BLESTEMAŢI SĂ FIE CEI VÂNDUŢI DUŞMANILOR.

Băiatul sări pe cal… Şi calul subţire, negru, cu trupul lucios ca lăcuit, sforăind, zvâcni şi porni în galop. Ocoli mai întâi priporul împădurit, la poalele căruia se găsea casa, zbură de-a lungul văii unde lumânările albe ale trunchiurilor de mesteceni scânteiau sub soarele plăcut şi blând, de toamnă.

— Stai! Nu pleca… Nu pleca, frăţiorule! striga în urma lui fata, cu glasul deznădăjduit. Oh! Doamne… Doamne… ce-am făcut? De ce i-am spus? Cum am putut să fac una ca asta? se căina ea, în timp ce lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraz, prelingându-i-se pe lângă gură, pe gât, şi picurându-i pe bluza alb-gălbuie de borangic. Doamne, au să-l omoare… au să-l omoare. Şi fata se lăsă să cadă pe banca de mesteacăn de lângă zidul casei, cu capul pe braţ şi braţul pe spătarul rotund al băncii, plângând cu hohote: Băiatule… dragule… frăţiorule!…

De altfel, chiar dacă l-ar fi strigat mai tare, el tot nu ar mai fi auzit-o şi nici nu ar fi vrut s-o audă. Tâmplele-i vâjâiau. Ochii şi-i simţea în flăcări. Inima i se părea uneori că încetează să-i mai bată. Smucea atunci frâul şi, oricât de mult îşi iubea calul, nu se putea stăpâni să nu-l înghiontească, strângându-l cu călcâiele, lovindu-l peste grumazul încordat cu palma şi îndemnându-l:

— Mai repede, mai repede… N-auzi? Mai repede… Să-l ajutăm pe tata, Negrule… Tata care te-a crescut, care ne-a crescut pe amândoi… Să-l ajutăm… să-l ajutăm!…

Dar până la Tismana, unde voia să ajungă Băiatul, era încă drum lung, peste coline, şi stânci, şi văi, şi peste ape, şi prin păduri dese ca peria. Chiar de-ar fi fost calul în stare să fugă ca armăsarul din poveste, şi nu ar fi putut să ajungă la mânăstire mai devreme decât în cel puţin două ceasuri.

De ce se apropia de Culmea Frumoasă, de ce se auzeau mai desluşit vaiete.

— Mai repede!… Mai repede!… îşi ruga copilul calul… Şi acesta, parcă înţelegându-l, alerga din răsputeri, aproape neatingând pământul cu copitele.

«De ce-oi fi plecat tocmai astăzi de-acasă?» se întrebă Băiatul în gând. În sinea lui se învinovăţea amarnic, deşi nu avea nici o vină, pentru că doar se ducea mereu, îndemnat chiar de tatăl lui, s-o vadă pe Roxana.

Îl numea pe Bătrân tată, cu toate că, la drept vorbind, acesta nu era decât un om bun şi de inimă, care-l culesese din ţărână când se născuse, după ce turcii pricinuiseră moartea mamei sale.

Bătrânul îl învăţase toate câte se pricepea şi le ştia şi el… Şi ştia multe, fiindcă era înţelept, slujise mai multor domni şi umblase peste întreg pământul…

Pentru înţelepciunea lui ar fi fost poate vrednic să fie el însuşi domn. Se retrăsese însă la mânăstire, scârbit de câte se petreceau pe lume. Ţara Românească scăzuse din mărirea în care fusese pe vremea lui Basarab-Tihomir, Mircea cel Bătrân şi Dan I.

Iar zilele câte le mai avea – fiindcă era foarte, foarte vârstnic, deşi arăta încă verde şi puternic – Bătrânul şi le închinase ţelului de a-l creşte pe el, pe copilul găsit, care gonea acum călare, cu sufletul la gură, spre Tismana.

Acela pe care îl socotea tată se afla în primejdie, şi el era încă departe. Se dusese s-o vadă pe buna şi singura lui prietenă, Roxana.

