— TURNUL.

Ceea ce a urmat, zadarnic ar căuta cineva prin cronici sau în istorii obişnuite. Nu se găseşte decât în cântece.

Iar noi nu putem face altceva decât să punem aceste cântece cap la cap, în chipul în care ne vom pricepe, şi să alcătuim, cu ajutorul lor, restul de povestire.

În timp ce marele ban Ion, împreună cu cei câţiva viteji pe care şi-i păstrase lângă sine, se luptau încă să ţină în loc, cu preţul vieţii lor, ceata de otomani, Tit, Bucur, Mihailo, Gheorghe, Ţamblac şi câţiva moldoveni – aşa cum s-a văzut – porniseră să-l scape pe voievodul rănit. Îl purtau pe o targă.

Bătrânul slujitor al domnitorului plângea ca un copil…

La adăpostul nopţii, au izbutit întâi să treacă de pădurea Ciolpani.

Au urcat apoi pe râul Ialomiţa.

În drum, au întâlnit o ceată de spahii. Călăreau dinspre Giurgiu. S-a dat o scurtă luptă, în cursul căreia călăreţii duşmani au fost toţi nimiciţi. La rândul lor, Gheorghe şi Tit, apărându-l pe domn, au fost şi ei ucişi. Ceilalţi au plecat victorioşi mai departe. Au ajuns la Gherghiţa.

Acolo, cetăţuia – zidită de măria sa Vlad pe locul unei alte aşezări dacice – se afla încă în mâna oştenilor domneşti.

Vreo câteva atacuri date de otomani se sfărâmaseră pe pârâul Vodnău, sub zidul cetăţuii.

Puntea s-a ridicat şi cei care soseau purtându-l pe voievod au fost primiţi cu cinste.

Voievodul a fost urcat în camera din turn.

Tit nu se mai afla, să-i poată pregăti leacuri rănitului. În schimb, se cunoştea priceperea în arta vindecării pe care o avea pustnicul din Bălteni.

Deodată, domnitorul şi-a revenit:

— Unde sunt? a întrebat. Şi unde este Ion?

Aflând ce s-a întâmplat şi că va fi chemat pustnicul din Bălteni, domnitorul a spus:

— N-am nevoie de leacuri. Nu-mi mai sunt de folos. Alergaţi însă şi mi-l aduceţi aici pe marele ban Ion. Pentru că am să-i spun…

Voievodul mai rostise câteva cuvinte, din care cei de faţă nu înţeleseseră nimic.

Tot atunci se vestise că jupâniţa Oltea, călare, se găsea sub zidul cetăţuii.

— Unde se află Ion? îi întrebase fata pe Bucur şi Mihailo, întâlnindu-i la porţi.

— Mihailo şi cu mine ne ducem să-l căutăm, îi răspunsese Bucur. Măria să-i pe moarte. Doreşte să-l vadă şi să-i spună ceva…

— Măria să-i pe moarte?

— Totodată dorim să-l aducem aici, de la Bălteni, pe pustnic, adăugase Mihailo. Căci Tit s-a stins din viaţă…

— Vă însoţesc şi eu! se hotărâse Oltea.

Dragostea o purtase pe jupâniţa Oltea tocmai din Bucureşti, de unde izbutise să scape, după ce otomanii, cu Ali-beg în frunte, intraseră în cetate. Tot dragostea o sfătuise încotro să se ducă. Şi-aşa s-a întâmplat că au ajuns la timp în pădurea Bălteni, ca să-i scape de fiare pe pustnic şi pe Ion.

Oltea i-a picurat în gură băutura pregătită de pustnic. Cu degetele sale i-a spălat rănile şi i le-a oblojit. Şi sărutările fierbinţi ale fetei l-au dezlegat de moarte. Sângele a început să-i curgă prin vinele sleite.

Când s-a trezit în braţele Oltei, nu îi venea să creadă:

E ea, sau nu e ea?

— E logodnica ta! i-a grăit Bucur.

Cosiţele Oltei, în lumina făcliei, străluceau ca un nimb.

— Şi Negru, îngrijit de pustnic, s-a înviorat! Te aşteaptă pe tine, tropăind fericit, în faţa treptelor! a adăugat Mihailo.

Ion, ridicat din moarte, l-a îmbrăţişat pe Negru, ca pe un prieten drag.

Şi cântecul ne spune că Negru lăcrima sub dezmierdările stăpânului iubit.

Voievodul abia mai răsufla. Spălat de sânge, el fusese lungit pe-o laviţă aşternută cu cergi.

O făclie îi ardea la căpătâi.

Din când în când, îşi întorcea cu greutate capul spre uşă şi privea.

«Unde e Ion? îi întreba, cu ochii, pe cei din jurul său. De ce nu vine?»

În sfârşit, se-aud paşi pe treptele de piatră. Palid, cu faţă suptă, dar mândru şi neînfricat, în uşă se iveşte Ion.

Vântul urlă sălbatic în jurul turnului.

Vlad îl priveşte pe marele ban Ion.

— Vulturii… încă… n-au căzut!… murmură el, întretăiat.

Vrea să mai spună ceva. Deschide gura. Înghite greu. Însă nu izbuteşte.

Ochii lui mari, albaştri, întunecaţi, i se rostogolesc sub frunte. Face totuşi un semn prin care porunceşte ca Ion şi Oltea să vină lângă el…

Amândoi se grăbesc să îngenuncheze la căpătâiul lui.

Un firişor subţire de sânge i se scurge voievodului din partea stângă a gurii, pe bărbie. Oltea i-l şterge cu năframa.

Voievodul îşi mişcă încet braţul şi îşi aşază palma lui mare, cu degetele prelungi, pe capetele celor doi tineri.

— Logodna… v-au întrerupt-o duşmanii!… Să vă iubiţi mereu!… Părinte, i se adresează el fostului trabant devenit pustnic, uneşte-i prin legătura nunţii pe aceşti doi copii. Pe urmă, le voi mai spune… ceva.

Pustnicul slab, bătrân, cu pletele şi barba în neorânduială, le cere celor doi prieteni, Bucur şi Mihailo, să fie martori. Ţamblac ţine făclia. Măria sa e naş.

Dar domnitorul nu mai ascultă slujba care-i uneşte pe cei doi tineri. În minte îşi retrăieşte întâmplarea când, pentru a doua oară, îl întâlnise în bătălie, pe begul Evrenos.

Luptându-se cu el, se depărtaseră de locul unde temeiul celor două oşti încă se înfruntau, pe viaţă şi pe moarte.

Begul căzuse de pe ca!… Măria sa îl ridicase şi-l sprijinise de-un copac.

— Te urăsc, îi spusese begul… De nu ai fi fost tu, de mult s-ar fi-nscăunat pe pământul valah puterea otomană. Eu ştiu că am să mor. Dar ai să pieri şi tu. Şi vreau ca înainte să-ţi destăinui ceva. Să-ţi fac moartea mai grea. Şi să porneşti spre iad cu inima zdrobită!…

În întunericul pădurii, ochii domnitorului Vlad scrutau chipul bărbos, dârz, al lui Evrenos.

— Cu-aproape douăzeci de ani în urmă, începe Evrenos, sultanul Mahomed a vrut să pună mâna pe singurul tău fiu… Ca astfel să te aibă în mână. Să te silească să-l slujeşti…

Inima domnitorului bătea nebună. Aşadar, azi, avea să afle ceea ce douăzeci de ani nu izbutise să dezlege. Cine era feciorul lui? Şi mai trăia? Unde şi cum?

— Din Valahia, achingiii ne-au adus însă numai o fecioară. Numele ei era Roxana. A fost trimisă în haremul slăvitului nostru sultan. Şi un bărbat, pe nume Brad…

— Fratele Ilincuţei mele, murmură pentru el voievodul…

— Ştiam că era fratele celei care-ţi născuse fiul…

Lui Evrenos i-a scăzut vocea.

— Unde e pârcălabul Brad?

— L-am chinuit ani îndelungi, însă n-a scos nici un cuvânt.

Domnul întreabă – şi cu teamă, şi cu speranţă, totodată:

— Deci n-aţi aflat nici voi nimic?

— Ba da, gâfâie Evrenos, căruia sângele aproape i s-a scurs din vine. Deoarece, în temniţă, l-am vârât, lângă pârcălab, pe un fiu al lui Vladislav, căruia îi făgăduisem scaunul domnesc în Valahia, de izbutea să afle taina…

Vlad îl strânge pe beg de umeri:

— Spune-mi mai iute… A aflat-o?

— În ceasul morţii, pârcălabul crezând că valahul i-e prieten, i-a mărturisit totul… Şi noi am aflat restul… Fiul tău este căpitanul… sau… marele ban Ion…

Vodă oftează din adânc…

— Acesta este adevărul… Mi-l spunea inima de mult…

Tocmai atunci se-apropia Gheorghe, care-l căutase pe voievod.

— Eu ţi-am dăruit feciorul, horcăie begul Evrenos, dar tot eu te-am făcut să-l pierzi… Fiul tău astăzi va pieri, aşa cum vei pieri şi tu…

Vlad îşi desprinde mâinile din umerii lui Evrenos. Şi otomanul cade mort.

— Scoate un pergament şi pană. Aprinde, cum ştii, o făclie. Vei scrie-ndată un hrisov, grăieşte domnitorul Vlad grămăticului.

Gheorghe îşi pregăteşte totul… Cerneala însă îi lipseşte. Şi-o pierduse în bătălie. Voievodul îşi desface pieptul, din care sângele se scurge.

— Înmoaie pana, porunceşte, şi scrie… că-l numesc urmaş, în scaunul Ţării Româneşti, pe mult iubitul meu fiu Ion!

— Ion?… strigă Gheorghe uluit.

— Ion!… îi răspunde domnul Vlad. Semnez. Şi tu pune pecetea. Gheorghe a împăturit hrisovul…

Îi ţine scara domnului, încalecă apoi şi el…

Slujba nunţii s-a terminat. Ion o sărută pe mireasă.

În locul cupelor cu vin sunt trupurile sângerânde. Măria sa se zbuciumă şi se ridică într-un cot:

— Unde e Gheorghe?…

Domnul nu ştie că Gheorghe se află între cei căzuţi.

— Este aici, răspunde Bucur, ca să nu-l mai îndurereze. Adevărat! Era acolo. Dar fără viaţă, jos, în cripta din beciurile cetăţuii.

Hrisovul îl avea în sân.

— Aici e Diata… îi arată domnul căpitanului Ion o lăcriţă aflată lângă el… S-o împlineşti. Şi, întinzându-i cu greu sabia domnească pe care o ţinuse în pumnul încleştat, abia mai izbuteşte să murmure: Şi hrisovul… hrisovul… E scris… cu sânge… împliniţi… Marele ban…

Cade pe spate şi se pierde.

— Voievodul nostru a murit!… rosteşte pustnicul încet.

— Ce-i cu hrisovul acela? Nu-nţeleg! rosteşte căpitanul Bucur.

— Încă o vorbă de-ar fi spus! murmură gânditor Mihailo. Fostul trabant îngenunchează:

— Să facem slujba pentru morţi!…

Un oştean soseşte însă atunci să-i vestească domnului că împrejurul cetăţuii s-au adunat mii de vrăjmaşi. În fruntea lor e Ali-beg.

Vântul urlă sălbăticit, prohodindu-i pe domnul Vlad care, cu fălcile încleştate, nu poate să se odihnească.

— Mare ban Ion, tu ne conduci! îi cer cu toţii, într-un glas. Umbrele lungi ale făcliei mângâie chipul ascuţit al domnitorului răpus de armele duşmanilor.

De-afară, strigă Ali-beg:

— Predaţi-ni-l pe vodă Vlad, ori mort, ori viu, şi voi, ceilalţi, puteţi pleca!

Ion îşi ridică sabia.

— Deşi suntem doar câţiva oameni, pe măria sa nu-l vom da, nici mort cum e, vrăjmaşilor!

— Mai bine ardem cetăţuia. Pierim toţi sub cenuşa ei! adaugă căpitanul Bucur.

— Rămân cu voi! spune Ţamblac.

Mătăhălos, sigur de el, pe-un cal scăldat numai în aur, argint şi pietre preţioase, cu un coif de oţel pe cap, Ali-beg a ieşit în faţa oştirilor otomane.

Un toboşar bate grăbit.

— Domnitorul valah să cadă aici, în faţa oştirilor, în genunchi. Şi astfel să-şi mărturisească înfrângerea şi umilinţa. Să jure că se va turci. Numai aşa îl vom cruţa şi îl vom duce la Stambul… Altminteri îl vom trage-n ţeapă… mai ameninţă Ali-beg.

Rece şi mohorâtă, în zori, cetăţuia Gherghiţa tace.

Tunarii turci îşi pregătesc bombardele grele de piatră. Viscolul suflă înăbuşit. Un stol mare de corbi pluteşte, rostogolindu-se în vânt.

— Te socotisem un viteaz, mai tună afară Ali-beg. Dă-n loc să vii să te predai şi să-i scapi pe oştenii tăi, tu taci, ascuns în cetăţuiei…

— Ha, ha, ha, ha!… râd osmanlâii.

— Sau poate vodă Vlad e mort…

— Poate e mort! urlă turcimea.

Deodată poarta se deschide. Puntea se lasă, scârţâind. Oastea îşi ţine răsuflarea. Dar nu e domnitorul Vlad. Ci marele ban Ion, călare. Nu are nici o armă în mâini.

Un freamăt trece prin mulţime.

— Ce vrei? întreabă Ali-beg. Unde îţi este domnitorul?

Marele ban călăreşte în trap.

— Îl vei vedea numaidecât.

— De ce vii înaintea mea?

— Pentru că astfel se cuvine!…

Şi, fără nici o altă vorbă, Ion scoate laţul şi-l azvârle.

Begul se simte tras din şa. Ion îşi întoarce armăsarul, luându-l, târâş, pe Ali-beg.

Până să-şi dea oştirea seama ce s-a întâmplat, Ion şi ajunge eu Ali-beg până la punte.

Spahiii năvălesc buluc.

Puntea însă s-a ridicat. Şi porţile de lemn se închid, cu zgomot mare, după Ion şi begul luat târâş de el…

O asemenea uimitoare răpire, chiar de sub ochii oştirilor, nu mai văzuseră spahiii şi achingiii niciodată.

— Begul a fost răpit de Ion!… Să-l salvăm cât mai este vreme. Îl vor ucide-n cetăţuie!… Porniţi!… Trageţi cu tunurile!… Nu trageţi, îl lovim pe el!… Alah, ce este de făcut?… Moarte… Moarte ghiaurilor!…

Lumea se clătina de zgomot. Vântul urla, izbindu-se de zidurile cetăţuii.

Unii doreau să înceapă atacul… Iar alţii să-l întârzie.

Dar ce se întâmplă sus, în turn? Turcimea toată freamătă.

Ion l-a adus pe Ali-beg, târâş, de barbă, ca pe-un rob.

Îi smulge coiful de pe cap şi îl azvârle oştilor.

— Ali-beg stă descoperit, colo, în faţa ghiaurilor! răcnesc otomanii. Moarte lor!…

O surlă sună ascuţit, sfâşiind pâcla zorilor. Şi flamura valahilor, cu vulturul de foc pe ea, se ridică încet, în turn.

Şi iată, apare domnul Vlad! (Pe-ascuns, trupul i-e sprijinit şi de Mihailo şi de Bucur).

Zorii îngheţaţi îi poleiesc voievodului valah armura. Coiful i-e înalt, strălucitor.

Panaşul alb îi fâlfâie.

Ochii lui par îngrozitori din înălţimea turnului.

Turcimea toată tremură.

— Şeitan!… Voievodul Vlad!… Priviţi-l! Îl are-n gheară pe Ali!… urlă spahiii, achingiii şi ienicerii înfricoşaţi.

Aşa cum îl zăreau de jos, voievodul Vlad părea un zeu al dacilor, străbunii lui.

Marele ban smulge hangerul lui Ali-beg. Îl ţine în dreptul inimii.

— Spuneai, îi glăsuieşte el, că vrei să-l vezi pe domnul nostru. Şi voia ţi s-a-ndeplinit. Dar ai uitat că te găseai pe un pământ ce nu-i al tău. Şi că aici, el e stăpânul… Că trebuie să i te-nchini. Să-i săruţi încălţările. Şi, fiindcă tu le porunceşti hoardelor ce se găsesc jos, cuvine-se să le ordoni ca să îngenuncheze toţi. Şi-asemeni ţie să rostească: «Slavă măriei sale Vlad, care şi-a apărat pământul până la ultima suflare!»

— Şi dacă nu vreau să primesc?

— Vei ispăşi numaidecât crimele ce le-ai săvârşit!

— Oastea mea e prea numeroasă. N-o să-i puteţi sta împotrivă…

— Niciunul nu va fi prins viu. Iar cetăţuia va fi arsă. Şi vântul îi va spulbera cenuşa în inima pădurii…

— De mă scuteşti de umilinţă, îţi jur că vă dau libertatea!…

— Dacă nu te supui, eu însumi te voi răpune, Ali-beg, şi trupul ţi-l voi da la câini…

— Spune ce trebuie să fac!

— Vei porunci oştirii tale să părăsească această ţară. Iar doi valahi o vor urma. Şi dacă ei se vor întoarce, vestindu-ne că oastea ta a trecut peste Dunăre, îţi jur şi eu că vei fi liber…

Ali-beg îşi întoarce chipul către oştirea adunată şi îşi desface braţele.

Chipul i-e negru, ca robia.

— Spuneţi-mi ce socotiţi voi!…

Oastea priveşte încremenită. Pe urmă, unii încep să strige:

— Alah poate ne-a pedepsit!… Valahii ne-au învins din nou… Dar tu nu trebuie să pieri. Supune-te, astăzi, Ali. Mai târziu, ne vom răzbuna…

Apoi îngenunchează toţi, se spune în cântecul străvechi. Îşi pleacă frunţile în zăpadă şi glasurile turcilor umplu văzduhul până în cer:

— Slavă măriei sale Vlad, care şi-a apărat pământul până la ultima suflare!…

Ali se lasă în genunchi în faţa întregii sale oşti, rostind, cu glasul sugrumat, cuvintele de umilinţă. Barba lui neagră mătură lespezile de piatră reci şi buzele i se lipesc de încălţările lui Vlad.

După aceea, toată oastea îşi strânge iute rândurile. Se întoarce către răsărit.

Pe urma ei, pornesc călări Bucur şi soţul său Mihailo.

Un alt oştean o ia pe Oltea să o ducă la adăpost, într-un loc hotărât de Ion.

Ali rămâne sus în turn. De ciudă, îşi muşcă buzele.

Sângele i se scurge în barbă şi pe veşmântul aurit.

Priveşte în urma oştilor care se pierd, în pâcle, în timp ce, pe deasupra lor, zboară un cârd negru de corbi.

Ziua se îngâna cu noaptea, când bătrânul îşi ridică fruntea de deasupra foilor pe care scria şi lăsă din mână pana. Prin ferestruica îngustă a chiliei privi cerul… Noaptea trecuse pe nesimţite, în timp ce el a tot hălăduit pe cărările vremii împreună cu umbrele dragi şi de mult săvârşite din viaţă.

Turla, împurpurată în lumina celor dintâi raze ale dimineţii, mijind de peste munţi, străpungea bolta. Arsă, prăbuşită, rezidită, din nou dărâmată sub năvăliri şi iarăşi reconstruită, turla – în care lui, copil, îi plăcea să se caţere, ca de sus să poată privi în voie „ţara” – a fost întotdeauna acolo. Aşa o ştie el, întotdeauna acolo, ca o frunte înaltă şi gânditoare, puternică şi semeaţă, ce nu a putut fi niciodată definitiv sfărâmată.

Aici, între zidurile Tismanei, loc de refugiu şi rezistenţă în vremuri de restrişte, s-au adunat el şi ai lui de fiecare dată. Şi-au oblojit rănile, şi-au ascuţit paloşele, au cercetat din turlă mişcările vrăjmaşului şi, redeschizând porţile, s-au năpustit, împrospătaţi, cu şi mai mare dârzie la luptă.

Cele din urmă neguri se risipesc. Toaca bate mărunţind timpul şi reamintindu-le celor din mânăstire că a venit ceasul utreniei. Împinsă de vântul mereu nestatornic al înălţimilor, ceaţa, în lungi fuioare albicioase, călătoreşte alene pe munte. Un bucium răsună în depărtări, înştiinţându-i pe localnici, în graiul numai de ei cunoscut, că în ţinut e pace. Îşi pot începe în linişte munca.

Iar clopotul cel mic din turlă, numit, nu se ştie de ce, Fratele, păstrat în mânăstire încă din vremea celui dintâi ziditor al său, călugărul Nicodim, a început şi el să bată. Glasul limpede, melodios, se răspândeşte în dulci vibraţii sonore pe văi.

Lumânarea era pe sfârşite. Începuse să sfârâie. Suflă în ea şi-o stinse.

Ochii pisarului se îndreaptă acum către peretele de răsărit al chiliei.

Acolo, pe-un aşternut de brocart roşu, smuls din însuşi veşmântul faimosului Ali-beg, duşmanul atât de înverşunat, de odinioară, al libertăţii Valahiei, atârnă o sabie. Din argintul şi pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul, ţâşnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări.

În perioade de linişte ca acestea ale domniei vrednicului voievod Neagoe Basarab, bătrânul scoate sabia din tainiţa unde-o ţinuse ascunsă, ca şi diata, şi-i place s-o păstreze necontenit sub ochi.

Aşa nu va uita niciodată cuvintele aceluia care întruchipa pentru el cea mai fierbinte dragoste de libertate. Dragoste împinsă până la sacrificiul de sine.

Acum e linişte, însă atunci… Deşi s-a scurs atâta vreme, ochii bătrânului se împăienjenesc.

Umbre încep să i se fugărească iarăşi prin minte. Glasuri, zăngănit de arme îi răsună în urechi.

— Ioane!…

Vocea era a ei. Draga sa Oltea.

Adusă târâş, pentru că altfel nu fusese cu putinţă, tânăra femeie – ţinută strâns de doi străjeri voinici, buni să lupte cu ursul – încă se mai zbătea.

Se zbătuse, de altfel, tot drumul încercând să se desprindă din legături, să-şi scoată din gură căluşul şi să-şi înlăture năframa cu care-i înveliseră chipul ca să nu se poată vedea cine este.

Într-un timp izbutise. Îşi desfăcuse o mână şi-şi scosese căluşul… Începuse să strige, numai că, din nenorocire, tocmai în minutele acelea treceau printr-o pădure şi nimeni n-o auzise.

Opriră căruţa, şi tustrei se repeziră:

— Ai merita să te ucidem, răcneau. Eşti nevasta lui Ion, cel care nu vrea să se supună noii domnii.

Femeia, deşi atât de tânără, aproape încă numai o copilă, era voinică şi mlădioasă. Îi lovi, îi muşcă şi, dacă ar fi avut amândouă mâinile şi picioarele libere, poate ar fi reuşit să scape. Aşa, cei trei bărbaţi, străjerii şi căruţaşul, în cele din urmă o biruiră. Îi legară iar mâna, îi acoperiră chipul şi o azvârliră la loc în căruţă.

Ajunşi la palat, după două zile de goană, o târâră pe scări, fiindcă, deşi îi dezlegaseră picioarele, refuza să urce. Şi o aduseră în anticamera domnitorului.

Trecuseră numai câteva luni de când Ţepeş îşi închisese ochii, în cetatea Gherghiţa. Nu însă mai înainte de a-i fi încredinţat lui Ion sabia domnească şi diata. Şi de a-l fi cununat cu iubita lui, Oltea.

Pentru cei de jos, după reînscăunarea lui Laiotă Basarab-Bătrânul, urmară săptămâni şi luni dintre cele mai grele. Domnitorul – deşi un urmaş al acelui Basarab-Tihomir, care cu mai bine de un veac şi jumătate în urmă asigurase libertatea ţării – asculta de porunca turcilor. Sub ochii lui, aceştia jefuiau după bunul lor plac.

Atunci căpitanul Ion, dând glas mâniei poporului, a încălecat din nou pe armăsarul lui, Negru, şi, pornind în iureş prin ţară, a vestit tuturor că se află la el diata lui Ţepeş. Diată prin care acesta-i chema, şi după moarte, pe aceia care-şi iubeau cu-adevărat pământul strămoşesc, la lupta pentru neatârnarea ţării.

Ascultându-i cuvintele – cu toate că nu aveau arme, erau flămânzi, înlănţuiţi de pământul boierilor, oropsiţi şi ameninţaţi cu tot felul de pedepse de otomani şi slugile domneşti – o seamă de voinici s-au ridicat, în numele norodului, alăturându-i-se lui Ion. Lupta împotriva lui Laiotă şi-a stăpânilor săi otomani şi-a reluat cursul…

Plecând la bătălie, Ion îşi lăsase pe tânăra şi frumoasa lui soţie la adăpostul zidurilor Tismanei, mânăstire aflată într-un ţinut ai cărui locuitori trăiau încă în duhul lui Ţepeş.

Aici era în siguranţă. Şi tocmai fiindcă se ştia în siguranţă, Oltea cobora uneori în sat, pentru a-i ajuta pe cei în suferinţă, şi mai ales pe copiii sătenilor care-i erau aproape toţi prieteni.

O fetiţă se îmbolnăvise de friguri şi Oltea se dusese în dimineaţa aceea la ea cu felurite leacuri.

Deodată, în timp ce tânăra femeie îngrijea copilul, în casă au năvălit zdrahonii lui vodă.

Pesemne, o pândiseră din marginea pădurii, vreme de cine ştie câte zile. Oamenii – bărbaţii şi femeile din sat – erau plecaţi pe ogoare. Venise primăvara şi muncile reîncepuseră pe câmp. În sat nu rămăseseră decât copiii, bolnavii şi bătrânii. Iar casa omului a cărui fetiţă se îmbolnăvise se găsea cam într-o latură a satului, în dosul unui dâmb.

Unul o apucă pe tânăra femeie din spate, de grumaz, strângând-o sălbatic. Oltea aproape se înăbuşi. Al doilea îi puse căluşul în gură. Şi-al treilea o legă de mâini şi de picioare.

O aburcară pe-un cal şi porniră, în galop, prin pădure. Dincolo de pădure îi aştepta o căruţă.

Nimeni, în afară de fetiţa bolnavă, nu prinsese de veste ce se întâmplase. Iar ea, văzând cum o strângeau pe Oltea de gât şi o legau în ştreanguri, de spaimă leşină.

Când fata se trezi, după un ceas sau două, aşa bolnavă şi desculţă cum era, o zbughi afară şi începu să strige:

— A fost răpită jupâniţa Oltea!… Ajutor!… Ajutor!…

Bătrânii şi bătrânele satului şi-aproape toţi copiii se îngrămădiră în jurul ei. Niciunul n-avea însă nici o putere.

Fetiţa plângea cu sughiţuri. Abia de-o puteau înţelege ce povestea despre felul cum jupâniţa Oltea fusese răpită.

Dar băieţii alergară la câmp să-şi înştiinţeze părinţii. Un bărbat încălecă pe-un bidiviu şi o porni pe urmele oştenilor domneşti să afle cel puţin unde-o duceau pe jupâniţă. Iar altul, de-asemenea călare, porni în căutarea lui Ion.

Înştiinţat că jupâniţa fusese adusă, Laiotă, de bucurie, sări în jilţ. Nici nu-i venea să creadă că se putuse împlini o asemenea faptă dincolo de Olt, unde aproape toţi îi stăteau împotrivă.

Scurt, slab, cu umerii înguşti, braţele ca nişte fuse şi o barbă cărămizie – înspicată cu fire albe – murdară, domnul era de-o urâţenie cum rar se întâlnea. Cu toate acestea, când voia, ştia să se facă plăcut. Zâmbea, linguşea, minţea, jura, fără să pregete, orice şi pe orice, oricui, în orice împrejurare, numai să-şi atingă ţelul…

Aşa şi izbutise să se cocoţeze în scaunul domnesc, jurându-i prietenie şi credinţă, întâi lui Ştefan al Moldovei, apoi lui Ali-beg şi Mahomed al II-lea. Tot el se bănuia că pricinuise lovirea prin mişelie a lui Ţepeş, iar pe oamenii acestuia, câţi fuseseră prinşi, îi torturase îndelung şi-apoi îi spânzurase.

Săvârşind această faptă neomenească, Laiotă îşi ascultase pe cei trei sfetnici apropiaţi. Unul dintre ei, logofătul Tudor din Orboieşti, era numit în popor Ceapcânul… Celui de-al doilea, Udrişte, fiindcă avea nişte mustăţi uriaşe, i se zicea Musteţea. Doar cel de-al treilea, Vintilă, n-avea nici o poreclă. Împreună cu aceştia fusese în pribegie. Şi laolaltă se întorseseră. Iar vodă nu făcea nici un pas fără sfatul lor. Făcuseră deci planul s-o fure pe Oltea, s-o supună la cazne şi ea să le destăinuie ceea ce vodă voia să afle cu privire la Ţepeş.

De la Ion – chiar dacă prin cine ştie ce întâmplare norocoasă ar fi izbutit să-l prindă – nu puteau nădăjdui să afle nimic. Îl mai torturase cândva şi Radu cel Frumos, fără să-i poată descleşta gura. Dar Oltea era femeie. Sperau că nu va rezista la caznele în care era atât de priceput Ceapcânul, şi va mărturisi unde fusese ascuns trupul fostului domnitor şi unde-i păstra diata Ion.

În popor se credea că acesta încă trăieşte. «Ţepeş se găseşte adăpostit undeva! se şoptea pe furiş. Nu va trece mult şi va ieşi la lumină. Sabia lui va străluci iar, biruitoare. Laiotă şi otomanii vor fi goniţi din ţară.»

Cum să încredinţezi însă mulţimea că Ţepeş a pierit, când trupul său nu putea fi găsit?

Săpaseră la Gherghiţa şi în pădurile din jur, dar fără rezultat. Iscoadele domneşti cercetaseră sat după sat şi mânăstire după mânăstire, încercând să-i găsească măcar pe Bucur şi Mihailo, cei despre care se credea că avuseseră sarcina de a ascunde undeva trupul neînsufleţit al lui Vlad.

Dar nu descoperiseră nimic, în afară de faptul că Bucur şi Mihailo căzuseră şi ei într-o luptă şi fuseseră îngropaţi chiar în târgul Gherghiţa.

Iar ceilalţi oşteni ai lui Vlad, luaţi prizonieri de turci, păstraseră taina cu-aceeaşi străşnicie.

Acum toate speranţele erau în ceea ce vor izbuti să smulgă prin chinuri de la Oltea.

— Prin slăbiciunea femeiască vom afla taina, îl încredinţaseră marii boieri pe vodă.

— La nevoie s-o ameninţaţi c-o vom arde de vie! propusese Vintilă.

— Credeţi?… Credeţi?… tresări Laiotă.

— Sigur… fără-ndoială, măria ta!

— Asta nu-nseamnă că vom cruţa-o, după ce va mărturisi!

— Dimpotrivă, se încruntase vodă.

Musteţea îl ura pe Ion cum nu mai urâse încă pe nimeni. În ultima bătălie, din pădurea Bălteni, căpitanul îl smulsese din şa, apucându-l de-un braţ. Aşa, cu braţul sucit şi gâtul strâmb, îl dusese până înaintea lui Vlad, azvârlindu-i-l la picioare, în zăpadă. De frica săbiei domnitorului sau a cumplitei lui ţepi, Musteţea începuse să plângă. Plângea cu sughiţuri în râsetele celor de faţă, cerându-şi întruna iertare.

— Jur să te slujesc ca un rob, îi făgăduia lui Vlad. Să-ţi fiu grăjdar la cai, să-ţi curăţ straiele, încălţările şi să-ţi aduc la masă bucatele.

Lui Vlad i se făcuse greaţă.

— Spurci haina de oştean! Luaţi-l, duceţi-l la Gherghiţa şi puneţi-l îngrijitor la porci, le poruncise oştenilor. Numai aşa ceva i se cuvine unui fricos ca el…

Îl luaseră, într-adevăr, şi îl făcuseră „boier peste cocini”; dar, cu prilejul morţii voievodului, când părăsiseră cetatea, oştenii îl uitaseră la Gherghiţa.

Se furişase nu se ştie cum; izbutise să fugă şi se reîntorsese în tabăra lui Laiotă.

— Oştenii lui Ion m-au luat prins, recunoscuse el… Dar m-am luptat cu ei şi-n cetate şi-am reuşit să scap, minţise cu neruşinare, uitând să povestească despre trecerea sa pe la cocina porcilor.

Înjosirea îndurată, din pricina lui Ion, cel care îl smulsese din şa, nu o putea uita. Şi în numele a ceea ce îndurase voia s-o înjosească şi el pe Oltea.

— Să ţi-o aduc, măria ta, pe soţia lui Ion? întrebă, având o lucire de cumplită cruzime în ochi. Să stai puţin de vorbă cu ea?

— Adu-mi-o!… Adu-mi-o! se învoise vodă, reîntorcându-se şi prăvălindu-se în jilţ.

Bătrânul îşi puse obrazul în palme. Ochii-i cătau în adâncimea timpului.

Trecuseră patruzeci şi patru de ani şi, cu toate acestea, retrăia întâmplările de parcă aveau loc în clipele acelea.

— Ioane!

Vocea îi sună din nou în urechi.

În minte se văzu galopând pe armăsarul lui, Negru, peste câmpii, peste dealuri, tăind de-a dreptul apele, cu ceata de flăcăi după el… Inima îi ardea în piept şi sabia îi fremăta la brâu.

Oltea? Ce se petrecea cu Oltea? Oamenii îl înştiinţaseră că jupâniţa fusese târâtă în palat. Ce se întâmplase mai departe cu ea?

Vodă, zărind-o, înţepenise în jilţ. Înghiţea în sec ca un peşte care, scos din apă, îşi pierde răsuflarea.

Oltea – cu toate că-şi avea încă mâinile legate la spate, iar veşmintele îi fuseseră sfâşiate în timpul călătoriei şi-al încercării de-a se elibera din ghearele răpitorilor – se înfăţişa ca o adevărată regină.

Înaltă, subţire, ca trasă prin inel, gingaşă, dar mândră şi neînfricată, înaintase până lângă jilţul lui vodă.

Şi-n timp ce ea păşea, lui Laiotă i se părea că-n sala mare, rece şi întunecată a palatului se aprinseseră o mie de făclii. O fiinţă femeiască cu-atâta farmec, chiar într-o ţară ca a lui vestită în femei frumoase, încă nu mai văzuse.

Îi privea ochii, chipul…

— Pieliţa obrazului trebuie să-i fie mai mătăsoasă decât aceea a piersicii. O astfel de femeie mi-aş fi dorit eu de soţie! murmură.

Laiotă era văduv. Nici o femeie nu-l iubise, într-atât era de nesuferit în viaţa de toate zilele. Acuma năzuia spre Oltea. Către cea mai frumoasa dintre toate femeile. Numai că aceasta era soţia lui Ion. Iar de Ion se temea. Cu Ion nu era de glumit, oricât se ţinea el de ţanţoş pe tron, oricât era de voievod şi prieten al turcilor.

— Dezlegaţi-o! mormăi.

— S-o dezlegăm? Cum? rămase nedumerit Musteţea.

— S-o cercetăm legată, Măria ta, femeia aceasta este ca o lupoaică turbată! îşi dete cu părerea Ceapcânul…

Dar vodă parcă orbise. Uitase de căutarea rămăşiţelor pământeşti ale înaintaşului său. Uitase şi de primejdiile ce-l pândeau. Nu mai avea decât un singur gând: s-o dobândească pe Oltea.

— Dezlegaţi-o! se răsti.

Şi însuşi Musteţea, auzind acest strigăt şi cunoscând prea bine ce putea însemna uneori mânia lui vodă, se grăbi s-o dezlege.

Oltea se simţi liberă. După atâtea ceasuri cât stătuse legată, mâinile-i amorţiseră. Şi le frecă domol… Degetele-i subţiri îşi reveneau pe încetul… Furnicături uşoare, însă fierbinţi, îi porneau de sub unghii. Se răspândeau în sus şi se opreau în palme.

— Te-ntreb, şi nu te-ntreb decât o singură dată – rosti (spre surprinderea tuturor), încruntat, Laiotă – dacă primeşti, de bună voie, să rămâi la curtea mea, să-mi fii ca o nevastă.

— Cum? Cum? se foiră nedumeriţi boierii. Dar cercetarea, măria ta? Fusese vorba de altceva. Nu se cuvine s-o ierţi…

Oltei i se păruse, de-asemenea, că n-auzise bine. Îndrăznea oare Laiotă să-i pună, cu-adevărat, o astfel de întrebare? Ei? Soţia lui Ion?

— Ai de ales între a primi de bunăvoie ceea ce-ţi cer şi-a te sili, cu biciul, s-asculţi! îşi mărturisi vodă gândul până la capăt.

— Dacă este de-ales, îi dete răspuns Oltea, fără a sta pe gânduri, ei bine…

— Ei bine? icni vodă, îngrămădit în jilţ şi cu ochii holbaţi.

— Ei bine, aleg biciul…

Rostise cu atâta nepăsare şi semeţie cuvintele, încât Laiotă simţi un val de sânge urcându-i-se la cap.

— Biciul? Alegi biciul? răcni. Să fii atunci biciuită aici, în faţa mea. Să vină călăul… călăul…

Îşi ridicase braţele şi urla:

— Călăul… călăul… Şi Oltea să ne mărturisească tot… tot… Vrusesem s-o cruţ… însă nu merită… nu… Nu merită decât biciul…

Musteţea făcu un semn. Oşteanul de strajă se repezi. Durară numai câteva clipe. Atâta că Oltea şi apucă să smulgă de la brâul domnitorului sabia şi-o îndreptă către pieptul acestuia.

Straja domnitorului Laiotă era destul de mare. Număra peste două sute de oşteni. Cam cincizeci dintre ei erau turci, ieniceri bine instruiţi, lăsaţi lui vodă, spre ocrotire, de Ali-beg. Musteţea strânsese şi el vreo sută de oameni dintre veneticii fără căpătâi care colindau, în vremurile acelea nesigure, de după moartea lui Ţepeş, încoa şi încolo, ţara, jefuind şi nedându-se înapoi nici de la omoruri, când întâmpinau vreo împotrivire. Şi numai restul erau români, aleşi tot de Musteţea, bob-cu-bob, dintre oamenii boiereşti sau, când erau domneşti, dintre aceia care avuseseră toate motivele să se teamă de Ţepeş. Se ştia că fostul domnitor îi pedepsise cu asprime pe hoţi, leneşi şi mincinoşi. Unii, deşi vinovaţi, scăpaseră, fugind de osândă. Dar, fiindcă mergea zvonul că Ţepeş nu e mort şi se va întoarce curând, ei încă se temeau că va veni o zi când vor fi nevoiţi să-şi primească răsplata.

Toţi aceştia se alăturaseră bătrânului Laiotă.

Straja voievodului cel nou era foarte bine înarmată. Cei mai mulţi îşi primiseră armele de la turci. Săbiile, suliţele, scuturile şi arcurile erau de soi otoman. Aşa încât priveliştea străjii când se înşiruia la strigarea de dimineaţă, înaintea palatului, se vădea destul de curioasă, cu straie de toate felurile, dar cu arme, scuturi şi coifuri otomane. Şi, pe straja aceasta, aşa cum era şi cum nu era, se bizuia, pentru siguranţa lui, Laiotă.

În clipa când primise vestea despre răpirea Oltei, Ion avea în preajmă numai doi oameni. Ceilalţi săvârşeau un atac asupra convoaielor de aprovizionare turceşti.

Fostului căpitan al lui Ţepeş îi revenise în acele zile îndatorirea de a pătrunde, singur, în lagărul otoman din pădurea Cocoanele şi de a pune acolo foc unui depozit de arme. Îmbrăcat turceşte, Ion pătrunsese în lagăr, dăduse foc depozitului şi se reîntorsese cu bine.

— Şi unde-a fost dusă Oltea?

— În palatul lui vodă.

Ion îşi schimbase, cât ai clipi, îmbrăcămintea, punându-şi-o pe cea valahă, şi sărise pe Negru.

Ştia că garda palatului era mai mare şi bine înarmată, că alături de oştenii lui Laiotă erau turcii. Şi nu voia să pună pe niciunul din cei doi oameni ai săi în primejdie. Aici nu mai era la mijloc ţara. Când era vorba de ţară, le putea porunci. Dar pentru sine şi soţia sa n-avea dreptul acesta. Dacă ei vor voi să-l ajute erau liberi s-o facă. El însă nu le va cere, şi cu atât mai mult nu le va porunci nimic.

Sări deci pe cal, fără să rostească nici un cuvânt, şi porni.

Negru era un fugar strălucit. Niciodată vreun alt cal nu-l putuse întrece în iuţeală. Numai că de data aceasta, ca şi cum ar fi simţit şi el cât de mare era primejdia în care se găsea Oltea, nu fugea, ci zbura. Picioarele-i subţiri şi nervoase, cu copitele mici, aproape nu atingeau pământul… Sărea peste movile şi şanţuri, se strecura prin desişuri, se avânta în râuri şi lacuri. Necheza din când în când uşor, întorcându-şi puţin, cu duioşie, capul către stăpânul drag, şi gonea mai departe, parcă din ce în ce mai repede.

