UN SULTAN CU INIMA DE FIER

În sala mare de primire, cu turbanul lipit de podeaua de marmură albă, lucioasă, a podelei, căpetenia achingiilor tremura.

Fusese chemat aici de marele vizir, după întâmplarea de la Tismana.

— Cum s-a petrecut? întreba nerăbdător sultanul… Ridică-te şi vorbeşte repede şi desluşit… Spune-mi cum ţi-ai îndeplinit însărcinarea!

Mahomed, sultanul turcilor, supranumit Fatih-Cuceritorul, fiindcă în urmă cu doi ani călcase în picioare Constantinopolul, făcând una dintre cele mai mari vărsări de sânge din istorie şi transformând măreaţa biserică Sfânta Sofia în moschee, era un bărbat tânăr. Cunoştea cinci limbi. Studiase ştiinţele cu cei mai de seamă învăţaţi. Putea să stea de vorbă cu orice filosof. Iar visul lui cel mai de seamă era să stăpânească întreaga lume cunoscută pe atunci, şi în primul rând Europa.

Pe lângă toate astea, figura lui era de o deosebită frumuseţe orientală.

Acum ochii săi înguşti, cu luciri verzi, ca de pisică, urmăreau necruţători pe căpetenia achingiilor – un bărbat vârstnic, gras şi înalt, având pe cap un turban cât toate zilele – care sta prăvălit la picioarele sale.

Sultanul însă avea grijă să facă totodată şi câte un repede şi prevăzător înconjur, cu ochii, întregii săli de primire, ale cărei uşi erau fiecare straşnic păzite de câte doi străjeri surzi şi muţi. Străjerii negri, cu staturi uriaşe, goi şi lucioşi de la brâu în sus, având în urechi cercei mari de aramă şi în mâini câte un iatagan, a cărui lăţime în partea de jos era aproape de un lat de palmă, păreau ciopliţi în piatră, într-atâta stăteau de neclintiţi.

Mahomed nu avea încredere în nimeni şi, deşi luase puterea de câţiva ani, se temea, mai mult decât înaintaşul său, de urzelile de la palat.

Căpetenia achingiilor începu să vorbească; dar din cauza emoţiei şi a spaimei se bâlbâia.

Însărcinarea primită din partea sultanului nu şi-o dusese până la capăt, şi se temea pentru viaţa lui.

— Te întreb – glăsui sultanul mângâindu-se pe bărbuţa neagră, tăiată după gustul veneţian, de bărbierul său, Giovani – dacă ni l-ai adus pe fiul lui Vlad de la mânăstirea Tismana, aşa cum ai primit porunca, sau nu?

— Nu l-am adus… se bâlbâi şi mai rău căpetenia achingiilor, simţind toţi ochii celor de faţă aţintiţi asupra lui.

Sub numele de Vlad, sultanul îl înţelegea pe fiul lui Vlad Dracul… Acesta, purtând acelaşi nume ca şi părintele său, avea să devină în istorie renumitul Vlad Ţepeş, spaima osmanlâilor, ciudata poreclă dându-i-se după ţeapa – unealtă împrumutată de la turci – în care el obişnuia să-şi ridice duşmanii.

Viitorul Vlad Ţepeş intrase în legendă încă din prima lui tinereţe. Împreună cu tatăl său, domnitorul ţării, şi cu un frate mai mic, pe nume Radu, căzuse, printr-o înşelătorie, în mâinile osmanlâilor. Cu toţii fuseseră legaţi în fiare şi închişi în temniţa de la Galipoli.

Lui Vlad Dracul i se dăduse drumul în cele din urmă, ca să nu crească prea mult nemulţumirea în Ţara Românească, dar fiii săi rămăseseră ostatici la Galipoli, ca o garanţie pentru sultan că domnitorul nu se va mai răscula.

Nu trecuseră însă nici trei ani, şi Vlad găsise mijlocul să fugă.