Tatăl Roxanei, de fel, ca şi Bătrânul, din ţinutul Jiului de mijloc, era un vechi căpitan de oaste al domnitorului Vlad Dracul – duşmanul de moarte al turcilor.

Domnitorul acesta – numit Dracul, pentru că purta pe piept o insignă a ordinului Dragonul, cu care îl cinstise împăratul Germaniei, Sigismund, pentru vitejia lui în lupta cu păgânii – fusese doborât în urma unei intrigi a duşmanilor.

Noul domnitor, Vladislav, începuse prigonirea celor care-i fuseseră credincioşi lui Vlad Dracul… Printre aceştia se numărau atât căpitanul Voicul, cât şi Bătrânul care-l crescuse pe Băiat. Amândoi se ascunseseră în mânăstire, la Tismana, luându-i cu ei şi pe copii.

Roxana crescuse, împreună cu Băiatul, ţinându-i loc de soră şi tovarăşă de joacă. Între ei era numai o diferenţă de trei ani (Băiatul avea zece, şi Roxana treisprezece). Ea era cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Se împlinise foarte timpuriu şi părea, dacă nu-i ştiai vârsta, o adevărată codană, cu cosiţe castanii pe spate şi cu ochi de culoarea viorelei. Pe Băiat îl iubea foarte mult şi se îngrijea de el, dându-i sfaturi cum să se îmbrace, să se pieptene, sau mângâindu-l cu duioşia unei mame; învăţătură primiseră şi unul şi altul de la Bătrân. Aşa i se spunea în mânăstire tatălui său de suflet: Bătrânul… iar lui, fiindcă nu se ştia al cui e şi nici cum fusese botezat: Băiatul…

Copilul îl auzise, odată, ce-i drept pe boier Voicul chemându-l pe tatăl său de suflet cu numele de Pietru. Însă, numaidecât, Voicul îşi dusese palma la gură, în semn că făptuise, o mare greşeală. Băiatul observase. Dar, cu acel bun-simţ al unor copii crescuţi în greutăţi, se făcuse că nu bagă de seamă şi nici nu-l întrebase pe tatăl său de suflet dacă se numeşte Pietru sau nu. Înţelesese că aceasta era o taină ce nu trebuia să fie zădărâtă de către cineva, şi cu atât mai mult de el însuşi.

Voicul purtase de altminteri haină călugărească, la fel ca şi Bătrânul, până în urmă cu un an.

Atunci vechiul căpitan ai lui Vlad Dracul, socotind că i s-au pierdut destul urmele, în cei nouă ani care trecuseră de la urcarea pe scaunul domnesc a lui Vladislav, îndrăznise să iasă din mânăstire, împreună cu fetiţa, şi să-şi dureze o mică gospodărie între dealuri.

Copiii, iubindu-se între ei atât de mult, se vedeau la fiecare trei zile, când Băiatul, cu îngăduinţa şi chiar cu îndemnul părintelui său de suflet, căpătând răgaz de la învăţătură, se ducea călare până la gospodăria dintre dealuri.

Bătrânul îi dăruise un mânz, din prăsila arăbească a unui cal câştigat într-o bătălie de Voicul… Mânzul crescuse şi se făcuse un cal de toată frumuseţea, numit Negru, care mai că nu zbura. Cu el Băiatul se înţelegea ca şi cu un om.

În acest fel putea să fugă ca vântul până la noua locuinţă a Roxanei, să-şi petreacă, împreună cu ea, câte o zi întreagă, în glume, jocuri şi râsete voioase.