Cei doi tovarăşi de luptă ai lui Ion, văzându-l pe căpitan încălecând şi pornind, nu şovăiră. Sărind pe cai, îl urmară.

Pe unde treceau, locuitorii îi recunoşteau lesne. Însemnul: vulturul roşu cusut pe pieptare arăta limpede cine erau…

— Ce s-a întâmplat?

Din goană, cetaşii lui Ion răspundeau:

— Jupâniţa Oltea a fost răpită şi, fără-ndoială, vodă are de gând s-o supună la chinuri, pentru a-l sili pe căpitanul nostru să nu-mplinească diata lui Ţepeş.

— Aşadar, acesta-i adevăratul chip al lui Laiotă? se mâniau oamenii. Nu-i ajunge nevrednica lovire a fostului domn şi trecerea sa cu oastea de partea vrăjmaşului? Vrea să se războiască şi cu femeile. Bărbaţii din această ţară, de când sunt ei pe lume, s-au ferit să năpăstuiască femeile. Femeia e trup sfânt, pentru că ea poartă şi aduce pe lume, în dureri, pruncii, prin care durează şi ne-nmulţeşte neamul… Şi cum să cutezi a răpi o femeie pentru a o chinui, ca să-i sileşti bărbatul să nu se mai ridice în numele dreptăţii? Mai rău ca otomanii se poartă noul domn.

În palat, Oltea fusese prinsă de gât cu un arcan repezit pe la spate de către un oştean şi altul îi întinsese o suliţă la picioare.

Cel dintâi trase cu putere arcanul… Tânăra femeie se împiedică de suliţă. Căzu. Oştenii se repeziră. O legară iarăşi de mâini şi de picioare. Ştiau că altfel n-ar fi putut s-o stăpânească. Şi o târâră pe lespezi până la picioarele lui Laiotă.

— Ei, iată-te, viteazo! Ce ţi-ai închipuit? Că mă vei putea răpune? Minte neghioabă de femeie ce eşti! Voievodul ţipa. Glasul, răguşit mai înainte, i se subţiase. Călăul! Să vină mai repede călăul! Nu-i place iatacul domnesc? O să-i placă mai mult biciul…

Călăul, voinic, având un ochi scurs, cu o zeghe cenuşie pe spate şi încălţat numai în nişte ciorapi groşi de lână, se apropie, păşind uşor ca o pisică, ţinându-şi biciul gata pregătit să lovească.

Boierii fierbeau, nerăbdători.

Vodă făcu un semn, şi Oltea fu întoarsă cu faţa în jos.

— Să fie biciuită! porunci Laiotă.

— Ioane! strigă în clipa aceea Oltea.

Chemarea îi pătrunse pe toţi cei de faţă în urechi ca un pumnal… „Unde era Ion?”

— Ioane! îşi repetă chemarea tânăra femeie. Era sigură, absolut sigură că Ion trebuia să fi aflat de soarta ei şi va veni s-o scape. Îl ştia în stare de cele mai neînchipuite îndrăzneli. Niciodată nu se îndoise de el… Ceea ce oricui altuia nu i-ar fi stat în putinţă, el izbutea să făptuiască.

— Ioane! strigă pentru a treia oară.

În sală se făcuse tăcere. Vodă clipea din ochi iute. Bărbia îi clănţănea. Numele vestitului căpitan, luptător în numele norodului şi al diatei lui Ţepeş, îi înfiora pe toţi.

— Oltea! răspunse o voce bărbătească, limpede şi sonoră de-afară.

Şi tot atunci se auziră cai nechezând şi zgomote de luptă.

Ion şi vârtejul ce-l urma, într-adevăr, şi ajunseseră la porţile palatului.

Din întâmplare, tocmai cu câteva minute mai înainte se schimbase straja. Portiţa cea mică era încă deschisă. Căpitanul descălecă. Se năpusti în ogradă, însoţit de cei doi cetaşi. Începură lupta cu straja. Căpitanul, cu sabia în mână, le ţinea piept străjerilor, în timp ce flăcăii lui trăgeau drugii şi învârteau roata. Roata dezrăsuci lanţul… Porţile cele mari se deschiseră.

Chiuind, dinspre marginea Dâmboviţei năvăli şi restul de flăcăi care se strânseseră pe drum în urma lui Ion.

Lupta se înteţi. Răniţii începură să se prăbuşească în ţărână ori să sprijine zidurile. Paguba, încă de la primele lovituri, se văzu destul de mare de-o parte şi de alta. Dar nimeni nu dădea înapoi. Străjerii boiereşti, pentru că aceasta le era datoria şi de-aceea erau plătiţi, iar flăcăii care-l urmaseră pe Ion, din cumplita mânie ce-i mistuia în faţa silniciei lui vodă.

Prinzând de veste ce se întâmplă, otomanii – care erau adăpostiţi în odăile cele bune din spatele palatului, în vreme ce românii n-aveau parte decât de odăile proaste şi pe jumătate îngropate în pământ din fundul curţii – îşi înşfăcară armele. În rânduri strânse, de câte cinci, porniră în fugă spre porţi. Atâta că sapele, coasele, custurile şi ciomegele flăcăilor se dovediră a fi mai vrednice decât oţelurile săbiilor turceşti sau decât săgeţile din cucurele lor.

O ură veche şi înnodată cu prea multe amaruri le dădea puterea de a-şi izbi fără cruţare duşmanii. Oasele sfărâmate trosneau. Trupurile asupritorilor erau străpunse, tăiate ori scurtate de capete.

Luptând, Ion ajunse până lângă zidul pridvorului.

Aici îi fu dat să audă strigătul Oltei. O dată, de două ori, de trei ori.

Răspunse.

Geamurile de la fereastra lată din stânga sălii de primire plesniră şi Ion apăru înăuntru.

Cu o lovitură doborî călăul… Cu alta mătură pe toţi, boieri şi oşteni, până lângă ziduri.

Laiotă înţepeni. Bărbia nu-i mai clănţănea. Dar, în schimb, se uita prosteşte la Ion. Răsuflarea din pieptu-i îngust îi pieri. Glasul i se stinse. Se adună în scaun şi se făcu mic cât un pumn.

— Ion! murmură.

— Ion! râse căpitanul în timp ce cu sabia tăia legăturile în care-i fusese cetluită soţia.

Oltea se ridică.

— Cruţă-mă! urmă vodă, şi poţi să pleci cu Oltea, liber. Sunt unsul lui Dumnezeu, nu uita!

— Eşti unsul diavolului, îi răspunse Ion, ucigaş de domn şi vânzător de ţară.

— Nu eu!… Nu eu!… protestă vodă. Nu eu l-am ucis pe Ţepeş.

— Dar cine?

— Nu ştiu… îţi jur că nu ştiu…

— Numai că din îndemnul tău…

— Nici din îndemnul meu… Aşa s-a întâmplat…

Totul se petrecuse atât de repede, încât nici boierii, şi nici străjerii nu apucaseră să facă vreo mişcare în ajutorul domnului lor.

Zgomotele luptei răsunau acum din pridvor. Uşa fu izbită cu putere. Şi un mănunchi de flăcăi, cu ciomegele şi coasele în mâini, pătrunse în încăpere.

Boierii şi străjerii îşi ridicară la rândul lor armele, dar, numaidecât, sub asaltul flăcăilor, se dădură învinşi.

Vodă îşi puse barba în piept şi gemu. Simţi un nod în gât…

Ion vrusese să-l apuce de barbă, să-l ducă în pridvor şi să-l arate mulţimii. Dar i se făcu silă. Acesta fu norocul lui Laiotă şi numai astfel scăpă în acea zi de ruşinea de-a fi târât de barbă şi arătat astfel oştenilor lui.

Jos, în ogradă, aproape toţi otomanii fuseseră răpuşi sau răniţi. Mercenarii venetici se ascunseseră prin cele mai tainice colţuri. Ba chiar până şi oştenii domneşti, aleşi de Musteţea cu-atâta grijă, copleşiţi de mulţimea şi încrâncenarea celor care-l urmaseră pe Ion, erau aproape cu toţii învinşi.

Cetele de rezervă se găseau adăpostite într-o pădure învecinată, la Dobra. Dar cine să le vestească? Un oştean, care încercase să sară zidul din spate, să treacă Dâmboviţa înot şi să ajungă în pădure, fusese prins şi zăcea legat fedeleş.

În sala de primire, boierii şi străjerii erau încolţiţi şi cătau, îngroziţi, către uşiţa scundă din spatele jilţului domnesc pe unde-ar fi putut scăpa.

În drumul lor se afla însă Ion. Şi cum să treci de Ion? Nu ştiau dacă el îl va ucide pe vodă sau nu! Şi dacă nu le va veni şi lor rândul!

Dezgustat până în adâncul sufletului, căpitanul privi în jur.

— Destul! porunci.

Încetul cu încetul, lupta se potoli, dar boierii şi străjerii încă stăteau cu braţele ridicate în semn de supunere. Întreg palatul domnesc căzuse în mâinile răzvrătiţilor.

Aşa ceva nu se mai petrecuse încă niciodată în Ţara Românească. În ogradă, mulţimea începuse să se adune. Ion ieşi în pridvor, având-o lângă el pe Oltea. Mulţimea se bucură:

— I-aţi învins! Oltea a fost eliberată. Vodă ar trebui pedepsit cu biciul în locul ei…

— De l-aţi vedea! râse iar Ion.

Pe Laiotă îl mai prinsese şi un tremur care nu-l mai lăsa. Nu se mai putea nici măcar ridica din jilţ.

— Să ştiţi că moare vodă!

Lui Ion i se aduseră caii. Împreună cu Oltea, urmat de voinicii lui şi de toţi ceilalţi flăcăi, porniră în galop.

Vraciul curţii, Tudosie, un călugăr caterisit, care îl însoţise pe Laiotă în timpul refugiului, chemat de Vintilă, veni în sala de primire şi porunci să se pregătească toate cele de trebuinţă pentru a-i lua domnitorului sânge.

Pisarul, bătrânul Evghenie, fostul viteaz căpitan şi mare ban de Tismana, Ion, îşi trecu mâna peste ochi. Umbrele pieriră. Glasul cel neuitat al Oltei i se topi în urechi. La fel galopul sălbatic al cailor şi chiuiturile flăcăilor.

Ba nu. Galopul încă răsună. O chiuitură la fel… Continuă să viseze cu ochii deschişi?

— Bunicule!

Se ridică de la masă şi privi prin ferestruică. Inima i se înveseli.

— Vlăduţ!

Se grăbiră să iasă pe uşa scundă.

Băiatul, însoţit de câţiva prieteni de vârsta lui sau doar puţin mai mari, soseau călări, în galop. Pentru o clipă, se revăzu pe sine, cu aproape şase decenii în urmă, intrând în curtea mânăstirii cam în acelaşi fel…

Pisarul îşi deschise braţele. Băiatul sări de pe cal şi se repezi la pieptul lat şi primitor al bunicului.

— Îmi sfărâmi oasele!

Aşa era: cu toată dragostea ce i-o purta nepotului, singurul din toată familia rămas în viaţă, Evghenie îl strângea în braţe atât de puternic încât era aproape gata-gata să-l înăbuşe.

— Bine-ai venit!

Pisarul se dădu de-o parte şi îşi măsură din priviri nepotul… Era mândru de el… Vlăduţ crescuse înalt, subţire, mlădios. Şi cu toate că abia ieşea din copilărie, era de-o voinicie şi-o agerime fără pereche.

Îl învăţase – aşa cum, odinioară, îl învăţase şi pe el acela care îl crescuse – să lupte cu sabia, cu buzduganul, cu lanţul şi arcul… Iar când gonea, călare, cu sabia în mână şi pletele revărsate pe umeri, peste câmpii şi dealuri, părea – cel puţin aşa pretindea stareţul mânăstirii, Calist – un Făt-Frumos al dreptăţii.

— Vlăduţ! Intraţi…

Băieţii se strecurară, tăcuţi, în chilie.

— Aşezaţi-vă!

Sfioşi, luară loc pe laviţa ce mărginea peretele de lângă uşă.

Singur Vlăduţ rămase în picioare lângă jilţul bunicului.

— Vezi, în dulăpiorul de lângă fereastră, îşi îndemnă acesta nepotul, se află un săculeţ cu nuci curăţate şi-o oală plină-ochi cu miere. Îmbie-ţi prietenii să se îndulcească. Şi povestiţi-mi apoi şi mie ce-aţi văzut şi ce-aţi aflat pe unde-aţi fost…

Vlăduţ desfăcu dulăpiorul… Scoase dinăuntru atâtea străchini şi linguri de lemn câţi băieţi erau în chilie. Puse în fundul fiecărei străchini câte un pumn de miez de nucă. Deasupra turnă miere. Străchinile şi câte o lingură din lemn de tei le întinse prietenilor. Mâncară. Şi fiindcă gurile li se îndulciseră, Vlăduţ aduse şi un ulcior mare, înflorat, cu apă. Băieţii sorbiră cu sete şi plăcere apa gustoasă şi rece ca gheaţa, de munte. Iar limbile începură să se dezlege.

Vlăduţ şi băieţii făcuseră o călătorie, călare, până la Târgovişte. Prietenul cel mai bun al lui Vlăduţ, Teodosie, fiul marelui, înţeleptului şi învăţatului domn Neagoe Basarab, îl poftise de curând la palat pentru o mai îndelungată petrecere. În răvaşul trimis la Tismana, Teodosie îi scrisese că s-ar bucura dacă Vlăduţ ar veni însoţit şi de câţiva băieţi din sat.

Pe băieţii aceştia, Teodosie îi cunoscuse la începutul verii, când şi el îl vizitase pe Vlăduţ la Tismana. Împreună cutreieraseră, călări, munţii, vânaseră sălbăticiuni, pescuiseră, culeseseră bureţi în pădure, dormiseră laolaltă în bordeie de cetină sau în căpiţe de fân şi vremea se scursese uşor şi plăcut.

Teodosie învăţase cu acest prilej vechi cântece olteneşti de petrecere sau de luptă. Şi cu toţii străbăteau plaiurile cântând.

Spre deosebire de alţi mulţi stăpânitori ai lumii, care îşi ţineau odraslele departe de popor, Neagoe Basarab credea că este înţelept ca fiul lui, moştenitorul scaunului domnesc, să fie cât mai des în mijlocul acelora care, peste un anumit timp – când el însuşi se va săvârşi din viaţă – aveau să-i fie supuşi. Iar prietenia dintre nepotul mult-încercatului căpitan Ion – acum pisarul Evghenie – şi iubitul său fiu îi era pe plac.

— Teodosie v-a fost o gazdă bună? întrebă bunicul…

— Cum nu se poate mai bună, mărturisiră băieţii. Am fost primiţi şi ospeţiţi ca nişte prinţi. O dată am prânzit chiar la aceeaşi masă cu măria sa Neagoe, doamna Miliţa-Despina, domniţele Ruxandra şi Stana, împreună cu prietena lor şi-a noastră a tuturor, Mădălina…

— A… Mădălina! se bucură pisarul… A fost poftită şi ea?

Vlăduţ se împurpură:

— A fost poftită şi ea. Numai că…

Pisarul îşi ridică, neliniştit, fruntea:

— Numai că?…

— Măria sa Neagoe prânzeşte, în ultima vreme, mai mult singur. Asta poate fiindcă munceşte prea mult. Are nevoie de linişte. Zoreşte să-şi isprăvească cartea de învăţături pentru feciorul său şi prietenul nostru Teodosie.

— Cartea aceasta cred că va însemna pentru viitorime cea mai de seamă scriere din câte s-au ivit până azi pe pământul nostru, le spuse băieţilor pisarul… Măria sa mi-a vorbit şi ultima oară când ne-am întâlnit despre ea cu multă însufleţire. Dar ziceţi că e ostenit?

— E foarte ostenit… Totuşi, spune că nu vrea să-şi închidă ochii înainte de-a sfârşi cartea.

— Cum, să-şi închidă ochii? se nelinişti şi mai mult bunicul… Măria sa Neagoe se simte mai rău decât înainte?

— Teodosie ne-a destăinuit că părintele lui nu se mai odihneşte aproape deloc. Iar când îl fură somnul, se zvârcoleşte-n pat, are visuri urâte şi se trezeşte muiat în sudoare.

— Asta nu-mi place. Nu-mi place deloc…

Bunicul îşi desfăcu la gât anteriul… Răsuflă adânc. Şi ochii i se îndreptară spre sabia lui Ţepeş. Ştia că există un mare pericol… Pericolul se numea Mehmed-beg.

Afară, ziua senină de septembrie era din ce în ce mai încărcată de lumină.

— Bine, băieţi, încheie bătrânul… V-aţi îndulcit. Duceţi-vă acum şi spălaţi-vă, curăţaţi-vă trupul şi straiele de praful drumului. Şi pe urmă culcaţi-vă. Sigur că sunteţi osteniţi şi aveţi nevoie de un somn straşnic. Iar tu, Vlăduţ, după ce te-ai odihnit bine, întoarce-te, ca să mai stăm puţin laolaltă de vorbă.

— Mi-ai făgăduit, bunicule, că ai să-mi destăinui odată ce scrii, ziua şi noaptea, acolo, pe foile albe…

Vlăduţ se culcase, dar nu avusese linişte să doarmă decât foarte puţin. Plăcerea de-a sta de vorbă cu bunicul întrecea nevoia de somn, după atâtea osteneli ale drumului. Se trezise şi, împrospătându-se din nou cu apă rece, se reîntoarse în chilia bătrânului.

— Ţi-am făgăduit şi mă voi ţine de cuvânt. Încerc să-nfăţişez cât mai curat şi mai adevărat ce s-a întâmplat după moartea marelui Vlad, voievodul pe care potrivnicii săi l-au numit Ţepeş. L-au numit astfel în duşmănie şi batjocură. Numai că umbra sa, acolo unde-o fi, nu are pentru ce se ruşina de-această poreclă. Dimpotrivă. Meşteşugul tragerii în ţeapă era al vrăjmaşilor, nu al său. De ei a fost născocit. Şi împotriva lor se cuvenea a fi folosit, pentru ca, ştiind ce-i aşteaptă, să se lepede de el… Mie nu mi-a plăcut să văd oamenii murind în ţeapă. Dar ce nu-mi place mie este una, şi datoria unui domn pentru binele ţării sale este alta! Crezi tu că măria sa Neagoe Basarab – care este un domn blând, milos şi înţelegător – dacă va fi lovit, iar supuşii lui siliţi să-ndure ţeapa, n-ar răspunde la fel? Şi nu uita, Vlăduţ, că lumea, acum şaizeci şi patru de ani, când s-a urcat în scaun măria sa Vlad, era mai altfel alcătuită decât azi. Şi Ştefan cel Mare, şi regele Mateiaş Corvinul, şi mulţi alţi principi şi regi au tras în ţeapă. Aşa au fost vremurile. Şi astăzi este crudă lumea în care trăim. Atunci însă era şi mai crudă. Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, îşi făurise planul de-a lua în stăpânire întreg Apusul… Pentru aceasta trebuiau înrobite mai întâi neamurile ce-i stăteau în cale. Ori, el ştia că unul dintre mijloacele care ajută în cea mai mare măsură la înfrângerea celui pe care-l ataci este înfricoşarea lui. Un om cuprins de spaimă încetează să se mai împotrivească, şi se predă. Şi tot el mai ştia că sabia fără mâner ca şi toporul fără coadă nu-s bune de nimic. Ca să poţi lua în stăpânire un neam ai nevoie de vânzători. Oriunde şi oricând s-au găsit, pe lângă cei mulţi şi buni, şi-asemenea nevrednici. Sultanii s-au slujit, în toate ţările unde-au pătruns cu de-a sila, de-aceia care au fost gata – din slăbiciune, frică sau ticăloşie – să devină cozi de topor. Aşa s-a întâmplat, din nefericire, Vlăduţ, şi la noi…

— Dar aceştia cred că sunt puţini, chiar foarte puţini, bunicule…

Vlăduţ îl privea întrebător pe bătrân. Aştepta o recunoaştere a cuvintelor rostite de el… Bunicul dădu mânios din cap:

— Adevărat, sunt puţini. Numai că în spatele lor se găseşte uriaşa putere armată a împărăţiei turceşti…

Mahomed al II-lea nu mai era de mult tânăr. Trăsăturile, odinioară atât de fine, i se aspriseră. O cumplită boală îl măcina. Peste ochii apoşi pleoapele i se coborau grele. Trupul i se îngroşase şi se muiase. Uneori în mâini şi picioare avea un fel de tremur. Atunci se înfuria groaznic pe soarta care-i dăduse în viaţă atâta putere asupra oamenilor şi, totodată, atâta slăbiciune şi suferinţă în trup.

În momentele acelea, simţea nevoia să se răzbune pe cineva. Şi fiindcă soarta nu era o fiinţă omenească pe care s-o poată pedepsi după plac, se răcorea lovindu-i pe cei care-i ieşeau întâmplător în cale.

De-aceea, fiindcă niciodată nu se ştia când sultanul îşi va ieşi din fire, oricine se afla în faţa lui tremura.

— Ridicaţi-vă! le porunci cu vocea lui stinsă boierilor care-i sărutaseră papucul şi stăteau acum cu bărbile lipite de marmura strălucitoare a podelei.

Străjerii harapi, cu trupurile lucioase pe jumătate goale, îşi dezveliră dinţii şi îşi simţiră paloşele late şi bine ascuţite săltându-li-se parcă de la sine în mâini. La o anumită mişcare din cap a sultanului, trebuiau să-i înşface pe cei din faţa lui şi să le reteze grumazurile.

Boierii îşi ridicară încet frunţile, rămânând însă prevăzători în genunchi, cu poalele anterielor întinse pe podele şi palmele împreunate ca pentru rugăciune.

Nu îndrăzniseră să rostească nimic, aşteptând şi celelalte porunci sau întrebări ale sultanului.

Acesta însă tăcea, cu ochii aproape în întregime închişi, ca şi cum ar fi aţipit.

Boierii nu ştiau ce să facă. Nu ştiau nici dacă Mahomed le va mai adresa vreun cuvânt în ziua aceea şi nici ce va urma.

Din partea dreaptă a sălii unde se afla, Ali-beg, acela care-l îndemnase pe noul domn, Basarab cel Tânăr – fiul lui Basarab al doilea – să-i trimită o solie sultanului, le făcu un semn aproape nevăzut din ochi. Să rămână în genunchi şi s-aştepte.

Dar deodată, pe neaşteptate, sultanul vorbi.

— Şi pentru ce-aţi venit? îi întrebă pe boieri, dar atât de încet încât aceştia fură nevoiţi să-şi ascută asemeni unor iepuri urechile, ca să nu scape nici un cuvânt.

Lui Stanciu, cumnatul lui vodă, căpetenia soliei, îi încetase parcă inima să-i bată. Dacă sultanul se supără, pe negândite, auzindu-l ce răspunde, îi numeşte pe boieri «haini», şi totul s-a terminat.

Îşi făcu cruce repede cu limba şi, zicându-şi în sine: «Fie ce-o fi!» răspunse:

— Măria sa Basarab cel Tânăr ţi se aşterne covor la picioarele luminăţiei tale, ca un rob al strălucirii tale ce-ţi este, şi te imploră să-l ierţi pentru ceea ce a făptuit la-ndemnul lui Ştefan al Moldovei.

— L-a izgonit din scaun pe Laiotă Basarab-Bătrânul, după ce acesta tocmai trecuse de partea noastră, puse paie pe foc marele vizir.

— Aşa e, dar planul a fost al lui Ştefan. Şi l-a silit pe măria sa Basarab cel Tânăr, stăpânul nostru, să-i dea ascultare.

— Cum putea să-l silească? îi întrebă vizirul…

— Putea, deoarece stăpânul nostru a găsit găzduire la Ştefan, în vreme de restrişte! glăsui gros şi boierul Neagoe de la Craiova.

Acesta vorbea de obicei scurt şi nu era mare meşter în solii. Domnitorul îl trimisese doar împreună cu Stanciu, fiindcă era unul dintre marii boieri cei mai bine văzuţi şi mai ascultaţi din Oltenia (ori Valahia Mică, aşa cum numeau uneori cei din afară, pe atunci, ţinutul de dincolo de Olt al Ţării Româneşti). Şi pentru că fusese împotriva lui Ţepeş.

Sultanul tăcea. Penele de struţ, legate între ele şi formând un fel de evantai enorm, cu care un alt străjer harap îi făcea vânt, fâşâiau. Era toropitor de cald. Pe sub anterie, boierii – ca şi toţi sfetnicii sultanului – simţeau curgându-le şiroaie de sudoare. Marea susura dulce. O muzică discretă, orientală, răsuna de undeva, de departe, dintr-un loc ascuns. Mahomed iubea mult muzica, după cum iubea şi pictura. Muzica, mai ales, îi liniştea nervii destul de zdruncinaţi. În ce priveşte pictura, îşi alcătuise o mare galerie de tablouri, pe care le privea uneori zile întregi.

— Şi dacă Basarab al vostru cel Tânăr, grăi, în sfârşit, sultanul, nu-şi va păstra jurământul? Este şi el valah. Şi-i cunosc pe valahi. Până şi Laiotă Basarab-Bătrânul, care-mi jurase tot aici, la picioarele mele, credinţă, când a fost izgonit din scaun nu şi-a căutat refugiul la mine, ci dincolo de munţi. Ce mai ziceţi de asta?

Sultanul părea că ostenise vorbind. Obrazul i se făcuse livid.

— Ziceam, dacă-mi îngăduie luminăţia ta, glăsui după o scurtă pauză Stanciu, că stăpânul nostru îţi va rămâne credincios. Stăm în această privinţă chezaşi eu şi banul Neagoe, cu capetele noastre. Măria sa Basarab cel Tânăr, cu câteva mii de oameni, este, de-altminteri, gata, aşa cum i-ai cerut, să-i urmeze pe comandanţii turci: slăviţii Ali-beg, aici de faţă – acela care ne-a sfătuit, şi bine ne-a sfătuit, să-ţi cădem la picioare – şi fratele său Skenderbeg, în expediţia pe care-o pregăteşti spre Transilvania. Oştenii domneşti vor spăla cu sânge marea greşeală a stăpânului nostru de a-i fi dat ascultare lui Ştefan…

Mahomed ştia că, într-adevăr, în boierii aceştia doi se putea încrede. Ei sprijiniseră, încă de la început, politica bunelor legături cu imperiul turcesc.

— Bine, răspunse el, bine… Spuneţi-mi, însă, care este starea de lucruri din ţară? Domneşte liniştea? Ce gândesc boierii? Sunt ei cinstiţi în hotărârea de a mi se supune, sau ba? Dar poporul de rând din Valahia? Pe el ne putem bizui?

Vorbise din nou prea mult şi era atât de istovit încât pe piele îi apăruseră nişte pete de culoarea şofranului.

Stanciu îşi ridică o mână, o duse apoi la inimă:

— Slăvite padişah, dă-mi voie să-ţi jur că noi, marii boieri, dorim din tot sufletul ca ţara să rămână sub oblăduirea luminăţiei tale. Cuvântul nostru este ascultat de domnitor. Aşa că, în privinţa boierilor, nu-ţi face nici o grijă. Mai rău e cu poporul de rând…

— Este nemulţumit. Se mişcă. Şi căpitanul Ion porneşte mereu în fruntea răzvrătiţilor, potrivit diatei lui Ţepeş, rosti, veninos, printre dinţi, Ali-beg.

— Căpitanul Ion? Sultanul se trezise din somn. Glasul sleit de până atunci i se întări. Se smuci cu atâta vigoare, că turbanul uriaş de pe cap i se clătină şi fu gata să-i cadă. Căpitanul Ion? repetă. Tot mai trăieşte? Până când? L-am avut o dată în mână şi i-am dat drumul… N-am ştiut că poate fi pe lume un asemenea diavol… Mi l-a răpus pe Radu. Pe Radu cel Frumos eu îl crescusem. Deşi feciorul lui Vlad Dracul, şi fratele lui Ţepeş, pe mine mă slujea. Îmi era credincios. Şi eu ţineam la el… (De câte ori îi ieşea din gură cuvântul eu, ochii sultanului străluceau.) Iar oştile sale au fost gonite peste Dunăre de-acest căpitan al lui Ţepeş.

Ali-beg căzu şi el în genunchi.

— Luminăţia ta, zise el… Îmi va plăti într-o zi…

Sultanul îl privi crunt. Ochii apoşi îi sticliră. Ali-beg tresări.

„Dacă îmi va tăia acuma capul?!” gândi.

Sultanul îşi şi reîntorsese însă privirile de la el şi le îndreptase către boieri:

— Vă cer să mi-l prindeţi, în sfârşit, măcar după atâta timp, pe căpitanul Ion. Ali-beg vă va ajuta…

— Mă voi strădui, luminăţia ta, strigă acesta, izbindu-se, la rându-i, cu capul de podea.

— Să mi-l aduceţi pe nelegiuit la picioarele mele, cetluit în ştreanguri şi cu diata lui Ţepeş atârnată de gât. A pierit tatăl, duhul nesupunerii, să dispară şi fiul, acela care i-a moştenit diata şi vrea să i-o împlinească. Îl caut de-atâta timp şi nu voi avea linişte până ce nu-l voi vedea în ţeapă, aici, sub ochii mei…

Vocea i se stinsese ca mai înainte, numai ochii continuau să-i sticlească…

— Aşa va fi, luminăţia ta, îl asigură Stanciu.

— Ţi-l vom aduce legat fedeleş. Îl voi trimite chiar pe unul dintre fiii mei să-l prindă! făgădui, încruntat, Neagoe.

— Şi-acum, plecaţi! le porunci sultanul…

De când auzise din nou numele căpitanului Ion, simţise că i se face rău. Gura i se umpluse de venin. Un venin lipicios, amar, stârnit de la ficat, care îl otrăvea.

Şi boierii ieşiră, buni-bucuroşi că scăpaseră teferi.

Bătrânul dădu înapoi o mulţime de foi. Razele soarelui, ce pătrundeau în şuvoi prin ferestruică, îi argintau sprâncenele şi barba, scânteiau în pietrele preţioase ce împodobeau mânerul săbiei lui Ţepeş.

— Apropie-te! îi spuse nepotului.

Băiatul veni lângă masă.

Pisarul îi arătă începutul unei pagini.

— Iată!

Literele se înşiruiau frumos rotunjite pe foaia gălbuie, aflată la vedere. Pana albă de gâscă se odihnea alături. Vremea se stricase pe neaşteptate. Din castanii aflaţi în curtea Tismanei începuseră să se scuture frunzele. Se întuneca. Evghenie aprinse lumânarea.

Vlăduţ citi, apoi deodată îşi înălţă fruntea către bunicul său. În lumina pâlpâitoare a făcliei, cu barba albă ca neaua, semăna cu unul dintre chipurile pictate pe tâmpla mânăstirii.

— Scrie aici, spuse, că la numai foarte puţină vreme după întâmplările dinainte, oastea lui Basarab cel Tânăr a fost, într-adevăr, silită să-şi verse sângele, slujindu-i pe aceia care ne călcaseră pământul de-atâtea ori, ne jefuiseră fără încetare avutul, ne urau – aşa cum urau, de altfel, pe toţi cei de altă lege decât a lor – şi ne pregăteau pieirea, cerând însă totodată să fie slăviţi ca binefăcători. A îndura pumnul celui care-ţi vrea răul este dureros, însă a fi nevoit să-l slujeşti, a-ţi vărsa sângele pentru gloria lui, ba chiar să-l mai şi lauzi pentru faptele sale, ori să-ţi arăţi recunoştinţa fiindcă ţi-a făcut cinstea de-a se purta cu tine ca şi cum i-ai fi rob, înseamnă cea mai adâncă înjosire a unor oameni, încheie bătrânul…

Vrusese Mahomed să-i înrobească şi pe transilvăneni. Numai că soarta hotărâse altfel… Hoardele otomane ale fraţilor Ali-beg şi Skenderbeg – cărora fusese obligat să li se alăture şi Basarab cel Tânăr – pe Câmpul Pâinii, lângă Orăştie, fură zdrobite, iar rămăşiţele lor puse pe goană. Oastea voievodului Transilvaniei, Báthory, şi-a comitelui român al Timişoarei, Pavel Chinezul, avându-i alături pe răzvrătiţii lui Ion şi un mănunchi de moldoveni de-ai lui Ştefan, făcură minuni de vitejie.

Sultanul, de supărare, zăcu pe sofa trei zile, fără să primească pe nimeni, în afară de medicul său genovez, Alberto. Nu mâncă, nu bău, ci numai îl rugă în gând pe profetul al cărui nume îl purta să-l ajute întru nimicirea valahilor.

Unde mai erau vremurile când el însuşi putea merge la bătălie şi cuceri un imperiu aşa cum a fost Bizanţul? Trupul îi ajunsese o ruină. Nu mai putea nici măcar călări sau ţine ca lumea o sabie în mână. Veninul îi amăra gura şi-i scurta viaţa. I-ar fi tăiat capul lui Ali-beg pentru noua înfrângere suferită, însă vreun general mai iscusit decât el n-avea. Era silit să-l mai îndure până se va fi ridicat un altul mai tânăr. Cu toate că, îşi mărturisea în sine Mahomed, Ali-beg îi slujise atâţia ani de-a rândul cu mult devotament. Nimeni nu-i asuprise pe valahi mai cumplit decât el… Dar ce putea să facă, atâta vreme cât un Iancu de Hunedoara, un Vlad Ţepeş sau un Ştefan al Moldovei îi tăiau mereu drumul? Nu fusese el însuşi, sultanul Mahomed, învins de fiecare dintre ei?

Şi-acum, iată, acum, când în Ţara Româneasca are un domn al său de credinţă, pe Basarab cel Tânăr, tot nu-i poate stăpâni deplin pe valahi. Şi cel mai primejdios este Ion!

După trei zile de zăcere, sultanul se ridică de pe sofa. Se aşeză europeneşte în jilţ şi porunci să plece un trimis al său la Basarab cel Tânăr.

— Mi l-ai făgăduit, prin solii tăi Stanciu şi Neagoe, pe Ion, cu diata lui Vlad atârnată de gât, glăsui trimisul… Dar până astăzi încă nu l-am primit. Şi dacă, în cele treizeci de zile ce urmează, nu-l voi avea la Stambul ca să-l pot trage în ţeapă şi să-mi răcoresc măcar în felul acesta inima, multe vei pătimi. Să ţii minte aceste cuvinte. Dacă nu mi-l vei da pe Ion, toată încrederea mea în tine se va spulbera în vânt!…

Ţepeluş, cum i se mai spunea lui Basarab cel Tânăr, după plecarea solului porunci să fie chemaţi boierii. Îi luă la rost. Cum de nu au pus încă mâna pe Ion? Va trebui şi el să păţească o ruşine ca aceea îndurată de Laiotă Basarab-Bătrânul?

Vremea trecuse repede, recunoscură boierii, fără să-şi poată respecta făgăduiala. Fusese războiul… Foametea. Avuseseră şi-alte griji, între care cele mai mari li le dăduse tot Ion. Nimeni nu mai avea vreo siguranţă pe drumuri, fie ei otomani, fie oşteni domneşti sau boiereşti. Transporturile de cereale, piei, lână, ceară şi alte bunuri către împărăţia turcească se făceau greu, şi doar cu mari primejdii. Iar boierii se închideau în conace şi se păzeau de răzvrătiţi, ca-n vreme de război.

Boierii şi domnitorul tăinuiră îndelung. Trecură de la una la alta. De la căpitanul Ion la sultan. De la sultan la felul cum tratau otomanii ţara.

— Sigur, glăsui boierul Neagoe, nimeni nu-l vrea pe Mahomed stăpân asupra Ţării Româneşti. Pământul acesta este al nostru şi trebuie să rămână al nostru.

— A trece deplin în mâna lui, ar însemna ca noi, marii boieri, grăi Vintilă, să nu mai preţuim nici cât o ceapă degerată. Trimişii sultanului să ne conducă ţinuturile şi ţara să se prefacă-n paşalâc.

Ţepeluş se supăra lesne. Cuvintele celor de mai înainte avură darul să-l scoată din fire. Bătu cu amândoi pumnii deodată în braţele jilţului domnesc:

— Dar şi a te împotrivi pe faţă dorinţelor sale ar fi o nebunie! Şi cine se ridică pe faţă îşi sapă singur groapa. Iată de ce socotesc că lucrul cel mai înţelept într-o asemenea stare de lucruri este de a lăsa timpul să treacă, timpul care poate va aduce împrejurări mai prielnice slobozirii ţării, iar până atunci să-i arătăm lui Mahomed o adâncă supunere. Să-i dăm tot ce ne cere. Să-l îmbunăm. Să-i câştigăm mila. Iar cine judecă altfel va fi duşmanul nostru.

Banul Neagoe pufni în firele de păr alb-gălbui ale mustăţilor şi bărbii ce-i acopereau aproape în întregime buzele groase şi, cu degetul întins, îi arătă lui Ţepeluş pe cineva nevăzut:

— Duşmanul acesta este Ion!

Un alt mare boier, Dragomir, îşi roti, la rândul lui, sub frunte, fioros, ochii:

— El este păstrătorul diatei. Ori Mahomed ştie că diata îndeamnă la nesupunere împotriva oricui pofteşte să poruncească din afara ţării.

— Nici nouă nu ne place să ni se poruncească din afară, dar nu avem ce face, glăsui iar Vintilă.

Vodă bătu pentru a doua oara cu pumnii în braţele late ale jilţului, cerând să se facă linişte.

— Scurtă vorbă, zise el… Ion trebuie neapărat prins! Neapărat! Înţelegeţi?

— Răspunderea aceasta mi-o iau eu, făgădui banul Neagoe. Îl voi trimite pe fiul meu Danciu, cu două cete, să-l încolţească. Să-l lege. Şi să se termine astfel cu el… E bine, măria ta?

— E foarte, foarte bine, se bucură vodă.

Vlăduţ se uimi:

— Trebuia să fii tras în ţeapă, bunicule? Şi te văd în viaţă. Iar diata măriei sale Vlad o ştiu încă aici.

Pisarul îşi dădu la o parte laviţa, desprinse o scândură din podea şi scoase de-acolo o lăcriţă din lemn scump de santal, închingată în legături de-argint.

— Lăcriţa aceasta am aflat-o la Ali-beg în cort, îi povesti el, în timpul bătăliei de lângă Orăştie. În ea begul păstra poruncile sultanului. Dar comitele Timişoarei, Pavel Chinezul, după victorie şi după hora mare întinsă acolo, pe Câmpul Pâinii – când el jucase ţinând în mâini şi la subţiori opt dregători otomani – ne-a făcut fiecăruia dintre noi câte-un dar. Şi fiindcă flăcăii mei cuceriseră cortul mi-a hărăzit mie lăcriţa. În ea am ascuns diata râvnită de sultan, de Laiotă Basarab-Bătrânul şi de Basarab cel Tânăr.

Vlăduţ ardea de nerăbdare să afle totul, şi cât se poate mai repede.

— Dar ce s-a întâmplat şi cum? Te-au prins? Te-au dus la Stambul? Şi cum ai izbutit să scapi? Cum ţi-ai salvat lăcriţa?

Pisarul strânse câteva foi laolaltă.

— Uite, citeşte de-aici pân-aici!…

Şi Vlăduţ se-apucă să citească lacom.

Cetele conduse de feciorul boierului Neagoe, Danciu, care mai era numit şi Gogoaşă, din cauza nasului său borcănat, porniră, în ziua următoare, în căutarea lui Ion. Neagoe vrusese anume să le conducă unul din fiii lui, pentru ca astfel să se bucure de şi mai mare trecere în faţa Sultanului. Era un om ambiţios şi se gândea că poate, poate, cine ştie, într-o zi, vreunul dintre feciorii lui sau dintre urmaşii acestora va izbuti să urce o nouă treaptă şi să ajungă în scaun. O nouă cronică, aceea a Craioveştilor stăpâni ai Ţării Româneşti, ar începe atunci să se scrie.

— Ard de nerăbdare, bunicule, să aflu dacă, măcar pentru un scurt timp, te-au prins sau nu…

Afara, toaca bătea de vecernie. Norii mohorau cerul… Vântul se strecura prin horn, şuierând.

— Citeşte mai departe! Citeşte!

Căruţa cu coviltir, la care fuseseră înhămaţi patru cai, îşi rostogolea nebuneşte roţile pe celălalt mal al Dunării. Pe fiecare din cei doi cai dreptaşi călărea câte un oştean turc.

În faţă, pe-un bidiviu alb, se afla un agă. Şi alţi doi călăreţi otomani străjuiau, cu străşnicie, din urmă, convoiul…

— Cine sunteţi şi încotro călătoriţi?

Convoiul fusese oprit de una din cetele de spahii care cutreierau Rumelia. Caii albiţi de spumă sforăiau.

Spahiii dădură roată căruţei. Unul desfăcu pânza ce închidea în spate coviltirul… Altul îl dădu la o parte pe vizitiu şi cercetă căruţa din faţă.

Înăuntru, atât primul spahiu, cât şi cel de-al doilea văzură, azvârlit pe scânduri, un tânăr bărbat valah cu barba şi mustăţile rase, înveşmântat în straie olteneşti, pe care se afla cusut un vultur roşu de piele.