Smulsese – după cum se spunea într-un cântec – sabia unui ienicer; dăduse o luptă aprigă pe ziduri; sărise de la o înălţime ameţitoare în valuri; înotase ore şi ore în şir pe vreme de furtună, şi, agăţându-se în cele din urmă de o corabie genoveză, se întorsese cu bine în ţară. Aici, părintele său, Dracul Voievod, împreună cu alţi vrăjmaşi de moarte ai sultanului, între care cel mai de frunte era românul Ioan Corvin de Hunedoara, reîncepuseră luptele contra forţelor otomane invadatoare.

Cetele româneşti luau tocmai cu asalt cetatea Giurgiului, clădită pe o insulă din Dunăre de tatăl lui Vlad Dracul, bătrânul Mircea Voievod.

În cetate se găseau şi o mulţime de fete, una mai frumoasă decât cealaltă, răpite pentru seraiurile otomane din Valahia. Iar printre ele se găsea, ca o floare între flori, o copilă, pe nume Ilincuţa, atât de frumoasă cum turcii înşişi recunoşteau că nu mai văzuseră prin toată lumea pe unde colindaseră, adunând mii şi zeci de mii de cadâne. Pe această fată, subaşiul – guvernatorul de ţinut care ţinea cetatea – hotărâse să o ducă în dar sultanului Murad al II-lea, tatăl lui Mohamed, ca să-şi mai mângâie, privind-o, bătrâneţele, şi să-şi mai îndulcească inima asprită de lupte.

Subaşiul nădăjduia ca, după un asemenea dar, să fie răsplătit cum se cuvine, fie cu bani, fie cu o înaintare, aşa cum se obişnuia.

Atâta că fata era nu numai frumoasă, ci şi isteaţă. Prinzând de veste că osmanlâii din cetate nu mai puteau ţine piept mult timp atacurilor înverşunate ale românilor şi că puseseră de gând să se strecoare afară din cetate, printr-o ieşire tainică, s-a urcat într-o turlă şi a făcut semne valahilor. A făcut însă nişte semne atât de limpezi, încât atunci când turcii, în frunte cu subaşiul, au încercat să iasă, în faţa lor l-au găsit pe Vlad, feciorul Dracului Voievod, cu oştenii săi.

Alături de Vlad se afla un boier bătrân, de ţară, foarte viteaz şi foarte învăţat, pe nume Pietru, fost ban al Jiului sub Vlad Dracul şi care colindase ani îndelungaţi pe la Bizanţ, prin tărâmurile turcilor, tătarilor, polonezilor, germanilor, veneţienilor, genovezilor şi ale altor popoare. Boierul acesta îl şcolise pe Vlad când era mic.

În ceata lui Vlad se mai găsea şi fratele acelei fete frumoase, furate şi ascunse în cetate, al Ilincuţei, un oarecare voinic Brad. Iar subaşiul, comandantul cetăţii, nu era decât otomanul care pusese mâna, prin înşelătorie, cu ani în urmă, pe domnitorul Vlad Dracul şi cei doi fii ai săi, închizându-i în temniţa de la Galipoli.

Subaşiul a fost răpus, otomanii lui la fel… Robilor li s-a dat drumul, şi fetele răpite s-au întors pe la casele lor. Numai una dintre ele a mai întârziat câteva zile, înainte de a se reîntoarce în sătucul său. Aceasta a fost Ilincuţa, îndrăgită de fiul domnitorului.

Înainte de a se despărţi, Vlad i-a făgăduit fetei că va veni după război să o ducă la Târgovişte şi să o ia de soţie.

O îndrituia la această cinste nu numai frumuseţea neobişnuită şi curăţia ei, ci şi ajutorul pe care îl dăduse domnului ţării, într-o împrejurare atât de grea.