Atâta doar că astăzi, pe când se jucau, şi Băiatul îi arăta Roxanei cum se trage cu arcul, mândrindu-se cu măiestria pe care o câştigase el însuşi în acest meşteşug bărbătesc, sub sfaturile şi privegherea neostenită a Bătrânului, a venit ca o furtună un vestitor călare. Vestitorul, după ce a descălecat şi a intrat în casă, i-a spus repede ceva fostului căpitan de oaste al lui Vlad Dracul…

Voicul a ieşit numaidecât afară, după sosirea vestitorului. Era îmbrăcat numai în cămaşă, cu barba şi pârul vâlvoi. Nemaipierzând vreme nici cât să se pieptene, poruncise să i se înşeueze calul şi, cu sabia în mână, pornise în goană, călare, după ce zăbovise doar câteva clipe cu o privire îndurerată asupra Băiatului.

Deşi poruncise vestitorului să nu sufle nici o vorbă celor din casă, acesta, înainte de a-l urma şi însoţi pe vechiul căpitan, tot găsise prilejul să răsufle o jumătate de cuvânt către un slujitor. Slujitorul, după un timp nu prea lung, în care se stăpânise cu greu, îşi uşurase şi el inima către altul… Aşa, din om în om, vestea se răspândise repede în toată casa. O aflase şi fata. Şi ea, cu lacrimi în ochi, i-o mărturisise Băiatului.

Vestea era că achingiii năvăliseră la vreo două ceasuri după răsăritul soarelui – deci numai la vreo jumătate de oră după plecarea Băiatului – în aşezarea şi la mânăstirea Tismana, prădând, luând robi şi chinuindu-l mai ales pe Bătrân.

Din nefericire, amândoi Banii de Tismana, Stan şi Crăciun, lipseau. Fuseseră chemaţi la domnie. Iar mica trupă de pază fusese luată prin surprindere.

Băiatul ştia că achingiii erau cei mai înspăimântători călăreţi ai sultanului. Ei nu primeau leafă. Nici nu cereau altă răsplată, pentru cumplita lor slujbă, decât o parte din rodul jafului, fie că acesta era în bunuri – haine, podoabe sau bucate – fie că erau robi, tineri buni de muncă, femei, fete frumoase şi copii.

Numai la strigătul: «Vin achingiii!» – şi oamenii se pregăteau de moarte. Cine nu scăpa cu fuga prin codri, ori nu era luat rob, sfârşea în spânzurătorile şi ţepile lor, sau spintecat de iatagane.

Pe ascuns, se povestea că vodă Vladislav, care-şi pierduse cu totul virtutea, ca şi boierii lui, nu numai că se arăta nepăsător faţă de otomanii care năvăleau în Transilvania, unde prădau şi omorau deopotrivă pe români, unguri şi nemţi, ci închidea ochii, laş, când îi jefuiau chiar ţinuturile lui. Toate astea le făcea numai şi numai ca să-şi mai poată păstra un timp scaunul domnesc, ce se legăna sub el, în cetatea de scaun a Târgoviştei.

Mulţimea acum îl ura, îl numea Vladislav cel Viclean, şi toţi, afară de boierii ce trăgeau foloase de pe urma politicii lui, nu-i doreau altceva decât să-l vadă închizându-şi cât mai curând ochii cu care privea mereu temător împrejurul său.

Aşa se petrecuse şi de data aceasta.

Căpitanul Voicul, cu toate că trecuse cu mult de şaizeci de ani, ba poate că se apropia de şaptezeci, neţinând seama nici de durerile de mijloc ce-l chinuiau în nopţile de toamnă şi de iarnă, şi nici de braţul slăbit, ce nu-i mai putea ţine cu destulă străşnicie sabia, pornise călare în ajutorul celor de la Tismana.

Nădăjduia să mai ridice nişte oameni în drum – şi aşa sprijinul să fie mai cu temei.

Băiatului nu vrusese să-i spună de primejdia în care se afla Bătrânul, ca să nu-l sperie. Nici fetei, ca să nu-i destăinuie Băiatului.

Dar ei aflaseră totul… Şi Băiatul gonea cât putea spre locul prăpădului.

Zgomotele erau din ce în ce mai mari.