De ambele părţi ale Dunării, otomanii cunoşteau acest semn al lui Ţepeş.

— Este vreun cetaş al căpitanului Ion? întrebă comandantul spahiilor îi văd vulturul roşu cusut pe pieptar.

— N-ai ghicit!

— Nu?! se mirară spahiii.

— Nu. Este însuşi Ion! răspunse aga, scoţând de la brâu o teşcherea, în care se aflau câteva foi purtând pe ele poruncile sultanului de a-l prinde pe fostul căpitan al lui Ţepeş şi a-l trimite peşcheş la Stambul.

— Şi aţi izbutit să-l prindeţi?

— Am izbutit!

— Ce-o să se mai bucure luminăţia sa!

Comandantul spahiilor cercetă apoi cu luare-aminte turaua, reprezentând chipul sultanului Mahomed, pusă în partea de jos a fiecărei foi.

Duse turaua la frunte, la buze şi la inimă, aplecându-se în acelaşi timp de şale.

— Totul e-n regulă! îngădui trecerea mai departe. Dar, stai, se răzgândi, mai arată-mi-l, rogu-te, încă o dată, pe vestitul căpitan Ion.

Aga desfăcu iarăşi pânza şi i-l arătă din nou, în fundul căruţei, pe prizonier. Acesta se strânsese ghem într-un colţ şi privea încruntat.

— E gata să te muşte, rosti spahiul…

— Ar muşca el, dac-ar putea! se veseli din nou aga.

— Tu eşti căpitanul Ion? îl cercetă, plin de curiozitate, spahiul…

— Eu! mormăi prizonierul.

— Vrei să te plimbi prin Stambul? S-ajungi la palatul strălucirii sale sultanul şi să priveşti lumea de la înălţime, înfipt într-o ţeapă?

Cel întrebat tăcu.

— Răspunde, n-auzi?

Şi fiindcă tânărul cel încruntat continua să tacă, spahiul ceru o nuia lungă de la unul din însoţitorii săi şi îl plesni cu ea peste faţă.

— Na, ca să te-nveţi să răspunzi numaidecât când vei fi întrebat de unul din slujitorii luminăţiei sale!

Tânărul scrâşni şi vru să se şteargă cu mâneca sumanului ţărănesc, de sânge, pe obraz. Numai că sta cam într-o rână. Mâinile şi picioarele îi erau legate. Căruţa-l scutura. Nu izbuti să se întoarcă. Aşa că renunţă.

— Ce-am să mă răzbun eu odată şi-odată pe tine! şuieră. Poate chiar foarte curând, la Stambul…

Căruţa părăsi ţărmul Dunării şi se îndreptă spre interiorul imperiului turcesc. În drum, mai întâlniră şi alte multe cete de osmanlâi care colindau satele, pentru a se asigura că munca supuşilor se desfăşoară potrivit ordinelor primite de la Stambul, că nu e nici o răzmeriţă pe nicăieri şi că transporturile de provizii merg bine. Peste tot comandanţii turci le dădură drumul să meargă mai departe în voie, ocărându-l pe răzvrătitul Ion, făcându-i urarea să piară cât mai grabnic şi-n cât mai grele chinuri.

Ajunşi la ţărmul mării, aga arătă poruncile sultanului şi o corabie turcească îi îmbarcă pe loc. Căpitanul corăbiei vru să nu-i dea prizonierului nici hrană, nici apă, ci să-l azvârle, aşa legat cum era, în cală, unde să hălăduiască în întuneric, laolaltă cu guzganii, care mişunau flămânzi şi sălbatici pe-acolo. Dar aga se vădea totuşi o fire mai omenoasă. Stărui pe lângă marinari să-i dea prizonierului măcar o coajă de pâine, să-l adape cu o înghiţitură de apă şi să-l lase în paza lui, în loc să-l arunce în cală.

După o călătorie destul de liniştită pe mare, coborâră. Aga îi ceru căpitanului corăbiei să-l aştepte, deoarece porunca luminăţiei sale sună să se întoarcă în Rumelia cât mai grabnic. Prizonierul fu urcat din nou în căruţă. Şi astfel ajunseră la palat.

La porţi, aga vesti:

— A fost adus căpitanul valah Ion. Poartă, potrivit poruncii luminăţiei sale, atârnată de gât, diata lui Ţepeş.

Îndată străjerii se repeziră. Înşfăcară prizonierul de picioare şi, târându-l cu capul în jos pe scări, se îndreptară spre o terasă mare unde-i aştepta însuşi sultanul.

O ţeapă înaltă fusese ridicată.

— Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!… murmura parcă în neştire, cu glasul lui stins, Mahomed. Să fie înţepat atât de încet şi cu atâta pricepere, încât să mai trăiască în chinuri cel puţin cinci zile. Şi când căpitanului Ion nu-i va mai tresări nici un muşchi, inima mea se va răcori.

Călăii sultanului erau gata. Muşchii lor puternici zvâcneau.

Prizonierul, târât de picioare, fu aruncat la poalele ţepii. Fusese izbit cu atâta brutalitate de trepte, încât abia mai respira. Era desfigurat şi plin de sânge, cu pielea julită şi avea vânătăi peste tot.

— Îndurare, luminăţia ta, apucă totuşi să suspine.

În ce hal ajunsese! Şi cum se mai ruga de iertare!

Deci, nici căpitanul acesta valah nu era de fier, aşa cum auzise. Iată-l în cel din urmă ceas al lui, când moartea îl pândeşte cu-adevărat, cum ştie să implore mila!

Atunci când îl cunoscuse întâia oară, după ce încercase să-l răpească pe Radu cel Frumos din tabăra turcească, fusese totuşi altfel, mai dârz, mai curajos, netemător de moarte. Îndrăzneala sa îl impresionase. De-aceea-i şi dăduse drumul… Acum părea o zdreanţă.

Mahomed făcu străjerilor cu palma un semn. Aceştia-l apucară pe prizonier de subţiori şi i-l aduseră lângă tălpi. Îi ridicară capul şi cu degetele-i deschiseră pleoapele umflate. În ochii cenuşii ai bărbatului, sultanul citi groaza. O groază urâtă şi jalnică.

— În sfârşit, te-am prins, îi suflă vorbele în faţă, din gâtlejul lui obosit şi urât mirositor, sultanul… Îmi vei plăti răpirea cadânei mele. Şi moartea lui Radu cel Frumos.

— Nu!… oftă bărbatul abia dezlipindu-şi buzele.

— Cum nu? Ce vrei să spui! rosti aproape fără voie Mahomed. Gata. Puteţi începe!

— Nu… nu… răcni, în sfârşit, osânditul, întinzând braţele ca şi cum ar fi vrut să se-agaţe de ceva.

— Luaţi-l! porunci sultanul…

— Nu sunt eu căpitanul Ion!

— Nu eşti tu căpitanul Ion?

— Nu.

— Dar atunci cine eşti?

— Sunt Danciu… fiul marelui boier… sunt fiul lui Neagoe…

— Eşti fiul lui Neagoe?

Pe sultan îl apucase o durere cumplită de cap. Izvoraşul de venin al ficatului care, după aflarea veştii că Ion a fost prins, îşi curmase curgerea, vărsa din nou otravă.

La porunca marelui vizir, Danciu fu dezlegat şi ridicat în genunchi. I se dădu să bea apă. Cineva îl şterse cu buretele pe obraz.

— Şi cum ai ajuns în halul acesta?

Toţi cei de faţă erau uluiţi.

— Am căzut, pe valea Oltului, în mâinile lui Ion, pe când îl urmăream. M-a prins, m-a legat şi iată-mă…

Sultanul se cutremură:

— În mâinile lui Ion! Diavolul!… Şeitan…

— Şi zapisul pe care-l porţi aninat de grumaz ce este? Nu cumva, totuşi, diata lui Vlad?…

Cu degetele tremurătoare, Danciu îşi desprinse frânghia de la gât. Şi se uită, prostit, la zapis.

Marele vizir îl luă, chemă tâlmaciul… Şi acesta, silabisind, citi: «Nelegiuiţi, în Valahia, nu sunt aceia care se ridică în numele libertăţii, ci unii dintre marii boieri vânzători ai neamului şi-ai ţării. Aceştia merită ţeapa!» Semnat: Căpitanul Ion.

— Şi cine te-a adus pân-aici? mai avu puterea să întrebe Mahomed.

— Căpitanul Ion, înveşmântat şi înarmat ca agă. Şi trei cetaşi de-ai lui.

— Trecând prin toate vămile şi peste toate opreliştile aşezate-n drum?

— Ştii doar, luminăţia ta, că ticălosul Ion, ca şi voievodul său Vlad, cunoaşte fără greş limba turcă, apucă să bâlbâie Danciu.

— Şi are un curaj nebunesc! mormăi marele vizir.

— S-a folosit chiar de porunca scrisă şi de turaua luminăţiei tale trimisă nouă! îngăimă iar Danciu.

— Şi tu de ce n-ai strigat pe drum ca s-arăţi cine eşti?

— N-am îndrăznit… n-am îndrăznit, vai de păcatele mele, se jelui Danciu. Mă ameninţase cu moartea! S-ar fi ţinut de cuvânt. M-ar fi înjunghiat, de cum aş fi deschis gura. Sunt un nemernic, luminăţia ta… un nemernic… Iar căpitanul Ion, aşa cum ai rostit însuţi luminăţia ta, este dracul însuşi.

— Alah! gemu sultanul… Acuma da… Acum îl recunosc pe căpitanul Ion… prin faptele lui… Să plece toţi spahiii gărzii, să răscolească Stambulul şi împrejurimile. Şi să-l găsească pe Ion. Nu cred să fi putut fugi pân-acum.

— Mă tem că s-a întors cu aceeaşi corabie cu care am sosit noi, îi dădu sultanului ultima lovitură Danciu.

Veninul îi inundase gâtlejul. Mahomed nu-l mai putea îndura. Sprijinit de sfetnici şi de medicul său, Alberto, se ridică şi plecă.

Ţeapa rămase goală.

Scăpat din legături, Danciu se ridică în brânci. Ceea ce îi fusese dat să trăiască îi era prea destul.

Prin ambasadorii lor, care fuseseră poftiţi să privească tragerea în ţeapă a lui Ion, destui monarhi aflară întâmplarea. Şi hohote de râs izbucniră la multe curţi din Europa.

Băiatul râdea şi el cu poftă.

— Aşa s-a petrecut?

O cucuvea începuse, netam-nesam, să ţipe în turlă. Pisarul tresări. Cine va mai muri? O superstiţie fără temei spunea că ori de câte ori ţipă cucuveaua cineva trebuie să moară. De ce trebuie să moară cineva? Şi-aşa au murit destui. Erau timpuri când se trăia, în Ţara Românească, în pace! Voievodul Neagoe Basarab, cu înţelepciunea lui, se străduise să-i facă pe toţi să înţeleagă ce ar fi mai cu priinţă pentru ţară. Pisarul îşi strânse pe el anteriul. Toamnele sunt reci la munte. Vlăduţ alergă la magazie. Veni cu un braţ de lemne şi făcu puţin foc în vatra largă de zid aflată în chilia bunicului. Focul pâlpâia vesel, aruncând încoace şi încolo cununi licăritoare de scântei.

— Acum du-te, Vlăduţ. În noaptea aceasta am iarăşi mult de lucru, căci anii, ţi-am mai spus, n-aşteaptă. Culcă-te, împlineşte-ţi somnul pe care astăzi nu ţi l-ai putut împlini. Trebuie să fii, pe cât poţi, întotdeauna odihnit. Fiindcă niciodată nu ştim ce ne va aduce ziua de mâine, la câte încercări şi osteneli ne va supune. Osteneli cărora am voi să le facem faţă cu bine.

Cucuveaua continua să ţipe în turlă. Era flămândă sau îşi pusese ochii pe vreo pradă şi voia, aşa cum este obiceiul sălbăticiunilor, întâi s-o înspăimânte?

Vlăduţ plecă. Bătrânul îl urmări cu privirea.

Băiatul acesta era de altfel cea mai îndreptăţită speranţă a sa. Lui se gândea să-i lase cel mai de preţ avut, sabia şi diata măriei sale Vlad, pe care să le poarte prin veac către viitorime.

Începu să răsfoiască mai departe paginile cu însemnările pe care le făcea de un an şi mai bine, dar gândul îi fugea mereu la cei doi copii ai săi. De la ei, la mama lor, Oltea. Cu toţii porniseră de mult spre lumea tăcută a umbrelor. Nu-i rămăsese decât Vlăduţ, feciorul fiicei sale. Şi pe Vlăduţ nu voia să-l piardă.

Uite, aici e notat când întâiul său copil, Dan, a venit pe lume. Domnea încă în scaunul Ţării Româneşti Laiotă Basarab-Bătrânul, acela care, cu sprijinul lui Ali-beg, îl împinsese la moarte pe măria sa Vlad.

Mai departe este însemnată înscăunarea lui Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, în a cărui domnie bogatul boier Neagoe devine ban al Craiovei.

Tot pe aceste pagini este înscrisă şi moartea lui Mahomed al II-lea. Înainte de-a închide ochii, acesta ceruse pedepsirea lui Ţepeluş şi-a lui Neagoe, deoarece încă nu izbutiseră să-l răpună pe Ion.

Noul sultan, Baiazid al II-lea-Veli, fusese totuşi gata să-i ierte, cu condiţia ca ei să încerce ademenirea lui Ion.

— Făgăduiţi-i măriri şi avuţii – îi îndemnase el. Şi nu-i cereţi în schimb decât să rupă diata în faţa tuturor. Asta până-l atragem de partea mea şi-a voastră. Pe urmă vom vedea…

Banul Neagoe îşi călcă pe mândrie şi îi trimise, printr-un boiernaş ce ţinea de curtea sa, vorbă lui Ion: «Tu eşti un oştean puternic şi îndrăzneţ, dar să ştii că nici eu nu sunt mai puţin. Numai că vremurile acestea atât de vitrege ne silesc să ne plecăm puţin cerbicea înaintea sultanului, ca să le putem străbate cu bine. Diata lui Ţepeş îl supără şi pe Veli. Desparte-te de ea. Nu vei pierde nimic. Dimpotrivă, vei câştiga la scaunul lui Basarab cel Tânăr moşii întinse şi cele mai înalte dregătorii. Şi, dacă primeşti îmbierea mea, hotărăşte tu singur locul unde urmează să ne vedem. Pentru că, iată, trecând peste toate, eu sunt gata să ne înţelegem şi să legăm prieteşug laolaltă.»

Căpitanul Ion i-a răspuns prin gura aceluiaşi trimis: «Ştiu că şi domnia ta eşti un oştean puternic şi îndrăzneţ. Pentru aceea m-am şi mirat foarte că, atunci când turcul s-a năpustit asupra ţării s-o calce şi s-o prade, n-ai sărit s-o aperi alături de măria sa Vlad. Ci l-ai ales pe Laiotă Basarab-Bătrânul. În ce priveşte diata, ea nu îmi este menită mie sau altuia, ci neamului întreg şi veşniciei. Eu doar o ţin ca s-o arăt norodului. Şi norodul să judece singur de se cuvine să lupte în numele ei sau nu. Am rămas însă tare mâhnit de ceea ce ţi-a trecut prin minte! Să mă lepăd de ea? Numai pentru că nu-i este pe plac lui Baiazid-Veli? Lupului sigur că nu-i este pe plac ca mielul să-şi apere viaţa. Dar asta nu înseamnă că mielul, ca să-i facă pe plac lupului, să se lase sfâşiat de el. Doresc şi eu prieteşug. Sunt gata să trec şi eu peste toate şi să ne întâlnim. Şi să punem la cale, dacă eşti hotărât la aşa ceva, împlinirea diatei măriei sale Vlad, adică apărarea neatârnării ţării, a drepturilor ei. Răspunde-mi ca să ştiu ce fel de hotărâri iei.»

— Aşadar, căpitanul Ion nu poate sau nu vrea să înţeleagă că diata lui Ţepeş va rămâne, între altele, un însemnat prilej de discordie între noi şi Baiazid, spuse la o întâlnire a marilor boieri banul Neagoe. Prin aceasta ne primejduieşte pe noi şi se face cum nu se poate mai vinovat înaintea domniei.

— Merită cea mai cumplită osândă! tună Stanciu.

— Am să mai fac o singură încercare de-a pune mâna pe diată, îşi vesti hotărârea Neagoe. Şi dacă nici atunci…

— Ion trebuie să piară! clocoti Dragomir.

— Şi nu numai el, adăugă Stanciu. Toţi din neamul lui. Ca să se spulbere şi amintirea diatei. Şi să se reaşeze, în sfârşit, liniştea de care avem atâta nevoie în Ţara Românească. Mă rog, atâta linişte câtă ne va îngădui Baiazid…

Venise Mărţişorul… Trecuseră zilele Babelor.

Pământul se învelea în pătura lui verde de iarbă şi ramurile copacilor se împodobeau cu muguri.

Păsărelele cântau, slăvind bolta senină, soarele dătător de viaţă, căldură şi lumină, întreaga frumuseţe a lumii şi fericirea de-a trăi.

Doar apele mai rămăseseră reci. Zăpezile nu se topiseră încă toate pe munţi. Pâraiele curgeau năvalnic, cu coame albe de spumă pe spinare, îndreptându-se, voioase, spre prea mult aşteptata lor logodnă cu atât de bărbătescul râu Oltul.

Vuind înăbuşit, râul îşi purta apele bogate şi reci, foind de mulţimea peştilor, prin munţii ce unesc Ţara Românească cu Transilvania, îndreptându-se cu semeţie şi putere spre Dunăre.

Pe malurile lui, prin poienele de-un verde viu, aprins, mieluţii albi, negri, tărcaţi, încă însetaţi şi nesătui de lapte, zburdau, behăind dulce, urmându-şi stângaci mamele.

Natura, darnica natură, încălzită de razele scânteietoare ale soarelui de primăvară, fremăta din adâncuri, sub înfocata chemare a vieţii, a nevoii de-a se înmulţi, a creşte, a dăinui.

Dănuţ era şi el un mieluţ ieşit, în primăvara aceea, pe poiene.

Părul bălai, lăsat să-i curgă în plete pe spate, îi lucea ca o cunună de aur. Calul, în şaua căruia se afla, era un murg vioi, însă cuminte şi blând. Înţelegea poruncile stăpânului ca un om.

În dreapta se afla Ion pe armăsarul lui, Negru. Iar Oltea îşi veghea din stânga băieţelul, călărind pe un bidiviu alb.

Dănuţ o luă înainte de unul singur. Părinţii îl lăsară. Ion era de părere că un copil nu trebuie prea mult dădăcit. Mai ales când este băiat.

— Dar are numai patru ani!

Inima de mamă a Oltei, deşi ea însăşi era atât de curajoasă, tremura necontenit de grijă pentru întâiul ei născut.

Băiatul se deprinsese să încalece singur. Făcea un salt pe scara din stânga. Se prindea cu amândouă mânuţele de coamă, şi îndată era în şa.

I-ar fi plăcut să se avânte din fugă pe cal ca tatăl său, dar, fireşte, încă nu era cu putinţă. Mai târziu avea să izbutească şi asta!

Băiatul îşi întoarse, din goană, capul…

— Tată, tragem?

— Te simţi în stare?

Oltea zâmbi. Tatălui îi plăcea să-şi pună la ambiţie feciorul… La patru ani, Dănuţ ştia să tragă cu arcul ca un bărbat. Fuseseră chiar în timpul iernii trecute la vânătoare. Şi Dănuţ, cu săgeţile lui mici, pe măsura arcului purtat în spate, nimerise o vulpe. Blana ei se găsea acum, în chip de covoraş, lângă patul băiatului.

De câte ori Dănuţ se cobora din pat dimineaţa, picioarele îi întâlneau moliciunea blănii. Atunci se înfiora de mândrie. Săgeata lui doborâse dihania. Aceasta făcuse, în satul apropiat, o mulţime de stricăciuni, omorâse nenumărate păsări.

Agăţară într-un tufiş o ţintă din lemn de tei şi Ion trase, din goana calului, primul. Săgeata se înfipse, despicând scândura prin mijloc.

Trase, pe urmă, Oltea. Se întâmplă la fel…

Veni rândul băiatului.

— Dănuţ, bagă de seamă!

Băiatul, încordat, ridicat în scări, lăsând frâul liber, îşi gonea calul, conducându-l numai prin câte-o uşoară izbitură a genunchilor. Murgul, inteligent, îşi da se vede seama ce dorea micuţul lui stăpân.

Porni din deal, străbătu în galop poiana, o ocoli pe lângă pădure, spre stânga, şi se îndreptă către tufişuri.

Dănuţ îşi întinse arcul… Dar de ce trecea pe lângă tufişuri fără să tragă?

Ba nu. Trage. Nu însă către ţintă. Nu mai ştie să ţintească? Sare, călare, în mijlocul tufişurilor.

— Tată, sunt aici nişte sălbăticiuni!

— Trage, băiatul meu!

Şi-a pus o nouă săgeată în arc şi a tras.

— Aoleo!… Aoleo!…

Fugăriţi de Dănuţ călare, care-i înţepase cu săgeţile lui mici, doi bărbaţi înveliţi în blănuri, ca să pară sălbăticiuni, aleargă cât pot.

— Par oameni, tată. Crezusem că sunt lupi!

— Trage în ei, băiatul meu! Nu sunt oameni, ci lupi.

— Sunt oameni, tată, crede-mă!

— Nu, nu, băiatul meu, crede-mă tu pe mine. Ştiu bine ce spun, sunt fiare, fiare adevărate, şi încă dintre cele mai primejdioase. Au numai chipuri şi trupuri omeneşti, dar firile le sunt de fiare…

Băiatul nu mai pricepe nimic. În faţa lui, speriaţi, fug nişte oameni cu ochii, într-adevăr, crunţi ca ai fiarelor, îmbrăcaţi în blănuri de lupi. Şi, totuşi, oameni cu nas, cu gât, cu urechi, aşa cum îi ştie el pe oameni.

Tatăl porneşte spre vale. Oltea pe cealaltă parte a poienii, vrea să le taie drumul spre caii ce-i aşteaptă, legaţi, mai încolo.

Unul s-a împiedicat şi a căzut. Celălalt încearcă să se rostogolească pe vale, spre râu.

Pe cel dintâi l-a prins Oltea. A sărit de pe cal şi i-a pus un picior pe grumaz. Al doilea se răsturnase într-o văioagă. Căpitanul îl apucă de fundul nădragilor. Îl ridică într-o mână şi-aşa îl aduce în poiană.

Cârnul (cel dintâi era cârn), simţind genunchiul Oltei pe grumaz, geme. Al doilea, ţiparul (este subţire şi lunecos ca un ţipar), purtat pe sus de căpitan, se zbate din picioare, urlând:

— N-am venit după capul nostru! Ne-a trimis Neagoe-banul.

Amândoi – şi cârnul şi ţiparul – stau acum unul lângă altul, în genunchi, şi încearcă să-şi câştige iertarea lui Ion şi-a Oltei.

Dănuţ a descălecat şi el. Îi priveşte nedumerit.

«De ce şi-or fi luat înfăţişare de lupi şi pentru ce s-or fi ascuns în tufişuri?»

— Cu ce ţel v-a trimis?

Vinovaţii tac.

Ion se reîntorsese pe neaşteptate în căsuţa lui de pe una din măgurile Coziei. Dănuţ fusese bolnav. Ion aflase şi – cu toate că Oltea, ca să nu-l îngrijoreze, nu-l înştiinţase – venise acasă într-o goană, dar băiatul, uşor răcit, între timp se făcuse bine.

— Răspundeţi, şi nu care cumva să vă prind cu minciuna.

Cu căpitanul nu era de glumit. Nu numai unul dintre cei care voiseră să-l înşele o păţise rău.

Strâns în cleştele mâinii căpitanului, grumazul cârnului trosneşte.

— Eu unul spun tot… gâfâie el.

— Şi eu, se grăbeşte ţiparul.

— Atunci, vorbiţi!

— Slăbeşte… strânsoarea!…

În mânia lui, căpitanul îi prinsese atât de strâns pe amândoi de grumazuri, încât nu mai era decât puţin până să le piară cu totul răsuflarea.

Căpitanul le dete drumul şi începură destăinuirile.

Porunca banului fusese să descopere, în primul rând, noul sălaş al căpitanului Ion. Aflaseră că se găsea pe undeva prin munţii Coziei, dar nu ştiau încă bine unde. Să se strecoare pe lângă casa lui, prin pădure, înveşmântaţi în blănuri de fiare, aşa ca oamenii, dacă-i vor zări, să-i ocolească. Să iscodească, să vadă, să tragă cu urechea.

— Şi ce să aflaţi?

— Unde îţi ţii domnia ta sabia şi diata măriei sale Vlad, şi la fel însemnările despre felul cum a murit şi unde a fost astrucat domnitorul…

— Asta este tot ce-aveaţi de făcut?

Privirea lui Ion era atât de ameninţătoare încât ţiparul urmă:

— Nu, mai era ceva!…

— Grăieşte. Te-ascult!

Ţiparul continuă, deşi parcă-şi rupea din el cuvintele:

— Trebuia să le şi aducem.

— Iar, dacă ne-ar fi stat cineva în cale… urmă cârnul

— Ei?…Ei?…

— Ar fi trebuit să-l răpunem…

— Pe oricine?…

— Pe oricine…

Ion se cutremură.

De jos, dinspre râu, se văzură urcând trei călăreţi.

— Cine să fie? şopti Oltea, cu gândul numai la primejdii.

De când îl avea pe Dănuţ devenise oricum mai prevăzătoare şi mai atentă decât înainte.

Căpitanul scrută zarea.

— Nu te îngrijora! îi spuse Oltei. Sunt trei dintre flăcăii mei. Zane, Vâlsan şi Eufrosin. Se ţin mereu ca umbra după mine.

Ajunseseră sus.

— Căpitane, să ne ierţi, dar vrem şi noi să ştim cum o mai duce cu sănătatea Dănuţ.

Băiatul ţinea mult la Zane, pe care-l cunoştea bine. Îi sări în faţă pe şa dar flăcăul şi-l puse-n cârcă, unde Dănuţ, de bucurie, începu să cânte.

— Cine sunt oamenii aceştia? întrebă Vâlsan.

Cei doi se strânseseră nod pe-un trunchi de copac tăiat şi aşteptau, neliniştiţi, ce-avea să le hotărască soarta.

Căpitanul le povesti ce se întâmplase.

— Să-i spânzurăm! propuse Zane.

— N-avem dreptul, răspunse Ion.

— Pentru ce?

— Fiindcă, pe de-o parte n-au săvârşit fapta, nici n-au trecut la împlinirea ei, şi, pe de alta, au mărturisit. Şi un păcat mărturisit este, de la sine, pe jumătate iertat. Aşa am învăţat de la bătrânii noştri. Şi învăţătura lor se cuvine s-o respectăm.

— Sunt nişte răufăcători! se mânie Eufrosin. Ar fi ucis de-ar fi putut…

Ţiparul îi prinse slăbiciunea lui Ion. Căzu din nou înaintea lui în genunchi. Iar cârnul îi urmă pilda.

— Iartă-ne, căpitane, îl rugă ţiparul. Gândeşte-te că suntem oameni de casă ai banului Neagoe. Şi ce-ar fi însemnat să nu primim a-i împlini porunca? N-ar fi fost totuna cu moartea?

— Poate! Nu ştiu.

— Aveam, de altfel, inima îndoită, urmă cârnul. Şi nu ştiu dacă am fi mers pân’ la capăt. Mai ales că, văzând copilul, ne-am înduioşat amândoi.

Erau atât de umiliţi, că Oltei i se făcu milă şi îl rugă şi ea pe Ion pentru iertare.

— Căpitane, rogu-te, zise Vâlsan, ne laşi pe noi să hotărâm?

— Vă dau depline puteri! se învoi Ion şi, luându-şi de-o parte soţia, de alta copilul, se depărtă.

Cei trei flăcăi ştiau că la o stână din munte pieriseră, în urma unei prăbuşiri de stânci, doi măgari. Pieile acestora, după o veche datină ciobănească, fuseseră păstrate.

Trimişii banului Neagoe fură siliţi să-şi pună pe spate, în locul blănurilor de lup, pieile de măgar. Şi astfel să i se înfăţişeze banului Neagoe, căruia să-i mărturisească deschis că, primind să-i împlinească poruncile, au intrat în rândul dobitoacelor a căror piele o purtau.

Cei doi, după cum s-a aflat, au grăit întocmai. Au ales o bună bătaie cu toiagul la scară din partea banului, decât o altă cruntă pedeapsă din partea cetaşilor lui Ion.

Dar vestea despre această întâmplare – ca şi despre aceea petrecută în faţa sultanului, la Stambul – s-a întins în toată ţara. Şi n-a fost om de rând care, aflând-o, să nu fi făcut haz de ceea ce-i fusese dat să audă trufaşului mare boier Neagoe din partea celor doi slujitori ai săi. Se spunea că însuşi vodă, când îl vedea pe Neagoe venind la palat, nu-şi putea ţine râsul.

Alte întâmplări au urmat.

Oltea născuse al doilea prunc, o fetiţă, pe care ea ţinuse s-o boteze, după numele iubitului ei soţ, Ioana. Drăgălaşă, cu ochii senini, albaştri, ca ai tatălui, fetiţa adusese bucurii noi în casa căpitanului Ion. Cântecele Oltei umpleau, în timpul zilei, poiana. Se ridicau, luminoase, până la cer. Iar cântecul de leagăn, cu care seara – după ce-şi scălda – îşi adormea fetiţa, era atât de duios încât, pe cât se povesteşte, mişca şi pietrele. Parcă simţea, sărmana, ceva.

Într-acestea, Ştefan cel Mare îi trimisese veste lui Ion să fie gata, fiindcă va intra curând în Ţara Românească, cu oaste moldovenească şi transilvăneană, aducându-l cu ei pe Vlad Călugărul, fratele lui Vlad Ţepeş. Înjositoarea stare de lucruri din Ţara Românească nu mai putea dura.

— Măria sa doreşte să pună capăt domniei lui Ţepeluş, pe care el însuşi l-a înscăunat cu-aproape trei ani înainte, sperând ca Ţara Românească şi Moldova să fie unite împotriva neîncetatelor năvăliri otomane, îi grăi trimisul. Ori vodă Ţepeluş li s-a plecat turcilor, devenind astfel o primejdie de fiecare ceas şi pentru moldoveni.

Căpitanul Ion răspunse chemării lui Ştefan, înştiinţându-l că, în ziua bătăliei, va fi cu cetele lui acolo, ca să-i dea ajutor.

Începu pregătirea flăcăilor, pe care-i învăţa cât se putea mai bine călăria, lupta cu arcul, sabia, suliţa, toporul şi ghioaga.

În timp ce el săvârşea pregătirea – lucru aflat de iscoade – căsuţa sa de pe deal, din marginea pădurii, fu înconjurată de bărbaţi înarmaţi.

Oltea îşi adusese fetiţa în poiană, culcată într-o copaie. Dan, băieţelul cel mare, o legăna. Şi-n timp ce mama, luată de treburi, cânta fericită, bărbaţii aceia încruntaţi se apropiau pe furiş de casă.

Unul dintre ei se izbi de un copac. Sabia îi zăngăni. Oltea se întoarse repede şi, îngrozită, îi văzu.

— Dănuţ, fugi! Ia-o şi pe Ioana cu tine, strigă şi se repezi în casă, să găsească o armă.

Nu numai o dată dăduse tânăra femeie piept cu bărbaţi înarmaţi, atâta că de data aceasta erau la mijloc copiii.

În spatele oştenilor era un boier. Nu-l cunoscu. Tânăr şi cu o barbă rară, galbenă. Acesta o privea râzând.

— Dă-ne de bunăvoie sabia, diata lui Ţepeş şi însemnările despre moartea şi îngropăciunea acestuia!

Oltea, odată înarmată, încercă să se întoarcă la copii. Voia să-i apere. Dar nu mai putea ieşi.

Totuşi, prin uşa deschisă, mai apucă să-l vadă pe Dănuţ, cu surioara lui în braţe, fugind.

Răsuflă uşurată.

Fiind cu ochii îndreptaţi spre ea, oştenii nu-i văzură copiii.

Dănuţ era mic, însă ager ca tatăl lui şi deosebit de sprinten. Se strecură în pădure şi-şi ascunse surioara într-un tufiş mai des.

Noroc că nici fetiţa nu scoase nici o şoaptă, nu gânguri, nu plânse.

Lăsând-o pe Ioana în tufiş, Dănuţ se întoarse acasă. Sări înăuntru printr-o ferestruică din spate, care rămăsese deschisă. Îşi luă dintr-un cui arcul, cucura cu săgeţi şi, fără să-l simtă nimeni, pătrunse în odaia în care mama lui ţinea piept singură oştenilor. Câţiva erau răniţi. Dănuţ trase şi el cu arcul. Unul dintre oşteni ţipă. Săgeata îi pătrunsese în şold. Altul răcni de-asemenea. Băiatul îl ţintise-n inimă, dar, din pricina turburării în care se găsea, mâna îi tremurase. Îl nimerise în grumaz.

Oştenii dădeau înapoi, fără să bage de seamă că un copil se afla ascuns sub laviţă. Şi de-acolo îşi încorda mereu arcul. Dădeau înapoi, trăgând-o însă după ei pe Oltea. Tânăra femeie nu se mai putea apăra. Unul o izbise în cap cu-o ghioagă, iar altul o lovi cu sabia dintr-o latură.

Oltea se prăbuşi.

— Copiii mei!

Văzând-o căzută, făptaşii îşi luară în spate răniţii şi părăsiră odaia. Vorbeau între ei turceşte, deşi purtau straie de oşteni boiereşti.

— Să căutăm acum diata, sabia şi însemnările, zise boierul în aceeaşi limbă. Iscoadele ne-au vestit că s-ar afla îngropate la poalele unui fag înalt. N-o fi cumva acesta?

În odaie, mama încă trăia. Dănuţ se repezi la ea.

— Mamă, o întrebă, spune-mi, ce te doare? Ce să fac? Ce-ţi trebuie?

— Nimic, copilul meu, răspunse ea încet. Ai scăpat-o pe Ioana? S-a sfârşit. Nu mai îmi trebuie nimic. Dar Ioana… Ioana…

— Pe Ioana am ascuns-o în pădure. Să n-ai nici o grijă.

Băiatul încerca să-şi stăpânească lacrimile.

— Încalecă pe-un cal şi fugi de-l vesteşte pe tata.

— Şi tu, mamă?

Îşi puse capul pe pieptul ei, ca atunci când, mititel, îi sugea sânul, şi, nemaiputându-se stăpâni, începu să plângă cu hohote:

— De ce vrei să ne laşi pe Ioana, pe tata şi pe mine?

— Nu vreau… N-aş vrea, Dănuţ… dar vezi şi tu singur…

Răsufla din ce în ce mai greu. Suspinele îi umflau pieptul. Plângea şi ea înăbuşit.

— Du-te, Dănuţ, nu mai sta! încalecă, ia-o şi pe Ioana cu tine. Fugiţi… Vestiţi-l pe tata. El mă va salva…

— Bine, mamă!

Dănuţ sări înapoi pe fereastră, alergă tupilat în locul unde-o lăsase pe Ioana, o ridică în braţe, şi fetiţa, cuminte, din nou tăcu. Fugi în adâncul pădurii. Găsi caii într-o vâlcea. Încălecă pe murgul lui şi, ocolind pe după Măgura Tătarului, porni într-un galop nebun.

Începuse să se însereze, când ajunse în poiana de pe malul Oltului.

— Dănuţ!… Dănuţ!… se înveseliră flăcăii, zărindu-l. Ai adus-o şi pe Ioana?

Băiatul era palid.

Tatăl îi ieşi înainte.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama a fost înjunghiată… Te-aşteaptă!…

Apropiindu-se de poalele măgurii pe care se înălţa căsuţa, căpitanul zări valurile de fum ridicându-se şi înţelese totul… Casei i se dăduse foc. Arsese aproape până în temelie.

Îi rugă pe toţi să rămână locului. Să ţină cu ei şi copiii.

— Pe mine ia-mă cu tine, tată! îl rugă Dănuţ. Vreau s-o mai văd pe mama.

— Nu se poate, băiatul meu, îi răspunse Ion. Pe mama n-ai s-o mai vezi de astăzi înainte decât în vis.

Băiatul, deşi cu ochii în lacrimi, înţelese şi nu mai stărui.

Ion, cu cetaşii lui, în goana nebună a cailor, a tăiat peste dealuri drumul.

Făptaşii – otomani, deşi îmbrăcaţi în veşminte de oşteni români – împreună cu boierul care-i însoţea ajunseseră la o răscruce. Din satele învecinate, alergau ţărani cu ciomege şi coase.

— Aţineţi-le calea! striga unul. Au răpus-o pe Oltea. Au ars-o încă vie fiind în căminul ei. Au vrut să-i ucidă şi copiii.

I-au prins.

Nădăjduind să scape de ţeapa mai înaltă decât a celorlalţi ce i s-a pregătit, boierul Gavrilă, feciorul lui Stanciu, mărturiseşte:

— Această ceată de achingii a sosit de la Stambul. Iar eu am primit porunca s-o însoţesc. Pe domnia ta, dacă erai prins, te-ar fi tras în ţeapă, în ce priveşte lăcriţa – cuprinzând numai diata lui Vlad, pentru că sabia şi însemnările nu le-am aflat – a fost trimisă înainte, printr-un călăreţ, ca să fie pusă la adăpost până ce va ajunge în mâna sultanului. Călăreţul a scăpat. Nu-l mai puteţi ajunge…

Din locul unde tânărul boier Gavrilă şi ceilalţi ucigaşi au fost prinşi, căpitanul Ion aleargă în întâmpinarea lui Ştefan.

Moldoveni, transilvăneni şi munteni, uniţi, îi înfrâng şi-i gonesc pe turci. Oştenii lui Ţepeluş nu luptă alături de otomani. Ştefan îl urcă în scaun pe Vlad Călugărul.

Ţepeluş s-a retras la Piteşti.

Pe o întinsă câmpie din apropierea Piteştilor a fost adunată mulţimea. Sute şi mii de ţărani, strânşi cu de-a sila, aşteaptă, fremătând, nu se ştie ce.

În cortul măreţ împodobit al begului Ali, comandantul ţinuturilor dunărene, au intrat Basarab cel Tânăr – Ţepeluş – şi o parte din cei mai de seamă boieri ai săi.

Toţi i se pleacă până la pământ crudului Ali-beg.

— Înălţimea ta, i se plânge Ţepeluş begului, oştenii mei n-au luptat numai… fiindcă am avut soarele în faţă…

— Nu numai de aceasta, mârâie begul.

— Noaptea fusese umedă, plouase. Arcurile ni s-au umflat. Pulberea se udase… şi…

— Şi?… Şi?… stăruie Ali-beg.

— Şi căpitanul Ion a strigat!…

Vodă Basarab cel Tânăr îşi lăsase în piept barba. Se sfia să-i mărturisească lui Ali-beg ce le strigase oştenilor domneşti căpitanul Ion.

Acesta le reamintise de diata măriei sale Vlad, de mândria de-a fi valah şi de ruşinea de a lupta din porunca şi în folosul asupritorului lor.

— Toţi cei care ne găsim înaintea voastră – fie că vin din Moldova, din Transilvania ori sunt oameni de-ai locului – vorbim aceeaşi limbă, mai spusese el. Dar cei pe care sunteţi siliţi să-i urmaţi, şi veţi muri pentru ei, de cine sunt trimişi şi cu ce ţel? Nu ca să ne subjuge cu totul?

Auzindu-le cuvintele, oştenii domneşti n-au vrut să mai asculte porunca de a-i urma pe otomanii lui Ali-beg – conduşi de paşa Curtoglu – şi au părăsit câmpul de bătaie.

Iată de ce se sfia Basarab cel Tânăr să-şi încheie cuvântul şi să se dezvinovăţească pe de-a-ntregul înaintea lui Ali-beg. Deşi acesta cunoştea, de la Curtoglu-paşa, tot ce se întâmplase, din fir-a-păr.

— Acum însă, luă cuvântul Curtoglu, totul se va termina. Diata răposatului Ţepeş se află în mâna noastră.

Ali-beg nu ştia. Călăreţul trimis înainte de ucigaşii Oltei nu ajunsese la el. Se rătăcise pe drum. Fusese apoi silit să se ferească de-o altă ceată a căpitanului Ion, care trecea în iureş spre Râmnic. Şi, între timp, Ali-beg plecase.

— Se află în mâna noastră? se miră. Unde şi când aţi aflat-o?

— O ceată de achingii, trimisă de la Stambul din însăşi porunca luminăţiei sale sultanul, însoţită de feciorul boierului Stanciu, a lovit pe neaşteptate casa lui Ion, în timp ce el lipsea. A găsit diata ascunsă la poalele unui fag. E drept că o mulţime de achingii, ca şi tânărul boier, şi-au pierdut viaţa cu-acest prilej, dar nu mai înseamnă nimic. Iată, în lăcriţa aceasta se află diata. Ne-a fost adusă nouă ca s-o punem la adăpost. Eu am primit-o şi ţi-o încredinţez ca să i-o trimiţi mai departe luminăţiei sale sultanului…

Ali-beg – deşi puţin neliniştit, fiindcă sultanul trimisese ceata de achingii fără măcar să-l înştiinţeze – întinse bucuros mâinile. Apucă lăcriţa, care fusese odinioară a lui, fără diată, bineînţeles, şi-o puse în poală.

