercurele de aur la gură.

Oaspeţii își primesc între timp ulcelele de logodnă, zugrăvite cu flori. Bucur rostește mai departe:

Ulcelele de logodnă înflorite, după datină, încep să se umple cu vin.

Însuși măria sa lasă la o parte cupa de aur și ia în mână o ulcică.

— Trăiască cei doi logodnici și spiţa lor să înflorească! urează voievodul, ca în cântec.

— Trăiască amândoi logodnicii și spiţa lor să înflorească! strigă toţi oaspeţii, dând peste cap ulcelele cu vin.

În clipita aceasta, sub portalul înalt al ușii, s-a ivit unul dintre trabanţii de strajă.

— Măria ta, vestește el… Din turnul de pază al cetăţii s-a zărit un călăreţ venind. Poartă o sabie și-o lance, cu tăișurile muiate-n sânge și îndreptate-n jos!…

— Semnul războiului și-al morţii! exclamă Ion Ţamblac, care se află la numai doi pași de căpitanul Ion.

Oltea se prinde, ca și cum ar fi gata să se înece, de braţul logodnicului său.

Clopotele au început să bată. Însă cu totul altfel decât înainte. Rar, într-o dungă.

Voievodului Vlad fălcile i s-au încleștat. Ochii i-au căpătat o lucire sălbatică.

— Să se adune sfatul domnesc! poruncește el…

*

În sala mare și întunecoasă, sprijinită pe șase stâlpi groși ciopliţi în piatră, în jurul jilţului, nu se văd alţi boieri în afară de tânărul comis Rătundu – cu barba roșie zburlită; noul boier de sfat – Horea, sosit de la Brașov, și Cristian, pârcălabul Târgoviștei.

Căpitanul Ion se apropie. Pașii lui sună sprinteni pe lespezi. Toţi cei din sală îl privesc nemișcaţi.

— Măria ta, glăsuiește el… Nici un alt mare boier, în afară de cei care sunt de faţă, nu se mai află în capitala ţării!

— Au fugit la turci?

— Laiotă Basarab i-a chemat.

Căpitanul îi întinde domnitorului său un pergament.

Domnitorul ia în mână scrisoarea. O citește atent.

— Laiotă scrie boierilor despre… dreapta oblăduire otomană și despre ocrotirea lui Ali-beg…

Clopotele bat lung, tânguitor, a primejdie.

Pârcălabul Cristian al Târgoviștei face un pas. Își zvâcnește trupul greoi înainte și strigă:

— Când se va sfârși, oare, șirul nelegiuirilor otomane?

— Cel mai greu vinovaţi, glăsuiește voievodul, sunt aceia care îi slujesc pe vrăjmași!

De-afară se aude vuiet. O mare mulţime strigă:

— Nu-i vom lăsa pe Ali-beg și Laiotă să intre-n București!… Să pustiască orașul!… Vom apăra cetatea măriei sale Vlad!

*

— S-au aprins focurile pe dealuri? Buciumele au început să sune? întreabă voievodul…

— Totul s-a îndeplinit potrivit poruncilor date! îi răspunde Bucur.

— Apărarea cetăţii de scaun, Bucureștii, o încredinţăm postelnicului Horea, pe care noi îl numim mare vornic! hotărăște voievodul…

Horea se apropie de jilţul domnitorului și îngenunchează.

Măria sa Vlad îl atinge pe umăr cu sabia.

— În ce privește Târgoviștea, aceasta se dă în grija boierului Cristian pe care, pentru credinţa sa neștirbită faţă de noi, îl numim mare spătar.

Noul mare spătar Cristian sărută poalele veșmântului voievodului.

— Pe boierul Rătundu îl facem mare logofăt. Domnia sa va apăra cea de-a treia cetate de scaun a noastră: Curtea de Argeș.

Rătundu se pleacă și el înaintea voievodului.

— Câmpulungul se va apăra singur. Ali-beg nu va cuteza să se urce până acolo, după cum nu va înainta, credem noi, nici peste Olt, în Valahia mică!

— În Valahia mică nimeni nu poate să pătrundă, rostește, mândru, Bucur.

— Noi ceilalţi vom ieși în întâmpinarea dușmanilor!

— Câteva gloate de ţărani s-au și adunat la porţile cetăţii! îl înștiinţează Alexe pe voievod.

— În fruntea acestor gloate de ţărani, pedeștri sau călări, vei trece tu, Alexe! Cu ei îi vei hărţui pe dușmani.

Viteazul strânge pumnul:

— Îi vom hărţui ca pe fiare, măria ta!

— Trabanţii mi-i încredinţez căpitanului Bucur.