Răsunau urlete de durere. Era limpede că achingiii îi puseseră pe oameni la chinuri. Nimic nu este mai cumplit decât moartea în ţeapă, cu picioarele pe jăratec sau jupuit încetul cu încetul…

Băiatul nu ştia cum va lupta şi cum îl va ajuta pe Bătrân, la cei zece ani ai lui. Avea doar arcul pe umăr şi în tolbă câteva săgeţi. Pe cele mai multe le trimisese într-o ţintă de lemn, în grădina casei Voicului, învăţând-o pe Roxana să tragă cu arcul…

Ajunseră pe Culmea Frumoasă. De aici calul porni în tropot pe o cărare, spre valea râului Tismana, de-a lungul căruia, de-o parte şi de alta, se întinde aşezarea cu acelaşi nume.

Băiatul prevăzuse nenorocirea. Dar nu-şi putuse închipui cu nici un preţ un dezastru atât de mare. Pretutindeni, caselor de lemn şi cu acoperişul de şiţă din Tismana li se pusese foc. Unele încă ardeau cu vâlvătaie. Râul, malurile sale, tăpşanele şi ruinele caselor erau semănate cu morţi. Unii dintre bărbaţii căzuţi mai ţineau încă în mâini câte o armă, o coasă, o furcă sau o seceră. Femei, bătrâni şi copii zăceau alături, măcelăriţi. O mulţime fuseseră traşi în ţeapă, şi dintre aceştia unii încă gemeau şi se clătinau în neştire, nădăjduind zadarnic să mai scape cu zile.

Câinii urlau şi îşi căutau stăpânii, neatingându-se niciunul de carnea celor răpuşi.

Simţirea bietelor animale era mai aleasă decât a fiarelor cu chip omenesc ce bântuiseră pe-aici.

Numai câţiva scăpaseră, ca prin minune, cu viaţă, femeile îşi jeleau morţii, cu glasuri ce i se păreau Băiatului nişte piroane ascuţite şi înroşite în foc, înfigându-i-se în ţeastă. Alţii, cu priviri rătăcite, fugeau de colo-colo, încercând să stingă focurile cu apă adusă din râu, să dea ajutor răniţilor sau să aprindă câte o făclioară la capetele celor răpuşi.

Băiatul sosi călare ca o furtună. Limba îi era uscată în gură. Ochii îi ardeau în orbite.

— Tata… tata… bietul tata… murmura el… Mai repede, Negrule, mai repede.

Ajunse pe pajiştea de la marginea Tismanei şi, în locul unde ea se îngustează, văzu câţiva oameni cu ţestele sparte sau cu piepturile despicate de iatagane, zăcând învălmăşiţi pe jos. Printre ei, cu cămaşa sfâşiată şi plină de sânge, îl recunoscu pe căpitanul Voicul, tatăl Roxanei. Până aici izbutise să ajungă, împreună cu cei câţiva oameni pe care apucase să-i mai adune din drum.

Drumul acesta, după cum se vedea, nu-i adusese nici un folos aceluia căruia Voicul încercase să-i vie în ajutor. În schimb, se terminase prin propria lui moarte.

«Biata Roxana!» fu cel dintâi gând al Băiatului.

Sări de pe cal şi se apropie de cel răpus. Fostul căpitan al lui Vlad Dracul era lungit într-o rână, cu capul dat pe spate, cu gura deschisă, parcă râdea.

Băiatul îl apucă de umăr şi îl zgudui uşurel; dar, de cum îl atinse, trupul fără viaţă al Voicului se răsturnă pe pântec, cu barba în buruiene şi o mână îndoită sub el… «E mort, fără îndoială! E mort!» îşi spuse Băiatul, dându-şi seama că era prea târziu pentru a-i mai putea da cel mai mic ajutor.

Calul veni în vremea asta lângă Băiat. Îşi puse capul pe umărul lui şi necheză, de parcă ar fi înţeles ce se petrecea în sufletul stăpânului său şi l-ar fi îndemnat să nu mai zăbovească zadarnic lângă cel răpus, când şi-aşa nu mai era nimic de făcut.