Nu îi venea încă s-o deschidă. Avea să facă acest lucru numai când va rămâne singur.

Se gândea c-o va desface încet, cu multă, foarte multă grijă. Va despături pergamentul. Şi-l va citi în tihnă. Va medita asupra lui îndelung. Şi abia pe urmă îl va trimite sultanului.

Cu toate că sultanul nu ţinuse seama de el când îi trimisese pe achingii, era mulţumit că, în sfârşit, faimoasa diată se afla în mâinile lui.

Totuşi, faţă de Ţepeluş şi toţi ceilalţi nu-şi arătă stările sufleteşti.

— Aceasta este diata? Bine! se răsti la Ţepeluş. Au găsit-o însă achingiii noştri. Nu tu! Dar sabia lui Vlad unde este?

— Sabia, din nefericire, încă o mai stăpâneşte căpitanul Ion, răspunse speriat Ţepeluş.

— Ce simplu este pentru tine să-mi răspunzi: «Încă o mai stăpâneşte căpitanul Ion!» Dar pentru ce se mai află la el, şi nu la noi? Asta te-ntreb. Şi asta mă va-ntreba şi pe mine luminăţia sa – şi Ali-beg duse mâna la frunte, la buze, la inimă şi se înclină. Nu se înclină pentru că-l iubea pe sultan. Pe sultan nu-l iubea nimeni. Ci pentru că voia să dea cât mai multă greutate celor rostite. Şi căpitanul Ion unde e? Aţi pus mâna pe el? Nu! Şi nici nu vă văd prinzându-l curând! Aşteptaţi să-l prind eu? Îl voi prinde. Aceasta este însă, aşa să ştiţi, datoria voastră. Repetă, silabisind şi bătându-şi genunchiul cu palma la fiecare silabă: Da-to-ria voas-tră! Aţi înţeles?

— Da.

Curtoglu voia să mai spună şi el ceva, dar nu putea din pricină că Ali-beg nu-i lăsa nici un răgaz.

— Da, da, da! se înfurie Ali-beg. Cuvântul acesta l-am auzit mereu. Căpitanul Ion continuă să trăiască liber şi să facă tot ce-i place. Iar voi mă aprobaţi mereu, liniştiţi, dar fără să mi-l daţi legat…

— De data aceasta, găsi iarăşi vreme Curtoglu să mai strecoare câteva vorbe, s-a isprăvit cu el.

Ali-beg tresări:

— Nu te-nţeleg!

— Căpitanul Ion a căzut în cursă. A fost atras spre Dunăre de una din cetele noastre de spahii. Ieri se afla încercuit. Nu mai avea nici o scăpare. Şi încă-n ziua de azi nădăjduiesc ori să ţi-l aducă pe el în ştreanguri, ori să-ţi înfăţişeze capul lui retezat. De-aceea am şi îndrăznit să adun satele în faţa cortului luminăţiei tale. Să-i arăt mulţimii că s-a sfârşit pentru totdeauna cu căpitanul Ion. Astfel răzmeriţele vor înceta. Duhul lui Ţepeş va pieri şi norodul se va supune deplin. Planul e bun, luminăţia ta?

Curtoglu era mulţumit de el. Privi, fudul, la Ali-beg.

— Făgăduieli am avut destule! mormăi begul.

— Nu, nu, eu sunt încrezător, îl asigură Curtoglu. Foarte, foarte curând, ori îl vom vedea intrând aici pe căpitanul Ion însuşi, ori pe vreunul din spahii purtându-i în sac căpăţâna.

Cuvântul lui Curtoglu fu întrerupt de un străjer. Plecându-se în faţa begului, acesta îl vesti:

— Trimişii strălucirii sale sultanul! Cu porunci grabnice!…

Ali-beg încredinţă lăcriţa unui agă din dreapta şi se foi în jilţ.

Ce i se mai năzărise, oare, sultanului? Lua în Valahia măsuri fără măcar să-l încunoştiinţeze. Şi mereu îi trimitea tot felul de porunci. Iar unele se băteau cap în cap.

Patru trimişi intrară. Purtau veşminte strălucitoare din mătase şi brocart, împodobite cu aur.

Ali-beg nu-i cunoştea pe niciunul… «Înseamnă că s-au petrecut schimbări! cugetă. Nu cumva îmi aduc porunca de-a lăsa comanda?» Ori părăsirea comenzii putea să-i atragă şi altfel de ponoase.

Unul dintre trimişi purta în mână însemnul imperial, semiluna de aur. Acesta glăsui:

— Spre slava lui Alah, preamăritul sultan, măreţul padişah, podoaba lumii, te ceartă, Ali-beg…

Când auzi de supărarea sultanului, Ali-beg nu-şi mai păstră tăria şi îşi aplecă fruntea.

Aplecându-şi el fruntea, cu toţii fură siliţi să-l imite.

Nimeni nu-i mai privea pe trimişi. Cu ochii în podele, toţi cei de faţă îngenuncheară.

Aceasta le fu trimişilor prea destul. Le smulseră hangerele de la brâuri. Ameninţându-i cu ele, le puseră în gură căluşuri, îi legară cu şnururi. Şi-acela care purta însemnul imperial apucă lăcriţa în care se afla diata lui Ţepeş.

Nici nu se dumiriseră bine Ali-beg, Ţepeluş şi ceilalţi dacă voinţa sultanului fusese într-adevăr ca ei să fie legaţi, când cei patru bărbaţi ieşiră afară şi se-azvârliră pe cai.

— Sunt căpitanul Ion! vesti mulţimii de ţărani adunaţi acela care-i smulsese lui Ali-beg lăcriţa. Iată sabia măriei sale Vlad, iar în lăcriţa aceasta se găseşte diata lui. În numele diatei, vă chem din nou să-i înfruntăm pe năvălitorii otomani conduşi de Ali-beg, ca şi pe slujitorii lor credincioşi, domnul şi marii boieri.

Bătălia începuse, când Ali-beg, dezlegat, îi spuse lui Basarab cel Tânăr:

— Şi dincolo de moarte ne loveşte înaintaşul vostru, cumplitul vodă Ţepeş!

Lupta, din nenorocire, s-a terminat prin înfrângerea mulţimii neînarmate, în frunte cu căpitanul Ion.

Iar, mai departe, oştile lui Ali-beg l-au învins şi pe Vlad Călugărul.

«Ţepeluş s-a întors în scaunul din Bucureşti, citeşte pisarul propria lui însemnare. Dar, din pricina cotropirilor sale şi-a prea multelor pedepse cu ţeapa pentru vini închipuite, în anul următor e nevoit să fugă. Încearcă să se retragă şi să se apere la Glogova, în apusul ţării, unde-şi clădise un adăpost întărit, împreună cu prea puţinii oşteni şi sfetnici ce-i rămăseseră credincioşi. Aici este aflat de câţiva boieri mehedinţeni care ţinuseră cu Vlad Călugărul. Aceştia îi cuceresc adăpostul şi îi scurtează viaţa.»

Înainte de-aceasta, domnul a poposit într-o pădure. Aici i s-a înjghebat un bordei ca să se odihnească pe cetină de brad şi i s-a vânat o căprioară pentru masa de prânz.

Ţepeluş se hrănea, când au trecut, din întâmplare, prin pădurea aceea şi Ion cu mai mulţi cetaşi de-ai săi. Aflând că se găseşte acolo Ţepeluş, au intrat în bordei. Voievodul fugar îşi cunoştea păcatele şi se temea de Ion.

— M-ai căutat în tot cursul domniei tale, i-a rostit căpitanul, ca să mă dai otomanilor ori să mă tragi în ţeapă tu însuţi. Şi, totuşi, eu nu vreau să fiu un ucigaş de domn, de-aceea te cruţ. Norodul nu te mai poate însă îndura şi boierii mehedinţeni te caută. Nu vei scăpa. Sunt încredinţat că te găseşti înaintea sfârşitului, dar nu de mâna mea, ci de-a altora. Aşa încât te rog, ca unul ce te afli la capătul drumului, să-mi răspunzi cu inima curată la ce te-oi întreba. Te-nvoieşti?

— Mă-nvoiesc!

Lui Ţepeluş i se mai potolise spaima. Ştia şi el că unii boieri mehedinţeni îl căutau, dar era sigur că va scăpa. Iar Ion îi făgăduise că nu-l va pedepsi. Şi era încredinţat că îşi va ţine cuvântul.

Unul dintre oamenii lui îi aduse un butuc pe care să s-aşeze mai aproape de foc. Ţepeluş luă loc şi continuă să îmbuce.

Cu toate că afară strălucea soarele şi pe câmpie semănăturile de toamnă începuseră să dea colţ, în pădure, dar mai ales în bordei, era rece. Şi la cererea domnitorului fugar se făcuse focul. Acesta pâlpâia vesel, în vreme ce fumul se risipea printr-o deschizătură a acoperişului.

— Ai fost adus în scaun de Ştefan al Moldovei, căruia tu i-ai jurat că ai să aperi neatârnarea ţării. El s-a încrezut în tine şi-n jurămintele tale, dar cum te-ai văzut înscăunat, ai şi trecut de partea păgânilor. Nici eu, nici norodul n-am putut înţelege de ce te-ai purtat în felul acesta.

Ţepeluş se gândi puţin. Se întoarse spre Ion şi îl privi cu atenţie. Unde voia s-ajungă? Răspunse liniştit, după ce mai sorbi o înghiţitură de vin:

— Ioane, tu ai învăţat de la Ţepeş să rămâi neclintit în furtuni şi să nu rosteşti decât adevărul… Ori, află de la mine, o ţară nu se poate cârmui astfel în vremuri ca acestea. În faţa vicleniei se cuvine să fim vicleni. Şi uneori eşti nevoit să zâmbeşti tocmai aceluia care-ţi urzeşte pieirea. Supunerea pentru o vreme, ca să-ţi câştigi răsuflarea, şi să te poţi ridica mai târziu, nu-i o ruşine…

— Cine se lasă supus o dată, se poate lăsa şi-a doua oară, şi-a treia oară. Şi până la urmă intră de-a binelea în robie. Ori, dacă-i om de rând treacă-meargă, dar când eşti domnitor înseamnă să legi însăşi ţara şi destinele ei în lanţuri.

— Aveam de-ales între primejdia paşalâcului şi umilinţa de-a mă face să slujesc cu statornicie Poarta. Am ales umilinţa, pentru liniştea ţării.

— Liniştea aceasta este înşelătoare, Ţepeluş. Marii boieri, în frunte cu tine, aţi nădăjduit că, recunoscându-vă supuşi Porţii, veţi hălădui în belşug şi pace, lăsând toate greutăţile şi amarurile doar pe spinarea norodului. Numai că socoteala voastră este greşită. Împărăţia urmăreşte ca mai întâi voi să vă părăsiţi norodul în mâinile sale. Aşa ea a făcut un pas. Va face încă un pas, şi încă un pas, şi apoi veţi veni voi înşivă la rând. Şi cine va rămâne atunci alături de voi, cine vă va apăra? Norodul pe care l-aţi vândut?

— Să ne rugăm lui Dumnezeu ca lucrul acesta să nu se întâmple niciodată.

— Numai cu rugăciunile nu cred să facem prea mult. Diata măriei sale Vlad ne cere să nu îngenunchem o clipă. Să ne împotrivim!

— De n-am îngenunchea am fi călcaţi în picioare. N-ar fi nici o izbândă.

— Împotrivirea însăşi e o izbândă. Chiar dacă pentru aceasta eşti nevoit să te jertfeşti tu însuţi. Ţepeş s-a jertfit, dar n-a îngenuncheat.

— Şi Ţepeş a avut cusururi!

— A avut. Eu i le cunosc cel mai bine. Nu şi-a răsplătit destul norodul pentru cinstea şi osteneala lui. Poate că se gândea s-o facă mai târziu, la încheierea păcii. O fi avut şi altele, dar dragostea sa de ţară a fost fără margini. Pentru pământul acesta strămoşesc el n-a precupeţit nimic. Şi-a vărsat bucuros sângele. Ceea ce nu sunteţi voi în stare să faceţi, Ţepeluş!

Neagoe de la Craiova, potrivit tradiţiei, se trăgea dintr-o familie de îndrăzneţi oşteni valahi. Unul căzuse slujindu-l pe Litovoi. Altul luase parte, alături de Basarab I, fiul lui Tihomir, la strădaniile pentru întemeierea Ţării Româneşti. Şi, în sfârşit, mulţi alţii îşi cinstiseră armele, urmându-l pe Mircea cel Bătrân sau Dan al II-lea.

Unul dintre aceştia, pe nume Barbu-paharnicul, tatăl banului Neagoe, intrase însă, după moartea eroică a lui Dan al II-lea, alături de care de asemenea luptase, în slujba noului domn Alexandru Aldea I-ul.

A fost şi-atunci un timp al apăsării şi durerii, ca şi acela de după mişeleasca răpunere a lui Ţepeş. Câţiva boieri stăpâneau ţara, vlăguind-o spre înavuţirea lor. Iar în fruntea acelora se afla Albu – numit de ai lui „cel Mare”, pentru cât le era de mult cu priinţă. Acesta îl nesocotea pe vodă – om slab, lipsit de curaj şi voinţă. În vreme ce el şi ai lui dobândeau nenumărate foloase.

Fiind atât în slujba lui Aldea cât şi-a lui Albu, paharnicul Barbu îşi sporeşte averile. Iar Aldea, la cererea lui Albu, îl dăruieşte, pentru „destoinicia” sa, între alte multe moşii – ca acelea de la Strehaia şi din alte părţi – şi cu satul domnesc Craiova.

Feciorul lui Barbu-paharnicul, Neagoe-banul, îşi creşte, sub domniile lui Vladislav al II-lea, Laiotă Basarab-Bătrânul şi vodă Ţepeluş, într-atâta aceste moşii, încât – împreună cu pădurile, luncile, păşunile, zăvoaiele şi livezile – ajung cele mai mari şi mai bogate din întreg ţinutul de peste Olt şi, poate, chiar din toată Ţara Românească. Jiul, pe o bună parte din curgerea sa, era al lui. O mulţime de bălţi, la fel.

Curţile de la Craiova, acareturile, grajdurile, staulele, locuinţele slujitorilor şi toate celelalte formau un fel de triunghi. Una din cele trei laturi se sprijinea pe bălţile de netrecut ale Craioviţei unde, se povesteşte în legendă, ar fi existat, cândva, o întinsă aşezare a împărăţiei romane, scufundată şi înghiţită de pământ şi ape, pesemne în timpul unui cutremur. A doua latură o formau dealurile încărcate de pometuri şi vii. Şi cea de-a treia, Jiul, cu apele lui repezi şi pline de vâltori, peste care îţi trebuia un bun meşteşug ca să poţi trece fără primejdii. În întregul lor, curţile alcătuiau deci un fel de cetate naturală, întărită în unele locuri cu garduri sau valuri de pământ şi, din loc în loc, având turnuleţe de strajă. Întăriturile le ridicase Neagoe-banul, cu încuviinţarea lui Ali-beg, sub cuvânt că trebuie să se păzească de vreo năvală a cetelor de răzvrătiţi ale lui Ion. De altminteri, încă vreo patru mari boieri, care se bucurau de încrederea lui Ali-beg, căpătaseră asemenea încuviinţări.

Curţile îşi aveau poarta principală în partea dinspre apus, printr-un loc mlăştinos, mai lesne de apărat. De-acolo, printre două valuri de pământ, un drum destul de lat şi presărat cu pietriş ducea spre altă poartă, mai întărită decât prima, ţinută în balamale de fier şi închisă cu trei drugi uriaşi. Poarta aceasta atât de straşnică ducea spre curtea interioară, curte în care se aflau conacul şi o bisericuţă de lemn. Bisericuţa fusese reclădită pe locul alteia mai vechi, clădită întâia oară, se spunea, de Mircea cel Bătrân. Aici, un călugăr înălţa zilnic rugăciuni pentru sporirea avuţiei şi binelui familiei lui Neagoe.

Acum, Ţepeluş – în a cărui domnie Neagoe, fost ban al Strehaii şi apoi al Craiovei, se bucurase de o deosebită cinste, fiul său Pârvu fiind mare vornic, al doilea în rang după mitropolit, iar celălalt fiu, Barbu, ajungând şi el veastelin – pierise la Glogova, doborât de loviturile năpraznice ale unor boieri mehedinţeni, pe care i le şi prevestise Ion. Şi bătrânul Neagoe poruncise să se adune la sfat, în conacul de la Craiova, toţi bărbaţii de frunte ai familiei, rudele lor apropiate, prietenii de credinţă şi slujitorii.

Fără să fi ajuns ceea ce a devenit mai târziu, sub Radu cel Mare, un fel de adevărată curte domnească, în care totul era orânduit după cele mai straşnice reguli, casa familiei Craiovescu impresiona încă de-atunci, pe oricine, mai ales prin ordinea înstăpânită acolo.

În casă şi prin curţi nu se intra şi nici nu se umbla fără rost. Fiecare om era dator să ştie, în fiece clipă, ce avea de făcut. La bucătării, în grajduri, în staule, în livezi şi oriunde munca se îndeplinea cu sârg şi în cea mai deplină tăcere.

Numai când banul sau vreunul din feciorii săi era vesel şi voia să-şi arate această veselie, toţi cei care se aflau în preajmă trebuiau să se bucure şi ei.

— V-am chemat, spuse banul cu vocea lui groasă, ca să ne sfătuim în ce priveşte viitorul casei noastre şi-al ţării.

Se adunaseră în jurul unei mese lungi, de stejar, şezând în jilţuri largi cu spătar. În dreapta banului se înşiruiseră cei patru fii ai săi: Barbu, Pârvu, Danciu (Gogoaşă) şi cel din urmă, Radu.

Banul stătea în capul mesei stăpânindu-i pe toţi cu privirea. Palmele sale mari cât nişte lopeţi se odihneau pe tăblia mesei.

Moştenise voinicia strămoşilor, care se jertfiseră pentru păstrarea libertăţii ţării, însă şi lăcomia părintelui său Barbu. În ochi avea o sclipire ciudată, flămândă, de parcă ar fi vrut să sfâşie întruna ceva.

De-aceea, de cum se aşezară la masă, deşi era dimineaţă, soţia sa de-a doua, Vinia – care se trăgea din cea mai bună spiţă a despoţilor sârbi – cu patru roabe ţigănci, umblând ca nişte umbre, începură să aducă gustări.

Lui Neagoe i se umplu cea dintâi mare cupă cu vin şi el o dete de duşcă numaidecât, ca… să prindă puteri.

Tuşi repetat şi urmă:

— Suntem într-o foarte grea cumpănă. Domnia Basarabilor, prin Ţepeluş, s-a sfârşit. Urmaşii lui Dan I-ul lasă locul Drăculeştilor. De fapt, şi unii şi alţii se trag din acelaşi neam, al lui Basarab I-ul, întemeietorul acestei ţări! Vatra Basarabeştilor este dincoace de Olt. A noastră-i însă aceeaşi. Şi dacă ei sunt vechi, şi noi suntem la fel de vechi. Nu ne simţim mai prejos cu nimic. Să ştie asta foarte bine şi unii şi ceilalţi!…

— Da, da, încuviinţară fiii şi rudele. Nu ne simţim cu nimic mai prejos!

— Suntem însă într-o cumpănă, îşi întoarse iar vorba Neagoe, deoarece în scaunul domnesc s-a urcat, de puţine zile, aşa cum ştiţi, un voievod drăculesc adus pentru a doua oară de Ştefan al Moldovei.

— Fiind fratele lui Ţepeş şi nepotul lui Vlad Dracul, pe care ai noştri nu i-au slujit, va fi, pesemne, şi el contra noastră, îl întrerupse Pârvu.

Banul îi aruncă o privire piezişă şi continuă:

— E Vlad Călugărul. Şi anumite semne ne fac să bănuim că nu se va supune nici Porţii, ca Ţepeluş. Că se va ridica împotriva ei.

— Ce te face să crezi? îl întrebă pe bătrân feciorul cel mare, Barbu.

— La înscăunarea lui l-a poftit şi pe Ion, căpitanul răzvrătit şi răzvrătitor. Acesta a luat cuvântul, în numele norodului, zicând că toată ţara doreşte, într-un singur glas, să se întoarcă la vechea ei neatârnare. Şi nu mai vrea să plătească bir.

Al doilea fiu, Pârvu, era numai ochi şi urechi:

— Şi domnitorul ce i-a răspuns?

— A răspuns că va fi aşa precum doreşte norodul!

— Atunci e limpede.

— Numai că, a adăugat el, se va ţine seamă, fireşte, în Divan, şi de părerile marilor boieri. Iar eu, atunci, am cerut să fiu primit, după-amiază, de vodă.

Lui Radu, mezinul, îi tremurau de nerăbdare mâinile:

— Şi vodă te-a primit?

— M-a primit. Înainte de mine intrase Ion. Şi i-am vorbit îndelung lui vodă, arătându-i cât de primejdioasă va fi purtarea lui, dacă-l va asculta pe Ştefan. Turcii nu-l vor ierta. Şi soarta îi va fi aceeaşi ca a lui Ţepeş. Cu lupta pe faţă este greu de răzbit. Mult mai bine este cu înţelegerea. Şi numai când nu va mai fi cu putinţă, atunci…

— Vodă te-a înţeles?

— Nu ştiu dacă m-a înţeles. Tocmai i se înfăţişase de la Poartă un trimis al sultanului. Şi vorba noastră s-a curmat. Să vedem, deci, ce va urma! Dar oricum va fi, noi trebuie să ne străduim ca în ţară să se păstreze rânduiala lui Albu „cel Mare” – apăsă pe cuvintele „cel Mare” – pentru că numai sub el, aşa cum mi-a dovedit tatăl meu, Barbu, boierii au fost, într-adevăr, în cea mai deplină cinste. Vorba lor era vorbă şi dorinţele lor erau, în orice împrejurare, împlinite.

— Măria ta!… Măria ta!…

Năvălise un oştean în odaia de sfat.

Banul se încruntă. Cum de îşi îngăduise o astfel de îndrăzneală?

— Măria ta!… iartă-mă!

(Supuşii i se adresau banului cu „măria ta”, ca lui vodă.)

Neagoe-banul înţelese că se petrecuse ceva ieşit din ordinea obişnuită.

Bătu cu pumnul său cât maiul în masă. Masa se zgudui şi blidele de pe ea săriră, cupele se vărsară.

— Călăreţi… Năvăleşte o ceată de călăreţi!

— Cine poate fi?

— Căpitanul Ion.

Banul Neagoe se pomeni în picioare.

— A-nceput, zise. Vlad Călugărul l-a asmuţit asupra noastră. Nici vorba mea, şi, după cum se veae, nici a turcului, nu l-a înduplecat. Luaţi armele!

Căpitanul Ion, cu ceata, ajunseseră în faţa porţilor.

«Să n-o mai păţesc o dată, ca atunci!…» se gândi Danciu, al treilea frate, cel care fusese prins de Ion şi trimis legat sultanului, la Stambul.

Porţile, cele mari şi cele dinăuntru, mai mici, dar mai întărite, se închiseră. Şi oştenii din curtea interioară se înşirară în turnuleţe şi la garduri. Cei mai mulţi se îngrămădiră însă, potrivit poruncilor banului, la porţile cele mari.

Flăcăii căpitanului Ion nu îşi scoseseră săbiile din teci, nici nu-şi încordaseră încă arcurile. Lăncile stăteau liniştite.

— Ce doreşti, căpitane Ion? întrebă banul de după porţile cele mari.

În glasul lui, oricât şi-l stăpânea, se desluşea o spaimă. Ştia el însuşi câtă vină avea în faţa căpitanului Ion.

— I-ai cerut iertare noului domnitor, măriei sale Vlad Călugărul, pentru greşelile domniei tale, ale feciorilor, rudelor şi slujitorilor domniei tale. Ai făgăduit să nu mai stai la mâna otomanilor, şi să-i împlineşti cu cinste voinţa, slujindu-l aşa cum şi înaintaşii domniei tale i-au slujit pe voievozii cei vrednici făuritori de ţară.

— Asta aşa e! recunoscu de dincolo de întărituri banul.

— Suntem născuţi, şi domniile voastre şi eu, în acelaşi ţinut, glăsui Ion. De-aceea, măria-sa mi-a poruncit să-ţi iert şi eu preamultele greşeli ce domnia ta însuţi sau feciorii domniei tale le-au săvârşit. Să plec pentru a-ţi cerceta credinţa şi a vedea dacă eşti gata să-ţi ridici arma împotriva turcului şi pentru apărarea pământului pe care sălăşluim cu toţii.

— Vii cu binele sau cu răul? Pentru că eu aici sunt însumi ca un domn. Nimeni nu are a-mi porunci. Şi nimeni nu are dreptul a-mi călca pragul fără învoirea mea.

— Nu cu inima uşoară, dar vin cu binele.

Lângă Ion se aflau credincioşii lui: Zane, Vâlsan şi Eufrosin. Îşi jucau caii.

În dosul gardurilor se auzeau şopăcăieli şi comenzi înfundate.

— Sunt gata, la nevoie, să-mi ridic arma, dar dacă vrei să stăm împreună de vorbă, îndepărtează-ţi ceata, pune-ţi armele la oblânc şi cu mâinile goale, însoţit de cel mult doi oameni, apropie-te pe jos de porţi.

Ion descălecă, îşi puse armele la oblâncul calului. Îşi încredinţă calul lui Vâlsan. Făcu semn cetei să se îndepărteze şi numai Zane şi Eufrosin să rămână. Se apropiară tustrei de poartă, cu mâinile goale, aşa cum ceruse banul. Poarta cea mare se deschise şi bărbaţii intrară.

Craioveştii, în frunte cu banul, şi încă vreo douăzeci de oameni de-ai lui înarmaţi îi înconjurară.

— Căpitane Ion, oi fi născut în acelaşi ţinut ca noi, dar acum eşti în mâinile mele, zise mulţumit banul. Ai să joci cum am să-ţi cânt eu. Uită-te colo!

Oştenii înarmaţi, cu arcurile întinse şi suliţele gata să fie azvârlite, se aflau în partea dinăuntru a ambelor turnuleţe.

— Bănuiam cum o să mă primeşti, îi răspunse Ion. Atâta că, de nu mă întorc într-un ceas, oamenii mei vor izbi conacul.

— Conacul nu poate fi cucerit… Nici vodă Vlad Călugărul n-ar putea pătrunde.

— Mergi înainte, îl împinse uşor pe căpitan Barbu către porţile cele mici.

Intrară în curtea interioară şi ajunseră la uşa îngustă şi scundă ce da spre scările pe unde te urcai la etaj. Uşa era deschisă.

— Băgaţi de seamă, îi preveni banul pe fiii lui, amintiţi-vă ce i-a făcut căpitanul Ion, la cetatea Gherghiţa, lui Ali-beg.

Dar n-apucă să-şi termine vorba, şi căpitanul îl şi înşfăcase pe Danciu, care-i era alături. Zane făcu acelaşi lucru cu Barbu. Şi Eufrosin cu Radu, al patrulea fecior al lui Neagoe, cel mai mic dintre ei.

Deci tocmai de ceea ce se temuse cel mai mult banul se petrecuse.

Ion, Zane şi Eufrosin le smulseră celor trei fraţi armele. Şi ţinându-i bine de umeri, se traseră pe scară.

Rămăseseră spate la spate, ca să nu poată fi atacaţi nici din josul şi nici din susul scărilor.

— Putem acum să stăm de vorbă? îl întrebă Ion pe Neagoe.

Barbu încercă să se smulgă din încleştarea lui Zane. Nu izbuti.

— Stai binişor! îl preveni cetaşul.

— Dacă vrei, banule, porunceşte slujitorilor să ne lovească! zise Ion. Noi n-avem nimic împotrivă.

Banul îşi frecă mâinile, neputincios.

— Daţi-le drumul, nevătămaţi, feciorilor mei, şi puteţi pleca unde vreţi.

— Noi dorim, înainte de toate, să stăm puţin laolaltă de vorbă despre ceea ce ţi-am amintit mai înainte, spuse Ion. Cu toate că, într-o anume privinţă, ne-am lămurit.

— Bine! se învoi banul. Şi eu doream să stau de vorbă, dar nu sub puterea domniei tale.

— Dar nici a domniei tale, urmă Ion, aşa că porunceşte rudelor, prietenilor şi oştenilor să-şi azvârle toţi armele lângă poartă. Iar ei înşişi să se depărteze până lângă gardul acela…

Banul zăbovi puţin, dar temându-se pentru feciorii lui, porunci:

— Aruncaţi armele, grămădiţi-le lângă poartă şi depărtaţi-vă până lângă gardul acela arătat de căpitanul Ion.

Şi el însuşi, ca şi celălalt fiu al său rămas liber, Pârvu, îşi azvârliră hangerele deasupra grămezii.

— Şi-acum, domnia ta, banule, împreună cu feciorul domniei tale, Pârvu, urcaţi uşor înaintea mea. Încolo nimeni altul să nu mai vină şi nici vreun slujitor să nu s-apropie.

Banul dădu iarăşi poruncile de trebuinţă.

— Tu, Eufrosin, porunci Ion, rămâi şi veghează ca nici un oştean să nu se apropie de arme. Dacă nu se păstrează cuvântul, şuieri. Când tu vei şuiera, viaţa banului Neagoe şi-a feciorului său nu vor mai preţui nimic pentru noi.

Mânându-şi din spate prizonierii, Ion şi Zane urcară în pridvor. Făcând să scârţâie scările sub greutatea sa, banul o luase înainte.

Se opriră, şi Ion le porunci să se aşeze pe scaunele fără spătar din pridvor.

— Ce doreşti să ne întrebi?

— Vreau să te-ntreb, banule – aşa cum îţi spuneam, de-altminteri chiar adineauri – dacă măcar acum, când ceasul socotelilor se apropie, eşti gata să vii alături de noi?… Măria sa Vlad Călugărul este un domn cu conştiinţa curată, care nu va îngădui ticăloşia şi vânzarea. Iar călcarea făgăduielii va fi pedepsită cu moartea. Am stat cu măria sa la sfat şi în tabăra lui Ştefan al Moldovei. Vrea să aibă milă de norod. Acesta să fie într-un cuget cu domnitorul, ca în vremea lui Ţepeş. Şi nu va îngădui ca sultanul să-şi mai facă mendrele după plac, purtându-se în casa noastră, cu noi, ca şi cum i-am fi slugi.

Neagoe căuta spre podea. Banul era bătrân, dar chipeş. Capul îl avea ca de leu. Toţi Craioveştii, în afară de Danciu (şi pe Danciu nu-l strica decât nasul), erau chipeşi. Bătrânul îi întrecea însă pe toţi. Umerii laţi, grumazul vânjos, braţele muşchiuloase îl făceau să pară unul dintre acei bărbaţi de legendă, ca voievodul Litovoi, cu care se mândrise ţara pe vremuri.

— Nici noi nu vrem ca sultanul să se poarte în casa noastră cu noi ca şi cum i-am fi slugi, mormăi banul, dând răspunsului un alt înţeles decât acela mult dorit de Ion.

— La porunca lui vodă, continuă Ion, nu mai ţin seama de durerea mea, ci doar de aceea a ţării. Îţi cer să nu mai obijduieşti norodul. Ca norodul să-şi recâştige încrederea. Şi să ne ridicăm laolaltă, în frunte cu noul domnitor, împotriva voinţei lui Baiazid-Veli de a ne înrobi.

Barbu se uită ţintă la Ion:

— Eu nu obijduiesc pe nimeni… Şi voi fi, împreună cu-ai mei, alături de vodă.

În clipele acelea, se auziră ţipete de femeie. Voci bărbăteşti ameninţau.

— Ia vezi ce se întâmplă acolo! îi porunci căpitanul lui Zane.

— Nu e nimic, sunt slugile de la bucătărie, se ciorovăiesc între ele, încercă să-l liniştească Danciu pe Ion.

Banul îşi ridicase însă capul şi ochii lui se vedeau neliniştiţi.

Deodată, un stol de fete, care urcase pe cealaltă parte scările, se ivi în pridvor.

Zane le întâmpină.

— Ce-i cu voi?

— Măria ta, căpitane Ion, zise una dintre ele, mai îndrăzneaţă, am auzit că eşti aici, şi-am venit să ne plângem… Abia am scăpat de urâtul care ne păzea…

Fata care i se adresase căpitanului era o codană cu buzele roşii ca focul şi ochii negri.

— Căpitane Ion, goneşte-le! se încruntă banul. Îţi vor spune minciuni… Nu căta la cuvintele slugilor.

— Minciuni? se stropşi la el aceeaşi fată. Nu suntem slugi. Am fost strânse din satele lui… îl arătă pe Neagoe. Şi aduse de boierul Danciu aici…

Danciu se îngălbeni.

— A fost porunca lui Ali-beg, încercă el să explice.

— Ca să fim dăruite pentru haremuri.

— Nu obijduieşti pe nimeni? Ce zici? le arătă Ion, banului, pe fete.

Un oştean boieresc strigă de jos:

— Măria ta, banule, cetaşii lui Ion înconjoară curţile! Noi ce facem?

Banul se întoarse spre căpitan:

— Ziceai că vrei să ne unim laolaltă, în slujba lui Vlad Călugărul şi a lui Ştefan, ca să luptăm cu turcii?

— Adevărat, dar mai ziceam şi să nu obijduieşti pe nimeni.

Tropote de cai răsunară. Banul privea încoa’ şi încolo îngrijorat.

— Vrei să ne-ataci curţile, căpitane Ion, ca să ne poţi ucide? Acesta ţi-e cuvântul?

Radu şi Danciu se ridicaseră în picioare. Numai banul, Barbu şi Pârvu nu se clintiseră.

— V-aş fi putut răpune, şi aţi fi meritat-o pentru felul cum v-aţi purtat cu mine, dar n-am făcut-o… Dă numaidecât drumul fetelor.

— Să plece, spuse banul. Ai auzit?… Nu noi… ci Ali-beg…

Fetele, de fericire, începuseră să-i sărute mâinile lui Ion. Fără să mai aştepte altă poftire, ciripind ca un cârd de vrăbii, o luară la goană spre porţi.

— Daţi-le drumul! le strigă banul, de sus, oştenilor.

Şi fetele ţâşniră pe porţi, unde le întâmpinară cetaşii.

Abia ieşiră ele, şi alţi patru călăreţi se iviră din zare, apropiindu-se în galop de curţile lui Neagoe.

Erau îmbrăcaţi în zale, pe cap purtau coifuri şi la brâu săbii lungi, transilvănene.

— Slujba domniei! vesti cel din frunte.

— Ce ne mai aşteaptă? se înfricoşă şi mai rău Danciu.

Trimişii lui Vlad Călugărul urcară. Nu se uitară la Ion şi se îndreptară către banul Neagoe.

— Măria sa te pofteşte la palat, banule!…

Vorbeau cu bunăvoinţă. Nu ca unuia căruia-i vrei răul. Îi întinseră şi un răvaş. Banului, de tulburare, îi jucau literele sub ochi.

— Citeşte-o tu, îl rugă pe Pârvu.

Acesta citi:

— Potrivit poruncii luminăţiei sale sultanului Baiazid şi sfaturilor lui Ali-beg, doresc prieteşugul tău, banule. Şi pentru ca prieteşugul acesta să rămână trainic, pârcălabul Gherghina, fratele doamnei mele, Rada, a hotărât să-i dea feciorului tău, Danciu, de soţie, pe fiica lui, Hrusana».

Căpitanul Ion nu auzi mai departe cuvintele citite de Pârvu din scrisoarea lui vodă.

«Sultanul Baiazid? Ali-beg? Danciu ginerele lui Gherghina, cumnatul domnului? Nu! Nu era cu putinţă! Fratele măriei sale Vlad? La fel ca Radu cel Frumos? Atât de repede îl părăsise şi noul domn pe Ştefan?»

Să fi văzut cum îl privea acum Neagoe pe Ion!

Neagoe şi ai lui îşi primiră înapoi armele. Oştenii lor le ridicară din grămada de lângă poartă.

— Şi pentru noi n-ai nici o veste din partea măriei sale? îl întrebă Ion pe trimis.

Ochii îi erau înceţoşaţi. Un dangăt de înmormântare îi suna în urechi.

— Ba da. Să păstraţi liniştea ţării şi să nu vă amestecaţi în treburile ei! Puteţi pleca nesupăraţi câtă vreme nu îi veţi da prilej de mânie măriei sale.

Ion coborî scările urmat de Zane şi Eufrosin. Jos îl aştepta Vâlsan.

Banul voi să-şi repeadă oştenii asupra lor, dar trimisul îl opri:

— Porunca măriei sale sună să se petreacă totul în linişte. Să nu te ciocneşti cu Ion… încă… rânji el viclean.

Banul înţelese tâlcul poruncii.

— Va să zică, îşi bătu el fiul pe umăr, ne vom înrudi îndeaproape cu vodă!… Să ne aducă trei butoaie de vin.

Urale izbucniră din piepturile Craioveştilor şi-a slujitorilor lor.

Ograda se umplu de zgomot.

— Să bem şi să ne veselim! hotărî banul.

Ion gonea, ca un rătăcit, prin păduri. Dar cugetul nu i se liniştea. Primise între timp şi vestea că lui Vlad Călugărul noul sultan Baiazid al II-lea hotărâse să-i dea „steag de domnie”. Era întâia oară când un domnitor român primea un astfel de steag. Trimiţându-i-l, sultanul voia să-i arate că îl consideră numai un trimis al Porţii în propria lui ţară. Odată cu această «cinste», tributul se făcuse de două ori mai mare. Iar norodul era dator să dea Porţii grâne, miere, vin, sare, carne, piei, şi câte altele.

Doamne! Unde a ajuns biata ţară?

Dintre fetele pe care căpitanul le adusese cu sine una n-avusese unde să se mai înapoieze. Cu prilejul unei incursiuni a lui Ali-beg, tatăl şi fratele său fuseseră traşi în ţeapă, sub învinuirea că îl ajutaseră pe căpitanul Ion. Mama ei îşi închisese ochii de durere. Iar casa le fusese făcută una cu pământul.

Era o copilă subţirică, de nici şaisprezece ani, fiica unui fost oştean al lui Ţepeş, pe nume Oprea.

— Ţineţi-mă la voi, îi rugase ea pe cetaşi. Poate aveţi nevoie să vă spăl, să vă cos, să vă gătesc, până voi izbuti să-mi găsesc un rost undeva.

— Noi am avea nevoie, rosti, dând din mâini, încurcat, Zane. Numai că viaţa noastră este mult prea grea, mai ales pentru o fată tânără ca tine.

— Căpitane Ion, se gândi Eufrosin, n-ar fi bine să-i încredinţăm acestei fete creşterea şi îngrijirea copiilor tăi, rămaşi fără mamă?

Lui Ion i se luminară ochii. Fata, deşi puţintică la trup, se vedea inimoasă şi harnică.

— Ai vrea?

— Cum de nu? se bucură ea. I-am văzut aci, în tabără, pe copii. Au ajuns de izbelişte. Dar mie îmi plac. Am să le fiu o mamă bună.

Căpitanul zâmbi: «O fetiţă ca ea mamă?»

Copiii, auzind că fata va rămâne cu ei, îi săriră de gât.

— Şi noi cum o să-ţi spunem? întrebă Ioana.

— Mi-ar place să mă numiţi „mamă”, zise ea cu tristeţe în glas, uitându-se în ochii căpitanului. Dar ştiu că nu se poate. Pe mama voastră adevărată n-o veţi uita niciodată şi nici n-aş vrea acest lucru.

— N-o vom uita niciodată, întări Dan.

— Spuneţi-mi aşa cum mă cheamă, Draga!

— Draga, Draga! Ce nume frumos!

— Voi fi sora voastră mai mare.

Ioana continua să cânte:

— Draga!… Draga!…

Ochii căprui ai fetei străluceau de fericire. Găsise trei suflete care o puteau iubi cu-adevărat! Ce-şi mai putea dori într-o vreme atât de crâncenă ca aceea?

Căpitanul îi puse palmele pe umeri. Ceva neînţeles îl făcea s-o simtă pe copila aceasta nevinovată aproape de inima lui. Poate pentru că tatăl fetei fusese un oştean de-al lui Ţepeş! Poate pentru că murise, împreună cu feciorul său, din pricină că-l ajutase pe el! Sau poate şi fiindcă ea era atât de dulce şi sfioasă, curată ca o floare albă de primăvară.

— Îţi mulţumesc!

— Mai mult sunt datoare să-ţi mulţumesc eu. Mi-ai dat un cămin. Am şi eu, acum, un «acasă».

Îi luă apoi pe copii şi, vegheaţi de Vâlsan, ca să nu li se întâmple nimic pe cale, porniră tustrei spre căsuţa căpitanului Ion, din nou ridicată în marginea pădurii, pe una din măgurile Coziei.

Bătrânul dădu şi mai departe foile îngălbenite. Toate acestea va trebui să le cunoască în amănunt şi să le înţeleagă Vlăduţ. Din nenorocire, el, Evghenie, pisarul mânăstirii Tismana, fostul căpitan al măriei sale Vlad, nu mai are prea mult de trăit. Şi încă n-a ajuns cu scrisul unde-ar fi vrut. Iar Vlăduţ este încă prea fraged.