Năstase îi va conduce pe transilvăneni. Pe moldoveni, Ţamblac. Iar prietenul nostru Mihailo, pe oștenii străini, care ne mai slujesc.

Ion se neliniștește:

— Dar eu, măria ta?

Domnitorul coboară cele trei trepte.

Face un semn.

Ion îngenunchează.

Îl atinge cu latul săbiei pe umăr.

— Te numesc mare ban de Tismana!

— Mare ban de Tismana, măria ta? Dar eu nu sunt boier…

— Vei fi de astăzi înainte. Strămoșii noștri pe toţi marii boieri nu și i-au ridicat decât dintre viteji. Vei fi, în același timp, locţiitorul meu, la comanda micii noastre oștiri…

— Măria ta, aceia care-mi vor urma până-n adâncul veacurilor nu vor uita aceste cuvinte ale tale. Şi numele tău sfânt îl vor scrie, cu săbiile lor, pe trupurile tuturor vrăjmașilor ţării.

— Îţi mulţumesc, mare ban Ion!

Voievodul îl îmbrăţișează. Însă pesemne că păsările morţii și începuseră să se rotească în jurul sufletului măriei sale Vlad, pentru că atât timp cât îl strânse la piept, marele ban Ion simţi o adiere rece învăluindu-l și i se făcu frig.

— Prietenul nostru Iacșici va porni către Buda, mai hotărăște în încheiere voievodul, să-i ducă regelui Matei înștiinţare despre câte s-au întâmplat în Ţara Românească, după plecarea lui Báthory acasă. Şi, tot de-asemenea, vrednicul cărturar Ţamblac, pe care măria sa Ştefan ni l-a lăsat, cu două sute de viteji, ca să ne stea de strajă, va trimite și el un olăcar, cu-același fel de știri, la scaunul din Suceava!

*

Clopotele bat… bat…

Fulgi mari și nepătaţi curg în șuvoaie, din cer.

Pe zidurile cetăţii București, bărbaţi fără veșminte ostășești, însă cu armele în mâini, stau de strajă, așteptându-i pe Ali-beg și pe Laiotă.

Cei mai mulţi vor muri chiar azi, cu toate că cetatea nu va putea fi luată cu asalt decât peste trei zile, când nici un apărător nu va mai fi în viaţă.

Lângă porţi, în mijlocul bărbaţilor flămânzi și

înfriguraţi, Ion se desparte – pentru a câta oară? – de Oltea.

Pe umeri, fata poartă o scurteică. Peste cosiţe are o broboadă.

— Iarăși ne despărţim!… suspină ea.

Ion o îmbrăţișează.

Cercuri albastre și albe se rotesc. Fulgii coboară lin

din cer. Şi clopotele bat… bat…

*

Înfruntând viscolul, zgribuliţi, înveliţi în cojoace sau numai în sumane de pănură, pe jos sau călărind niște cai costelivi, ţăranii înaintează.

Copacii își clatină coroanele. Se zbuciumă în vânt, scuturând de pe ei zăpada.

Cârduri gălăgioase de corbi însoţesc gloata tăcută, vânătă-alburie, a ţăranilor, plutind răvășiţi prin viscol și croncănind.

Puţini dintre bărbaţi au săbii sau lănci. Cei mai mulţi, însă, ţin în mâini numai arcuri, făcute de ei înșiși, topoare sau seceri. Unii sunt foarte tineri. Iar cei care nu poartă bărbi sunt copii.

Dinspre o latură a pădurii, s-a ivit domnitorul Vlad. Este urmat de scutierul său Tit, de grămăticul Gheorghe și marele ban Ion. Vin apoi moldovenii cu căpitanul Ţamblac, transilvănenii și trabanţii lui Bucur. Coloana o încheie pâlcul oștenilor străini: maghiari, germani și sârbi conduși de Mihailo.

— Unde ne sunt iscoadele? îl întreabă domnitorul pe Ion.

— Așteaptă dincolo de colţul pădurii! îi răspunde acesta.

Iscoadele, doi ostași de-ai lui Bucur, încă destul de tineri, au descălecat lângă colţul adăpostit al pădurii.

Văzându-l pe domnitor că se apropie, amândoi se descoperă.

Voievodul se oprește îi aţintește cu privirea și îi ascultă.

Oștenii au îngenuncheat în zăpadă.

— Măria ta, grăiește unul dintre ei – în vreme ce viscolul le răvășește părul – Ali-beg cu urdia lui și cetele boierești ale lui Laiotă…

— În totul cam treizeci de mii de oameni, adaugă cel de-al doilea.