Băiatul îi sări atunci în spate, cu o singură mişcare uşoară, şi calul, ştiind şi singur ce trebuia să facă, o luă în trap grăbit pe drumul îngust, ce şerpuieşte prin pădurea de castani.

Altădată, de câte ori trecuse pe-aici călare, pe sub bolţile umbroase ale pădurii, se simţise întotdeauna cuprins de un fel de înfiorare ciudată. Prin minte îi treceau frânturi din cântecele vechi populare, sau i se părea că vede prin desişuri figuri de eroi din legendele auzite de la Bătrân în serile de iarnă, la gura sobei, când focul însuşi parcă bolboroseşte şi cântă ceva pe limba lui.

Acum nu vedea şi nu simţea nimic, în afară de teama ce-i strângea inima.

Şi deodată, printre ramuri, ţâşni departe, drept în sus, turnul înalt al mânăstirii, şi se auzi puternic glasul torentului Gurnia.

O mireasmă dulce, puţin amăruie, de buruieni de pădure şi frunze căzute şi călcate de copitele calului, împresura locul…

Calul, în goană, o luă de-a dreptul prin apă, sărind peste pietre. Trecu bubuind peste podeţul de scânduri şi pătrunse, pe sub bolta sonoră şi prin porţile deschise vraişte, în curtea tăcută a celei mai vechi mânăstiri domneşti din Ţara Românească.

Intrând în curte, Băiatul se încrâncenă. Priveliştea pe care o avu intrând aici întrecea cu mult pe cea văzută în aşezarea de la poale.

Sculele şi odoarele de argint şi de aur, bătute cu pietre preţioase, fuseseră, bineînţeles, răpite. Din încăperile stăreţiei şi din chilii nu se auzeau decât arar nişte gemete stinse.

— Bătrânule… Bătrânule!… strigă copilul, cu răsuflarea oprită, tremurând şi ţinându-şi amândouă palmele la gură, drept pâlnie, după ce sări de pe cal… Unde eşti?

Fiindcă nu-i răspunse nimeni, o luă la fugă, pătrunzând prin toate chiliile, cutremurându-se tot mai mult de ce vedea.

Cei mai mulţi dintre monahi erau morţi. Puţini mai aveau încă răsuflu, dar şi aceştia erau pe sfârşite. Totuşi Băiatul încercă să le vorbească, întrebându-i, pe aceia în ochii cărora se mai păstra încă vreo fărâmă de lumină, dacă nu ştiau ceva despre Bătrân. Niciunul nu putu să-i răspundă, şi Băiatul ieşi din nou în curte.

Calul era la intrarea în biserică, lângă porţile mari de lemn, pe care mâinile unor meşteri necunoscuţi săpaseră diferite scene din Biblie.

Străfulgerat de un gând, băiatul năvăli în biserică. Calul simţise mai bine, cu instinctul lui de animal credincios, unde era Bătrânul… Şi, chiar în naos, lungit pe lespezi, având la picioare un vas mare, plin cu cărbuni, acum stinşi, în care achingiii îi arseseră picioarele, zăcea Bătrânul, nemişcat, Băiatul se aruncă asupra lui, sărutându-i obrajii palizi.

— Tată! Ce te doare?… Trăieşti?… Spune-mi numai un cuvânt…

Plângând, îi puse sub capul cu pletele albe un covoraş. Şi zeci şi sute de amintiri din viaţa lor trăită împreună îl năpădiră.

Ridică fruntea. Dar pe zidul unde ştia că era zugrăvit chipul Celui de Sus cu barba ninsă, până la brâu, acum era numai o pată neagră de catran.

În cap i se făcu întuneric. Îi venea să strige, să blesteme.

— Ce să fac? Ce să fac? se întreba în neştire.