Întorcându-se deci acasă, la vremea cuvenită Ilincuţa a dat naştere unui prunc sănătos, bălai şi voinic. Tatăl, aflând fericita ştire, i-a trimis veşti şi daruri, chiar prin fratele ei, Brad, numit, între timp, pârcălab al nou-cuceritei cetăţi.

În puţine zile, trebuia, să ajungă şi Vlad acolo. Dar vremurile s-au încruntat. Dracul Voievod a fost ucis. Şi fiul său, Vlad – povestitorii nu ştiau să spună cum – a căzut din nou în ghearele turcilor şi a fost zăvorât, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, în cea mai întunecoasă şi mucedă celulă din temniţa Egrigoz.

Pierderea cetăţii Giurgiu, a subaşiului şi a preafrumoasei fete, Ilincuţa, pe care-o aştepta în haremul său, l-au întărâtat şi l-au mâhnit într-atâta pe bătrânul sultan Murad, încât, după ce a zăcut un timp, negru de supărare, s-a ridicat de pe divan şi a răcnit vizirului, paşilor şi beilor să-i aducă, de unde or şti, pe copila aceea scăpată din cetate şi pe pruncuşorul ei.

Pe fată voia măritul sultan, în nemărginita sa milă, s-o azvârle ienicerilor, iar pe copil să-l taie în bucăţele, în faţa ochilor lui Vlad, cel ferecat la Egrigoz.

Înspăimântaţi de răcnetele sultanului, cu multă oboseală şi cheltuială, paşii şi beii au reuşit, până la urmă, să afle locul unde se ascunseseră fata şi copilaşul ei. La aceasta au fost ajutaţi de nişte neguţători greci, vicleni, dar cu multă trecere pe atunci în Valahia.

Numai că, înainte de a ajunge acolo achingiii, sătenii au apucat să-l ia pe copil şi să-l ascundă într-o scorbură de copac.

Cât au colindat achingiii pădurea, copilul – parcă înţeles cu aceia ce voiau să-i salveze viaţa – a tăcut chitic.

Ilincuţa însă nu s-a putut ascunde într-o scorbură de copac, şi – rugându-se de toţi să aibă grijă de copil, până-l va afla tatăl său, ca să nu cadă în mâinile vrăjmaşilor şi să ajungă batjocura lor – s-a aruncat cu capul în jos, într-o vâltoare a râului. Pietrele de pe fund i-au sfărâmat ţeasta, iar trupul i l-au scos la mal valurile.

Oamenii au plâns-o pe fată, aşa cum îi plângeau pe toţi cei oropsiţi de turci, însă, de la o vreme s-a răspândit o veste, şi anume că Vlad cel încuiat şi ţinut în lanţuri la Egrigoz, sătul de suferinţe, a mărturisit turcilor că nu mai crede în puterea creştinilor şi trece de partea puterii otomane.

Se mai spune că Vlad ceruse mila sultanului. Şi acesta – neuitând pagubele ce i le făcuse, şi mai cu seamă pe frumoasa fată pe care o pierduse din pricina lui – s-a înduplecat numai pentru că avea nevoie de un braţ tare împotriva lui Ioan Corvin de Huniade, duşmanul lui cel mai de temut, iar pe Vlad îl ştia oricine că era de o vitejie fără seamăn.

Dobândind mila sultanului, Vlad a mai cerut să i se dea voie să înveţe meşteşugul de luptă al călăreţilor – spahiilor, ienicerilor – pedeştrilor şi al cetelor de jaf ale achingiilor.

Vlad a făcut toate acestea doar cu scopul de a cunoaşte obiceiurile armatei turceşti, cu care avea de gând să se răfuiască mai târziu.

Găsind apoi, pentru a doua oară, mijlocul de a fugi, îndrăzneţul fiu de domn alergase în satul unde ştia că o lăsase pe Ilincuţa cu pruncuşorul ei. În sat n-a aflat Vlad decât crucea Ilincuţei, alături de care a îngenuncheat, rugându-se pentru odihna sufletului ei neîntinat, iar un păstor i-a povestit cum l-a văzut pe pârcălabul Brad plecând, după ce sora lui se prăpădise, cu copilaşul în braţe, spre asfinţit, nu ştia nimeni unde.