— Înaintează încet dinspre Giurgiu…

— Pe noul drum de la Călugăreni…

Voievodul și-a lăsat în piept capul…

— Doresc numai să știu cam câţi valahi din cetele boierești se găsesc de partea lui Laiotă? întreabă el…

— Cam trei sau cel mult patru sute!

— Nici noi n-avem mai mulţi! se întristează Năstase.

N-au apucat să se adune.

— Noi însă avem de partea noastră dreptatea și adevărul ţării! se învolburează Tit.

— Şi nu ne temem de nimeni! rostește Bucur.

— Ba să ne temem, căpitane Bucur, glăsuiește voievodul… Să ne temem de ceea, ce vor spune și vor gândi, peste veacuri, urmașii noștri, cu privire la felul cum ne-am împlinit noi îndatoririle în zilele acestea de restriște…

*

Zăpada s-a făcut tare ca fierul și scârţâie sub copitele calului.

În dinţi cu gulerul mantiei stăpânului, armăsarul se retrage cu spatele cât poate mai repede.

Capul bărbatului s-a lăsat într-o parte.

Mantia i s-a desfăcut. De sub ea se zăresc, lucitoare, platoșa și cămașa de zale.

Târându-l neîncetat, în acest fel, armăsarul izbutise s-ajungă până într-un loc, unde pădurea uriașă de cer și gârniţă se rărea, făcând loc unei bălţi. Din suprafaţa îngheţată a apei, se ridicau tufe împietrite de peștișoară, un fel de ferigă a apei.

La malul bălţii, se opri. Își săltă capul… Nările îi palpitara Ascuţindu-și urechile, încercă să-și dea seama unde rămăseseră lupii.

Duhoarea sângelui lupanului sfâșiat nu mai ajungea până aici. Sau vântul o ducea în altă parte. Urechile sale atente auzeau însă mârâiturile fiarelor.

Pe marginea acelei bălţi, răsăriţi cine știe cum în mijlocul Codrului Vlăsiei, se vedeau niște molizi tineri.

Armăsarul porni mai departe, luând-o printre molizii aceștia de-a lungul malului băltii cu apa vânătă și îngheţată.

Capul bărbatului se izbea de zgrunţurii ascuţiţi ai gheţii, ca și de ramurile rupte de vânt și risipite pe jos.

În momentul acesta, Negru mai mult simţi decât auzi zgomotul goanei fiarelor. Lupii își terminaseră ospăţul…

Şi-acum, întărâtaţi, își reluau urmărirea.

Aplecându-și scurt capul, Negru apucă iar gulerul mantiei stăpânului și începu să se retragă mai repede ca până atunci. Rănitul, cu obrajii arzând și buzele subţiate, oftă.

*

Lupta durează de-aproape trei zile.

Până atunci, oștenii domnitorului Vlad le-au pricinuit năvălitorilor pierderi dintre cele mai grele. Le-au ucis nouă căpetenii. Au dat foc carelor cu hrană. Le-au distrus sute de corturi. Iar dintre otomani au luat o mulţime de prinși.

Nu se află popas care să nu-i coste pe osmanlâi și pe slujitorii lui Laiotă o mulţime de morţi.

Sub poruncile aspre ale lui Ali-beg, oastea împărţită în trei înaintează, totuși, spre București, Curtea de Argeș și Târgoviște. Dar numele banului Ion, al lui Ţamblac, al căpitanului Bucur, al lui Mihailo și-al celorlalţi munteni, transilvăneni și moldoveni din slujba măriei sale Vlad, plutește deasupra osmanlâilor, în marș, la popasuri sau în somn, ca tot atâtea înfricoșătoare umbre. Niciodată năvălitorii nu pot să știe de unde, de cine și când vor fi loviţi.

Oștenilor din cetele boierești ale lui Laiotă, care îi însoţesc pe năvălitori, când cad prinși li se ciuntesc mai întâi nasurile, urechile și buzele, apoi sunt trași în ţepi.

— Vânzarea de ţară îi schilodește pe oameni. Şi schilodenia lor sufletească trebuie să se potrivească și cu cea trupească! le-a poruncit alor săi măria sa Vlad.

*

Într-un luminiș îngheţat a fost adus Evrenos, căpetenia achingiilor din oastea otomană. Azi-noapte a fost răpit din cort de trabanţii lui Bucur. Evrenos-beg, este cea mai însemnată căpetenie a armatei turcești, după Ali.

Fiind un oștean destoinic, Evrenos nu se teme că va fi tras în ţeapă. Sau, cel puţin, nu lasă să se vadă.