Deodată îl văzu pe bătrân tresărind. Însemna ca încă nu murise. Şi îşi aminti că bolnavilor le trebuie apă. Ştia asta, de când el însuşi fusese bolnav. Având fierbinţeli, cerea întruna apă, iar Bătrânul i-o dădea, în sorbituri mici, răcorindu-i totodată fruntea.

Fugi, şi peste puţină vreme se întoarse cu o căniţă cu apă.

Pe când se întorcea, Bătrânul tocmai îşi deschisese pe jumătate ochii.

Băiatul îi strecură, mai mult vărsând pe jos, câteva picături de apă printre buzele vinete.

— Apropie urechea de buzele mele… îi şopti Bătrânul, răsuflând greu. M-am întors dintre cei morţi, numai ca să mai stau… ultima oară, de vorbă cu tine.

Băiatul îşi plecă urechea lângă buzele lui.

— Aveam atâtea să-ţi spun… Şi nu mi-au mai rămas decât vreo câteva clipe să stăm de vorbă. Lasă-ţi durerea. Şterge-ţi lacrimile. Nu uita că rămâi singur. Nu te teme de nimeni. Fii bun şi drept, şi pedepseşte-i când vei fi mare pe cei răi. Ajutor o să-ţi dea şi căpitanul Voicul…

Băiatul vru să-i spună că nici Voicul nu mai trăieşte, dar se temu să nu-i sporească durerea, şi tăcu.

— Mai dă-mi o picătură de apă!… gâfâi bătrânul…

Şi încercă să-şi ridice capul… O durere surdă îl ţintui. O lacrimă îi curse printre gene. Copilul îi mai turnă câteva picături pe buze. Bătrânul înghiţi.

— Du-te la Craiova… la Bucovăţul Craiovei… Pe malul stâng al Jiului, în mijlocul unor păduri dese de fag şi stejar, ce cresc încă de la începutul lumii, ai să găseşti o casă veche… părăginită… mai încercă să spună; însă îşi pierdu cunoştinţa.

Băiatul îi luă capul pe genunchi şi îi dete iar apă.

Când se trezi, urmă, respirând tot mai greu:

— Casa, mică… din lemn… ascunsă în pădure, a fost odinioară a lui Mircea cel Bătrân. Acolo îi plăcea măriei sale să vină şi să se odihnească, pe malul Jiului, când era ostenit de lupte. Şi tot acolo şi-a ţinut cel din urmă sfat ostăşesc în ajunul bătăliei de la Rovine. Mai târziu, măria sa Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, i-a dăruit această casă, pentru credinţa lui, pârcălabului Brad. Caută-l în această casă pe pârcălabul Brad. Numai el şi cu mine cunoaştem taina naşterii tale… E taină mare. Nu trebuie s-o afle nimeni… nimeni… până… nici tu însuţi… Fii demn… fii curajos… îşi pierdu din nou şirul cuvintelor, pe când capul i se lăsa domol într-o parte, căci somnul nesfârşit al morţii începea să-l îngheţe.

O singură dată bătrânul mai avu putere să-şi întoarcă puţin obrazul către băiat, şi-i şopti, horcăind, cu o spumă albă-sângerie pe buze:

— Ţine minte… Craiova… Bucovăţul Craiovei… casa veche a lui Mircea… pârcălabul Brad… taina…

Un firişor subţire de sânge i se prelinse prin barbă. Dar bătrânul zâmbea acum blând. Pacea începuse să i se aştearnă pe chip, iar ochii i se deschiseseră larg, cătând spre pata de catran de pe perete, acolo unde fusese înainte chipul lui Dumnezeu. Dinţii îi clănţăneau încet, cu un sunet sec. Îşi mai clătină o ultimă oară capul şi şuieră printre buzele vinete:

— Blestemaţi să fie cei vânduţi duşmanilor!… Blestemaţi să fie în vecii vecilor, amin…

Şi cu un suspin îşi dete sufletul…

Băiatul îşi lăsă fruntea pe pieptul Bătrânului şi plânse multă vreme, cu sughiţuri.