În Valahia nu mai putea să întârzie Vlad. A pornit deci călare, întâi spre răsărit, unde stăpânea, în Moldova, Bogdan al II-lea, cu al cărui fiu, Ştefan, s-a împrietenit, apoi spre asfinţit, la Ioan de Hunedoara, căpitanul suprem al oştilor române şi maghiare din Transilvania, care pregătea un nou război cu turcii.

După cum se zvonea şi cum nădăjduia poporul din Transilvania, Vlad urma să se coboare cu oaste şi să-l gonească de la Târgovişte pe Vladislav cei Viclean.

La rândul său, Vladislav, nestând cu mâinile în sân, aflase prin iscoade că un trimis al lui Vlad îl căutase pe pârcălabul Brad, cerându-i veşti.

Punând iscoade la tot pasul, Vladislav apucase în mâini un răvaş al pârcălabului Brad, prin care acesta îi răspundea lui Vlad că fiul Ilincuţei este la adăpost, în mânăstirea Tismana, sub straja şi sub îngrijirea fostului ban al Jiului, Pietru. L-ar fi păstrat la el, dar s-a temut că, fiind fratele Ilincuţei, i s-ar fi dat prea repede de urmă.

Boierul Pietru îl păzeşte ca pe ochii din cap. Copilul este puternic, îndrăzneţ şi îndemânatic ca tatăl, însă moşteneşte frumuseţea şi gingăşia mamei. A învăţat de toate, ca orice fiu de domn. Ştie sârbeşte, bulgăreşte, turceşte, tătăreşte, nemţeşte, ungureşte şi, bineînţeles, limba cea dulce, ca glasul de mierlă, a valahilor. Zboară cu calul asemeni unui şoim şi ştie să mânuiască arcul, suliţa, sabia şi ghioaga, ca un bărbat în lege. La nevoie se poate apăra singur. N-are nevoie de nimic. Totuşi, punga cu galbeni pe care i-a trimis-o îi va prinde bine.

Copilul nu cunoaşte taina naşterii sale, ca să nu se dea cumva de gol fiind, la urma-urmelor, tot numai un copil…

Taina i se va dezvălui la timp, când va veni domn pe scaunul părintelui său, aşa precum cere poporul…

Vladislav, după cum i se poruncise de la Poartă, trimisese grabnic scrisoarea padişahului Mahomed, care, la rândul său, dăduse poruncile cuvenite marelui vizir, iar acesta căpeteniei de achingii.

Mahomed îl întrebase desluşit pe căpetenia achingiilor de ce nu-şi îndeplinise porunca şi de ce nu-l adusese cu sine pe băiatul lui Vlad.

Dacă l-ar fi avut în mână pe fiul lui Vlad, l-ar fi ameninţat pe tată că-i ucide copilul; l-ar fi putut ţine în frâu pe acest tânăr valah, care se dovedise atât de primejdios. Ba, poate ar fi găsit până la urmă chiar vreun mijloc să-i silească să lupte de partea sa şi împotriva lui Ioan de Hunedoara.

— De ce nu mi l-ai adus? îşi repetă întrebarea sultanul, şi pe obrazul lui fin se iviră nişte creţuri mărunte, rău prevestitoare pentru achingiu, în vreme ce mâna sa cu degete subţiri şi încărcate cu inele i se încleşta instinctiv pe mânerul scump al hangerului.

Căpetenia achingiilor îşi blestemă ceasul când căpătase însărcinarea aceea în Valahia. Voia să răspundă, şi nu ştia ce. Şedea în genunchi, cu mâinile încrucişate pe piept, de parcă se ruga în geamie, şi tremura.