Ţeapa i se cioplește, câţiva pași mai încolo, de către un ţăran din ceata lui Alexe.

Măria sa voievodul stă așezat pe-un butuc din pădure.

— Aveţi cea mai întinsă împărăţie a lumii, îi spune el lui Evrenos. Şi nu vă săturaţi. Vă năpustiţi întruna asupra celorlalte neamuri!…

Evrenos își ridică fruntea!

— Ghiaurii nu pot înţelege. Noi îi eliberăm pe oameni de negura neștiinţei… Aceasta-i datoria dreptcredincioșilor. Să izbăvească lumea…

— Voi îi eliberaţi pe oameni, robindu-i, îngenunchindu-i, răpindu-le pământul! Cine vă dă acest drept?

— Învăţăturile profetului nostru, slăvit să-i fie numele!… Şi Evrenos se îndreaptă spre răsărit, făcând închinăciunea otomană la frunte, la buze și la inimă.

Pentru aceste învăţături, noi suntem gata să primim moartea-n chinuri din mâinile ghiaurilor. Căci ele-nseamnă adevărul…

— Fiece neam din lume are adevărul său, care-l îndrituiește să vieţuiască liber și după placul lui, pe pământul străbun.

— Oricât vă veţi lupta, noi vă vom nimici, căci suntem prea puternici.

— Cine se apără și luptă, până la moarte, pentru dreptatea lui, poate fi învins, Evrenos-beg, însă nu nimicit. El va trăi în veci.

— Îi urăsc pe ghiauri. Pe valahi cel mai mult. Căci din pricina voastră se întârzie drumul spre inima Europei.

Dar nu mă tem de voi. Trăgeţi-mă în ţeapă. Mă simt gata să mor.

— Ar trebui să mori. Ţeapa ţi-e pregătită. Însă sultanul tău, odată, mi-a cruţat un oștean curajos. Şi vreau să mă plătesc. Ești liber, Evrenos!…

Bucur îi dă lui Evrenos un cal… Acesta îl salută pe domnitorul Vlad.

Şi, încă nedezmeticit, încălecă și pleacă.

*

Numărul oștenilor măriei sale Vlad a scăzut. Dintre ţărani, ca și dintre transilvănenii și trabanţii lui Bucur nu se mai află în viaţă aproape nici unul…

Iar dintre moldoveni a mai rămas un sfert.

— Măria ta, îl întreabă Alexe pe domnitor. Am rămas prea puţini. Vom mai putea învinge?

— Nu! îi răspunde voievodul…

Năstase se neliniștește:

— Şi noi vom mai scăpa cu viaţă vreunul?

— Nu cred! grăiește vodă.

— Atunci de ce nu-ncetăm lupta? De ce nu ne retragem? se miră Gheorghe.

Vlad Vodă întoarce capul:

— Pentru că soarta neamului nostru, în acest colţ de lume, pare să fie o necurmată luptă…

— Pentru păstrarea libertăţii! recunoaște Bucur.

— Dacă am părăsi această luptă, ar însemna să părăsim și gândul libertăţii!…

— Gândul acesta nu-l vom părăsi niciodată! strigă marele ban.

— Niciodată! repetă toţi ceilalţi.

— Niciodată! răsună parcă și pădurea, ca un ecou.

— Niciodată! bubuie cerul acoperit de sutele de mii și milioanele de zăbranice ale tuturor văduvelor, mamelor, fiicelor, surorilor și iubitelor celor căzuţi, de-a lungul veacurilor, în lupta pentru apărarea ţării.

— Niciodată!… Niciodată!… tună pământul și clocotesc apele. Niciodată!… Niciodată!…

— Ţara noastră întreagă pare că arde pe un rug, rostește cutremurător vodă. Dar flăcările acestea, ce-au să ne mistuie, vor lumina pământul și vor arăta lumii că este la Dunăre un neam ce nu va-ngădui nimănui, vreodată, să-i smulgă libertatea!…

*

Luptă… sânge… și moarte…

Banul Ion, cu mica lui ceată, atacă, dinspre pârâul Tâncăbeștilor, pe cei trimiși în urmărirea măriei sale Vlad.

În jurul său, voievodul împrăștie prăpăd. Movile de leșuri se ridică unele peste altele.

Sub vuietul ciocnirii armelor și-al strigătelor de ură sau deznădejde, care tulbură liniștea străvechilor codri, cupele de lumină ale acestei ultime seri de luptă s-au spart.

Din ele a început să curgă sânge. Mult sânge. Iar sângele acesta rece al serii s-a amestecat cu cel fierbinte al luptătorilor, împânzind pădurea și împurpurând, laolaltă, albul, mai înainte nepătat, al zăpezii.