Câte nu sunt însemnate pe-aceste foi!…

În sala largă, susţinută pe stâlpi de piatră încrustaţi, Ion îi vorbeşte lui Vlad Călugărul.

— Înţelege, căpitane Ion, îi răspunde acesta, că trebuie să răbdăm şi să aşteptăm. Crezi că în inima mea nu sălăşluieşte, ca un vierme, mâhnirea? Primesc porunci din partea lui Baiazid. Ali-beg îmi intră în casă ca un stăpân. Scrâşnesc din dinţi, dar nu pot face nimic.

— Ţine sus fruntea. Nu te înjosi. Şi, la nevoie, ia armele în mâini.

— N-am dreptul.

— De ce?

— Ar însemna să-mi pustiesc ţara.

— Îmi rosteşti aceleaşi cuvinte ca şi Basarab cel Tânăr; dar bine, ţara este pustiită şi-aşa. Numai marile moşii ale unor boieri care au prieteni printre otomani sunt cruţate. Aşa încât norodul n-aşteaptă decât să-ţi înalţi cugetul…

— Ar curge sângele zadarnic, fără să izbândesc nimic.

Glasul lui vodă se făcuse jalnic. Aproape plângea.

— Nu vrei să te ridici pentru ţară şi mă tem că Ali-beg îţi va da poruncă să-l însoţeşti, la fel ca Ţepeluş, în vreo altă bătălie, fie împotriva moldovenilor, fie a transilvănenilor. Cum, fraţii de sânge şi limbă să se macine luptând între ei? Cred că eşti dator să te gândeşti cum îţi vor judeca o asemenea faptă urmaşii.

Vlad Călugărul se ridică de pe jilţul unde era şi se apropie de fereastră. Firele albe din barba lui ascuţită îi scânteiară în lumina amurgului.

Se aflau în palatul din Târgovişte. Venise vara şi domnitorul suferea de căldură. În Bucureşti nu-i plăcea să locuiască, pe de-o parte din pricina zădufului, pe de alta fiindcă oraşul era plin de turci. Şi Ali-beg îl vizita prea des.

Venise la Târgovişte cam împotriva voinţei otomanilor.

Prin ferestrele larg deschise pătrundeau miresmele pădurilor de pe dealuri.

Vlad Călugărul răsuflă adânc. Ştia prea bine că Ion avea dreptate, dar îşi dădea seama şi de slăbiciunea lui.

«Voievozii, şi-ai Transilvaniei şi-ai Moldovei, gândi el, aşteaptă ca, la orice năvălire, otomanii să se izbească întâi de mine. Pieptul meu să-i oprească. Pe urmă abia să se îndrepte spre ei. Dar câtă vreme voi putea eu să-i opresc? Poate o dată, poate niciodată! Oricum, până la sfârşit, aş cădea.»

Doamna Rada ceruse intrare la vodă. Venea însoţită de Hrusana, fiica fratelui ei Gherghina, cununată numai de câteva săptămâni cu Danciu Craiovescu. Vodă îi dăduse el însuşi nepoatei sale cu acest prilej o zestre bunicică, două moşii întinse, o coastă întreagă, împădurită, de munte, în Argeş, un rând de case arătoase în Târgovişte, cirezi, turme şi herghelii.

Hrusana voia în seara aceasta să-i mulţumească.

— Mă iartă, căpitane Ion, vorba noastră pe astăzi s-a terminat.

— Te-ai încuscrit cu Neagoe?… mai stărui Ion.

— Ali-beg mi-a cerut!

— Ali-beg!… Ali-beg!… A ajuns turcul să hotărască şi cu cine să ne încuscrim?

Vlad Călugărul se întoarse spre căpitan.

— Nu-mi place să fiu mustrat! Sunt domnitorul ţării, nu uita. Şi nu-ţi îngădui să mă cerţi. Cine are, ca mine, o răspundere atât de mare, ştie ce face…

— Ar trebui să ştie…

— Întreci orice măsură.

— Rămâi cu bine, măria ta.

— Du-te sănătos!

Ion se îndreptă spre uşă.

Cei doi străjeri îşi desfăcură halebardele, pe care le ţineau încrucişate, şi căpitanul ieşi.

La capătul de jos al scării îl aştepta Eufrosin cu doi cai de dârlogi. Stătea de vorbă cu unul dintre străjerii curţii.

Săriră amândoi pe cai şi plecară.

— Ştiai, îi spuse din mers Eufrosin, că Staico din Bucov şi Barbu Craiovescu au fost chemaţi de Ali-beg?

Staico din Bucov era însurat cu Caplea, fiica lui Vlad Călugărul şi-a Radei. Fiind ginerele lui vodă, fusese înălţat la rangul de prim sfetnic. Şi era prieten la toartă cu Barbu Craiovescu.

«Dacă Ali-beg i-a chemat pe Staico şi Barbu Craiovescu, înseamnă că se vor petrece lucruri însemnate, cugetă Ion. Trebuie să aflu numaidecât despre ce este vorba.»

Corabia se legăna domol pe Dunăre. Tot ţărmul românesc fusese curăţat de oameni. Aici veniseră în dimineaţa aceea Staico din Bucov şi Barbu Craiovescu cu alţi câţiva boieri de seamă ca să primească, în numele lui Vlad Călugărul, poruncile lui Ali-beg.

Barcazul care-i purtase până la corabie pornise spre malul celălalt, la Nicopole, ca să-l aducă şi pe Ali-beg.

În sfârşit, begul sosi, însoţit de o suită numeroasă de otomani şi tătari. Cu toţii se urcară pe punte.

Apa era liniştită. Cerul senin. Şi cetatea se putea vedea în toată puternica ei măreţie, cu turnurile înalte, crenelate. Nimic nu se schimbase în cei aproape treizeci de ani de când trei băieţi îndrăzneţi, îmbrăcaţi în straie ienicereşti, izbutiseră să scape de-acolo, înfruntând cele mai mari primejdii.

Întâi begul, apoi suita acestuia şi, în cele din urmă, Staico din Bucov şi Barbu Craiovescu pătrunseră în încăperea de pe punte, unde urma să aibă loc întâlnirea.

Turcii şi tătarii luară loc pe sofale, iar valahii pe scaune.

Ali-beg făcu un semn şi cineva din suită îi aduse o hartă fixată pe o scândură lată, învelită în piele. Pe hartă era desenată Moldova.

— Peste douăzeci de zile pornim, spuse begul. Şi uitaţi-vă pe unde atacăm. Trecem pe-aici…

Cu un beţişor subţire, Ali-beg arăta locurile de unde urmau să înceapă lupta oastea turcească şi tătărască.

— Ghiaurul Ştefan va fi încolţit ca lupul în bârlog… Prea mult şi-a jucat caii fără pedeapsă…

Planul întocmit cu grijă de generalii lui Baiazid şi care trebuia să ducă la înlocuirea lui Ştefan era întreg aici.

— Foc!… Corabia a luat foc! se auzi un glas.

— Foc!… Foc!… Foc!…

Panica se stârnise pe punte. Marinarii se repeziră să-i ajute pe Ali-beg şi pe trimisul hanului tătarilor din Crimeea, uitându-i pe cei doi valahi.

În chip cu totul neînţeles, focul izbucnise pe corabie nu dintr-un singur loc, ci din trei. Barcazul era departe. Comandantul corăbiei nu mai ştia ce să facă. De un asemenea ghinion nu avusese încă niciodată parte. Şi tocmai când era Ali-beg pe punte! Dădu ordin să se ridice pânza albastră prin care barcazul era chemat înapoi, dar acesta, nu se ştia din ce motive, întârzia să se întoarcă.

Deodată se băgă de seamă că şi barcazul ardea. Iar pe corabie limbi roşii şi fierbinţi lingeau puntea.

— Bărcile!… Lăsaţi bărcile!…

Numai că şi bărcile fuseseră cuprinse de flăcări.

Ali-beg spumega. Pe toţi îi va trage în ţeapă, împreună cu comandantul corăbiei. Urlă:

— Aceasta nu poate fi decât mâna…

— căpitanului Ion, îi răspunse cineva de lângă el.

Acel cineva îşi smulse de pe cap fesul de marinar turc şi-i arătă lui Ali-beg harta care fusese până mai adineauri înfăţişată trimişilor tătari şi valahi.

Harta, frumos împăturită, fusese ascunsă sub fesul său.

Ali-beg îşi scoase hangerul:

— Prindeţi-l!

— Spune-i lui Baiazid că-i mulţumesc pentru că mi-a trimis întreg planul atacului asupra măriei sale Ştefan!

— E căpitanul Ion!

Dar nimeni nu-l mai asculta. Căpitanul îl apucă pe Ali-beg de umeri şi-i dete brânci în apă. Tocmai la timp, căci focul începuse să-i şi cuprindă anteriul.

Ali-beg de-asemenea îmbătrânise. Hainele atârnau pe el grele. Nu mai avusese timpul să şi le scoată. Cu toate astea, era încă puternic. Îşi mişca braţele voiniceşte. Iar frica îi da şi mai multă vigoare.

Pe corabie, marinarii turci se străduiau zadarnic să stingă focul… Acesta fusese aprins cu pricepere. Un fum gros şi urât mirositor se înălţa în fuioare groase spre boltă. (Corabia avea în cală catran.)

Trâmbiţele şi tobele răsunau din cetatea Nicopole. Cineva striga:

— Arde corabia pe care se află begul!… Să plece în largul fluviului bărcile!

Din depărtare, ceata de călăreţi a lui Ion privea corabia şi barcazul care se mistuiau pe încetul şi se scufundau tot mai mult în apa gălbuie a Dunării.

— Numai de nu li s-ar fi întâmplat nimic alor noştri! se îngrijoră Eufrosin.

— Îl vezi tu pe căpitanul nostru dând greş?

— A, nu… Asta nu… murmură Eufrosin.

Rămaseră acolo nemişcaţi, aşteptând.

Începuse să se însereze când, de departe, se auzi galopul cailor.

Şi căpitanul întrebă:

— Sunteţi aici?…

— Aici! chiuiră. Aici!…

Ştefan râse cu poftă ascultând întâmplarea povestită de căpitan. În minte şi-l închipuia pe Ali-beg, spaima lumii, bălăcindu-se, cu toată îmbrăcămintea pe el, în Dunăre.

Ştia că Ali-beg îi prinsese frica lui Ion în urma păţaniei de la Gherghiţa. Şi, pesemne, spaima îi înţepenea mădularele numai cât îi auzea numele, dar cu-atât mai vârtos când îl mai şi vedea.

De-aceea Ştefan râdea cu-atâta poftă. Dar râsul i se potoli şi se sfârşi într-un zâmbet. Un zâmbet care-i şedea întotdeauna bine, deoarece faţa bălană a domnitorului, cu mustaţa stufoasă, era parcă anume făcută pentru zâmbet. Acesta îi aducea pe chip un fel de lumină, care-i făcea pe cei din preajmă să se simtă bine.

Pe masă fusese întinsă harta cu liniile de desfăşurare ale atacului, aşa cum fusese întocmită de strategii cancelariei lui Baiazid.

— Va să zică, Vlad Călugărul, pe care l-am urcat în scaun, îi ascultă orbeşte pe turci… Nesocotind nevoile şi voinţa ţării…

Chipul lui Ştefan se mohorî.

— Vlad Călugărul nu este decât un al doilea Alexandru Aldea, un domn slab, la mâna anumitor boieri… îi întregi cuvântul Ion.

— Un domn care vrea să stea ca pisica pe vatră, unde e mai călduţ, şi să-şi mănânce îmbucătura în linişte, fără să se ostenească prea mult. Conducerea treburilor obşteşti a încredinţat-o lui Staico din Bucov, ginerele său. Acesta, împreună cu Barbu, hotărăsc cum vor ei.

— Nu cumva bătrânul Neagoe râvneşte scaunul domnesc pentru unul din fiii săi?

— Ai ghicit, măria ta. La un sfat de mare taină al familiei, Neagoe-banul de la Craiova şi ceilalţi trei fii ai săi au hotărât să facă tot ce le stă în putinţă ca să-l aşeze pe Barbu domn.

Lui Ştefan îi plăcea felul de-a istorisi al lui Ion. Vorbea repede şi în aşa fel încât parcă vedeai aievea cele întâmplate şi pe acela despre care povestea.

— Ambiţioasă familie!

— Numai că le stau în gât atât Basarabeştii, cât şi, bineînţeles, Drăculeştii. Cu toate că nici dintre Drăculeşti, în care îmi pusesem toată nădejdea, nu pare să se ridice încă vreun vlăstar care să întoarcă ţara, potrivit vrerii norodului, la vremurile lui Mircea sau ale măriei sale Vlad.

— Ce bărbat a fost Ţepeş! recunoscu Ştefan. Cu toată deosebirea de vârstă şi fire, am fost ca nişte fraţi. Un oştean asemenea lui la cârma Ţării Româneşti ar făptui minuni. Norodul se mai gândeşte la el?

— Norodul vrea să creadă că măria sa Vlad trăieşte ascuns pe undeva. Şi că se va-ntoarce într-o zi, ca să-i gonească pe turci. Că va împlini în ţară şi, împreună cu măria ta, în lume, dreptatea!

— Aşa se crede?

— Aşa!…

Ştefan rămase pe gânduri. Se găseau în casa cea veche, domnească, din târgul Romanului. De pe uliţe pătrundeau zgomotele obişnuite ale vieţii de fiecare zi. Vestiţii meşteşugari ai târgului, pe care chiar ieri îi cercetase măria sa Ştefan, trudeau cu hărnicie. Unii în fierării, dogării, olării, alţii în cojocării, pielării, abagerii şi-n câte şi mai câte ateliere de meşteşugărie. Dar cea mai mare larmă o făceau tot ucenicii meşterilor pietrari, care lucrau la ridicarea noii cetăţi de apărare a măriei sale. Cetatea se construia pe malul stâng al Siretului şi trebuia să fie gata cât mai degrabă.

— Eh! O să trăim şi-o să vedem! zise într-un târziu Ştefan. Ar fi bine totuşi să ştim ce va face sultanul. Potrivit acestei hărţi, urma ca el să pătrundă în partea de sus a Moldovei. Îşi va păstra, sau nu, planul?

Bucuros de faptul că reuşise să aducă harta, Ion îşi dete cu părerea:

— Cred că şi-l va păstra.

— Baiazid-Veli este un sultan nestatornic în orice şi asta mă face să cred că şi-l va păstra.

Căpitanul zace într-o chilie a mânăstirii Bistriţa moldoveană, încredinţat de Ştefan celui mai vestit lecuitor din câţi se găseau pe vremea aceea în Moldova, călugărul Sofronie.

Ştefan avusese dreptate. Aflând Baiazid că harta căzuse în mâinile lui Ion dăduse poruncă să se schimbe planul. Părăsind ideea de a urca în Moldova de sus, unde oricum n-ar fi izbutit să pătrundă, se îndreptă, cu toate nesfârşit de marile lui armate, către Chilia şi Cetatea Albă. Îl însoţeau hanul Mengli Ghirai şi Vlad Călugărul.

Lupta fusese crâncenă, mai ales în jurul Chiliei. Şi Ion căzuse rănit. O suliţă îl lovise în umărul stâng şi-o sabie îi despicase coiful, rănindu-l greu la cap.

Oricine altul s-ar fi lăsat învins, dar Ion, cu sângele şiroindu-i din răni, continuă să lupte.

Vâlsan reuşi să-l tragă din bătălie, abia când, încercuit de tătari, sta gata să se prăbuşească.

Şi-acuma zăcea, în mânăstire, pe-o laviţă, fără speranţa de-a mai scăpa cu zile.

Un slujitor de credinţă trimis de domnitor se afla şi el acolo, pentru a vedea cu ochii lui ce se întâmplă cu Ion.

— Toate leacurile folosite de mine nu i-au ajutat cu nimic, îl înştiinţă Sofronie. Căpitanul, în urma despicăturii din ţeastă, şi-a pierdut şi auzul şi văzul. Rana i s-a obrintit. Fierbinţelile nu mai încetează. Şi bănuiala mea este că va muri curând.

— Dar cum de i s-a înrăutăţit atât de mult şi aşa de repede starea? Când a fost adus aici încă mai vorbea.

— Mai vorbea, este adevărat. Când însă a aflat că unul dintre pârcălabii Chiliei, cuprins de spaima morţii, şi-a pierdut firea şi, împotriva voinţei tuturor celorlalţi luptători din cetate, fără să mai aştepte sosirea măriei sale Ştefan, i-a deschis porţile lui Baiazid, mâhnirea lui a fost atât de-adâncă, încât l-a cuprins o sfârşeală din care nu s-a mai trezit nici până astăzi.

— L-a durut prea mult această înfrângere pricinuită de frica unui pârcălab bicisnic! adăugă trimisul. Nu trebuie să uităm că la cetatea Chilia a ţinut cel mai mult Ţepeş, în vremea când el o stăpânea. De-aceea a luptat, poate, cu-atâta deznădejde sub zidurile ei, căpitanul Ion!

Sofronie îşi clătină, amărât, capul:

— Ce folos că Baiazid a fost, pe urmă, silit de ostile măriei sale Ştefan să se retragă dincolo de Dunăre, dacă aceste două puternice cetăţi, Chilia şi Cetatea Albă, au rămas în mâinile lui? Iată ce i-a otrăvit sufletul! Otrava, iscată întâi în inimă, i s-a împrăştiat în tot trupul. Şi nu mai poate să se lecuiască. Aşa că, ştiind eu – care sunt nu numai lecuitorul, ci şi groparul mânăstirii Bistriţa – ce trebuie făcut într-o asemenea împrejurare, am luat toate măsurile trebuincioase pentru ca moartea căpitanului să nu ne găsească nepregătiţi.

— Măria sa Ştefan, mai glăsui trimisul, a poruncit să i se înştiinţeze familia. Şi va da tot ajutorul ca aceasta să poată ajunge aici cât mai grabnic. Nădăjduieşte măria sa că, poate, simţindu-i alături pe cei dragi, viteazul căpitan îşi va reveni.

— Soarta sa, din păcate, oricât s-ar strădui măria sa, îşi dete, trist, cu părerea Sofronie, este pecetluită. Nimic nu-l mai poate lecui.

— Cu toată această părere a sfinţiei tale, măria sa te roagă să-i primeşti şi să-i găzduieşti familia, ce va veni curând, pe cât este cu putinţă mai bine. Nimic nu trebuie precupeţit când este vorba de căpitanul Ion!

Familia, adică Dănuţ şi Ioana, însoţiţi de Draga, sosiră, într-adevăr, cu ajutorul bunului Ştefan, mai curând decât erau aşteptaţi.

Copiii se azvârliră la pieptul tatălui. Plânseră, îi sărutară chipul, bineînţeles fără ca muribundul să-şi dea seama, şi nu voiau să se mai despartă de el. Cu greu, Sofronie şi Draga îi desprinseră de-acolo.

Osteniţi, copiii au fost culcaţi. Şi numai Draga a rămas să-l vegheze pe căpitan. Fata adusese cu ea nişte leacuri. În primul rând o unsoare, în care se puseseră mai multe buruieni, între acestea numărându-se untişorul de câmp – la vremea înfloririi – pătlagina, smârdarul şi ghiocelul de munte. Bunica, pe când mai trăia, îi spusese fetei că nu se află vreo unsoare mai bună decât aceasta în toată lumea, dacă, bineînţeles, nu se ung rănile cu ea prea târziu. Şi alte felurite băuturi întăritoare o învăţase bunica pe fată să fiarbă.

Rămânând singură cu rănitul, fata îi unse întâi rănile, apoi îi pregăti o băutură îndulcită cu miere şi i-o turnă în gură, picătură cu picătură.

Bolnavul se simţi mai uşurat.

Multe săptămâni rămase apoi Draga neclintită lângă bolnav.

Căpitanul continua să se zbată între viaţă şi moarte. Conştiinţa nu-i revenea. Nu recunoştea pe nimeni.

Câteodată, nopţile, Draga se apropia de urechea lui. Ştia că nu putea fi auzită. Şi, totuşi, îi vorbea. Îi amintea de copii şi de voinicii ce-l aşteptau în Ţara Românească.

Unii dintre aceştia veniseră, de altfel, ca să-şi ia rămas bun. Deşi niciunul dintre ei nu putea crede că un viteaz ca Ion se va da pradă morţii cu-atâta uşurinţă.

Ştefan însuşi se repezise o dată să-l vadă. Acolo o întâlni pe Draga, neobosită, la căpătâiul rănitului.

Era o dimineaţă însorită. Astrul strălucitor al zilei îşi trimitea prin ferestruică razele călduţe. Faţa căpitanului, după atâta suferinţă, se subţiase. Obrazul lui, înainte ars de soare, se albise. Ochii îi stăteau închişi sub pleoapele grele.

Ştefan vodă văzu cu acel prilej ceea ce nu văzuse încă nimeni.

— Îl iubeşti? o întrebă pe fată.

Draga îşi ridică uimită capul şi roşi până la rădăcina părului.

De unde-i aflase această atât de bine păstrată taină măria sa?

Într-adevăr, fata îl îndrăgise pe Ion. Aceasta se petrecuse cu mult înainte de a fi avut prilejul să-l vadă şi să-i vorbească. Tatăl şi fratele său îi povestiseră atâtea despre vrednicia, cinstea, curajul şi înfăţişarea lui. Iar din baladele cântate în popor, aflase alte multe însuşiri ale vestitului şi credinciosului căpitan al lui Ţepeş.

Venise apoi vremea să-l cunoască în pridvorul casei lui Neagoe de la Craiova. Se apropiase de el, împreună cu toate celelalte fete menite a fi trimise lui Ali-beg. Ea însăşi nu-i vorbise nimic, dar inima i se oprise în piept. Căpitanul i se înfăţişa întocmai aşa cum şi-l închipuise în visurile ei de fată: frumos, semeţ, însă cu o privire blândă şi chiar puţin amară.

«Nici nu este de mirare, gândise ea, când viaţa l-a încercat atât!»

— Hai, hai, o trezise, în clipa aceea, Ştefan din gânduri. Mărturiseşte pe faţă. Nu e nevoie să-ţi ascunzi simţirile. Şi mie-mi este drag.

La întrebarea lui, aşa cum li se întâmpla celor mai mulţi dintre oamenii care aveau fericitul prilej de a se afla în apropierea voievodului, fata se dădu pe faţă.

Căzu în genunchi înaintea măriei sale, îi sărută poala hainei şi îi destăinui cinstit că este cel dintâi bărbat pe care inima ei l-a îndrăgit. Şi că, orice s-ar întâmpla, nu va mai iubi pe nimeni altul în viaţă.

— Ajută-l să se vindece, o îndemnă domnul. Dragostea fierbinte şi curată a unei tinere fete slujeşte câteodată lecuirii unui rănit mai mult decât toate fierturile, oblojelile şi toate celelalte leacuri din lume.

Domnul adusese cu sine o minunată dveră – o perdea lucrată din porunca lui pentru porţile împărăteşti ale mânăstirii. Dveră înfăţişa biruinţa asupra morţii.

Pe fată, gândul acesta, al vieţii ce poate învinge moartea, o îmbărbătă.

Mai ales că Ştefan, înainte de plecare, o mai îndemnă încă o dată să nu se lase înfrântă.

— Te voi asculta şi voi lupta până la capăt pentru viaţa căpitanului Ion, măria ta, îl încredinţă ea.

Numai că lunile treceau. Venise toamna. Copacii desfrunziţi de pe dealuri se frământau în vânt. Şi suferinţa continua să stăpânească fiinţa celui drag.

Este adevărat că fierbinţelile îi mai trecuseră. Nu se mai zbuciuma atât în somn. Şi osul, în ţeasta lovită, începu să se lege.

Ceea ce o turbura pe Draga cel mai mult era faptul că Ion nu îşi revenea nici un moment cu totul în fire. Deschidea ochii, dar aceştia căutau în gol.

Dănuţ îl apuca de mână, Ioana i se anina de gât, Draga îi vorbea, Sofronie la fel, fără ca el să-şi întoarcă privirile spre ei şi fără să dea cel mai mic semn că-i aude şi-i înţelege.

Începuse să se aprindă focul în vatră. Se-apropia iarna. Lupii dădeau târcoale tot mai apropiate satelor.

Într-o seară poposi la mânăstire Vâlsan. El era omul în care căpitanul avea cea mai mare încredere. Şi, înainte de a cădea sub zidurile Chiliei, lui îi încredinţase conducerea cetelor sale.

Vâlsan încercă să-i povestească câte ceva din cele ce se petreceau în ţară sub cârmuirea lui Vlad Călugărul.

A fost pentru prima oară când Ion şi-a întors puţin ochii către cineva. Şi Sofronie şi-a dat cu părerea că bolnavul merge spre bine.

Treptat, treptat, Ion îşi îndreptă tot mai des privirile către copii şi Draga. Nu se putea mişca. Corpul îi era înţepenit. Dar de auzit se părea că începuse să audă şi încă din ce în ce mai bine. De-aceea, nopţile Draga îi cânta şi-i povestea ca unui copil.

În altă zi, fetei i se păru că rănitului, în timp ce ea îi vorbea, îi apare un zâmbet pe buze.

— Copii, tatăl vostru zâmbeşte, îi chemă ea pe Ioana şi Dănuţ care, deşi se apropia seara, încă se mai jucau prin ogradă.

Amândoi alergară într-un suflet, şi Ion reuşi să-şi întoarcă spre ei nu numai ochii, ci şi capul. Draga observă că încerca să-şi mişte şi degetele.

Îi apucă degetele, i le încălzi între palme, îl mângâie pe obraz şi începu să joace de bucurie, prin chilie, ţinându-i pe amândoi copiii de mâini.

Draga mergea pe şaptesprezece ani, Dănuţ pe şapte şi Ioana împlinise cinci, dar văzându-i pe tustrei jucând prin chilie nu ştiai care dintre ei era cel mai copil.

Aţâţă focul, îl înveli pe Ion şi mai bine sub cergi şi îi aduse licoarea din buruieni pregătită cu mâinile ei.

Tocmai atunci, Sofronie îi vesti sosirea unor noi oaspeţi. Aceştia îi spuseseră călugărului că sunt nişte susţinători ai cetelor de răzvrătiţi.

Ion îşi întoarse din nou capul. Îl auzise bine pe Sofronie. Voia să vorbească, deschidea gura, îşi încleşta şi-şi descleşta degetele, fără să poată însă rosti nici un cuvânt.

— Cred că ar fi bine să amânăm întâlnirea pe mâine, spuse Draga. Începe să se însereze. Căpitanul este ostenit. Am trăit astăzi cu toţii tulburări prea mari.

— Oaspeţii stăruie, zise Sofronie. Mâine vor pleca în zori. Şi vor, neapărat, să-l vadă pe căpitan.

— Bine! se învoi cu greutate Draga. Numai să nu întârzie în chilie prea mult.

— Nici vorbă!… Nici vorbă!

Sofronie alergă să-i înştiinţeze pe călătorii care aşteptau afară că sunt bine-veniţi.

Când ajunse la ei, aceştia tocmai îi iscodeau şi pe ceilalţi călugări asupra stării sănătăţii căpitanului. Se ridică de pe laviţă? Umblă? Mânuieşte armele? Şi altele de felul acestora.

Aflaseră totul şi se grăbiră să intre în chilie, călăuziţi de Sofronie şi primiţi cu destulă nemulţumire de Draga.

Întâiul care păşi era un bărbat ager, deşi puţin cam vârstnic, îmbrăcat într-o zeghe miţoasă. Călca ţanţoş şi se vedea că fusese oştean. Obrazul, pe partea stângă, era brăzdat de urma închisă a unei răni, care urca de la mustaţă spre ochi.

— Să trăieşti, căpitane! îi ură el cu glas răsunător.

— Am venit să te vedem cum te mai afli! adăugă al doilea, un subţiratic uşor aplecat de spate şi cu capul pleşuv. Acesta cerceta, cu atenţie, prin toate colţurile, chilia. Şi ochii i se opriră, fugar, asupra săbiei. Sabia care fusese, de altfel, agăţată la căpătâi, pe perete, din porunca lui Ştefan, sub cuvânt că bolnavul, când se va vindeca, să se simtă numaidecât în apele lui.

Al treilea se strecură şi el pe uşă. Avea o haină lungă de şiac, însă, pe dedesubt, dacă s-ar fi uitat cineva cu atenţie, ar fi văzut că purta o cămaşă de zale.

Către al treilea mai ales se îndreptară privirile bolnavului. Acesta gemu şi era limpede că voia să spună ceva. Degetele i se zbăteau, agitate. Draga văzu că ele se mişcau cu mult mai liber decât înainte.

— Eşti ostenit, hai? îl întrebă întâiul. Bine că te-am văzut cum arăţi! Mă bucur…

— Să-l lăsăm să se odihnească! luă iar cuvântul al doilea.

Al treilea se apropie de laviţă, cu spatele la ceilalţi.

— Am adus nişte leacuri din ţară, zise încet. Cu ajutorul lor ai să te poţi odihni… în veci… bine…

Vru să mai adauge ceva, dar Draga îi rugă să părăsească încăperea.

După plecarea celor trei, fata îl căută pe Sofronie şi-i spuse că este neliniştită.

— Pentru ce? râse Sofronie. Căpitanul arată din ce în ce mai bine.

Ea se sfii să-i spună că alta îi este pricina îngrijorării. Şi cu aceste cuvinte se despărţiră.

Făcliile fuseseră stinse. În chilie nu mai ardea decât sâmburele de lumină al candelei.

Cu toate astea, căpitanul întârzia să adoarmă. Draga, care-i veghea, ca de obicei, somnul, aşezată pe un scaun cu spătar, îl simţea cum încerca să se mişte.

Străduinţa îl făcea să răsufle greu.

Fata îi puse palma micuţă şi caldă pe frunte.

Fruntea-i era îmbrobonată de sudori.

Prin minte, revăzu clipa când privirile lui Ion se întâlniseră cu acelea ale bărbatului îmbrăcat în haină de şiac. Privirile li se ciocniseră ca nişte săbii de oţel, făcând parcă să ţâşnească din ele scântei.

«Nu mai încape vorbă, s-au recunoscut, cugeta Draga. Şi sigur că se urăsc! Doamne, ce se va întâmpla?»

Ar fi vrut să alerge la Sofronie. Numai că aşa, fără temei, ea, o fată tânără, să năvălească în crugul nopţii la un bărbat în chilie? Chiar dacă acesta era călugăr şi, pe deasupra, cu barba colilie. Nu se cuvenea! Şi ce-ar fi spus, pe urmă, stareţul? Şi-aşa de-abia se învoise s-o găzduiască în mânăstire. Şi asta numai fiindcă rănitul era un oştean de frunte şi, pe deasupra, ocrotitul lui Ştefan. Iar Ştefan poruncise ca totul să fie îngăduit când era vorba de sănătatea şi binele căpitanului Ion.

Bolnavul gemea pentru a doua oară în acea seară. Draga luă o aşchioară din vatră şi cu ea aprinse din nou făclia. Încercă să înţeleagă ce voia să spună Ion.

Deodată pricepu. Ochii acestuia se îndreptau spre sabie.

— Sabia o doreşti? Dar cum să ţi-o dau? Nu o poţi ţine în mâini. Şi de cine te îngrijorezi? De cei care au venit? Te temi pentru copii?

Ochii lui Ion scânteiară. Fusese deci vorba de copii. Să-i ia din chilia unde-şi aveau culcuşul pe-aceeaşi laviţă cu ea şi să-i mute?

Draga se zbuciuma chinuită de întrebări.

Luă sabia din cui şi i-o puse lui Ion în partea dreaptă, pe laviţă, aproape de palma lui.

Parcă se mai liniştise. Cu degetele încordate, se străduia, fără să izbutească, să-i prindă mânerul.

Văzând că nu reuşeşte, gemu a treia oară.

— Ce să fac? îl întrebă Draga. Să mut chiar acum copiii? Bine, îi iau şi-i culc pe laviţele slugilor din cuhnie. Laviţele sunt largi, slugile obosite, copiii şi ei adormiţi. Nici n-o să se simtă. Dar cum să te las singur? Să n-am grijă? Să mă zoresc?

Draga îl înţelegea tot mai bine ce spunea din ochi.

Deschise uşa şi se furişă pe sala rece de piatră. Din mers auzi nişte glasuri. Vorbeau destul de încet, dar recunoscu uşor vocea aceluia care intrase întâiul la Ion în chilie:

— Vom fi răsplătiţi din plin!

Pentru ce să fie răsplătiţi? Pentru moartea lui Ion? A copiilor? Cine erau oamenii aceştia?

Vru sa strige. Strigând, călugării ar fi sărit, sigur, în ajutor. Dar cum putea să învinuiască nişte oaspeţi ai mânăstirii care nu făptuiseră nimic? Numai pe nişte vorbe ascultate de ea dincolo de o uşă şi pe nişte bănuieli iscate dintr-un schimb tăios de priviri? Ar fi copilăresc. Pe de altă parte, dacă nu cheamă imediat pe cineva în ajutor, s-ar putea ca, peste foarte puţin timp, să fie prea târziu.

N-apucă să-şi termine gândul, şi uşa lângă care se afla scârţâi. Fata se ascunse după ieşitura de lângă scară a peretelui. Întâi ieşi cel cu haina de şiac. Ţinea în mână un hanger. Acum era, într-adevăr, prea târziu. Fata abia mai răsufla. Spaima o strângea de gât, sufocând-o. Nu mai putea rosti nici un cuvânt. Ieşi şi-al doilea, şi-al treilea. Veniseră înarmaţi cu hangere şi pumnale. La cea mai mică mişcare a ei, ar fi înjunghiat-o. Nici n-ar fi apucat să dea alarma. Pe urmă, nici vorbă, l-ar fi răpus pe căpitan şi, poate, pe Dănuţ şi Ioana.

Cerul era acoperit de nori. Pe sală şi pe scară, întunericul puteai să-l tai cu cuţitul… Unul dintre bărbaţi trecu pe lângă ea. O atinse cu mâneca. Era acela cu haina de şiac. Părea a fi o căpetenie.

— Păşiţi cât puteţi de încet, spuse el. Să nu vă simtă călugării. Bateţi uşor şi când fata vă-ntreabă cine sunteţi, răspundeţi… tu, Gheorghe, să răspunzi: «Părintele Sofronie!» Pe urmă înşfăcaţi fata. Astupaţi-i gura. Faceţi-i de petrecanie. Şi vă repeziţi la căpitan. Cu el va merge uşor. N-are cum să se apere. Şi dacă am terminat şi cu el, alergăm la copii. Ştiţi unde dorm?

— Ştim! răspunse chelul…

— Caii i-aţi lăsat afară?

— Afară!

«Copiii, gândi Draga. N-am apucat să-i pun la adăpost. Încotro s-o iau? Dacă m-aş depărta puţin şi-aş striga? Ucigaşii n-ar pierde zadarnic vremea. S-ar repezi la chilia unde doarme Ion. Şi, cum el este fără apărare, l-ar străpunge într-o clipă cu săbiile. Pe urmă ar fugi. Ce să fac? Ce să fac? Să mă reped în chilie. Să trag zăvorul şi apoi să chem în ajutor. Acesta este lucrul cel mai bun. Însă repede, repede…»

Aşa făcu. Porni iute în vârful picioarelor.

— Parcă… mi s-a părut că umblă cineva, zise unul…

Draga îl auzi. Se trase în umbra zidurilor şi se grăbi. Dincolo de colţ e chilia unde se află Ion.

A ajuns. Atinse ivărul, dar o mână îi cuprinse pe neaşteptate, din spate, umărul. Se întoarse şi înaintea ei îl văzu pe bărbatul în zeghe miţoasă.

Se rezemă de uşă.

— Ce vreţi? Nu vă las înăuntru!

— Vâră-i hangerul în piept! Ce mai aştepţi? mormăi omul în haină de şiac.

Mâna celui în zeghe miţoasă se ridică. Tăişul ascuţit al hangerului sclipi într-o fărâmă de lumină scăpată printre nori. Numai că Dragai orice spaimă îi trecuse. Simţi o furie cum nu o mai încercase niciodată. Se repezi cu unghiile drept în ochii celui care o ameninţa. Bărbatul scrâşni:

— M-a orbit!… Omorâţi-o!

Şi el însuşi lovi cu hangerul… Draga se aplecă şi se feri într-o parte. Vârful armei se înfipse în lemn.

— Unde e? zise cel de-al doilea.

Draga lupta ca un flăcău. Ascultase odinioară povestindu-i-se despre Oltea şi neînfricarea sa. În suflet simţea şi ea crescându-i o putere ca de bărbat. Aplecându-se, întâlnise cu mâinile, pe jos, o piatră mare, ajunsă cine ştie cum pe-acolo. O apucă şi-l izbi, cu toată tăria, în cap, pe cel de-al doilea.

Întâiul, cu ochii sângerând, bâjbâia prin beznă. O prinse de veşminte. Bluza-i pârâi, şi asta o făcu să se tragă puţin deoparte.

Cel de-al doilea, lovit în cap, căzuse în patru labe şi se zvârcolea de durere pe lespezi.

Unde era însă cel de-al treilea, în haină de şiac şi cu privirea cruntă?

Pe sală se făcu lumină. Văzu uşa chiliei deschisă. Făclia, pe care o lăsase înăuntru aprinsă, răspândea, prin întredeschizătura uşii, o lumină ce i se părea orbitoare.

«Ion! Atunci… bărbatul cu ochii crunţi trebuie să fi şi pătruns înăuntru!»

Strigă:

— Ajutor!… Ajutor!… L-au răpus pe căpitanul Ion!…

Îl izbi şi pe cel cu zeghea miţoasă în cap cu piatra. Acesta se clătină şi se sprijini de zid, ţinându-şi amândouă palmele pe ochi:

— M-a orbit, nelegiuita!… M-a orbit!…

Draga îi ridică hangerul căzut şi, strângându-şi cu mâna stângă, la piept, bluza ruptă, se năpusti în chilie.

Uşile celorlalte chilii începură să se deschidă. Cel dintâi, numai într-un fel de cămăşoaie lungă, din pânză de cânepă, şi cu un retevei gros în mână, se ivi Sofronie. Făcliile se aprindeau pe de-a rândul. Toaca începu să bată.

Pe negândite se ivi şi Dănuţ, de mână cu Ioana.

Cei doi bărbaţi cu capetele sparte se văicăreau.

Sofronie, îmbrăcat în cămăşoaia lui largă şi lungă până la pământ, cu reteveiul în mână, alerga bezmetic.

«L-au omorât pe căpitanul Ion?»

— Cu voi ce e pe-aici? îi întrebă pe cei doi.

Dar fără să le mai aştepte răspunsul, bănuind ce s-a întâmplat, pătrunse înăuntru ca adus de furtună…

În chilie, se aştepta să-l găsească pe Ion zăcând pe laviţă într-un lac de sânge. Când colo, priveliştea cea mai neînchipuită îl aştepta.

Căpitanul Ion era în picioare. Cu sabia ridicată. Draga avea şi ea în amândouă mâinile câte un hanger.

Când Sofronie intră, căpitanul, istovit, se lăsă să cadă pe laviţă.

Draga plângea şi râdea în acelaşi timp. Iar în genunchi, la picioarele lor, se vedea ucigaşul cu ochii crunţi.

— S-a ridicat din morţi! apucă să bâlbâie Draga, arătându-l pe Ion.

Simţind ce se petrece afară, şi anume că Draga lupta pentru viaţa lui, căpitanul, aflat pe calea vindecării, îşi adunase toate puterile şi izbutise nu numai să se ridice de pe laviţă, ci încă să-şi mai apuce şi sabia. Năvălind în chilie, ucigaşul – tot un năimit al înaltei Porţi şi care mai avusese de-a face cândva cu Ion – rămăsese încremenit.

Îl ştiuse pe căpitan lungit pe laviţă, fără putinţă de-a se mişca, şi iată-l în picioare, cu sabia în mână.

Întâmplarea aceasta îi tăiase pe jumătate avântul. Totuşi, se îndreptase spre el cu hangerul întins. Atunci se năpustise în chilie şi Draga.

— În genunchi! îi poruncise Ion ucigaşului.

— Şi azvârle-ţi hangerul, adăugase Draga.

Ucigaşul cătă spre dreapta. Acolo, cu un hanger în mână, era Draga, înaintea lui, sabia tăioasă a lui Ion. Din spate, se-auzeau paşii lui Sofronie şi glasurile celor care ieşeau din chilii. Iar cei doi soţi de nemernicii ai lui se tăvăleau afară, pe jos.

De frică, văzând că nu mai are nici o scăpare, îşi aruncase arma – pe care i-a ridicat-o tot Draga – şi căzuse în genunchi.

Copiii se repeziră, fericiţi, în braţele părintelui lor. În timp ce ucigaşii fură trimişi sub pază domniei, la Suceava, unde-i aştepta o osândă aspră.

Lui Ion, odată cu această întâmplare, parcă i se rupsese ceva, vreun zăgaz al sângelui. Se simţea împrospătat. Sângele-i curgea prin vine năvalnic. Limba i se dezlegase. Braţele şi picioarele şi le mişca în voie.

Leacurile pe care Draga i le dăduse, cu dragoste şi grijă, atâta vreme, aveau cele mai bune urmări.