Din clipă în clipă, Mahomed putea să izbucnească, iar limba achingiului parcă era lipită de cerul gurii.

— Lumină a răsăritului… slăvite padişah, izbuti el să îngaime, ridicându-şi braţele, aplecându-şi-le apoi fulgerător şi izbindu-se cu fruntea de podele. Minţii tale strălucite – ca şi ochiului vulturului – nu-i scapă nimic. Dar eu… păcătosul… nu ştiu cum s-a făcut… când am ajuns acolo, copilul cred că fusese vestit, şi fugise… Nu l-am găsit decât pe bătrân… I-am chinuit pe călugări şi pe săteni… Niciunul nu mi-a mărturisit nimic… Alah să-i pedepsească pe ghiauri! Bătrânului i-am pus picioarele pe jăratec… Degeaba… Totul a fost degeaba… oftă el din băieri.

Sultanul însă părea că nu-l mai ascultă. Îşi întorsese capul încolo. Privea îngândurat pe fereastră.

Toamna era destul de târzie şi cerul se vedea tulbure. Pe terasa din faţa ferestrei vântul aducea cu sine, în cortegii foşnitoare, frunze galbene şi uscate din copacii tot mai dezgoliţi ai grădinilor împărăteşti. Dincolo de portalul înalt, împodobit cu minunate sculpturi persane, se vedea marea zbătându-se sub biciuirea aspră a vântului şi se auzea gemând înfundat.

— Poate că vreunul dintre achingii o fi destăinuit ceva pentru aur ghiaurilor, puse deodată paie peste foc marele vizir, care avea ciudă pe maimarele achingiilor, fiindcă i se păruse că nu-i adusese destule daruri din Valahia.

Ochii lui Mahomed sclipiră. Pe faţa lui, altfel stăpânită, se ivi o fulgerare aproape sălbatică de cruzime.

— Cu astfel de oameni – îşi întrebă el paşii şi beii din jur, arătându-l pe achingiu – vreau eu să iau în stăpânire întâi Valahia şi apoi întreaga Europă, aşa cum i-am jurat părintelui meu, Murad, pe patul de moarte? Am cucerit Constantinopolul, şi am în faţă numai buturuga asta valahă. Dar nu pot să-mi trec carul armatelor peste ea, deoarece mă tem să nu-mi răsară în spate alt Mircea cel Bătrân sau Vlad Dracul… Suntem destul de păţiţi. Şi un achingiu încercat nu este în stare să-mi aducă un copil, un blestemat de copil, pe care tatăl meu şi cu mine îl căutăm de zece ani. Bine spunea marele vizir. Nu ne putem gândi decât la vânzare. Iar vânzarea se plăteşte. Pentru că nu-l avem pe vinovat, va plăti maimarele său.

— Dar eu… dar eu… se îngrozi achingiul, simţind cum îi da târcoale moartea. Eu… după ce-am ars şi-am jefuit Craiova, am izbutit, în cele din urmă, să-l prind şi să-l aduc aici… în mâna luminăţiei tale, pe pârcălabul Brad. El trebuie să-l fi ascuns pe băiat. Şi am mai adus… încercă să zâmbească, silit şi unsuros, ca să-l îmbuneze pe padişah… am adus pentru luminăţia ta… o fată… Roxana. Are cel mult treisprezece ani şi este foarte frumoasă… Atât de frumoasă că… poate că nici iubita lui Vlad… n-a fost atât de… atât de…

Înghiţi, fiindcă i se pusese un nod în gât, văzându-l pe sultan cum se foia neliniştit pe pernele de mătase vişinie de pe divanul scund, pe care sta cu picioarele încrucişate sub el, după obiceiul turcesc, cum îşi mângâia tot mai mânios barba şi cum îi luceau în cap ochii verzi şi întunecaţi. Începu apoi să vorbească mai repede, din ce în ce mai repede, înghiţind uneori parte din cuvinte.