*

Lupta se dă nu prea departe de cetatea măriei sale Vlad: Bucureștii, în codrul cel negru al Vlăsiei, între cele șapte foste sanctuare dacice părăsite, fiecare aflat în alt trup de pădure: Scroviștea, Tâncăbeștii, Piscu, Ciogâia, Ciolpanii, Cociocul și Băltenii.

Măria sa Vlad, numai cu-o mână de oameni, a înfruntat temeiul oștirii otomane de sub conducerea lui Evrenos. (Deoarece tot Evrenos a primit însărcinarea să continue lupta.)

După aceste trei zile de bătălie necurmată, nici un oștean dintr-ai lui Laiotă nu mai trăiește. Trabanţii și transilvănenii lui Bucur i-au nimicit pe toţi. Şi, pe câţi i-au prins vii, i-au înălţat în ţepi.

Pretutindeni, se văd îngrămădite leșuri împietrite de ger în chipurile cele mai ciudate cu putinţă. Unii zac în zăpadă, lungiţi pe spate, cu braţele deschise, ca și cum s-ar găsi, într-o zi de vară, tolăniţi pe iarbă, așteptând mângâierile soarelui.

Alţii se află îngenuncheaţi, ca înaintea lui Alah sau a lui Dumnezeu, parcă rugându-se fierbinte.

Unii stau îndesaţi, cu genunchii la gură, doborâţi de dureri, alţii încovoiaţi, cu gurile rânjite, încleștate sau strâmbe.

*

Ca un muncitor harnic, voievodul îi cosește cu sabia lui udă pe câţi îi stau în cale. Cu câte-o singură mișcare a braţului, retează câte cinci capete deodată!

De cine se apropie el se poate socoti mort.

Numai că oastea măriei sale Vlad s-a micșorat întâi până la două sute de oameni. Pe urmă, a rămas numai cu o sută și, în sfârșit, cu cincizeci de oșteni.

Oastea lui Evrenos care, la început, avea peste cinci mii de oameni, s-a micșorat, de-asemenea, cam până la cinci sute.

*

— Voi alergaţi și-ncepeţi să-i loviţi pe turci de pe margini, le poruncește voievodul lui Bucur, Mihailo, Năstase și Alexe. Ion să-i izbească din spate. Aici le vom ţine piept eu, scutierul, grămăticul și căpitanul Ţamblac cu moldovenii lui.

Lupta reîncepe cu și mai multă furie.

Pe voievod rănile nu-l dor. Sângele, care-i curge șiroaie din trupul săgetat și sfârtecat de răni, nu-l vede. Însă de sabia lui nu scapă nimeni.

*

Dintre valahii măriei sale Vlad mai trăiesc douăzeci.

Însă nici otomanii nu au rămas mai mulţi decât vreo sută optzeci sau cel mult două sute.

Ion se silește să-i atragă spre sine pe cei care se îndeasă, cu laţurile în mâini, încercând să-l cuprindă pe domnitorul Vlad.

Deodată, îl aude pe Bucur strigându-l de departe:

— Vino în ajutor!

Bucur gonește în galop.

— Măria sa a fost lovit de moarte!

Ion simte o sfârșeală.

— Tata, care-și dăduse seama că totul e pierdut, l-a rugat pe voievod să înceteze lupta… mai povestește Bucur.

— Şi ce-a răspuns voievodul?

— «E cea din urmă luptă. Şi trebuie să cad cu faţa la dușman…»

— Măria sa e-n șa?

— E fără cunoștinţă… Abia a mai putut să șoptească:

«Înștiinţaţi-l pe Ion!…»

— Tu, Tit, Mihailo, Gheorghe, Ţamblac și moldovenii lui duceţi-l la Gherghiţa ³⁶ . Sub beciul cetăţuii se află a intrare tainică într-un tunel din vremea dacilor…

— Tunelul unde duce?

— În Transilvania.

— Şi tu ce-ai de gând să faci?

— Eu, cu Alexe, Năstase și câţi mai sunt cu noi vom

rămâne aici, stăvilindu-i pe turci să nu vă urmărească.

— Nu sunteţi prea puţini?

— Suntem câţi e nevoie!…

*

Ajungând în dreptul locului unde balta se îngustează, formând un fel de gâtuitură, armăsarul începu să-și târască stăpânul pe gheaţă, urmat îndeaproape de haită.

De-aici, de pe gheaţă, pe malul celălalt, într-un desiș de arbori, se puteau zări ruinele fostului sanctuar dacic, care fuseseră transformate, cu câţiva ani în urmă, într-o bisericuţă.