Sprijinit de fată, căpitanul se putea plimba acum prin ogradă. Se juca laolaltă cu copiii. I se aduse şi calul. Goni cu el peste câmpuri. Îşi mânui armele. Încetul cu încetul devenea iar omul de altădată.

Ştefan, aflând vestea, se bucură nespus.

Nu mai trecu mult timp, şi căpitanul, însoţit de copii şi Draga, plecară la Suceava, unde-i chemase domnul.

— Vezi, căpitane, glăsui Ştefan când i se înfăţişară tuspatru, i-am spus acestei frumoase fete că unde nu pot izbândi leacurile, face o adevărată minune dragostea. Te-ai vindecat şi viaţa i-o datorezi în primul rând ei. Căpitanul îl asculta neclintit. Ea este, continuă voievodul, pe câte am auzit, şi o foarte bună mamă a copiilor tăi.

Căpitanul îşi privi copiii. Dănuţ sta drept, înaintea lui Ştefan, într-o ţinută de adevărat oştean. Ochii lui însă erau umezi.

— Pentru ce plângi? îl întrebă voievodul…

— Mi-am adus aminte de moartea mamei!

— Sărmana Oltea s-a dus! Şi vouă, copiilor, vă trebuie o mamă. Nici un copil nu trebuie să rămână fără grija şi dragostea unei mame.

— Noi avem o mamă, răspunse în locul băiatului Ioana, care, ce e drept, nici n-avea cum să şi-o mai amintească pe Oltea.

Se repezi la Draga şi-o prinse cu amândouă mânuţele de gât.

Draga o îmbrăţişă şi ea pe fetiţă, sărutându-i fierbinte obrajii.

— Avem o soră mai mare care ne ţine loc de mamă, o corectă băiatul, cu o seriozitate aproape bărbătească, privind-o pe Ioana mustrător. O soră, pe care o iubim foarte, foarte mult, însă… o soră, apăsă el pe cele din urmă două cuvinte.

Draga o lăsă pe Ioana din braţe. Inima-i zvâcnea.

— Aşa e. Are dreptate Dănuţ, zise. Sunt sora lor mai mare. Îi apucă pe amândoi copiii de mână. Tustrei îngenuncheară înaintea voievodului. Acesta le făcu semn că pot părăsi încăperea. Şi numai Ion rămase ca să mai vorbească împreună cu domnitorul lucruri de-ale războiului şi păcii.

Vlad Călugărul, în haina lui verde, bogat împodobită, care-i plăcea atât de mult, călărea în frunte pe un cal murg. De sub poalele hainei i se vedeau şalvarii roşii, pe care-i îmbrăcase ca să-i facă plăcere lui Ali-beg.

De-a dreapta şi de-a stânga lui se aflau sfetnicii, între care, la loc de cinste, se vedeau Staico din Bucov şi Barbu Craiovescu.

La Siret se opriră pentru a-l aştepta pe Ali-beg, care trebuia să sosească dintr-un ceas într-altul. Acesta venea cu o armată, al cărei număr exact Vlad Călugărul nu-l aflase, dar trebuia să fie, aşa după cum i se dăduse să înţeleagă, una dintre cele mai mari din câte năpădiseră vreodată pământul Moldovei.

În sfârşit, tobele răsunară. Şi gărzile de spahii, bine înarmate, care deschideau drumul, se iviră. Caii acestora fuseseră aleşi numai albi. După ei, veneau achingiii, călări pe cai negri.

Priveliştea era înfricoşătoare. Caii tropoteau. Armele oştenilor otomani sclipeau. Şi întreg pământul se zguduia sub această uriaşă năvală ce se îndrepta spre Moldova.

Ţara Românească şi Poarta, prin înţelegerea dintre Baiazid al II-lea şi Vlad Călugărul, deveniseră, chipurile, prietene. Numai că prietenia acestora era doar a celor de sus. Norodul n-avea nici un folos de tras dintr-o astfel de prietenie, ci dimpotrivă. Trebuia să asigure hrana oştenilor şi-a animalelor, carele pentru transporturi şi bărbaţii de dârvală. Aceasta afară de atâtea şi atâtea alte angarale. Încât, cu toate poruncile şi ameninţările domniei de-a nu-şi părăsi casele, oamenii piereau ca duşi de vânt, de cum se auzea că se apropie otomanii – „prietenii lui vodă”.

Armata musulmană înainta către râul Siret printr-un ţinut pustiit de locuitori.

Vlad Călugărul şi suita lui descălecară. Slujitorii îi aduseră pe o tavă pâine şi sare. Şi vodă îi întâmpină pe otomani.

— Bine-ai venit, strălucirea ta!

Ali-beg rupse o bucată de miez din pâine şi o muie în sare. Mestecă puţin pâinea şi apoi o scuipă, stropind, ce-i drept fără să vrea, haina verde şi bogată a domnitorului.

Vlad Călugărul se strâmbă. Câteva firimituri îi ajunseseră şi pe obraz, dar nu îndrăzni să se şteargă. Se stăpâni şi înaintă câţiva paşi până ce ajunse pe covorul persan.

Cu o zi înainte plouase şi begul se mânia când era silit să calce cu cizmele prin noroi. Astfel că, în cinstea lui, din porunca lui vodă, fusese întins pe pământ covorul acela persan. Descălecă, făcând primul pas, de pe cal, pe spinările încovoiate a doi arapi. Aceştia, cu povara pe spate, îngenuncheară, apoi se lăsară pe burtă. Mişcarea fusese atât de lină încât turcul nici n-o simţi.

Alte covoare lungi şi înguste fuseseră întinse până la cortul în care begul urma să se odihnească trei-patru ceasuri şi unde avea să se hrănească, împreună cu domnul.

Înainte de a gusta din friptura de pui, otomanul rupse şi îi întinse o bucăţică lui Vlad Călugărul.

— Mănâncă, hakan Vlad. Vreau să văd dacă pasărea ta n-a fost otrăvită.

N-avusese loc, de altfel, nici o întâlnire a begului cu Vlad – cu toate că se dădeau drept prieteni – fără ca domnitorul valah să nu fi fost jignit.

Voievodul gustă, şi-abia atunci Ali-beg catadicsi şi el să mănânce.

În timp ce se hrănea – cu toate că, în cartea sfântă a otomanilor, Coranul, una dintre cele mai aspre porunci era aceea ca drept-credincioşii să nu soarbă nici o picătură de vin – Ali-beg făcu un semn. Voievodul înţelese. Ridică de pe o tavă de argint aşezată lângă divan un ulcior cu vin dulce de Drăgăşani, şi begul bău însetat. Se şterse la gură cu mâneca şi oftă. Nimic nu-i făcea mai multă plăcere decât vinul acesta, dulce şi aromat, din viile de pe Olt.

— Te-am chemat, îi rosti voievodului begul, fiindcă am să întorc pe dos Moldova… şi doresc să fii faţă… Voi pustii Suceava şi voi aşeza un nou domn.

— Pe cine? se grăbi vodă.

— Ai să vezi. Îţi voi spune după ocuparea cetăţii, răspunse din vârful buzelor begul.

Bătu din palme, chemând astfel slujitorii să-l dezbrace, se răsturnă pe divan şi, vegheat de arapi, fără să se sinchisească de prezenţa voievodului, începu, curând, să sforăie.

Vlad Călugărul se ruga în biserică: «Doamne, miluieşte-mă, fă ca în luptă să nu dau ochii cu Ştefan, cel care m-a urcat în scaun. Fereşte-mă de pedeapsa lui! Şi fă ca oştenii mei, care se ţin fraţi cu cei ai Moldovei, să m-ajute şi să nu mă părăsească de la-nceput… Ce să fac? Sunt silit să mă plec sultanului, ca să nu năvălească şi-n Ţara Românească şi să fie mai rău. Ajută-mă, Doamne! Ajută-mă!»

Aprinse la altar lumânări pentru vii şi la ieşirea din biserică pentru morţi.

Deodată trâmbiţele începură să sune. Lui Vlad i se muie de tot curajul.

Calul îl aştepta în uşa bisericii. Încălecă şi, înconjurat de Staico din Bucov, Barbu şi ceilalţi mari boieri, căpitani şi slugi, porni.

Bărbia îi tremura.

— Se află alături de Ştefan şi căpitanul Ion, îl înştiinţă pe Ali-beg cineva.

— Unde e Bradomir?

Bradomir (pe numele lui adevărat Bradmer) era un mercenar. Făcuse un timp parte din oastea lui Ali-beg. Dar de peste un an se tocmise în cetele lui Staico.

Puternic, îndrăzneţ, mercenarul acesta înalt, ciolănos, cu păr şi mustăţi roşii, născut pe ţărmul Balticii, fusese tocmit de Ali-beg pentru zece ducaţi-aur să-l răpună pe Ion. El era, de altfel, acela care-l izbise, sub zidurile Chiliei, pe la spate, cu sabia. Dar Ion scăpase. Şi Bradomir se temea, la rându-i, să nu-l întâlnească în bătălie pe Ion.

— Prima dată ai dat greş, îl mustră, tăios, Ali-beg. Nu l-ai lovit destul de tare. Acum îţi poruncesc să-l cauţi în bătălie şi să-ţi îndrepţi greşeala. Mi-l aduci prins sau îl ucizi. Aceasta este dorinţa cea mai fierbinte a luminăţiei sale sultanul.

De sub coiful rotund, părul bălai-cărunt i se scurgea lui Ştefan pe umeri. Părea cu mult mai tânăr decât era.

— Întâi vom porni noi, hotărî el, ca să-l lovim în inimă pe fiorosul beg. Iar cele două aripi de oaste să-l înconjoare. Nu uitaţi că avem să-i plătim sângele bătrânilor, femeilor şi copiilor noştri nevinovaţi, răpuşi de oastea begului. Şi că el a năvălit peste noi, cu gândul să ne subjuge.

Iureşul se iscase. Şi, încă de la primele izbituri, Ali-beg îşi roti calul şi se porni la goană, fără să ţină seama ce se mai întâmplă cu oastea.

— Ali-beg, stai!… Ali-beg! striga, în urma lui, Ştefan. Aşteaptă să ne înfruntăm!

Ali-beg zbura însă pe calea spre Chilia, unde dorea să se-ascundă, părăsindu-şi, în prăpădul dezlănţuit de oastea lui Ştefan, spahiii, ienicerii şi achingiii.

Cât de făloasă sosise oastea otomană, şi cum se înapoia!

La fiecare popas, Ali-beg cobora de pe cal, dar fără să se mai sprijine pe arapi, să calce pe covoare persane ori să apuce să mai tragă, împotriva poruncii Coranului, câte-o sorbitură de vin!

Calul i se împotmoli, şi el se răsturnă în noroi. Abia de izbuti un spahiu, Mustafa, să-l smulgă din tină.

Pe alt drum, Vlad Călugărul fugea mai abitir. Vodă îşi pierduse haina bogată, verde, în dreptul unui izvor. Încercase să răsufle şi să se răcorească un pic. Se zvonise însă că se află în preajmă Ion. Şi, uitându-şi de haină, rămas numai în şalvarii roşii, vodă încălecase. O luase din nou la sănătoasa. Mai mult de jumătate din oastea musulmană pierise în timpul acestei groaznice urmăriri. La fiecare pas, otomanii – câţi nu se dădeau prinşi – vărsau valuri de sânge.

Din cetele domneşti, iarăşi, mai bine de două treimi trecuseră încă de la-nceput de partea lui Ştefan. Şi-ar fi trecut cu toţii, de nu s-ar fi temut că Staico avea să le pedepsească familiile la întoarcerea în ţară. Aşa se prefăceau numai că luptă, pe când, de fapt, mai mult dădeau ajutor fraţilor moldoveni.

Pe o câmpie din apropierea Chiliei, oastea lui Ştefan ajunge şi nimiceşte resturile năvălitorilor lui Ali-beg.

Căpitanul Ion îl caută pe Staico din Bucov. Lângă Staico trebuie să se afle şi Bradomir. Şi nu pentru că-i despicase coiful doreşte să-l găsească. Deşi lovitura i-o dăduse din spate. Legea neomenească a războiului, la urma urmelor îngăduie vrăjmaşilor să se răpună fără să ţină seama din ce parte izbesc. Îl caută însă pe Bradomir pentru că mercenarul acesta, după învăţul lui Ali-beg, strigase:

— Noi suntem pentru supunere, în faţa luminăţiei sale sultanul, şi împotriva diatei lui Ţepeş!

— Iată omul, i-l arată deodată Vâlsan pe Bradomir lui Ion.

Bradomir îl recunoaşte şi el pe căpitan. Câmpia se întinde până departe spre mare. Ciulinii cenuşii se rostogolesc haihui, mânaţi de vânt. Tot aşa pare că se rostogoleşte şi Bradomir în încercarea lui deznădăjduită de a-şi scăpa ticăloasa viaţă.

Calul lui Bradomir fuge, aici pierind pe după câte un pâlc de copaci, aici reapărând. A ajuns la un lac mărginit de tufe sălbatice de măcieş. Fructele roşii ale măcieşului par picături de sânge căzute pe frunze. Bradomir întoarce calul spre dreapta, dar este prea târziu. Ion i s-a ivit în faţă ca un duh neîmblânzit al dreptăţii.

Calul lui Bradomir, obosit, plin de spumă, sforăie, clătinându-şi capul cu coama stufoasă, ca şi cum şi el s-ar lepăda de nevrednicul său stăpân.

Bradomir îl priveşte pe Ion ţintă. De teamă, nu numai trupul, ci şi sufletul i-a amorţit.

Dă să-şi ridice sabia, dar mâna nu-l ascultă. Capul îi arde sub coif, ca şi cum i-ar fi fost pus pe jăratic.

Din urmă a sosit Vâlsan.

— Căpitane, dă-mi voie să-l pedepsesc eu.

— Nu! zice Ion, continuând să-l privească ţintă pe Bradomir.

Acesta izbuteşte să-şi desfacă din inelele de fier coiful şi şi-l azvârle.

Coama de păr roşcat îi arde ca o flacără. Ochii îi sunt holbaţi şi însângeraţi, gura căscată, lăsând să i se vadă dinţii de lup.

— Iartă-mă, căpitane, bolboroseşte. Te-am vândut turcului pe zece ducaţi-aur. Poţi să-mi iei viaţa.

Căpitanul continuă să-l privească ţintă.

Şi Bradomir, zgâlţâit de frică, se prăbuşeşte. Platoşa îi bufneşte pe pământul uscat. Vâlsan descalecă. Îl întoarce. Nu mai răsuflă. Îi ia sabia, i-o frânge pe picior şi cele două bucăţi le-azvârle în lac. Apa le înghite cât ai clipi, rotindu-se în cercuri din ce în ce mai mari.

Bat clopotele la Putna. Întreg ţinutul s-a preschimbat într-o mare, ce se tălăzuieşte până hăt cine ştie unde, pe dealuri.

Unii au venit de departe, foarte departe, din satele de lângă Dunăre sau mare, de pe pământurile stăpânite din moşi-strămoşi de răzeşii şi plăieşii lui Ştefan.

Unii dintre aceştia sunt bătrâni, cu mustăţile albe, stufoase, aşa cum îi plăcea şi domnului să le poarte. Cei mai mulţi dintre ei păstrează încă urmele rănilor căpătate în atâtea nenumărate lupte câte s-au dat cu toţi cei care au năpădit peste ţară.

— Doamne, cine ne va mai apăra şi cine se va mai strădui pentru binele nostru? se jeluieşte, cu lacrimi în ochi, un bătrân. Cine îi va mai conduce pe moldoveni la luptă, în timp de primejdie?

— Marele nostru Ştefan cel Bun şi Sfânt a domnit patruzeci şi şapte de ani, două luni şi trei săptămâni, lămureşte mulţimea unul dintre pisarii mânăstirii Putna.

Plăieşii îşi amintesc unele din bătăliile la care au luat parte alături de El:

— Doljeşti, Orbie, Baia, Lipnic, Podul Înalt, Războieni, Cataipug, Codrul Cosminului, Lenţeşti, Sipinţi şi-atâtea altele…

— Turcii, tătarii, însă şi ungurii, leşii…

— A dorit pacea, dar nu s-a dat înapoi nici de la luptă când a fost vorba de neatârnarea Moldovei…

Câteva bătrâne vorbesc după mintea şi închipuirea lor:

— Când a închis el ochii, pământul s-a clătinat şi s-a crăpat pe-alocuri…

— Semne cereşti neobişnuite s-au arătat…

Bat clopotele, cu dangătul lor cel mai dureros. Pentru că domnul cel atât de viteaz şi înţelept al Moldovei s-a dus.

Bogdan, fiul său, noul domn, în straie cernite, este de faţă. Boierii, căpeteniile de oaste şi trimişii străini îl înconjoară.

Între toţi aceştia se află şi cetaşii lui Ion.

Doar Ştefan era acela care le spusese, în ajunul luptei de la Scheia, de lângă Roman, că oriunde îi vor înfrunta pe duşmanii limbii şi credinţei lor va fi tot pentru binele şi libertatea pământului strămoşesc. Şi asta fie că bătălia se va da în Ţara Românească, în Moldova sau Transilvania.

Bat clopotele parcă plâng. Şi cu toate că suntem în luna lui Cuptor, cerul e înnegurat. Norii întunecaţi au coborât dinspre munţi. Văzduhul miroase a ploaie.

Ion merge în cortegiul care-l poartă pe Ştefan spre lăcaşul său de veci.

Prin minte îi trec cuvintele rostite de cronicarul polon Dlugosz: «O, bărbat admirabil, cu nimic mai prejos decât eroii vechimii, pe care îi admirăm aşa de mult. Dânsul este cel dintâi între principii lumii care, în vremurile noastre, a câştigat o victorie atât de strălucită asupra turcilor. După judecata mea, dânsul este cel mai vrednic căruia să i se dea puterea şi conducerea militară peste toată lumea şi lui să i se încredinţeze, prin sfatul, prin înţelegerea şi hotărârea cea de obşte a tuturor creştinilor, demnitatea de comandant suprem şi duce împotriva turcilor.»

Este adevărat că, doar cu câteva zile înainte de a-şi închide ochii, Ştefan îl sfătuise pe fiul său, Bogdan, să nu-şi mai pună nădejde în neamurile vecine care nu-l mai ajutaseră cu nimic. Lumea Apusului era şi ea sfâşiată de lupte interne. Cel mai bine era, pentru acea vreme, credea el, ca Moldova să ajungă la bună înţelegere cu turcul, fără să-şi jertfească nimic din neatârnarea, drepturile şi libertăţile ei. Şi, în schimbul unui tribut, să le asigure pe toate. Atunci însă, adăugase el, «când turcul va cere şi alte condiţii mai grele pentru Moldova, toţi sunt datori să se ridice cu armele, să se jertfească pentru libertatea avută de părinţii lor şi să lupte aşa cum a luptat şi s-a jertfit el însuşi vreme de patruzeci şi şapte de ani».

Ion îşi repetă în gând îndemnul marelui Ştefan. Şi măria sa Vlad, şi el însuşi, urmându-i pilda, tot aşa şi-au înţeles datoria: să se jertfească pentru libertatea avută de părinţii lor.

Simţământul acesta l-a făcut pe el, Ion, să lupte vreme de aproape douăzeci şi opt de ani împotriva înrobirii otomane pe tot întinsul pământului strămoşesc. Şi însuşi fiul său, Dan, la nici şaisprezece ani împliniţi, şi-a dat viaţa apărând Transilvania.

Pe-atunci Ion se găsea cu ai săi în ţinutul Sibiului, alături de celălalt fiu al lui Ţepeş: Mihnea.

Neînduplecat ca şi părintele lui, Mihnea nu aştepta decât prilejul de a se înscăuna şi a-i izgoni pentru totdeauna din Ţara Românească pe osmanlâi.

Deodată, s-a aflat că otomanii au năvălit în Transilvania. Şi se împrăştie, turbaţi, jefuind şi arzând, către Ruscior, Şura Mică, Ocna Sibiului, Turnişor, Cisnădie şi în alte multe părţi.

Îndată voinicii lui Ion, alăturându-se oştilor Transilvaniei, se reped la luptă. I se încredinţează spre apărare Cisnădia. Între cetaşi, pentru întâia oară, ia parte la bătălie şi Dan.

Bălai, cu ochii albaştri, copilăroşi, Dan nu cunoaşte teama.

Vreo sută de spahii gonesc de-a lungul unui pârâu îngheţat, urmărind un stol de copile speriate. Fetele vor să treacă pârâul. Gheaţa se sparge, şi ele alunecă în apă.

În râsul zgomotos al spahiilor, copilele sunt scoase din apă. Dar aşa ude cum se găsesc, în frigul şi viscolul tăios, sunt trase pe cai şi purtate spre locul unde le-aşteaptă batjocura şi ruşinea robiei.

Dan, cu încă doi cetaşi, se reped înaintea spahiilor. Încearcă să le oprească trecerea. Sabia lui se roteşte ca o morişcă. Capete zboară, trupuri se prăvălesc de pe cai. Dan făgăduieşte prin felul său de-a lupta să-l întreacă în meşteşugul mânuirii armelor pe Ion. Numai că, fiind încă prea tânăr, braţul nu-i este oţelit. Loviturile de sabie şi suliţă pe care le primeşte sunt tot mai numeroase şi mai adânci. Un spahiu îi străpunge cu lancea pântecul, şi băiatul cade. Rămâne însă cu un picior agăţat în scară şi calul îl târăşte, nechezând înfricoşat, peste câmpul acoperit de zăpadă.

Ion izbuteşte să-l ajungă. Opreşte calul. Trage piciorul băiatului din scară.

Îi ia pe Dan în braţe şi-l întoarce acasă.

Draga îl îngrijeşte cu leacurile ei neîntrecute, dar totul e zadarnic.

Băiatul mai are doar puterea să-şi deschidă, pentru ultima oară, ochii.

— Tată, nu te îndurera, îl roagă. De când eram mic, m-am gândit că sunt dator s-o răzbun pe mama. Când am apărat pe fetele acelea, am luptat în numele mamei. Am iubit-o atât de mult! Sunt mâhnit că trebuie să mă despart de voi, de viaţă. Nădăjduiesc doar s-o pot reîntâlni undeva pe ea…

Acestea i-au fost cele din urmă cuvinte. Ochii lui albaştri au îngheţat la fel ca pârâul cel vesel al Cisnădiei.

Cum l-a mai plâns Draga! Ea îl crescuse. Cum îl mai îmbrăţişa Ioana!

Căpitanul a îngenunchiat lângă mormântul singurului său băiat. Dan al său era o nouă jertfă a neîncetatelor năvăliri otomane.

Alte şi alte gânduri îi trec prin minte.

Laiotă Basarab şi Basarab cel Tânăr s-au plecat Porţii, spre marea mânie a norodului, dar spre folosul lor şi-al unor mari boieri. Între marii boieri, Craioveştii ocupă locul cel mai de frunte. Acum, sub Radu, fiul lui Vlad Călugărul, bănia de la Craiova a devenit cea mai însemnată dregătorie.

Radu, numit de boieri „cel Mare”, un domn paşnic, se străduieşte, ce-i drept, cât poate, să ferească ţara de năvăliri şi jafuri din afară. Dar vămile de la Dunăre, care aduceau înainte destule venituri, sunt acum în cea mai mare parte supte de otomani şi tributul a fost sporit pe încetul de la patru mii la douăsprezece mii de ducaţi-aur. Tributul apasă din ce în ce mai greu pe umerii norodului. Iar domnul este silit să plece în fiecare an la Poartă pentru a-şi reînnoi jurământul înaintea sultanului.

Tunurile trag, tobele bat şi trâmbiţele plâng scoborârea în mormânt a marelui Ştefan.

Plânge cu hohote mulţimea pierderea marelui domn.

Binecuvântat să fie Ştefan! Un domnitor aşa cum a fost el n-a avut încă Moldova nicicând.

Nici el, căpitanul Ion, nu va mai avea un ocrotitor şi un sfătuitor asemenea LUI.

Acum se va retrage din nou în Transilvania, unde este dorit şi chemat de fiul lui Ţepeş: Mihnea. Şi poate că împreună cu el…

Ioana mireasă!

Cum este cu putinţă?

Lui Ion nu-i vine să creadă.

O ştia mică, jucându-se printre flori, purtând-o în şa, râzând în braţele lui.

Şi nici măcar nu avusese timpul să se ocupe de ea.

Draga o crescuse! Când o crescuse? Când şi cum trecuse vremea?

Draga îi fusese mamă. Dintre cei doi copii – Dan şi Ioana – Ioana o iubea mai mult pe Draga. Şi Dan o iubise, dar el avea mereu sub ochi chipul Oltei din ziua când îşi pierduse viaţa. Nu voia s-o apropie prea mult de sufletul lui pe Draga, de teamă ca nu cumva să-i întunece cât de puţin imaginea adevăratei sale mame, Oltea.

Ioana şedea pe scaunul împodobit cu flori albe şi albastre, plăcut mirositoare, de rozmarin, aşa cum i se cuvine unei mirese. Şedea în faţa oglinzii, o oglindă mare, veneţiană, primită în dar din partea voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

În apele strălucitoare ale oglinzii, gingăşia feciorelnică a Ioanei era fără cusur. Draga şi fetele, prietenele miresei, îi pieptănaseră părul şi-i aşezaseră cununiţa.

Fata se ridică în picioare. Rochia lungă, albă, o face să semene cu un crin. Pe umeri, Draga îi pune o mantie dăruită de măria sa Mihnea. Mantia este din brocart purpuriu, mărginită cu o dungă lată de aur. Părul bălai al fetei cade deasupra mantiei ca o ploaie sclipitoare de aur.

Draga s-a dat puţin deoparte şi o priveşte:

— Cât eşti de frumoasă, Ioana! Eşti cea mai frumoasă mireasă pe care am văzut-o vreodată!

În glasul ei răzbate o uşoară undă de tristeţe.

Privirile i se întâlnesc cu acelea ale căpitanului. Pe urmă, Draga se repede să-i mai potrivească Ioanei un fald al rochiei.

Ioana era ca şi copila sa. Este adevărat, Oltea îi dăduse viaţă, dar ea şi numai ea o îngrijise şi tremurase pentru sănătatea şi viaţa fetei, mereu primejduită, în toţi aceşti ani.

— Ce minunat de frumoasă eşti, Ioana!

Căpitanul parcă o vede şi el pentru întâia oară.

Aceasta era fetiţa lui, micuţa lui Ioana? Ce mult semăna cu Oltea!

Şi a venit vremea să se mărite?

Ce noroc va avea în viaţă, în dragoste, în căsnicie?

O teamă surdă îi strânge inima ca o gheară. De-abia se născuse când au fost gata să i-o ucidă. De-atâtea alte ori apoi vrăjmaşii i-au pus gând rău. Şi dacă n-au izbutit a fost numai pentru că Draga i-a stat mereu alături.

Căpitanul îşi întoarce, cu duioşie, ochii spre Draga.

Orbit de frumuseţea Ioanei, n-o mai privise de mult pe Draga. Cu toate că ici-colo, în părul ei, se iviseră fire albe, Draga nu îşi pierduse niciunul din darurile cu care o înzestrase natura.

Obrazul îi era tot fraged, ochii mari, luminoşi şi mersul vioi.

Draga nu vrusese să se mărite, cu toate că fusese în repetate rânduri cerută. Şi rămăsese, cu aceeaşi putere de dăruire ca în prima zi, alături de el şi copii.

Căpitanul ştia că Draga nutrea pentru el simţăminte statornice, măcar că tâmplele lui erau acum cu desăvârşire cărunte. Îl iubise întotdeauna şi îl iubea şi astăzi, cu o dragoste tăcută, dar cu-atât mai adâncă, fără a îndrăzni vreodată să i-o mărturisească. Şi uneori se întreba dacă Oltea, de-acolo unde se găsea, din necunoscutul tărâm al morţilor, n-ar fi dorit ea însăşi s-o ştie pe Draga soţia lui.

Fetele, care au împodobit-o pe mireasă, cântă:

Două doruri într-un loc, Nu trăbă mai mare foc.

Două doruri într-o ţară, Nu trăbă mai mare pară.

Ioana s-a îmbujorat. Roşeaţa din obraji o prinde atât de bine. Căpitanul râde. De-afară se-aude zumzetul ultimelor pregătiri de nuntă.

Toţi s-au înveselit.

Fetele cântă şi s-au prins, după datină, într-un joc cu paşi mărunţi în jurul miresei, «dansul scoruşilor».

Ioana a rămas la mijloc, subţire, înaltă, dreaptă, cu cununiţa de mărgăritar pe cap, în mantia de brocart purpuriu, cu părul de aur revărsat pe spate.

De-ar fi dorul ca vântul, S-ar aprinde pământul…

Nunta are loc în casele înalte de piatră ale lui Mihnea, case ce fuseseră clădite odinioară de Ţepeş, părintele său.

Nuni sunt însuşi Mihnea şi tânăra lui soţie de-a doua, Voica. Fiica lui Mihnea, Ruxandra, face parte dintre druştele care i-au pieptănat miresei părul şi-au alcătuit hora. Iar Mircea, fiul lui Mihnea, este «frate de mână» al mirelui.

Voica o conduce pe fina ei prin camerele largi până în sala unde se va desfăşura cununia.

Fata păşeşte prin aceste încăperi de parcă ar pluti. Vălul îi flutură deasupra părului de aur, pe umeri.

S-a îndrăgostit în timpul verii trecute de Baldovin, un urmaş al acelui Baldovin care, cu mai mult de un veac în urmă, fusese sfetnicul apropiat al bătrânului şi slăvitului Mircea cel Bătrân.

Căpetenie de oaste a lui Mihnea şi prieten apropiat al fiului acestuia, Baldovin are aceeaşi credinţă ca şi Mihnea, Mircea şi Ion, şi anume că diata marelui Vlad Ţepeş se cere neapărat împlinită.

Flăcăul era neîntrecut în turniruri. Şi, într-un asemenea turnir, care avusese loc la Sibiu, el şi-o alesese ca «doamnă a inimii» pe Ioana.

Fetei i se întâmpla pentru întâia oară în viaţă să fie aleasă drept «doamnă a inimii» unui cavaler în turnir.

Se turburase cumplit, ceea ce o făcuse pe doamna Voica să râdă de ea cu hohote.

În turnir, Baldovin îşi doborâse potrivnicii şi-i dăruise alesei inimii sale «cununa învingătorului».

Ioanei îi fusese pe plac flăcăul care era nu numai foarte chipeş, ci şi nespus de vesel. Seara o poftise la danţ. Glumiseră. Râseseră împreună.

Şi inimile, dintr-una într-alta, începuseră să se lege.

Se mai întâlniseră după aceea în casa lui Mihnea, unde căpitanul Ion, fiica lui şi Draga erau găzduiţi.

Într-o seara, pe când amândoi se plimbau prin grădina casei, Baldovin îi mărturisise Ioanei că o iubeşte şi nu are altă dorinţă mai fierbinte decât aceea de a o cere de soţie. Ioana, cu toate că îi cunoştea prea bine simţămintele – care fată nu-şi dă seama când e iubită? – îşi pierduse firea. Fugise în casă, ca o ciută speriată. Sărmanul tânăr îşi închipuise că nădejdile lui s-au spulberat. Şi multă vreme nu mai îndrăzni să se apropie de fată.

A urmat o petrecere de Anul nou în casa lui Mihnea. Mircea dănţuise cu Ioana. Deodată, un slujitor l-a chemat pe tânăr la părintele său.

Şi Mircea îl rugă pe Baldovin să se prindă în danţ, în locul lui, alături de Ioana. Cu prilejul acesta fură nevoiţi să-şi vorbească.

Ioana îl mustră pe Baldovin că, fără motiv, se fereşte de ea. Acesta-i răspunse că o credea supărată pentru îndrăzneala lui din seara aceea în grădină.

— Supărată? râse Ioana.

— Aşa mi s-a părut!

— Poate oi fi supărată, dar asta numai fiindcă m-ai ocolit…

Atât a fost destul…

S-au logodit şi nunta au hotărât-o, cu învoirea lui Ion, curând.

Mireasa şi naşa intră în sala cea mare unde aşteptă Mihnea, naşul, împreună cu mirele.

Baldovin îi cere îngăduinţa naşului şi-i iese înainte Ioanei. Îngenunchează pe lespezi înaintea ei şi-i sărută cu sfială mâna.

Ce mândru arată Baldovin! Poartă o haină scumpă de atlaz cu margini de blană şi nasturi din aur. O mantie scumpă îl învăluie. Iar din brâul care-i încercuieşte haina se vede ieşind mânerul bătut în pietre preţioase al unui pumnal, primit în dar tot de la naş.

Rar s-a mai văzut vreo pereche atât de potrivită ca Ioana şi Baldovin.

Draga s-a apropiat de Ion. L-a prins uşor de braţ şi ochii i s-au împăienjenit.

După ce s-au unit prin căsătorie, Ioana şi Baldovin s-au grăbit să le sărute mâinile amândurora, aşa cum se cuvenea după datini.

— Tată şi mamă… zice Ioana.

— Mama ta este altundeva, i-a răspuns Draga. Şi cât ar fi fost de fericită să te poată vedea mireasă, aşa cum te vedem noi astăzi…

Ioana a prins-o pe Draga de gât:

— Îţi mulţumesc din inimă!

Dar Draga, îmbrăţişând-o la rându-i, a început să plângă de-a binelea. Şi l-a rugat pe Baldovin să aibă grijă de Ioana.

La timpul cuvenit, Ioana a devenit mamă. A născut un băiat. Şi, potrivit dorinţei căpitanului, în amintirea marelui domn, i s-a dat numele de Vlad.

Tocmai atunci s-a întâmplat ca, după un neîncetat zbucium, Mihnea să izbutească a se urca pe tronul părintelui său, Ţepeş.

Ce bucurie a fost pe căpitanul Ion nici nu se poate spune. Venise, în sfârşit, vremea împlinirii diatei lui Ţepeş!

S-au pregătit pentru întoarcerea în Ţara Românească: Mihnea, fiul său, Mircea, Baldovin cu Ioana, şi fiul lor, Vlăduţ.

Pisarul întoarse încet ultima foaie. Dăduse mereu câte trei-patru deodată, ca să-şi reînvie mai repede amintirile. Şi ajunsese la cap. Până aici izbutise să scrie.

Pentru Vlăduţ făcuse însemnările.

Acum Vlăduţ a crescut. A împlinit încă din primăvară cincisprezece ani.

La cincisprezece ani un băiat din Ţara Românească este mare. A trăit întâmplări aspre, a trecut prin încercări necruţătoare, a învăţat să cântărească şi să judece lucrurile ca un bărbat.

Pe-atunci era încă numai o gâgâlice care nici măcar nu ştia să vorbească.

Ioana îşi ţinea în braţe pruncul şi singura fiinţă căreia i-l încredinţa, din când în când, era Draga.

Amândouă călătoreau într-o căruţă cu coviltir trasă de şase cai.

Drumul peste munte fusese greu. Plouase. Caii, deşi voinici, din soiul cel mai bun de Făgăraş, păroşi şi cu copitele mari, trebuiau să se opintească uneori din răsputeri ca să poată trage căruţa din hârtoape sau din făgaşurile săpate prin perindarea, în decursul anilor, a mii şi mii de alte căruţe sau care.

Trecuseră de Bran şi ajunseseră pe culmea muntelui. Din dreptul pintenului de stâncă numit Gruiul, se începea coborâşul spre Ţara Românească.

Mircea şi Baldovin goniră cu caii până deasupra pintenului. De-acolo, priviră cu încântare în jos. Pământul pe care-l visaseră atâţia ani de-a rândul, cu munţii, apele, pădurile şi câmpiile sale fără pereche de frumoase, era acolo, îi aştepta să-i aducă «dreptatea» după care tânjea.

— Ioana! strigă Baldovin.

Tânăra femeie dădu la o parte acoperământul ferestruicii coviltirului şi-şi scoase capul bălai.

Baldovin se apropie călare, în galop, de căruţă. Mantaua îi flutura, lăsând să i se vadă sabia cu mânerul sclipitor de argint. Nu voia să aibă nici o bucurie mare fără să i-o împărtăşească soţiei sale.

— Ce este? întrebă ea.

Întinse mâna şi arătă zarea. Răspunse gâtuit de emoţie:

— Iată!

Sub pânza aburită a depărtării, pădurile se întindeau verzi, coborând în văi ori căţărându-se pe culmi, ca un veşmânt de mătase al muntelui.

— Adu-mi un cal.

Baldovin porunci vizitiului să tragă de-o parte şi să oprească. Dezlegă un cal dintre cei care urmau, legaţi de o altă căruţă, convoiul. Îl înşeuă şi i-l aduse Ioanei.

Tânăra femeie încălecă şi-şi ceru în braţe băiatul.

Vlăduţ se născuse în Transilvania, la Sibiu, şi pătrundea pentru întâia oară pe aceste meleaguri.

Ca un făcut, tocmai atunci, pe cer se ivi o spărtură de nori. Şi, prin această spărtură, soarele începu să-şi azvârle razele.

Ploaia se oprise. Şi mama îşi ridică băiatul cu amândouă mâinile în lumină.

— Priveşte!…

Băiatul dete, bucuros, un chiot.

O pasăre vâslea lin, bătând greoi din aripi, prin văzduhul umed.

Copilul îşi întinse mânuţele spre ea, de parcă i-ar fi plăcut şi lui să se înalţe în zbor.

Ioana îl strânse, drăgăstos, la piept. Calul porni. Iar Baldovin, aşa călare cum era, îşi cuprinse pe după umeri soţia şi-o sărută pe obraz.

Vântul zgâlţâie fereastra chiliei. Bătrânul îşi scoate rantia. Se dezbracă, se lungeşte pe laviţă şi se înveleşte cu cerga.

Aşa îşi poate urmări mai lesne gândurile. Priveşte spre vatră. Numai câţiva cărbuni, pe jumătate ascunşi sub cenuşă, încearcă să mai pâlpâie.

Amintirile-i roiesc. Scânteieri fugare i se alungă una pe alta din minte.

Iarăşi Bucureştiul. Palatul domnesc cu zidurile sale vechi şi turnuleţele înalte de la porţi.

Sala de unde a reuşit s-o smulgă pe Oltea din ghearele lui Laiotă Basarab-Bătrânul. Jilţul din lemn tare de nuc în care a stat cândva şi măria sa Vlad. Pe jilţ, Mihnea Voievod, fiul măriei sale Vlad. Curteni pe dreapta şi pe stânga. Vârstnicii aşezaţi pe jilţuri. Cei mai tineri în picioare.

A sosit şi Mehmed-beg, paşa de Nicopole, cel care are în seamă Ţara Românească, în locul lui Ali-beg. Acestuia-i place să se laude că este «fiul unui domnitor valah», uitând totuşi s-arate desluşit cine a fost acesta. Cei mai mulţi îl învinuiesc că minte. Sunt cu toate astea unii care cred că ar fi într-adevăr înrudit cu o familie boierească, însă numai prin mama sa, o tânără femeie luată în robie de un turc.

Mehmed-beg are un obraz lătăreţ, cu falca de jos ieşită mult în afară. Ceea ce-i vădeşte adevărata fire sunt ochii. Mici, vârâţi adânc sub frunte şi întunecaţi, parcă-l străpung pe-acela căruia begul i se adresează.

Când a înaintat în rang, Mehmed a trebuit să jure că se leapădă de mama sa şi va lupta oricând contra valahilor, pentru biruinţa semilunii. Şi ca să nu mai fie nici o îndoială asupra credinţei sale faţă de semilună, fusese trimis în Valahia să prade. Şi el îşi împlinise cu sârg misiunea, măcelărind nenumăraţi români şi aducând cu sine o mulţime de roabe.

Ia parte acum, în numele Porţii, la cea dintâi adunare a Divanului, dându-i asigurări lui Mihnea că Baiazid, sultanul, îi va fi cu priinţă dacă nu va aduce nici o ştirbire puterii şi drepturilor otomane în Ţara Românească.

Mehmed-beg îşi sfârşise vorba. Şi Mihnea întinse mâna spre Craioveşti, care se înfăţişaseră de-asemenea la palat.

Se aflau pe jilţurile din primele rânduri, aşa cum stătuseră şi în timpul domniei lui Radu cel Mare. În faţă de tot, fiul cel mare al lui Neagoe, vel-banul Barbu, cu statura lui falnică, înveşmântat în straie bogate şi cu un brâu lat de atlaz. Alături, vel-vornicul Pârvu. Şi între ei, dar puţin mai la spate, vel-comisul Danciu-Gogoaşă. Lipseau numai Radu, care în zilele acelea era bolnav de lingoare, şi bătrânul Neagoe-banul. Acesta din urmă se prăpădise numai cu câteva luni în urmă şi fusese înmormântat la Craiova.

— Măria ta, luă cuvântul Barbu-vel-banul, ridicându-se în picioare, dar necatadicsind să-şi lase un genunchi înaintea domnului. Trecem de bunăvoie de partea măriei tale şi vrem să te slujim cu credinţă.

Privirile lui Barbu cătau nesigure în stânga jilţului domnesc. Acolo se găsea Mircea, feciorul domnului, şi căpitanul Ion, cercetându-l cu neîncredere pe vel-ban.

— Norodul cum priveşte venirea şi urcarea noastră în scaunul părintesc?