Deşi era un om spătos, cu o mustaţă pe oală, lungă, care în mod obişnuit îi da o înfăţişare impunătoare, căpetenia achingiilor, în timp ce vorbea, se roşea văzând cu ochii şi se făcea tot mai mic. Vocea lui plângăreaţă, pierzându-şi din ce în ce grosimea, ajunsese scâncită, ca de copil…

Privirea tânărului sultan, semănând cu aceea a anumitor şerpi, care-şi încremenesc victimele înainte de a se apropia de ele, sâsâind, şi a le înghiţi în cea mai deplină linişte, i se părea achingiului că-l ucide ea singură, înaintea călăuzi.

Deodată îşi pierdu orice stăpânire. Înţelese că se zbătea zadarnic. Hohotind de un plâns jalnic şi caraghios, se aruncă din nou pe lespezile de marmură albă, lucioasă, cât era de lung, şi începu să se târască pe brânci, încercând să ajungă până lângă divan şi să-i sărute lui Mahomed talpa papucului roşu, ţesut cu fir de aur şi cu vârful îndoit în sus ca un bot de corabie.

Lacrimile îi udaseră mustăţile, făcându-le şi mai pleoştite, ceea ce ar fi putut stârni râsul oricui, dacă n-ar fi fost o situaţie atât de îngrijorătoare.

— Iertare… iertare… luminăţia ta… slăvite… marele nostru… bolborosea achingiul, încercând să înduplece inima de fier a lui Mahomed, să-i dobândească iertarea. N-am nici o vină… soarele nostru… Nu ştiu cum ne-a scăpat copilul… Eu am făcut tot ce-am putut… Am adus pentru harem… o fată… o fetiţă, Roxana… frumoasă… frumoasă… foarte frumoasă… Iertare…

Nu mai avu timpul să adauge nimic. La o simplă mişcare din deget a lui Mahomed, o uşă se deschise. Alţi doi bărbaţi negri, uriaşi, aproape goi, intrară. Unul îl apucă de ceafă pe căpetenia achingiilor, altul îl prinse de partea dinapoi, umflată, a şalvarilor galbeni şi scumpi, de mătase. Cel dintâi îi smulse şi sabia. Şi într-o clipă pieriră, fără zgomot, împreună cu el, pe aceeaşi uşă mascată pe unde intraseră.

În încăpere se făcuse o asemenea tăcere, încât de-afară se auziră vântul fluierând pe deasupra mării şi valurile ei frământate oftând şi gemând, ca un om chinuit şi bătut de călăi.

Niciunul nu se mai mişcă de la locul său. Fiecare rămase înţepenit acolo unde se afla, aşteptând să vadă ce-o să se mai întâmple şi dacă nu vor avea şi alţii de suferit.

Mahomed îşi aruncă însă privirea liniştit şi visător, pe fereastră, ca şi cum n-ar fi fost tot el acela care, cu câteva clipe mai înainte, hotărâse moartea unui om de credinţă al său, pentru o vină pe care nici nu era sigur dacă acesta sau altul dintre oştenii lui o aveau. Căci n-ar fi putut nimeni dovedi că vreunul dintre achingii trădase planul expediţiei, ceea ce ştim foarte bine că nici nu era adevărat.

În cele din urmă îşi întoarse capul spre marele vizir şi-i porunci:

— Veţi căuta – vă dau cel mult o lună răgaz – să-l găsiţi pe băiatul acela. Avându-l în mâini pe copilul la care, după câte îmi pot da seama, Vlad ţine nespus de mult, îl vom lega de mâini şi de picioare pe tată. Copilul trebuie găsit viu sau mort, dar cel mai bine e viu. Sămânţa diavolească a lui Mircea cel Bătrân trebuie să dispară. Altminteri, marea noastră împărăţie nu poate înainta spre Europa…

Beii, paşii şi marele vizir, la fiecare cuvânt al sultanului, dădeau din capete, mărturisind prin aceste semne că sunt întru totul de acord cu poruncile lui şi gata să facă orice le va sta în putinţă ca să-i îndeplinească voile.