Înspre acest lăcaș – singurul în care se găsea o fiinţă omenească: un pustnic – se îndrepta armăsarul…

*

Pustnicul, în acel ceas târziu de noapte, îngenuncheat pe-o lespede, se ruga.

Neslăbit nici o clipă de haita mânioasă a fiarelor, armăsarul își trage stăpânul pe coasta înzăpezită.

Trei dintre lupi o iau la goană. Făcând un ocol mare, ies înaintea calului, pe coastă.

Armăsarul lasă din dinţi gulerul mantiei stăpânului.

Se repede la cei trei lupi.

Se întoarce cu spatele, fulgerător, și începe să-și arunce spre ei copitele. Unul, izbit într-un copac, își dă în grabă duhul… Pe altul îl nimerește în pântec. Doar cel de-al treilea apucă să-l înșface și să-i însângereze puţin piciorul… Numai că și acesta este azvârlit, foarte departe, pe gheaţă.

Ceilalţi lupi se retrag, urlând.

Armăsarul își apucă din nou stăpânul, de gulerul mantiei, trăgându-l mai departe, pe coastă.

Rănitul a fost adus până pe treptele bisericii.

Armăsarul se culcă lângă el, cu capul îndreptat spre lupi.

Trupul fierbinte al animalului rănit îl dezmorţește pe bărbat. Din când în când, armăsarul își întoarce către el capul, și respiraţia lui caldă și aburită învăluie, dezmierdătoare, chipul oșteanului căzut.

Lupii s-au adunat în jurul treptelor bisericuţii.

Ridicându-și mult capetele și dându-și-le apoi pe spate, fiarele întărâtate urlă.

Pustnicul, îngenuncheat, ascultă urletele înfiorătoare.

Carnea i s-a încrâncenat.

«Desigur, cugetă el, trupul meu îl râvnesc. Dar nu au cum pătrunde înăuntru până la mine.»

*

Mai bine de jumătate din noapte a trecut.

Lăsaţi pe labele dinainte sau ridicaţi în picioare, clănţănind de furie, cu capetele date pe spate, lupii urlă.

Pas cu pas, fiarele se apropie de treptele bisericuţei.

Îndârjiţi de preaîndelungata urmărire a celor doi răniţi, aţâţaţi de mirosul sângelui viu, ca și de apărarea fără de seamăn a calului, scot din gâtlejuri niște mârâituri lungi, groase, preschimbate într-un soi de chelălăituri, ca de vulpi sau de animale bătute.

«Să sfârșim odată cu ei!» se îndeamnă parcă unii pe alţii lupii.

Ar vrea să se repeadă, poate, cu toţii deodată, după obiceiul acestui fel de fiare. Însă armăsarul, care se află lângă, stăpân, împrumutându-i acestuia căldura trupului său, nu-i scapă nici o clipă din ochi.

Din privirile lui, lupii înţeleg pesemne că, începându-și năvala, unii dintre ei vor pieri.

Chiar și atunci când se întoarce către stăpân, armăsarul încă le mai veghează pe fiare cu coada ochiului. Şi, cum bagă de seamă că au de gând să-l atace, se și ridică în picioare.

Dă câteva clipe un ocol, nechezând ameninţător și azvârlindu-și copitele spre lupi. Şi aceștia, în chip cu totul de neînţeles, deși sunt numeroși, schelălăie și se retrag.

Este adevărat că, de îndată ce armăsarul se lungește pe trepte, lângă stăpânul său, fiarele încep să înainteze din nou.

Cu toată împotrivirea vitejească a animalului, cercul continuă să se strângă.

Calul, la rândul său, este din ce în ce mai sleit, atât din pricina frigului, cât și a oboselii și-a sângelui vărsat.

Iar pustnicul nu știe ce se întâmplă afară. Nu știe că, numai la câţiva pași de el, un om vegheat de-un animal este gata să moară.

Făclia galbenă de ceară din chilie își aruncă razele ei jucăușe, slabe, pâlpâitoare, pe chipul scofâlcit al celui care se află îngenuncheat.

Au început să se strecoare, printre coroanele înzăpezite ale copacilor, cele dintâi raze de lumină, ca niște duhuri albe. Dar lupii sunt tot mai aproape. Ochii lor arzători s-au preschimbat în niște mici flăcărui de sânge. Peste limbile roșii, colţii li se deschid tăioși. Şi balele curg din boturi. Bale galbene, lipicioase, pătate de șuviţe – închise la culoare – de sânge.

Își mușcă singuri limbile, de lăcomie și ciudă. Şi urlă.