— Ştii bine, zise vel-banul, că norodul a ţinut mult la tatăl măriei tale, Vlad – fie-i cinstită în veci amintirea şi odihnească-se în pace acolo unde se găseşte! – şi-ţi este plecat şi supus, gata să împlinească orice poruncă. Atâta că…

Mihnea îşi ridică fruntea:

— Atâta că?…

— Nu norodul are vreo însemnătate, măria ta, ci marii boieri…

— Norodul este sarea pământului, grăi Mihnea.

— Aşa e!… Aşa e!… încuviinţă, fără vreo altă împotrivire, vel-banul Barbu.

— Şi aţi venit să-mi juraţi credinţă?

— La bine şi la rău, măria ta, se ridică la cuvânt vel-vornicul Pârvu. Vrem să începem o viaţă nouă, pentru binele ţării. Le întindem tuturor mâna, chiar şi căpitanului Ion, cu care am avut cele mai dese ciocniri.

— Să fie măcar acum între noi pace şi înţelegere, rosti, la rândul lui, şi vel-comisul Danciu-Gogoaşă, uitându-se însă chiondorâş la Ion.

Mehmed îşi mişcă falca mult avântată în afară, îşi unse buzele cu miere şi glăsui:

— Acest lucru îl doreşte în cea mai mare măsură luminăţia sa Baiazid, stăpânul nostru al tuturora!

— Stăpânul domniilor voastre, al otomanilor, da. Al nostru însă nu! i se împotrivi căpitanul Ion.

— Noi avem un singur stăpân, pe măria sa Mihnea! adăugă Baldovin.

Cuvintele căzură ca nişte pietre pe inima lui Mehmed. Acesta se făcu galben. Degetele-i lungi şi vinete frământară mânerul lung, de fildeş, al hangerului. Se uită spre garda de musulmani cu care venise, dar nu îndrăzni să înceapă nimic.

Îşi muşcă limba până la sânge, însă nu-şi arătă mânia.

— În numele înaltei Porţi şi a sultanului, continuă el, mă pun eu chezaş că fraţii Craioveşti îşi vor păstra cuvântul!

— Să nădăjduim că va fi aşa! murmură Baldovin.

Barbu Craiovescu se făcu însă că n-aude şi cel dintâi i se plecă domnitorului, rostindu-şi apăsat jurământul.

Două seri mai târziu avu loc ospăţul. Un ospăţ simplu, aşa cum nu se obişnuia la palat decât în timpul lui Ţepeş. Mihnea era de părere că banii puţini ai vistieriei nu trebuiesc risipiţi pe ospeţe.

La o masă lungă, în mijloc, se aşeză Mihnea, având-o în stânga pe tânăra şi blânda lui soţie, Voica, şi în dreapta pe Mehmed-Beg. Lângă Voica se aflau, în rând, Mircea, Baldovin, într-un veşmânt scurt, cărămiziu, cu tăietură apuseană, Ioana, ca întotdeauna îmbrăcată în alb, Draga, rugată mult de Ioana să vină, boierii şi căpeteniile de oaste.

Un boier îi şopti lui Danciu că Draga este una dintre acele fete strânse odinioară din satele olteneşti, ca să le dăruiască turcilor, dar căpitanul Ion le scăpase.

Danciu o cercetă îndelung cu privirea pe Draga şi, cu toate că trecuseră atâţia ani, o recunoscu.

Slujitorii începură să aducă bucatele. Boii şi berbecii care fuseseră fripţi erau din cirezile şi turmele vel-banului Barbu, care era acum socotit, în locul bătrânului Neagoe, capul familiei Craiovescu. De altfel, cu câteva zile înainte, el însuşi poruncise să li se încredinţeze bucătarilor curţii animalele laolaltă cu câteva buţi pântecoase de vin, zece butoiaşe cu brânză, unt, grăsime de porc şi multe altele.

Vrând să se pună bine cu noul domnitor – potrivit şi unei vechi tradiţii – vel-banul nu se uitase. Risipise cu amândouă mâinile. Fructe, miere, peşte, rachiuri. De toate trimisese din plin, arătându-se cât se poate de darnic.

Până şi lăutarii ţigani tot de pe moşiile sale erau.

Noul domn era sărac. De pe urma părintelui său nu-i rămăsese decât casa de la Sibiu, loc de refugiu în vreme de restrişte. Iar banii puţini câţi îi avea şi-i câştigase cu greu, slujind în oastea regelui Ungariei, Vladislav al II-lea, sau în aceea a voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

Lui Mehmed-beg, ca şi lui Ali-beg, împotriva tuturor învăţăturilor Coranului, îi plăcea cum nu se poate mai mult vinul. Licoarea adusă de Barbu o cunoştea. Nu numai o dată chefuiseră împreună la Bucureşti, Târgovişte sau Craiova. Se prefăcea că bea apă, dar, de fiecare dată, îşi schimba cupa şi sorbea vin.

Începuse să se ameţească. Nu prea mai ştia ce face. Da din mâini fără rost. Râdea tare. Şi mai ales îşi întindea mereu bărbia lată în afară, ca s-o poată privi mai bine pe Ioana.

— O asemenea floare n-am izbutit încă să răsădesc în grădina mea! le şopti însoţitorilor săi.

Fu înştiinţat:

— Aceea în alb este copila lui Ion. O iubeşte ca pe ochii din cap. S-a căsătorit cu Baldovin. Cealaltă, de lângă ea, mai micuţă la stat, se numeşte Draga. Şi unii bănuiesc c-ar fi soţia căpitanului. Iar alţii susţin că nu.

— Cred că n-am făcut bine aducându-te aici! îi spuse Baldovin Ioanei. Begul este numai cu ochii pe tine.

Ioana zâmbi:

— Şi crezi că mi-ar putea face vreun rău? Suntem doar în domnia măriei sale Mihnea, fiul marelui Vlad. Cine-ar îndrăzni? Şi mă aflu lângă braţul tău.

Baldovin o cuprinse de mijloc. Pentru întâia oară în viaţă, Ioana lua parte la un ospăţ în palatul domnesc. Râdea cristalin. Era fericită.

Totuşi glasul uşor îngrijorat al lui Baldovin o făcu să tresară. Parcă se dezmetici dintr-un somn. Se uită la dreapta şi îi văzu pe voievodul Mihnea şi pe fiul acestuia, Mircea, tăcuţi, încruntaţi, atenţi la oaspeţii lor. Abia acum îl zări şi pe Mehmed-beg privind-o lacom. Ochii mici, negri, ai begului azvârleau scântei. Îl observă şi pe Danciu. Sub rânjetul lui linguşitor, dar şi batjocoritor în acelaşi timp, i se păru că citeşte o ameninţare surdă.

— Vreau să mă duc acasă! îi spuse lui Baldovin.

Mihnea, la intrarea sa în Bucureşti, le dăduse drept locuinţă căpitanului Ion şi ginerelui acestuia conacul vechi şi destul de dărăpănat, care îi aparţinuse lui Lazăr, fostul mare logofăt al lui Vlad Ţepeş. Conacul se afla în mijlocul unei livezi, pe malul Dâmboviţei, în preajma bisericii Sfântului Gheorghe.

— Nu poţi pleca singură, se îngrijoră Baldovin. Noaptea este întunecoasă şi cetatea de scaun neaşezată încă destul de bine după sosirea noastră aici.

— Ai să-mi dai un oştean din strajă cu mine.

Baldovin se lăsa cu greu înduplecat. Dar când o auzi pe Ioana spunând şi că Vlăduţ, băieţelul lor, nu se simţise prea bine în acea zi, era cam roşu la obraz şi s-ar putea să fi răcit, se hotărî. Îi ceru învoirea căpitanului Ion ca soţia sa şi Draga să se înapoieze acasă.

Acesta îl întrebă pe Mircea. Şi Mircea încuviinţă.

Baldovin porunci ca trei oşteni din strajă să le însoţească până acasă pe cele două femei.

În timpul când se pregătea de plecare, Ioana băgă de seamă că begul se ridicase în picioare şi vorbea, agitat, ceva cu oamenii lui. Şi între Craioveşti văzu o oarecare mişcare. Danciu îi şoptea ceva la ureche lui Barbu. După aceea se apropie şi el de grupul osmanlâilor.

În sala ospăţului, aerul devenise greu de respirat. Unii se ameţiseră, dar alţii, i se păru Ioanei, făceau pe ameţiţii.

Slujitorii aduceau plăcinte, struguri uscaţi, păstraţi încă din toamna trecută în încăperi răcoroase, mere, pere şi alte soiuri de fructe.

Mihnea nu era un om prea vesel. Fusese deprins doar cu greutăţile şi cu lupta. Petreceri făcea rar şi numai cu prilejul nunţilor şi al altor sărbători de familie.

Ospăţul acesta însă trebuia să dureze. Aşa se obişnuia la curtea din Bucureşti după înscăunarea unui domn.

Baldovin, în timp ce Ioana se îmbrăca, cugetă că lucrul cel mai bun ar fi fost să o conducă el însuşi. Îi mărturisi acest gând. Dar Ioana se împotrivi. Domnitorul şi fiul lui s-ar fi mâhnit văzându-l că pleacă pentru o spaimă neîntemeiată a soţiei sale.

Ioana ieşi, însoţită de Draga şi de cei trei oşteni. Femeile se urcară în caleaşcă. Oştenii săriră pe cai. Porţile cele mari ale curţii domneşti se deschiseră. Dinspre râu venea un şuvoi de aer rece. Frunzele copacilor foşneau uscat şi vântul le smulgea nemilos.

Baldovin îşi îmbrăţişă soţia, din uşa caleştii, încă o dată. Ioana avea în trup un tremur. Ieşise din încăperea caldă şi nu era nici prea gros îmbrăcată. Draga îl sărută şi ea pe Baldovin, ca o mamă, pe frunte.

Caleaşca porni clătinându-se prin gloduri. Săltă peste pragul de lemn, îngropat în pământ, al porţii.

Vizitiul îşi pocni biciul. Caii se încordară şi caleaşca se pierdu în noapte spre zăvoiul de sălcii.

Ioanei i se înteţise tremurul. Dinţii îi clănţăneau. Draga îşi scoase şalul gros de lână din spate şi o înveli.

Din depărtare, răsună galopul unui grup de călăreţi.

«Baldovin! gândi Ioana. Nu s-a lăsat şi vine după noi. Sau tata…»

Călăreţii înconjurară caleaşca.

Ioana deschise ferestruica:

— Cine sunteţi?!

— Porunca domniei! răspunse, răguşit, unul.

Numai că, între călăreţii nou-sosiţi şi cei din strajă, pe neaşteptate, izbucni lupta.

— De ce vă luptaţi între voi? Cine sunteţi?

Unul din oştenii de strajă căzuse cu o lance între umeri. Altul fusese tăiat de sabie.

Cel de-al treilea se repezi la caleaşcă.

— Fugiţi! apucă să spună. Dar o săgeată i se înfipse pe la spate, în gât.

Draga o apucă pe Ioana de mână şi încercă s-o tragă afară.

Tânăra femeie era ca un copil. De sub mantia roşie de brocart, i se vedea rochia pe care o purtase şi la nuntă. Părea o pasăre albă cu aripile rupte şi însângerate.

— Vlăduţ! suspină.

Dar vizitiul sări de pe capră. Le împinse pe amândouă la loc în caleaşcă şi închise uşile.

— Săriţi! Ajutor! strigă Draga.

— Dacă ţipaţi vă spintecăm! le ameninţă pe femei unul dintre călăreţi.

Caleaşca porni în goană, înconjurată de bărbaţii călări.

Draga continua să strige. Atunci vizitiul opri din nou caleaşca. Şi călăreţii o traseră afară pe Draga. Ioana i se atârnase de braţe:

— Nu!… Lăsaţi-o!… Lăsaţi-o!…

Cineva o lovi peste gură, făcând-o să-i sângereze buzele. Altul o împinse înapoi în caleaşcă. Ioana mai apucă s-o zărească pe Draga căzând. Nu ştia dacă fusese ucisă sau nu. Dar caii trecură peste trupul ei în galop.

În sala de ospeţe a palatului, Mehmed-beg se îmbătase.

— Apă, bolborosea, apă din viile Craioveştilor!

Guşa i se zguduia de râs.

Mihnea se mohora din ce în ce mai mult. Şi Mircea la fel.

Voievodul părăsi masa. Tâmplele i se zbăteau. Îşi trase jilţul mai la o parte.

Ion se întristă văzându-l pe voievod supărat într-o asemenea seară menită petrecerii şi veseliei. Se gândi că i-ar plăcea să-i înşface pe osmanlâi, cu Mehmed-beg al lor cu tot, şi să-i zvârle în Dâmboviţa. Să dea în felul acesta semnalul ridicării împotriva puterii lui Baiazid. Aşa cum făcuse Ţepeş când îi pedepsise pe Hamza-paşa şi Catavolinos.

Îi împărtăşi, în taină, lui Mihnea gândul.

Voievodul îi răspunse, tot în taină, că n-a sosit ceasul. Încă nădăjduieşte că-şi va putea orândui domnia fără sânge.

Zorii începură să se arate, descleştând din neguri cetatea de scaun.

Zidurile părăginite ale palatului parcă fuseseră acoperite de cenuşă. Râul ce mărginea ogrăzile palatului curgea clipocind. Toaca de la biserica Sfântului Gheorghe începu să bată.

Un călugăr, cu poalele anteriului sumese, se zorea spre biserică. Văzu oştenii căzuţi. Dădu alarma.

Fugi şi bătu în porţi:

— Străjeri domneşti ucişi!

Baldovin se prăvăli pe scări.

— Unde-i caleaşca?

Ion se avântă pe cal. Străbătu în galop zăvoiul. Nu mai avu răbdare să ocolească zidul. Sări, călare, de-a dreptul.

Negru se prăpădise, după ce-l slujise atâta îndelungată vreme, şi căpitanul îl îngropase ca pe-un om, ca pe-un prieten. Un armăsar aşa cum fusese Negru nu se mai găsea. Dar nici calul moldovenesc pe care-l avea acum, numit Surul, după culoarea părului, nu era de lepădat. Îl dresase şi-l obişnuise, ca şi pe Negru, să-l înţeleagă, să-l asculte, să nu se teamă nici de zgomotele bătăliei şi nici de piedicile ce i s-ar fi ivit în cale.

Tăie drumul printre copaci. Descălecă şi urcă scara, sărind câte trei trepte deodată.

Slujnica îi ieşi înainte.

— Unde e Vlăduţ?

— Înăuntru, doarme.

Băieţelul se trezise şi îi râdea bunicului nu numai cu gura, ci şi cu ochii. Îşi bătea mânuţele grăsuţe una de alta.

— Mama… Mama…

— Ioana? Draga?

— Încă n-au venit.

Pentru întâia oară în viaţă, căpitanul simţi că tot sângele i s-a scurs din inimă. Au izbutit? Dar cine?… Cine?… Mehmed?… Barbu?… Danciu?… Şi tocmai într-un asemenea ceas, când un domn ca Mihnea se urcase în scaun? I se părea de necrezut. Să fi avut ei o asemenea îndrăzneală? Să nu se fi temut?

Pe uşă năvăli Baldovin:

— Au găsit-o pe Draga…

O aduseră în casă şi o întinseră pe pat. Fusese înjunghiată şi caii îi zdrobiseră trupul. Era plină de sânge.

O spălară, şi medicul sas Schmidt, care venise de la Sibiu cu Mihnea, se grăbi la căpătâiul ei. Nu mai avea decât foarte puţin de trăit.

Ion se aşezase pe un scăunel lângă pat. Gândurile îi huruiau în minte ca nişte bolovani curgând pe o vale.

Iarăşi? Pentru a câta oară? Roxana, Oltea, Draga şi acum Ioana. Torturări. Răpiri. Ce inimi de fiare pot să aibă astfel de oameni? De ce să nu se răfuiască numai cu bărbaţii? De ce să lovească femeile? Răpirile de fete şi femei, acest blestemat mijloc de a-şi popula haremurile, otomanii l-au folosit în toate ţinuturile şi ţările până unde s-au întins.

Draga apucase să mai povestească felul cum fusese răpită Ioana. Vizitiul fusese înţeles cu călăreţii.

— Căpitane, îl rugă Baldovin pe Ion, fii bun şi vesteşte domnia că am plecat în căutarea Ioanei. Nu pot întârzia nici o clipă. Fără ea viaţa mea nu mai are nici un rost.

— Încotro vrei s-o iei?

— După câte am înţeles, caleaşca trebuie să se fi îndreptat spre Dunăre. O apuc şi eu într-acolo… Poate izbutesc să-i ajung.

— Duceţi-vă… amândoi!… N-o lăsaţi… pe Ioana în ghearele lor! şopti cu buzele albe Draga.

Avea dureri înfiorătoare. Îşi înfipse unghiile în palme şi-şi muşcă limba ca să nu ţipe.

Cuvintele îi răzbeau din piept cu greutate. Şuviţe fierbinţi, subţiri, de sânge, i se scurgeau printre buze.

Lui Ion i se rupea inima.

Cum să se împartă? Ar putea s-o părăsească pe Draga, după ce aproape o viaţă întreagă se jertfise pentru el?

— Am să… mor! mai murmură Draga. Nu mai sta… pleacă… împreuna cu Baldovin… după Ioana…

Căpitanul îşi desfăcu braţele. Îi cuprinse trupul zdrobit sub copitele cailor şi-o sărută. Îi datora această îmbrăţişare. Trăise numai pentru el şi ai lui. Murea tot pentru ei.

Mai răsuflă o dată adânc, şi chinurile i se sfârşiră. Pe chip îi rămăsese întipărit un zâmbet. Plecase din această lume zâmbind, îmbrăţişată de cel pe care-l iubise, singurul bărbat care-i fusese drag.

Cel puţin ultima clipă a vieţii îi fusese înseninată.

— Draga!… Draga!…

Dar Draga nu mai era.

În faţa căpitanului nu se mai găsea decât un corp fără viaţă, care, în sfârşit, după atâtea suferinţe, îşi găsise odihna.

Gonea de-a lungul câmpiilor, peste munţi şi ape.

Totul se repeta ca într-un vis urât.

Căpitanul era însoţit de doi dintre prietenii şi tovarăşii săi de luptă: Zane şi Eufrosin. Niciunul nu mai era tânăr, însă niciunul nu se arăta obosit.

Înveşmântaţi turceşte, cu însemnele unor spahii doborâţi pe drum, străbăteau încoa şi încolo întinsa împărăţie turcească.

Ioana fusese smulsă de lângă copilaşul, soţul, tatăl şi prietenii ei de nu se ştie cine şi dusă undeva, într-un loc necunoscut, pe care nu izbuteau să-l afle.

Încotro s-o mai ia? Baldovin dispăruse şi el ca-n pământ. Cel puţin dacă ar fi izbutit să dea de urma lui Baldovin! Poate descoperise el, între timp, ceva. Şi, împreună, le-ar fi fost oricum mai uşor s-o găsească pe Ioana.

Vremea trecea. Vara, toamna, iarna zburaseră. Venise primăvara. Şi ei tot mai goneau. Cercetau oamenii din oraşe, târguri, porturi, de prin preajma cetăţilor, din hanuri şi locuri de popas.

Cutreieraseră imperiul otoman alcătuit din atâtea ţări cotropite, de la oraşul bulgăresc Târnovo, până în peninsula grecească Moreea, din aşezările sârbeşti de pe râul Sava, până la Trapezunt şi Bagdad. Străbătuseră ţinuturi înverzite sau pustiuri, trecuseră peste munţi şi plutiseră pe mări. Dar Ioana nu era nicăieri. De fiecare dată, văzuseră că s-au înşelat sau au fost înşelaţi.

Într-o seară, istoviţi, făcură un scurt popas pe ţărmul mării, la Smirna – sau Izmir, cum îl numeau turcii.

Vara, sub lumina toropitoare a soarelui, marea Egee seamănă cu un uriaş cazan de aramă topită. Toamna devine albastră-cenuşie. Dar primăvara adâncurile sale se umplu parcă de mărgăritare şi cineva nevăzut presară deasupra ei aur.

Grădinile sunt încărcate de flori şi păsările, ce se adună aici în nenumărate stoluri, cântă fără încetare, ameţitor.

Căpitanul n-avea însă ochi să admire farmecele primăverii sau culorile mării. Şi nici urechi să asculte trilurile păsărelelor.

Inima lui era arsă. Un singur copil îi rămăsese, Ioana. Şi unde se găsea? Gingaşă şi ferită de rele atâta vreme cât fusese în casa părintească, pe ce mâini încăpuse? La ce torturi fusese supusă? Ce umilinţe şi înjosiri îndurase?

Încerca să-şi închipuie ce se întâmplase cu ea. Voia să nădăjduiască. Să creadă că totul se va sfârşi cu bine. Dar adevărul nu putea fi acesta, de vreme ce nici o urmă a Ioanei nu se găsea.

Stăteau tustrei pe ţărmul mării. Câteva înjghebări şubrede de lemn erau menite să-i adăpostească pe aceia care se găseau în trecere prin Smirna. Pe cât erau de sărăcăcioase pe dinafară aceste înjghebări, pe atât erau însă de bine întocmite pe dinăuntru.

Hangiul, un bărbat tuciuriu, un armean, îi găzduia şi-i ospăta cu atenţie şi cea mai mare bunăvoinţă pe călători. Pe măsuţele scunde, în faţa cărora călătorii şedeau, se aduceau întruna fierturi de verdeţuri, pilafuri cu carne gustoasă şi grasă de batal, dulciuri, fructe şi felurite alte bunătăţi.

Armeanul era deosebit de îndatoritor şi mai ales foarte priceput în pregătirea unor băuturi dulci, dintre care braga era cel mai adesea cerută de oaspeţi.

Tot acolo, pentru desfătarea călătorilor, se mai găsea o tânără grecoaică roabă, dănţuitoare. Şi, de asemenea, un bătrân cântăreţ cerşetor – unul dintre acei nenumăraţi cântăreţi cerşetori care puteau fi întâlniţi aproape pretutindeni prin locurile de popas din uriaşul imperiu otoman al lui Baiazid.

Tânăra fată dănţuise. Danţul îi încântase pe cei aflaţi la popas. Mlădierile trupului fetei erau fără cusur. Iar clopoţeii prinşi la gleznele şi încheieturile mâinilor ei sunaseră plăcut şi înveselitor.

Oaspeţii băteau în tactul melodiei din palme.

Monede de toate felurile îi erau azvârlite la picioare.

Veni şi rândul bătrânului. Acesta înstrună coardele unei lăute şi începu să cânte:

Amar, amar de sufletele noastre!

Peste întreg pământul s-a întins întunericul

Şi zorii nu mai pot să se reverse!

Zorii au fost înlănţuiţi

Şi nu mai au putere să se reverse.

Vocea bătrânului era melodioasă şi cuvintele cântecului îi făcură să se cutremure.

— Eşti din Ţara Românească? îl întrebă Eufrosin.

— Ca şi voi, v-am auzit adineauri… Şi inima-mi se fericeşte doar când aud pe cineva vorbind în graiul părinţilor mei. După ce-mi isprăvesc cântecul, veniţi mai aproape şi spuneţi-mi: cu ce vânt pe-aici? Dar să vorbiţi încet. În imperiul otoman nu este bine să glăsuieşti prea tare. Şi scândurile şi pietrele au urechi.

Cei trei prieteni îl lăsară pe cântăreţ să-şi termine cântecul. Îl luară între ei şi, după ce-l ospătară, aflară cu uimire că acesta se întorsese numai de câteva zile din ţară.

— Călătoresc pretutindeni, îi lămuri. Aceasta este soarta noastră, a cântăreţilor, cunosc o mulţime de limbi, însă de fiecare dată mă întorc, pentru un cât de scurt timp, în locurile de baştină. Pe urmă pot pleca iarăşi în lume, să-mi câştig pâinea cu unealta aceasta străveche de cântat.

— Şi ce mai e prin ţară? întrebă nerăbdător Ion.

Cântăreţul privi cu grijă în jur, deoarece în locul acela se aflau o mulţime de alţi călători şi se putea ca unii dintre aceştia să fi înţeles româneşte.

— În ţară lucrurile s-au schimbat mult, urmă el. Măria sa Mihnea a încercat, la început, să ajungă la bună înţelegere cu Baiazid. Să se păstreze între ei pacea, dar fără amestecul din afară al otomanului. Le-a cerut şi Craioveştilor să înceteze cu trepădeala dintre Bucureşti şi Stambul…

— Asta o ştiu, îi scurtă bătrânului cuvântul Ion. Eram încă acasă când măria sa le-a cerut acest lucru…

— Ca să şi-i apropie de el pe Craioveşti, măria sa le-a dat chiar două hrisoave cu danii pentru mânăstirea lor, Bistriţa olteană. Dar banoveţii (Craioveştii, având dreptul de-a păstra pentru familia lor marea bănie de la Craiova, cea mai însemnată dregătorie a ţării, mai erau numiţi şi banoveţi) nu şi-au curmat legăturile cu Poarta, şi aceasta l-a supărat pe măria sa Mihnea. Le-a luat marea bănie de la Craiova şi i-a încredinţat-o fiului său, Mircea. I-a certat şi i-a pedepsit, atât pe ei, cât şi pe alţi boieri veliţi care au umblat după îndemnul lor. Iar pe unii, cei mai primejdioşi şi care încercau să-l răpună, i-a scurtat de capete. Aceasta i-a făcut pe banoveţi să-şi lase moşiile şi conacele. Şi, împreună cu familiile lor, să treacă Dunărea, pe la Cetate, la turci. Şi tot de-atunci l-au numit pe vodă „cel Rău”, Mihnea cel Rău. Rău fiindcă nu le îngăduie să-şi mai facă mendrele, să slăbească drepturile şi puterea domniei, să stăpânească ei, pe voie, sub obrocul sultanului.

— Şi ţara nu este tot alături de măria sa Mihnea?

— Ţara şi oştenii sunt. Şi, în numele ţării, mai ales anumiţi voinici ai vestitului căpitan Ion, păstrătorul diatei şi săbiei lui Ţepeş…

Căpitanul şi prietenii săi zâmbiră. Cântăreţul n-avea de unde şti că însuşi Ion şi doi dintre ortacii săi se aflau alături de el.

La plecare – după ce însuşi Mihnea îl sfătuise şi-l îndemnase pe Ion să plece neîntârziat în căutarea copilei sale – acesta îşi încredinţase voinicii prietenului şi ajutorului său de temei, Vâlsan. Şi-i poruncise să-l slujească pe vodă. Iar cetaşii, după cum reieşea din povestirea cântăreţului, îşi făceau pe deplin datoria.

«Deci aşa stau lucrurile! cugetă Ion. Măria sa Mihnea va avea, cât de curând, nevoie, de mine! Şi eu n-am dat încă de urmele Ioanei sau măcar de-ale lui Baldovin!»

Îl întrebă pe cântăreţ dacă n-a auzit despre o tânără femeie, care arăta aşa şi-aşa şi fusese smulsă de nişte fiare cu chip omenesc de lângă copilaşul ei. Dusă nu se ştie unde. Sau despre un tânăr oştean care plecase în căutarea soţiei sale.

Cântăreţul nu ştia, dar se gândi s-o întrebe şi pe dănţuitoarea greacă. Aceasta da, auzise.

Un achingiu, trecând prin Izmir, spre casă, îi povestise că luase parte, din porunca lui Mehmed-beg, împreună cu urdia din care făcea parte, la răpirea unei tinere şi frumoase jupâniţe valahe.

Inima căpitanului Ion se zbătu.

Pe chip nu i se clinteşte însă nici un muşchi. Cei care îl privesc – chiar prietenii şi tovarăşii de luptă, apropiaţi, Eufrosin şi Zane – nu-şi pot da seama de câtă tulburare are în suflet.

Îşi ţine pumnii strânşi şi dinţii încleştaţi.

Pe această jupâniţă hotărâse s-o ia în haremul său Mehmed-beg. Atâta că, din urmă, sosea soţul femeii, un neînfricat cavaler valah, pe nume, parcă, Baldovin. Printr-un atac îndrăzneţ, în timpul nopţii, la un popas, cavalerul valah a izbutit s-o scape pe soţia sa din cortul unde zăcea legată. Numai că, în timp ce fugeau, i-a ajuns din urmă urdia de achingii. În lupta care s-a dat, unu contra cincizeci, Baldovin a fost sfârtecat de săbii şi lănci. Trupul i-a fost azvârlit la câini. Iar soţia i-a fost vândută, ca sclavă. Împreună cu alte sclave, tânăra femeie a fost îmbarcată pe o corabie şi dusă – îşi amintea dănţuitoarea, fără să fie însă cu totul sigură – către insula Rodos.

Mai departe nu ştia nici ea ce s-a întâmplat.

Ion îşi lăsă neîncepute, pe masă, bucatele ce-i fuseseră aduse.

Copila lui avusese parte de aceeaşi soartă ca şi întâia lui dragoste din tinereţe.

Se ridică şi rosti:

— Către insula Rodos!

Se căţărase în picioare, pe umerii lui Zane. Printre gratii se zărea marea. Întinsă, albastră, poleită de soare. Jos, la poalele fortăreţei, se jucau veseli nişte copii. Glasurile lor răzbăteau până aici, unde căpitanul Ion şi Zane împărţeau aceeaşi rece şi umedă încăpere.

Multe piedici biruise până atunci – într-o întreagă viaţă de luptă şi zbucium – căpitanul Ion. Numai de data aceea nu găsea nici o ieşire din greaua situaţie în care se găsea.

Împreună cu Eufrosin şi Zane, căpitanul sosise de la Izmir cu o corabie în Rodos. Insula se afla sub stăpânirea unor cavaleri din ordinul aşa-numit al Ioaniţilor37.

Ion mai auzise povestindu-se despre cavalerii Ioaniţi.

Cu trei veacuri în urmă, unii înaintaşi ai acestora fuseseră chemaţi de regele maghiar Bela al IV-lea şi aşezaţi în partea de miazăzi şi răsărit a Transilvaniei, spre marea nemulţumire a românilor, stăpânii dintotdeauna ai acestor meleaguri.

Acum cavalerii Ioaniţi alcătuiseră în Rodos un puternic avanpost de luptă împotriva înaintării pe mări, spre asfinţit, a forţelor otomane.

Turcii se pregăteau să atace şi să cucerească insula. În acest scop trimiteau mereu iscoade ca să cerceteze şi să cunoască mijloacele de apărare ale Ioaniţilor. Aşa încât cavalerii îi bănuiau pe toţi cei care soseau în Rodos că sunt oameni ai otomanilor.

Puşi îndată după debarcare sub urmărire de cavaleri, se află că valahii nou sosiţi întrebau pretutindeni despre o altă corabie ce trebuia să fi acostat mai demult în Rodos.

«Nu mai încape îndoială, socoti marele maestru, că sunt trimişi de turci!» Şi porunci să fie chemaţi numaidecât cei trei valahi la sine.

Aduşi în fortăreaţă, Ion, Eufrosin şi Zane fură conduşi într-o mare sală. O imagine a Madonei, mai înaltă decât un stat de om, se afla zugrăvită pe unul dintre pereţi.

Li se puseră numeroase întrebări. Căpitanul istorisi că îşi caută copila, care îi fusese răpită, apoi vândută unui neguţător de sclave. Neguţătorul o urcase într-o corabie ce pornise spre Rodos.

— Şi ai aflat ceva despre fată? întrebă marele maestru.

— Am aflat că vasul pe care fusese îmbarcată, prins de o furtună şi izbit de stânci, s-a scufundat în mare, nu departe de Rodos. Dintre toţi cei care se găseau pe punte, un singur marinar a scăpat. Pe-acesta l-am căutat şi el mi-a povestit că Ioana – aşa se numea copila mea – nu s-a temut de moarte. Dimpotrivă, după înjosirile la care fusese supusă, îşi dorea sfârşitul. Ştia că eu, părintele său, voi avea grijă de băiatul ei, Vlăduţ.

Marele maestru ceru să fie adus marinarul ca să depună mărturie, dar acesta părăsise cu o zi înainte insula.

— Trimiteţi, rugă atunci căpitanul, pe cineva în Ţara Românească, la voievodul Mihnea. Vă va încredinţa măria sa însuşi că nu suntem iscoade turceşti, ci dimpotrivă, luptători împotriva asupririi lui Baiazid.

— Aşa vom face! hotărî marele maestru. Numai că noi nu ne vom adresa voievodului, ci, potrivit regulilor noastre monahale, călugărilor unei mânăstiri. Până atunci veţi rămâne oaspeţii noştri, fără a vi se îngădui să părăsiţi nici măcar pentru un ceas fortăreaţa, iar dacă veţi încerca să fugiţi, veţi fi socotiţi duşmani şi răpuşi.

— Bine! se învoi căpitanul. Vă rugăm doar ca această cercetare să se facă pe cât cu putinţă mai repede. Am întârziat şi-aşa prea mult. Şi suntem aşteptaţi de măria sa Mihnea pentru a-i da ajutorul cuvenit întru asigurarea libertăţii ţării.

Timpul începu să treacă. Căpitanul, Eufrosin şi Zane erau trataţi bine de cavaleri. Li se dăduse o chilie mică, dar curată şi li se aducea hrană îndestulătoare.

În cea de-a patra lună de când se aflau acolo, li se vesti că a sosit din Ţara Românească un călugăr, care trebuia să stea de vorbă cu ei şi să arate apoi, sub jurământ, dacă erau vinovaţi sau nu.

Călugărul valah veni în chilie şi, când se încredinţă că erau într-adevăr căpitanul Ion şi trei din cetaşii săi, plecă fără să le destăinuie ce hotărâre luase.

Spre seară fură chemaţi în marea sală a cavalerilor, ce se afla în partea de sus a fortăreţei. La o masă lungă, în faţa unui cămin din fundul sălii, marele maestru şi alţi cavaleri, înveşmântaţi în cămăşi de zale şi cu coifuri de fier pe cap, se sfătuiau între ei. Alături se afla şi călugărul-oaspete din Tara Românească.

— Ca sa ne-ncredinţăm cu totul de adevărul spuselor voastre, duceţi-vă şi juraţi încă o dată în faţa Madonei că aveţi cugetul curat, le ceru marele maestru.

Bucuroşi, Ion şi cei doi cetaşi se apropiară de peretele pe care era pictat chipul Madonei şi jurară că îşi simt cugetul curat şi n-au spus decât adevărul.

În clipa aceea marele maestru rosti:

— Aţi jurat mincinos. Cinstitul călugăr valah aici de faţă ne-a mărturisit mai înainte, de-asemenea sub jurământ, că sunteţi iscoade otomane.

— Minciună! Călugărul minte! apucă să mai strige căpitanul Ion.

Dar unul dintre cavaleri trase de un mâner. Un capac de fier se deschise şi tustrei căzură în adânc.

Se pomeniră într-o celulă închisă cu un grilaj de fier.

În zadar se plânse apoi căpitanul cerând o nouă cercetare. Marele maestru se îmbolnăvise grav. Zăcea lipsit de puteri. Nu voia să audă nimic. Şi fără porunca sa nici o nouă solie nu putea pleca.

Lunile trecură repede. Primul an la fel. Şi nici o schimbare nu se petrecu în soarta celor întemniţaţi. Încercaseră tot ce era cu putinţă ca să poată scăpa de-acolo. Se străduiseră să desfacă uşa, să tragă de gratii, să sape un tunel. Fortăreaţa fusese ridicată numai din blocuri mari de piatră, în care gratiile erau vârâte adânc şi, fără unelte potrivite, nici o forţă omenească nu le-ar fi putut desprinde de-acolo.

Eufrosin izbutise o dată, când li se aducea hrana, să prindă printre gratii mâna cavalerului paznic, să i-o răsucească şi încercase să-i smulgă cheile. Dar ceilalţi paznici săriseră în ajutorul primului. Eufrosin fu scos din celulă. Judecat numaidecât pentru răzvrătire. Şi osândit de a fi înecat în mare.

Căpitanul Ion era atât de mâhnit încât se închise în sine. Zile întregi stătea tăcut, înnegurat şi deznădăjduit. Se gândea că îşi pierduse amândoi copiii. Soţia sa, Oltea, devenise o umbră. Draga îşi închisese şi ea ochii. Pierise şi Eufrosin, tovarăşul drag de arme şi prietenul încercat, care atâţia şi atâţia ani îi fusese mereu în preajmă, ca şi Vâlsan şi Zane, la bine şi la rău. Nici în ţară nu mai ştia ce era. Şi sigur că voievodul, în zilele acelea atât de frământate, l-ar fi dorit alături cu sfatul şi fapta.

Căpitanul se găsea în cel de-al şaizeci şi cincilea an de viaţă, vârstă când alţii îşi căutau sau îşi găsiseră de mult odihna. Pe când lui îi era dat să îndure atâtea, ba încă să mai şi zacă în temniţă pe nedrept. Şi nu într-o temniţă otomană, ci într-una călugărească.

Dar iată ca veni o zi când maimarele ordinului cavalerilor-călugări din Rodos îşi află sfârşitul.

Auziră trâmbiţele sunând şi tobele bătând atunci când fu îngropat într-un mormânt deschis în zidurile de piatră ale fortăreţei.

Folosind acest prilej, căpitanul şi Zane – chiar de a doua zi după îngropăciune – cerură îngăduinţa noului mare maestru al ordinului, un tânăr de nici douăzeci şi şapte de ani, de a se dezvinovăţi pentru ceea ce nu făptuiseră.

În aşteptarea răspunsului, nu aveau altceva mai bun de făcut decât să se caţere, cu rândul, la fereastră, şi să privească depărtările printre gratii.

Trecuse mai bine de o lună. Venise iarăşi primăvara şi apele scânteiau sub razele călduţe ale soarelui. Corăbii cu pânzele albe întinse şi galere la care vâsleau sclavi se vedeau plutind pe întinsul Mediteranei. Rândunele de mare brăzdau voioase văzduhul albastru şi pescăruşi cu pântecele catifelate, căutându-şi hrana în valuri, ţipau cu glasuri ascuţite ca de copii.

Dorul de libertate îl mistuia. Şi aproape în fiecare noapte îl visa pe Vlăduţ. Ce s-o fi ales de el? Fără îndoială, totul trebuie să fie bine. Mihnea – voievodul şi Mircea – marele ban al Craiovei nu l-au lăsat de izbelişte.

Era încredinţat că e bine şi, totuşi, un ghimpe îi înţepa uneori inima. Îşi amintea atunci cum Vlăduţ îi râdea cu gura şi ochii. Cum îşi ridica mânuţele grăsuţe spre el.

Săptămânile trecură. Nădejdea de a fi primit de noul maestru era din ce în ce mai slabă. Dar iată că, într-o bună dimineaţă, un cavaler li se înfăţişează la uşa chiliei.

Noul mare maestru, pe nume Laurenţiu, se hotărâse să-i primească.

— Dacă nu ne vom înţelege cu ei, va trebui totuşi să scăpăm şi altfel, îi şopti lui Zane căpitanul, în timp ce ieşeau amândoi din celulă. Înapoi nu trebuie să ne mai întoarcem.

Merseră prin coridoarele reci ale fortăreţei, coborâră şi urcară numeroase scări, pe care la sosire nu avuseseră prilejul să le vadă. Şi se pomeniră în aceeaşi sală în care mai fuseseră o dată.

Sala, întâia oară întunecoasă, era de astă dată luminată de făclii înfipte în nişte gheare de vulturi metalice, lucrate cu multă măiestrie.

Laurenţiu şi ceilalţi cavaleri şedeau la aceeaşi masă lungă de lângă cămin. Pe masă ardea o lumânare într-un sfeşnic de fier.

Când căpitanul şi Zane intrară, Laurenţiu le făcu semn să ia şi ei loc pe cele două jilţuri aflate în faţa mesei.

«Cine ştie ce cursă îmi mai întind!» se gândi căpitanul şi, cu o mişcare a capului şi-a mâinii, îi răspunse că rămân în picioare.

Pământiu la chip, osos, îmbrăcat în cămaşă groasă de zale şi deasupra cu un veşmânt alb, pe care era pictată o cruce de aur, noul şi tânărul mare maestru al ordinului îi cercetă din ochi cu atenţie pe cei doi prizonieri.

Căpitanul şi Zane arătau, într-adevăr, jalnic. În acest lung răstimp cât stătuseră în temniţă, veşmintele li se ferfeniţiseră. Nici măcar o cămaşă curată nu primiseră. Bărbile le crescuseră ca unor pustnici. Slăbiseră, dar nu din putere, deoarece zilnic, câteva ceasuri, se luptau între ei. Se îngrijeau în felul acesta ca muşchii şi forţa să le rămână întregi.

Văzând că prizonierii nu vor să se aşeze, Laurenţiu se ridică şi el în picioare. Ceilalţi cavaleri îi urmară pilda. Spuse că, printr-un trimis al său la mânăstirea Tismana – aşa cum ceruse mai demult căpitanul – a făcut alte amănunţite cercetări.

Cercetările au scos la iveală întreaga nevinovăţie a celor trei prizonieri, dintre care unul fusese ucis între timp. De vină a fost însă numai călugărul înşelător de la mânăstirea Bistriţa, care depusese acolo o mincinoasă mărturie împotriva lor. Pentru pedepsirea lui se va rosti anatema, cea mai cumplită afurisenie.