— Deci nu mai mult de o lună vă dau pentru asta, le repetă sultanul, făcându-i pe toţi să îngălbenească, căci nu era, de fapt, niciunul dintre ei sigur că ceea ce nu se putuse face vreme de aproape zece ani se putea realiza numai în treizeci de zile. Şi-acum, plecaţi! le arătă cu degetul mic al mâinii drepte uşa din mijloc.

Străjerii surzi şi muţi, deşi nu-i auzeau cuvintele, îi înţelegeau şi cele mai mici semne.

Beii şi paşii se buluciră pe uşă, fluturându-şi şalvarii şi aripile largi ale caftanelor de toate culorile. Cel din urmă păşi spre uşă marele vizir. El ieşea de obicei ultimul, fiindcă uneori sultanul îi mai rostea câte un cuvânt ce nu trebuia să fie auzit şi de ceilalţi.

Tot aşa se întâmplă şi de data aceasta.

— Să vie dansatoarele caucaziene! îi porunci, mai înainte ca marele vizir să fi ieşit cu totul pe uşă.

— La porunca luminăţiei tale! se întoarse sfetnicul, cu o iuţeală neobişnuită, şi mai ales nepotrivită nici cu vârsta şi nici cu rangul lui, bucuros că sultanul nu era supărat şi pe el…

Le bătu străjerilor din palme, şi ei pricepură.

Ieşiră şi rămaseră de pază de partea cealaltă a fiecărei uşi. Peretele din stânga, căptuşit cu faianţă de culoarea peruzelei, se deschise. O ceată de tinere fete, una mai gingaşă decât alta, îmbrăcate în şalvari subţiri de tul, cu centuri de mătase strânse pe mijloc, având în jurul pieptului câte o eşarfă de culoarea ciocului de porumbel şi în păr câte o floare, intrară sfioase în încăpere, se înşiruiră în faţa sultanului şi se lăsară astfel câteva minute privite în tăcere.

Dintr-un loc nevăzut, răsunară câteva bătăi discrete de tobă. Un flaut se tângui. Instrumentele cu coarde, ciupite repede, începură o melodie sprinţară, şi fetele acelea gingaşe, asemenea atâtor fete aduse de prin toate ţările pe unde cutreierau, ucigând şi prădând, trupele de ieniceri, spahii şi achingii ai sultanului, începură să danseze.

Pe obrazurile lor răsăriră un fel de zâmbete palide de porunceală, ca nişte raze de soare sărmane căzute pe florile ce cresc în umbra pădurilor.

Pe sub zâmbetele şi sulimanurile groase, de pe chipurile lor fragede şi tinere, se putea însă citi o tristeţe, o deznădejde de moarte şi un început de ofilire pretimpurie, ca urmare a vieţii petrecute în aerul închis şi încărcat de parfumuri, din închisoarea cu gratii de aur a femeilor sultanului numită harem.

Într-un târziu, sultanul căscă plictisit. Melodia încetă. Fetele, cu plecăciuni umilite, călcând în vârfurile picioarelor, sunându-şi tainic brăţările de la încheieturile mâinilor şi picioarelor, pieriră din nou în colivia lor, dincolo de zidul îmbrăcat în faianţă.

Marele vizir deschise uşa:

— Ce mai doreşte preaînaltul nostru stăpân şi binefăcător? întrebă slugarnic, întinzând, din barba stufoasă, o gură până la urechi.

Sultanul rămase o clipă pe gânduri, privind marea şi ascultând cântecul trist al vântului ce şuiera pe deasupra ei. Se întoarse spre marele vizir, surâzând lacom şi crud, şi-i porunci:

— Să vină roaba cea nouă, adusă de căpetenia achingiilor din Valahia!