Urletele lor parcă ar spune:

«Prada aceasta trebuie să fie a noastră!…»

Nu-i mai despart pe răniţi – omul în nesimţire și animalul care îl apără – decât trei pași de lupi.

Atâta tot!… Trei pași.

Armăsarul ar vrea să se ridice.

Corpul însă îi tremură. Picioarele nu-l mai ajută.

Își linge rana de la piept și își îndreaptă capul către stăpân. Poate că răsuflarea aceasta este cea din urmă cu care îl mai poate încălzi.

Nechează apoi spre fiare, ameninţător, așa cum cel puţin ar dori. Dar până și nechezatul său nu mai are putere. Glasul, altă dată puternic, sună jalnic, frânt.

Ochii i s-au umezit. De frig? Sau poate că, într-adevăr, așa după cum spun vechii povestitori, armăsarul plângea?

Armăsarul nechează, tot mai încet, mai jalnic și mai sfâșietor!

— Ridică-te, stăpâne!… pare să-l cheme el…

Ridică-te!…

Negru a început să simtă răsuflarea fierbinte a lupilor aproape de picioarele lui. Picioarele lui îngheţate și numai răni – pentru că, de fiecare dată, în cele din urmă rânduri când se mai ridicase, ciorchini de lupi se repeziseră să-l muște. Şi numai cu puterea deznădejdii izbutise să-i mai lovească și să-i îndepărteze.

Lupul cel mai bătrân, căpetenia celorlalţi, mârâie acum scurt, gros, ceva ca o poruncă.

Este, poate, semnalul să se repeadă cu toţii asupra celor doi răniţi și să-i sfâșie. Bărbatul însă continuă să trăiască, neștiutor, în lumea amintirilor lui.

*

Luptă… Luptă cumplită… Marele ban Ion, Alexe, Năstase, trei moldoveni și trei transilvăneni se află în mijlocul vrăjmașilor.

Lumina lunii, scăpată pentru puţin timp dintre nori, fâlfâie argintie.

Răsună zgomote ale unor copaci doborâţi de furtună, ţipete sălbatice și gemete îngrozitoare, neomenești.

Fulgere îi scapără marelui ban Ion din coif și din paloș. Privirile sale sunt ucigătoare pentru vrăjmași.

Trâmbiţa lui Alexe răscolește tăcerile îndurerate ale codrului, trezindu-i pe zeii daci din somnul de milenii.

Copacii bătrâni se clatină. Se clatină pădurea? Se rotește pădurea! Mai iute. Tot mai iute. Se învârtește, înnebunitor, pădurea.

Făclii aprinse sau săbii înroșite în luptă se ridică. Ard. Pălălaia lor cheamă. Îi cheamă pe viteji la luptă. Pălălaia lor cântă. Îi slăvește pe cei căzuţi.

Din ochii marelui ban Ion și ai soţilor săi curge ura împotriva dușmanului, ca un râu mare, negru, cu învolburări scânteietoare. Lumina lunii se topește, în ceaţa roșie a furiei celor care îi înfruntă pe vrăjmașii libertăţii patriei lor.

*

Transilvănenii și moldovenii, laolaltă, au căzut potopiţi de turci.

Cu-o suliţă în piept, s-a stins Năstase. Alexe a murit mai greu. Câteva săgeţi l-au lovit în pântec. O bardă l-a izbit în umăr și-o lance i s-a înfipt în șold.

În încleștarea aceea de spaimă, după o luptă de-un ceas și jumătate, pe cei din urmă dușmani – cu toţii nouă – i-a lungit, unul după altul, în zăpadă, Ion.

Un urlet de triumf i-a scăpat, în clipa aceea, din piept.

Nu mai trăia nici un vrăjmaș care să poată porni pe urmele voievodului său, purtat spre cetăţuia Gherghiţa de soţii lui de luptă.

În ce-l privește pe domnitor, fără îndoială că se va lecui. Bătrânul Tit cunoaște nenumărate leacuri. Şi nu numai o dată a smuls el morţii oameni aproape duși.

Cu-atât mai mult, pe măria sa Vlad va găsi Tit mijlocul și puterea să-l facă iarăși teafăr.

Între timp vor veni, de astă dată negreșit, ajutoare, din partea măriei sale Ştefan și a lui Mateiaș. Ali-beg va fugi.

Şi Laiotă la fel…

— Către Gherghiţa!… Către Gherghiţa! S-ajung și eu, cât mai degrabă! își poruncește Ion.

Întoarce calul către Gherghiţa.

Totul i se rotește în jur. Cine-l va sprijini? Nimeni nu mai trăiește. A rămas singur…

Au rămas singuri în viaţă, în pădurea Băltenilor, din Codrul cel negru al Vlăsiei, numai Negru și el…

Alexe și Năstase unde sunt?

Oprește calul… Coboară cu greu. Se clatină. Scoate, din buzunarul de la brâu, amnarul… Aprinde o făclie. Îi caută. Îi găsește nu prea departe unul… de celălalt. Îi strânge în braţe. Atâţia ani de lupte împreună. Şi de credinţă.

Cât de neliniștit doarme Năstase! Alexe și-a încleștat pumnii. Nici mort nu-i iartă pe vrăjmași. Ar fi în stare să se războiască, încă o dată, de la-nceput, cu toată oastea otomană.

Cu o lopată, luată de la oblâncul unui cal, Ion sapă amândurora o groapă. Se vor simţi mai bine laolaltă.

— Dormiţi în pace, fraţii mei!…

Totul se sfârșește. Își simte sângele scurgându-i-se din vine, prin zecile de răni care i-au brăzdat trupul… Dar cel mai rău îl doare izbitura din creștet.

Nu vrea să se îngrijească. Încalecă. Cu greu încalecă!

Picioarele abia mai poate să le vâre în scări.

— Hai, Negrule!… Calul pornește.

Nu zărește nimic. Oare să fi orbit? Şi, totuși, i se pare că zboară. S-a prins cu braţele de gâtul armăsarului.

— Către Gherghiţa, Negrule!… Către Gherghiţa!…

Du-mă la măria sa Vlad!…

Ce bine e să zbori!…

— Către Gherghiţa, Negrule… Către Gherghiţa!…

*

Lupii, la semnalul căpeteniei lor, s-au încordat zburliţi, cu boturile larg căscate și colţii ascuţiţi muiaţi în bale vrâstate cu șuviţe de sânge.

Negru a nechezat sfâșietor.

Nu se mai poate apăra. Cu trupul lui își acoperă stăpânul…

Sfârșitul celor doi răniţi a sosit. Moartea s-a pregătit să-i prindă cu braţele osoase.

Ba nu. Încă n-a venit vremea. Căci pustnicul, în sfârșit, a deschis ușa să vadă ce se întâmplă afară. În mâna dreaptă, subţire și descărnată, ţine o făclie.

Şi vede – nici nu-i vine să creadă – la ușa bisericuţii sale, pe treptele de piatră, zăcând, un muribund vegheat numai de-un cal, în faţa unei haite de lupi. Cu toate că au trecut atâţia ani, pustnicul îl recunoaște pe Ion. A fost el însuși, odinioară, trabant, în prima domnie a lui Vlad. Câţi otomani și vrăjmași de-ai domniei nu i-a tras el în ţeapă! Până și ţeapa netrebnicului pașă Hamza, care încercase să-l prindă prin înșelăciune pe domnitor, la Giurgiu, de el a fost strunjită.

Negru, sleit, își coborâse botul deasupra trupului stăpânului iubit. De copil l-a slujit, și era hotărât să se stingă împreună cu el…

Gemea încetișor:

«Rămâi cu bine, stăpâne drag!… Rămâi cu bine!»

Pustnicul își ridică făclia.

Cum ar putea să se împotrivească însă năvalei unei haite de fiare el – un biet pustnic fără vlagă?

Lupii, o clipă împietriţi de făclia din mâna pustnicului, sunt gata să se repeadă.

Atunci… Atunci răsună prin pădure un tropăit. Şi, în goana cea mai mare, apar trei călăreţi.

— Ion! strigă călăreţul din frunte.

Însă, cu toate că acest călăreţ este îmbrăcat bărbătește – cu cizme, coif și paloș – glasul lui e de fată.

— Marele ban Ion este aici! se bucură al doilea.

— Bine că l-am găsit! rostește vesel al treilea.

Băiatul cel cu glas de fată se repede la Ion. Ceilalţi doi îi gonesc pe lupi, trăgând în ei cu arcul sau spintecându-i cu săbiile.

Apoi bătrânul pustnic și fata îmbrăcată băieţește îl iau pe Ion în braţe, ducându-l în bisericuţă.

— Din fericire, rostește pustnicul, am niște băuturi și unsori cu care ţi-l ridic pe-acest voinic îndată. Ţi-l fac precum a fost. Şi calul lui la fel…

Cei doi voinici, care i-au izgonit pe lupi – unul din ei fiind Bucur și celălalt Mihailo – s-au reîntors și ei.

— Ion va trăi! îi vestește, cu lacrimile bucuriei în ochi, jupâniţa Oltea.