Laurenţiu îl blestemă pe călugărul de la Bistriţa în latineşte, suflă în lumânarea de pe masă şi-o stinse.

Îşi ceru şi el iertare celor doi prizonieri şi-i încunoştiinţa că sunt liberi.

Se întorceau, în sfârşit, acasă!

Alţi morţi: Ioana, Baldovin, Eufrosin! Şi alte suferinţe: anii lungi de temniţă!

Pentru ce fusese nevoie să se petreacă toate acestea?

Pentru ce trebuia ca românii să îndure din partea unor neamuri străine, care se tot năpusteau peste ei, atâtea chinuri nemeritate şi moarte?

Pe drumul întoarcerii aflară o mulţime de veşti.

În timpul cât ei lipsiseră, Mehmed-beg năvălise cu oastea turcească în ţară. Întâi Mihnea şi după aceea Mircea încercaseră să reziste, dar nu fusese cu putinţă.

Copleşiţi de mulţimea şi puterea duşmanului, amândoi se retrăseseră la Sibiu.

Aşa încât pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti se urcase un alt fiu al lui Vlad Călugărul (şi frate cu Radu cel Mare) pe nume Vlad al V-lea cel Tânăr.

Acesta, tot un domn bun şi drept, se apropie de Vladislav, regele Ungariei căruia-i ceru arme, ca să-i poată răzbi pe turci şi astfel să-şi dobândească neatârnarea. Dar încă înainte de-a i se închega cum se cuvine oştirea, Mehmed-beg năvăleşte. În luptele care urmează, viteazul Vlad cel Tânăr este înfrânt. Şi-n satul Văcăreşti, pentru vina de-a fi încercat să îşi elibereze pământul strămoşesc, i se retează capul.

Într-un timp atât de scurt, după săvârşirea din viaţă a lui Ţepeş, au urmat, datorită necontenitelor uneltiri şi năvăliri turceşti, nu mai puţin de opt domni. Doi din familia Basarabilor: Laiotă Basarab-Bătrânul şi Basarab cel Tânăr – Ţepeluş. Şi şase din familia Drăculeştilor: Mircea şi Vlad Călugărul, feciorii lui Vlad Dracul; Radu cel Mare şi Vlad cel Tânăr, fiii lui Vlad Călugărul; Mihnea, numit de unii din marii boieri «cel Rău», feciorul lui Vlad Ţepeş, şi fiul lui Mihnea, Mircea.

Cinci dintre aceştia opt: Radu cel Mare, Mihnea, Vlad cel Tânăr şi cei doi Mircea se străduiseră prin felurite mijloace, unii cu armele şi alţii, ca Radu cel Mare, pe cale diplomatică, să-şi dobândească sau să-şi apere independenţa. Restul, ceilalţi trei, Laiotă Basarab-Bătrânul, Basarab cel Tânăr-Ţepeluş şi Vlad Călugărul, nutriseră, desigur, şi ei speranţa să scape de sub mâna sultanului. Dar neavând condiţii prielnice şi mai ales curajul trebuincios de a se răscula, stătuseră plecaţi, împlinind poruncile şi aşteptând din partea sorţii şi-a întâmplării dezlegarea situaţiei ţării şi-a lor.

— Şi cine se află acum în scaunul ţării? îi întreabă căpitanul şi Zane pe călătorii întâlniţi în drum.

— Un Neagoe, feciorul marelui vornic Pârvu – din familia Craioveştilor – şi-al Neagăi din Hotărani, răspunde un ţârcovnic.

— Fără cât, adaugă un popă, lui îi pofteşte inima să-şi spună Basarab, Neagoe Basarab, dându-se drept odraslă a lui Basarab-Ţepeluş.

— De unde ştii că adevărul adevărat nu-i acesta? ia din nou cuvântul ţârcovnicul.

— Mai ştii? E cu putinţă şi-aşa ceva. E cu putinţă orice! recunoaşte popa. Câte nu se întâmplă şi nu se văd ciudate pe lumea asta!

Ion îşi aduce aminte de un tânăr palid, cu ochii galeşi şi mustaţa subţire, ca a lui Radu cel Mare – al cărui vătaf de vânători fusese.

Îl întâlnise şi pe el la pomenitul ospăţ de la palat, al lui Mihnea. Domnitorul îl păstrase, de altfel, în Divan, cu rangul de postelnic.

Fiu al marelui vornic Pârvu, tânărul Neagoe nu semăna nici cu tatăl, nici cu unchii Barbu, Danciu sau Radu, şi nici cu bunicul Neagoe, ori străbunicul, paharnicul Barbu.

Craioveştii erau bărbaţi vârtoşi, cu pumnii grei şi glasul puternic, deprins să comande. Şi, mai degrabă decât cu Craioveştii, tânărul semăna cu Basarab cel Tânăr-Ţepeluş, care avusese şi el o statură puţintică şi un obraz rotund.

Cu toate că avea înfăţişare de cărturar, Neagoe trecea drept o foarte bună căpetenie de oaste. Şi nu numai o dată fusese lăudat pentru priceperea şi destoinicia lui în a dobândi biruinţe pe câmpul de luptă.

Căpitanul îşi mai amintea şi că, la acel ospăţ, stătuseră puţin laolaltă de vorbă. Cu multă căldură, tânărul Neagoe îi vorbise despre ucenicia lui în meşteşugul filosofiei pe lângă fostul patriarh grec al Constantinopolului, Nifon, unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai epocii, ca şi despre felul cum îi plăcea să-şi petreacă timpul în mijlocul comorilor de artă şi-n faţa scrierilor (manuscrise sau tipărituri), cu care Craioveştii înzestraseră, în primul rând, ctitoria lor, Bistriţa olteană, dar şi alte multe biserici şi mânăstiri.

Şi va să zică acest Neagoe se urcase pe tron?

Despre Vlăduţ, fecioraşul Ioanei, a aflat că este bine, sănătos, măricel, adăpostit la mânăstirea Tismana de fostul mare ban al Craiovei şi apoi domn, Mircea, fiul voievodului Mihnea, mai înainte ca ei amândoi să fi părăsit, învinşi, Ţara Românească, şi să se fi refugiat în Transilvania.

Că se găseşte acolo, el şi Zane aflaseră de la un bătrân fost cetaş întâlnit pe cale.

Acesta, văzându-i, rămăsese încremenit.

— Căpitanul Ion? Trăieşti? Se zvonise… Atunci s-ar putea să fie adevărat… şi că măria sa Vlad trăieşte… trăieşte şi se va întoarce…

De bucurie, se învârtea pe loc ca un titirez. Se repezise să-i sărute mâinile.

Căpitanul descălecă.

— Şi-acum?…

— Acum nu ştim ce va mai fi, dar ne gândim cu îngrijorare că Mehmed-beg se află, precum s-a auzit, iarăşi la Bucureşti, şi-anume chiar în palatul domnesc. Şi ce poate căta apostatul în palatul domnesc decât răul acestei sărmane ţări? Tulburarea în mijlocul norodului e mare, cu toate că, la drept vorbind, cele dintâi măsuri luate de domnul Neagoe s-arată blânde şi pline de-nţelepciune.

— O să trăim şi-o să vedem, rosti liniştit Ion. Ce mai ştii de ceilalţi? Unde este Vâlsan?

Bărbatul îşi plecă fruntea şi începu să-şi frece, întristat, mâinile noduroase şi bătucite de mânuirea uneltelor de muncă şi-a armelor.

— Vâlsan a căzut în bătăliile care au avut loc pe-aici cu turcii lui Mehmed-beg, apărându-i pe Mihnea şi pe Mircea voievod. Au căzut şi alţi mulţi viteji alături de Vlad cel Tânăr. Iar noi, ceilalţi, rămânând fără căpetenie, ne-am înapoiat pe la casele noastre. Dar dacă te-ai întors, învaţă-ne ce trebuie să facem! Cu toţii numai atâta aşteptăm. Domnia ta eşti steagul în jurul căruia se adună toţi cei năpăstuiţi, toţi cei care nu se învoiesc ca pe pământul valah să poruncească glasul lui Mehmed. Pentru că doar domnia ta eşti acela care asculţi, înţelegi şi te pricepi cel mai bine să împlineşti năzuinţa noastră!

— Vă voi da de ştire la timp!… Aşteptaţi.

— Aşteptăm!… Dar să ştii că, de cum s-o auzi că te-ai întors, volbura va începe din nou să crească.

Căpitanul încălecă şi, împreună cu Zane, porni mai departe către Tismana, să-l afle pe Vlăduţ.

Era una dintre cele mai grele ierni pe care Ion le trăise în destul de lunga lui viaţă.

Au ajuns la Tismana într-un amurg. Umbre albăstrii se coborau de peste munţi. Pădurea de castani se întindea, albă, până departe. Zăpada copleşea cu povara ei ramurile copacilor. Gerul împietrise apele limpezi ale râului. Se preschimbaseră într-un pod peste care oamenii treceau ca pe drum. Până şi valurile năvalnice ale torentului Gurnia, care nu îngheţau niciodată, se prefăcuseră de astă dată în horbote strălucitoare de-argint. Şi flori albe, cu cele mai nevăzute înfăţişări, se zugrăviseră pe ferestre.

Când căpitanul şi Zane au ajuns în sat, copiii care, aşa cum sunt copiii, nu ştiau ce-i frigul, se dădeau cu sania pe derdeluşul din faţa porţilor mânăstirii.

S-au oprit, şi căpitanul a privit lung şi cercetător întreg cioporul, care făcea larmă aproape cât o urdie de tătari.

Pe Vlăduţ l-a cunoscut numaidecât, deşi nu-l mai văzuse de-atâta timp. Copilul crescuse. Avea gingăşia Ioanei, dar, cât era de mic, ţinuta semeaţă a lui Baldovin.

— Vlăduţ!

Băiatul a tresărit. Şi-a dat puţin pe ceafă căciuliţa rotundă de miel, care-i căzuse pe ochi. Era la obraz ca mărul. A înţeles cine-l chemase. De-atâtea şi atâtea ori auzise povestindu-i-se despre bunicul. Ştia că acesta pornise pe drumuri depărtate s-o caute şi s-o aducă înapoi pe măicuţa.

— Bunicule!

S-a repezit spre braţele lui.

Căpitanul s-a aplecat şi l-a ridicat.

— Vlăduţ!…

Copilul l-a prins pe după gât şi-l săruta cu drag pe obrazul ţepos.

Pesemne că inima căpitanului slăbise. Plângea. Plângeau amândoi, bunicul şi nepotul. Numai ei doi mai rămăseseră pe lume, singuri, fără Oltea, Draga, Danuţ şi Ioana, mai ales Ioana. Se strângeau în braţe, în ceasul acela îngheţat de amurg şi plângeau.

Copiii din Tismana se adunaseră în jurul calului pe care se aflau bunicul şi nepotul.

— E bunicul lui Vlăduţ! îşi şopteau. Căpitanul Ion!… Vestitul căpitan Ion!…

La pas, călări pe Suru, urmaţi de Zane, bunicul şi nepotul intrară în curtea străvechii mânăstiri.

Nu mai călcase prin locurile acestea de ani şi ani de zile. Şi iată, venise vremea să se întoarcă aici! În altă parte unde? Nu mai avea nici casă, îi fusese arsă. Nici cete, i se împrăştiaseră. Nici un domnitor pe care să-l slujească din inimă, cu încredere şi nădejde, pe viaţă şi pe moarte.

Se întorsese în mânăstire, deoarece aici se născuse şi crescuse. Şi mai ales fiindcă aici se găsea Vlăduţ, feciorul Ioanei.

Într-un Dumnezeu ocrotitor al neamului său şi-al adevărului deplin însă nu mai credea. Crezuse, pe când era copil, potrivit datinilor strămoşeşti, într-un Dumnezeu care proteguia cinstea, dreptatea şi bunătatea.

Dar unde era acesta? Unde se ascunsese? Sau, dacă se găsea undeva, îmbătrânise într-atât încât nu mai vedea şi nu mai auzea?

N-auzea strigătele de durere ale orfanilor şi văduvelor? Nu vedea nedreptăţile ce se petreceau? Sângele vărsat! Scrumul caselor arse nu-l simţea? Chemările în ajutor şi rugăciunile oamenilor din această ţară nu încerca să le-asculte? Nici năvălirile şi pustiirile otomane nu voia să le vadă? Dacă era cu-adevărat, de ce lăsa să biruie pe lume răutatea, minciuna şi cruzimea? De ce îngăduia ca oamenii să fie oropsiţi, batjocoriţi şi călcaţi în picioare?

— Unde-i mama? Ai adus-o pe mama? îl întrebă Vlăduţ la ureche. Răsuflarea lui fierbinte îi arse obrazul. Mama!… Cuvântul îi arse inima.

— Mama ta nu mai vine…

Îi spusese adevărul. Copilul îl primi bărbăteşte. Lacrimile îi secară.

— Nu mai vine? îl strânse pe bunicul mai tare de grumaz. Mâinile îi tremurară. Atât. Nu mai vine?

— Nu!…

Clopotul, numit Fratele, începu să bată.

Căpitanul îl păstră pe Vlăduţ la piept şi nu se închină.

Nu mai voia să i se închine unui Dumnezeu care nu putea fi decât o închipuire deşartă a oamenilor. Sau care, dacă existase cândva, pierise…

În porţile mânăstirii, cineva bătea cu putere. Călugărul-portar, care era un pitic hidos şi strâmb, cu faţa smochinită, dar fără vârstă, bun numai pentru o asemenea slujbă, alergă şi întrebă: cine era de îndrăznea să risipească liniştea mânăstirii?

— Trimişii domniei!

Privi prin ochiul săpat în poartă şi văzu câţiva călăreţi purtând însemnele domniei. Fără să mai ceară învoirea stareţului, desfăcu ferecăturile şi deschise portiţa. Oştenii descălecară şi intrară, câte unul, cu caii de dârlog.

Cel mai în vârstă dintre ei întrebă aspru:

— Căpitanul Ion?

Piticul se înfioră:

— Aţi venit să-l răpuneţi?

— Nu. Măria sa Neagoe Basarab doreşte numai să stea împreună de vorbă!

I se vesti căpitanului.

— Eu nu doresc să-l văd!

— Măria sa te roagă!…

Neagoe Basarab nu poruncise, aşa precum ar fi făcut orice alt domnitor, să fie adus căpitanul Ion înaintea lui, în trapeză. Ci el, voievodul, îl ruga pe căpitanul Ion să-l primească în chilia unde se-adăpostea.

— Dacă ţine atât de mult, să poftească! se învoi căpitanul în cele din urmă.

Intrase simplu, obişnuit, ca un prieten. Sfetnicii şi căpeteniile de oaste, care-l conduseseră, rămaseră afară.

Neagoe le făcu semn să se îndepărteze.

Urgia iernii trecuse. Mugurii umezi, proaspeţi, se pregăteau să se prefacă în flori pe crengile iarăşi bogate în sevă. Păsărelele se reîntorseseră la cuiburi. Ciripeau vesele prin ramuri.

În faţa chiliei unde locuia căpitanul se întindea o mică pajişte verde. Acolo se juca Vlăduţ.

— Bunicule, intru şi eu?

— Nu, Vlăduţ! Rămâi acolo şi joacă-te!

— Dacă ai nevoie de mine!…

Vlăduţ se înapoie la joacă. Împreună cu alţi câţiva copii de aceeaşi vârstă, călări pe cai închipuiţi şi cu săbii de lemn în mâini, ţineau piept unei întregi oşti musulmane:

— Voi sunteţi turcii, iar eu sunt căpitanul Ion!…

Căpitanul îl primi pe domnitor cuviincios, însă rece:

— Măria ta!…

Şi-i îmbie jilţul cel larg de lângă vatră.

— Stai şi domnia ta. Dar, mai înainte, închide, rogu-te, fereastra.

— Nu ne ascultă nimeni!

— Să nu ne supere larma copiilor.

Căpitanul îi rugă pe Vlăduţ şi prietenii lui să părăsească pajiştea. Închise totuşi fereastra. Pricepuse că domnitorul avea de gând să întrebe ori să spună lucruri de taină. Şi, deprins cu cele ce se întâmplau de-atâtea ori la curte, voia să nu fie auzit de nimeni.

Ion se aşeză, la rându-i. Îl cercetă din ochi pe Neagoe. Fără să vrea, îşi aminti de Ţepeş.

Ce măreţie avea măria sa Vlad! Şi ce neînsemnat îi apărea Neagoe pe lângă EL.

Înveşmântat nu în ţinuta bizantină cu care se înfăţişa la curte, ci într-o haină scurtă, după moda apuseană, cu o centură aurită peste mijloc şi încălţări din piele galbenă, Neagoe părea mai mărunt decât era în realitate.

— Căpitane Ion, începu voievodul, sunt aici deoarece mi s-a vestit că unii prieteni ai domniei tale au şi început să se perinde încoace, din ce în ce mai des. Şi doresc să ne înţelegem asupra unor lucruri ce ne privesc pe amândoi.

Vorbise întotdeauna încet. Dar de data aceasta cuvintele îi ieşeau din gură aproape şoptit. Ştia că şi pereţii – chiar şi dintr-o mânăstire – se întâmplă adeseori să aibă urechi.

— Te-ascult, măria ta.

— Am nevoie de linişte. Şi nu eu, ţara pe care ştiu c-o iubeşti. Şi doresc să fim prieteni. Pentru binele ei.

— Nu ştiu ce înţelegi măria ta prin «binele ei».

— Ţara poate fi asemuită cu o corabie ce pluteşte către o anumită ţintă. Marea este furtunoasă, corabia şubrezită de multe alte călătorii şi furtuni dinainte. Iar marinarii nu-l ascultă într-un suflet pe cel care stăpâneşte corabia. Ori, aceasta trebuie să nu se scufunde şi să ajungă neapărat la ţintă. Iată ce înţeleg prin binele ei.

Căpitanul se uită la domnitor şi răspunse:

— S-ar putea ca ţinta spre care năzuieşte stăpânul corăbiei să nu fie totuna cu aceea râvnită de marinari.

— S-ar putea! De-aceea şi doresc să mă fac înţeles. Şi-nţelegându-mă – dacă-mi vei da crezare – nădăjduiesc să m-ajuţi să duc cu bine corabia la ţărmul cel mai prielnic.

— Mă iartă că-ţi vorbesc şi eu deschis. Dar marii boieri din care te tragi au fost adesea în prieteşug cu turcii şi în vrăjmăşie cu unii dintre aceia care au încercat să adune norodul sub o singură flamură, ca să lupte pentru neatârnare.

— Toţi dorim neatârnarea. Dar nu oricând şi oricum se poate ridica un neam. Şi pentru dobândirea sau păstrarea neatârnării se poate lupta pe mai multe căi. Craioveştii şi-au ales un drum, pe care ei l-au socotit cel mai bun…

— Bun şi folositor pentru ei, măria ta. Şi, la o adică, aş vrea să ştiu în ce stă «bunătatea» acestui drum?

— După sfârşitul lui Vlad Ţepeş, Poarta era atât de îndârjită că valahii luptaseră aşa cum au luptat împotriva ei, încât nu mai doreau altceva decât preschimbarea, mai devreme sau mai târziu, a ţării în paşalâc…

— N-ar fi fost cu putinţă, Mahomed văzuse că nu-i cu putinţă. Trăia încă şi Ştefan cel Mare…

— Ei s-au temut c-ar fi cu putinţă, măcar şi numai pentru că şi-ar fi pierdut dregătoriile. Nu se înfricoşau de luptă. Ştii doar bine cum s-au jertfit pentru întemeierea ţării sub Basarab I – Tihomir. Pe de altă parte, socoteau că trebuie neapărat întărit cugetul românesc. Ridicând mânăstirea Bistriţa, ca şi alte biserici şi mânăstiri, aceasta au urmărit. Înlăuntrul unor asemenea lăcaşuri turcii n-aveau ce căuta şi cărturarii puteau lucra pe voie la scrierile lor. În chiliile Bistriţei, m-am îndestulat de altfel şi eu din comorile cărţilor aduse de pe alte meleaguri sau întocmite acolo.

— Toate ar fi bune şi frumoase, cum le înfăţişezi măria ta. Dar unii dintre Craioveşti, prin foamea lor de putere şi setea de bogăţii, de care au dat dovadă de-atâtea ori, au săvârşit destul rău!

— Voiau să fie atât de tari şi avuţi încât cuvântul lor să cântărească greu înaintea domnilor, care s-au perindat atâţia după Vlad Ţepeş, ca şi înaintea Porţii.

— Măria ta văd că nu porţi numele lor.

— Nu, ci pe al părintelui meu de sânge! Basarab cel Tânăr. Până acum am amintit numai pe ocolite datoria mea de a-i purta numele. Acum o voi rosti tare. Şi-aceasta nu pentru că Basarab ar fi fost mai vrednic decât Pârvu. Ci fiindcă acesta este adevărul adevărat. Şi totul trebuie mărturisit, când începi un timp nou.

Vlăduţ încercase să se apropie de chilie şi să ciocăne în fereastră.

Unul dintre oştenii gărzii lui vodă îl îndepărtă.

— N-ai voie sa te-apropii de chilie. Ai auzit ce ţi-a poruncit căpitanul!

— Poate bunicul are nevoie de mine! îi răspunse băiatul, ridicându-şi, ameninţător, sabia de lemn. Dac-o fi în primejdie?

Ostaşii râseră:

— Şi vrei să-l aperi tu?

— Vreau să-l apăr! Nu sunt nepotul său?

Cei dinăuntrul chiliei auziră schimbul de cuvinte.

— Îndrăzneţ nepot ai, îi grăi voievodul căpitanului.

Căpitanul zâmbi mulţumit şi îl rugă din nou pe Vlăduţ să se joace mai departe cu copiii. Nu-l ameninţă nici o primejdie. Stă de vorbă, liniştit, cu domnitorul ţării. Şi mai târziu îl va chema la sine.

Copilul plecă şi vorba se purtă mai departe, domol la suprafaţă, însă cu învârtejiri şi izbucniri pe dinăuntru.

— Şi măria ta ce gânduri cu privire la viitorul ţării ai? Dacă pot cuteza să te-ntreb!…

Domnitorul tăcu un timp, scrutându-l în adânc pe Ion. Pe urmă se hotărî şi răspunse:

— Ceea ce-ţi voi spune acum este o taină pe care, aşa cum te cunosc, sunt sigur c-o vei păstra neştirbită. Îţi vorbesc ca unui părinte. Iată care-mi sunt gândurile. Ţi le împărtăşesc cinstit, de la inimă la inimă.

— Îţi mulţumesc!

— Ţara se află într-o stare jalnică.

— Asta o ştiu.

— Tributul creşte, ţăranul e sărac, neguţătoria scade şi vămile sunt în mâna turcului. Oastea n-are destulă putere şi nici avânt. Mehmed-beg ne pândeşte fiece pas, şi nimeni nu cred că este în stare astăzi să ne sprijine la vreme de nevoie.

— Să ne bizuim pe noi înşine. Să luptăm!

— Să ne bizuim pe noi înşine, dar să nu uităm, că buna chibzuială, dintre toate însuşirile omeneşti, este cea mai folositoare în ceasurile de cumpănă.

Mai departe, Neagoe îi vorbi căpitanului arătându-i că ţara – pentru a cărei mai bună gospodărire se va strădui – trebuie să aibă putinţa de-a se întări şi a putea astfel face faţă altor încercări viitoare. Şi nădăjduieşte ca să se şi înalţe pe o nouă treaptă, prin cultura şi arta pe care el de asemenea le va sprijini, prin cărturarii şi meşterii ce-i adună şi-i va aduna şi mai departe lângă sine. Deoarece, crede el, fără cărturarii şi oamenii pricepuţi în ale înţelepciunii şi frumosului, un neam nu înaintează prea repede şi, deci, nu-şi poate ocupa locul ce i se cuvine între celelalte ţări şi noroade.

Căpitanul îl ascultă pe domnitor cu tot mai multă luare-aminte.

— Ceea ce spui măria ta, recunoaşte el, dacă s-ar putea înfăptui, ar fi într-adevăr bine.

Domnitorul s-a înflăcărat:

— Sigur că se va putea înfăptui, căpitane Ion, dacă toţi ne vom aduna, aşa cum spuneai adineauri, într-un singur mănunchi, sub o singură lege şi-o singură voinţă, dacă tinerii vor fi crescuţi în curăţie, virtute şi dragoste de neam şi dacă, prin tot ceea ce ţi-am arătat mai înainte, ţara se va bucura de preţuirea pe care o merită între toate celelalte ţări.

— Şi dacă, împlinindu-se toate aceste cerinţe ale măriei tale, turcii vor călca pacea şi ne vor năpădi din nou?

— M-am gândit şi la aceasta. Vom pregăti o oaste bine înarmată pentru apărare, călăreţi şi pedestrime. Şi, dacă turcii sau oricare alt neam ne va lovi, ne vom ridica la fel ca moşii şi strămoşii noştri, neprecupeţindu-ne osteneala şi dându-ne chiar viaţa de va fi nevoie, pentru că mai bună e moartea cu vrednicie, decât o viaţă cu amar şi ruşine.

— Cuvintele acestea din urmă mi-au plăcut cel mai mult din toate cele câte le-ai rostit astăzi, măria ta! Este gândul pe care şi eu îl nutresc încă de când, copil, am intrat în slujba marelui nostru Vlad! Este chiar miezul diatei sale.

— Mă bucur. Şi te rog, căpitane Ion, să-mi spui – dacă şi eu împlinindu-mi cuvântul – îmi vei da sprijinul de care am nevoie şi-mi vei deveni prieten?

— Din toată inima, măria ta.

Domnitorul îi întinse mâna pe deasupra mesei din mijlocul chiliei. Mâna lui Neagoe era neobişnuit de subţire, lungă şi delicată. Căpitanul însă ştia că mâna aceasta nu se sfia şi se pricepea prea bine să mânuiască şi arma.

Palma se deschidea cinstită şi prietenească.

I-o prinse în palma lui mare, cu tot atâta cinste şi prietenie.

Se ridicară în picioare. Alături de căpitan, domnitorul părea mic, dar ceva ca un fel de abur i se păru căpitanului că-l învăluie şi-i dă un aer de nobilă măreţie.

Ieşiră în ogradă şi, după zâmbetele ce le luminau chipurile, toţi pricepură cu uşurinţă că înţelegerea fusese deplină.

Vlăduţ le fugi în întâmpinare.

Domnitorul îl mângâie pe păr.

— Am şi eu, spuse, un băieţel de-aceeaşi vârstă cu tine. Mi-ar place să deveniţi prieteni.

— Da?! se miră Vlăduţ. Şi cum îl cheamă?

— Teodosie! Am să te poftesc într-o zi la palat să-l cunoşti. Va veni şi el, poate, pe la tine… Vlăduţ bătu din palme. Te bucuri?

— Mult!…

— Şi-acum să ne înapoiem la palat, zise voievodul. Iar pe domnia ta, căpitane, te aşteptăm oricând la curte.

— Mulţumesc, măria ta. Voi veni. Dar până atunci stareţul Tismanei m-a îmbiat să devin pisarul mânăstirii. Şi i-am făgăduit…

— Muncă grea, dar aleasă. Laşi sabia pentru pană. Uite, mai am aici câţiva prieteni ce ne vor ajuta într-ale cărturăriei şi artei.

— Cine sunt?

— Maxim Brancovici, un om mult învăţat şi umblat; Macarie, tipograful; Gavril Protul, scriitorul, şi meşterul Manole…

— Meşterul Manole?

Un bărbat tânăr, simplu, zâmbitor, cu ochii mari, căprui şi o bărbuţă castanie se plecă înaintea căpitanului.

— Ne înalţă un monument la Curtea de Argeş, care va tâlcui tuturor încrederea neamului nostru în frumuseţea şi adevărul veşnic, ce nu pot fi zdrobite de nici un vrăjmaş.

— Mă-nchin şi eu, cu sfială, înaintea artei, muncii şi învăţăturii.

— Rămâi cu bine, căpitane!

— Mergi sănătos şi cu bine, măria ta!

— Ne vom mai întâlni?

— Cât de curând!

Gândurile îi zboară de-a lungul celor nouă ani care s-au scurs din ziua acelei întâlniri.

Deşi aflat la Tismana, preocupat de propriile însemnări, pisarul s-a lăsat atras şi de unele ţeluri ale voievodului.

Acesta l-a rugat, între altele, să-i dea câteva sfaturi cu privire la alcătuirea oştirii pe care-o plănuia. Ion a scris un ceaslov întreg, împărtăşindu-i o seamă de păreri ale marelui Vlad.

După un timp, voievodul i-a cerut să-i împrumute pe câţiva dintre cei mai destoinici cetaşi ca să-l ajute la instruirea tinerilor ucenici în meşteşugul armelor. Căpitanul s-a învoit. Şi nouă bărbaţi de nădejde, în cap cu Zane, au plecat la Cetatea Teleajinei, unde se întemeiase o tabără de pregătire militară.

După aceea, i-a dus el însuşi voievodului Transilvaniei nişte scrisori de taină şi, în acelaşi timp, l-a vestit despre anumite mişcări ale turcilor.

A îndeplinit totul aşa cum se cuvine, cu nădejdea că, în sfârşit, ţara şi domnia vor porni pe drumul cel bun.

În lipsa lui, Neagoe a purces la repararea zidurilor Tismanei. Iar mânăstirea a fost dăruită de unchiul acestuia, marele ban Barbu, cu unele vase scumpe din aur şi argint, ca şi cu patrafire, odăjdii şi altele.

Căpitanului nu i-a plăcut. Darurile velitului Barbu i s-au părut o încercare de a-l cumpăra pe el. De a-l sili să nu-şi mai arate nemulţumirile faţă de unele purtări ale acestuia.

Ar fi voit să i le înapoieze, dar stareţul l-a rugat mult, în numele domnitorului, să nu-l silească la o asemenea faptă, nepotrivită cu datinele bisericeşti.

Au mai trecut câteva luni, şi-a fost poftit de domnitor la Curtea de Argeş, împreună cu Vlăduţ.

Băieţelul avea să cunoască acum unele din oraşele ţării: Târgul Jiului, Craiova, Râmnicul Vâlcii, Curtea de Argeş, ca şi alte multe aşezări.

Au plecat călări. La cei cinci ani ai lui, Vlăduţ ştia şi el să călărească, la fel ca toţi copiii din neamul său.

Pretutindeni pe unde treceau se vedeau roadele bunei gospodăriri. Neguţătorii îşi desfăceau în linişte mărfurile. Meşteşugarii trudeau cu sârg în ateliere. Iar anumiţi dregători de încredere ai domnului vegheau ca să nu se făptuiască nelegiuiri. Se croiau drumuri noi şi se întemeiau hanuri unde călătorii, din ţară sau de peste hotare, erau ospeţiţi cu prietenie, hrăniţi cu bucate bune şi adăpaţi cu renumitele vinuri valahe şi odihniţi pe laviţe curate.

Meşteri în piatră, lemn, în ridicarea de ziduri, în arta de a tipări, zugravi de biserici şi palate, cântăreţii, dar mai ales cărturarii de orice fel se bucurau sub stăpânirea lui Neagoe de cea mai mare trecere şi cinste.

«Ferice de ţara ai cărei cărturari îşi ţin sus fruntea şi îşi mărturisesc curat gândurile, spunea adesea Neagoe. Că numai gândul cel înţelept şi pana care-l aşterne sunt aripe pe care un neam se poate înălţa spre slavă.»

La Craiova cătase urmele vechiului conac din pădurile Bucovăţului, clădit de Mircea cel Bătrân şi ars de achingiii lui Mahomed al II-lea. Apoi intrară în biserica Sfântul Dumitru, numită, într-o vreme, Băneasa – deoarece fusese reclădită de jupâneasa Negoslava, soţia de-a doua a marelui ban Barbu, cu preţul unor odoare aduse cu ea, drept zestre, din partea familiei sale, a despoţilor sârbi. Şi căreia, acum, i se spunea – aşa cum hotărâse voievodul Neagoe Basarab – biserica Domnească, pentru a se vedea că el însuşi, ocrotitorul ei, se înălţase de la rangul de mare ban al Craiovei, avut de înaintaşii săi, la cel de domnitor al Ţării Româneşti.

Ajunseseră, după aceea, la Râmnicu Vâlcii. Aici, căpitanul îi arătă lui Vlăduţ locul unde îl întâlnise, pe când şi el era copil, într-un bâlci, pe măria sa Vlad Ţepeş. Şi-i întrebă pe localnici cum se împăcau cu noua stăpânire.

Locuitorii se mărturisiră mulţumiţi. Birurile, ce-i drept, erau încă destul de mari. Nădăjduiau însă în micşorarea lor. Domnitorul le vizitase oraşul, luase unele hotărâri cu privire la creşterea lui şi făcuse aici judecăţi drepte.

După aceea au pornit spre Curtea de Argeş. Îi însoţea un diac al episcopiei din Râmnic, bun şi vechi prieten al lui Ion.

— Este întâiul nostru domnitor filosof, îşi arătase acesta părerea. Doreşte înălţarea norodului prin cultură. Numai de-ar avea o domnie destul de lungă pentru a-şi împlini toate gândurile bune.

— Gândurile-i sunt bune, recunoscuse Ion. Cu toate astea, Craioveştii – deşi unii s-au străduit, în felul lor, pentru ţară, dar despre care nu se poate spune că au fost întotdeauna şi mari iubitori ai norodului – au ajuns sub domnia lui mai întemeiaţi decât oricând.

Diacul îşi mângâie bărbuţa:

— Asta, ce-i drept, aşa e. Craioveştii ocupă cele mai însemnate dregătorii. Numai că o bună parte din aurul strâns de ei se cheltuieşte, potrivit cerinţelor voievodului, pe o seamă de îmbunătăţiri aduse ţării. Şi ceea ce este şi mai îmbucurător, cu ajutorul lor bănesc se ridică noi zidiri, se alcătuiesc lucrări de artă şi mai ales se scriu cărţi menite să lumineze cugetele şi să rodească gândul că toate neamurile au dreptul să vieţuiască libere, în limba şi datinile lor. Atâtea noroade supuse jugului turcesc, din Armenia, Egipt, Muntele Sinai, Aţos, Ierusalim, Siria, Epir şi, mai ales, din Balcani, sunt sprijinite astfel – prin cărţile, tiparniţele, meşterii tipografi şi alte danii ce li se fac necontenit – să se păstreze ca neam. Pentru astfel de fapte, Neagoe şi sfetnicii lui craioveşti sunt socotiţi acum, în toată lumea, moştenitorii culturii şi tradiţiilor Bizanţului.

— Şi Mehmed-beg? îşi reaminti căpitanul… Nu ţi se pare că se vântură cam prea mult pe la Craiova şi pe la Bucureşti?

Diacul începu să râdă:

— Mehmed-beg? A devenit neputincios. Boierii îl primesc ca oaspete; le bea vinul. Şi-atât!

— Cum atât? se nedumeri Ion.

— Atât! Deoarece voievodul, prin priceperea şi felul lui de-a fi, şi-a câştigat preţuirea sultanului. Acesta i-a poruncit lui Mehmed-beg să nu mai mişte nici măcar un deget în Ţara Românească fără învoirea lui Neagoe.

— Şi poţi domnia ta să-ţi închipui că begul se va mulţumi cu starea aceasta de lucruri, că nu va unelti mai departe?

— Nu, asta nu pot să mi-o închipui. Cât va domni însă Neagoe să ştii că va fi linişte…

La porţile curţii domneşti, cel care i-a întâmpinat pe căpitanul Ion şi Vlăduţ a fost însuşi Neagoe, împreună cu fiul său, Teodosie.

Domnitorul era mai slab decât atunci când stătuseră împreună de vorbă. Paloarea obrazului îi sporise. Tuşea uşor.

Căpitanul îl cercetă îndelung cu privirea.

— De ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă voievodul. Am răcit în vremea când eram vătaf de vânători sub Radu cel Mare. Şi tusea nu m-a mai părăsit. Poate am fost pedepsit cu ea pentru greşelile mele, căci am avut în tinereţe destule. Acum, prin fapte bune, încerc să mă răscumpăr…

— Faptele bune sunt bune întotdeauna, măria ta. Eşti încă foarte tânăr. Ai multe de făptuit. Ce să spun eu, care mă-ndrept spre şaptezeci?…

— Mulţi ani înainte! îi ură Neagoe.

— Măriei tale, mai ales, răspunse căpitanul. Pentru binele acestei ţări. Te osteneşti însă prea mult. Asta îţi înrăutăţeşte sănătatea. Ar fi nevoie să te mai cruţi.

— Sunt prea multe de făcut! Atâtea au fost nimicite şi atâtea uitate în paragină. Am de scris. Am de clădit. Doresc ca, la moartea mea, să las ţara cu totul altfel decât am găsit-o. Am găsit-o bătută de vânturi, urgisită şi apăsată de nevoi.

— Ţi-o doresc din toată inima, măria ta.

Vlăduţ şi Teodosie – nu numai de aceeaşi vârstă, ci şi cam de aceeaşi talie, fără cât întâiul cu pletele bălaie, iar cel de-al doilea întunecate – sunt gata, avându-i drept ajutoare pe slujitorii domneşti, să încalece şi să plece în hârjoană.

— Mă bucur că fiul meu Teodosie şi-a găsit în Vlăduţ un prieten atât de bun, grăieşte Neagoe.

Domnitorul şi Ion se îndreaptă – din curţile şi grădinile domneşti, unde liliacul alb sau violet îşi revarsă în valuri aromele – către un loc unde răsună larma voioasă a zidarilor.

Dintre aceştia, urmat de soţia sa – o tânără ea însăşi ca o ramură de liliac alb – se iveşte un bărbat cu ochii scăpărători.

— A, meşterul Manole!

— Am început să lucrăm, aşa după cum îţi spuneam, povesteşte înflăcărat meşterul. Vom ridica una dintre cele mai minunate zidiri.

Şi meşterul începe să-i arate căpitanului cum va arăta mânăstirea, când va fi gata. Împodobită cu sute şi mii de flori cioplite de-a dreptul în piatră, fără ca vreo floare să-i semene alteia, cu ferestre răsucite în turlele de deasupra pronausului, cu un portal impunător, un gard din flori de crin şi alte lucrări neasemuite.

— Zidirea aceasta va încerca să devină un adevărat cântec în piatră. Un cântec al încrederii în viaţă şi în viitor, încheie vestitul meşter Manole.

Căpitanul este uluit de tot ceea ce visaseră laolaltă un domnitor filosof şi un meşter poet.

Îi strânse mâinile meşterului şi îi dori domnitorului ca floarea aceasta de piatră, marmură, mozaic, aur şi argint să se înalţe cât mai repede şi mai trainică.

La întoarcere, vremea se strică. Începu să plouă.

De pe dealuri, apa se prăvălea în şuvoaie, ca nişte căluţi năbădăioşi, cu coame albe, răvăşite, pe spate.

Un strigăt de copil îi opri. Cercetară cu privirea în jur.

Strigătul venea de undeva de sus.

— Tu, Vlăduţ, ia-o pe poteca aceea, şi eu tai de-a dreptul, pe deal.

Vlăduţ era inimos. Ca şi altădată Dănuţ, nu se da înapoi de la nimic, oricât ar fi fost de greu.

— Când descoperim ceva ne vestim unul pe celălalt!

— Bine!

Strigătul răsună din nou. Şuvoaiele vuiau. Ploaia se înteţea cu grindină, ca în toiul verii.

Apa se revărsa bulucindu-se, galbenă şi mâloasă, în Olt.

— Mădălina!… Mădălina! se auzi cineva, din depărtare, chemând.

Nimeni nu-i răspunse.

Un morman de pământ cu pietre şi bucăţi mari şi mici de lemn se prăbuşi.

— Ai găsit ceva?

— Nu!

— Mădălina!… Mădălina!…

— Vlăduţ, eşti prin apropiere?

— Da!

Glasurile se întretăiau – gros, subţire – de bărbat, de femeie, de băiat.

Un plâns înăbuşit şi o voce slabă de copil:

— Ajutor!…

Vlăduţ îşi opri calul. Sări. În şuvoi, abia ţinându-se de o bucată putregăită de buştean, o fetiţă.

Rochiţa lipită de trup. Pletele muiate. Iar şuvoiul o năpădea în gură, în ochi, îi tăia răsuflarea. Nu-i da voie să strige decât arar şi cu mare greutate.

— Aici, bunicule, aici!…

— Mădălina!… Mădălina!… Unde eşti? Răspunde!

Surul plescăia cu copitele prin frunzişul căzut din anul trecut, ud.

— Vlăduţ!

Dar Vlăduţ se şi ivise purtând în braţe fetiţa.

Aceasta se jucase prin poiană şi, tot căutând viorele, începuse să urce pe coastă, când se pornise ploaia. Şuvoiul o luase. Izbutise să se agaţe de buşteanul putregăit. Dar nu s-ar mai fi putut ţine mult. Fără Vlăduţ, apa ar fi târât-o la vale şi ar fi azvârlit-o în râu.

— Mădălina!… Mădălina!…

Urcată în şaua lui Vlăduţ, Mădălina se întorcea acasă.

Tremura de frig şi îl cuprinse de gât pe Vlăduţ, aninându-se ca o iederă.

— Mădălina!… Mădălina!…

Părinţii o primiră în braţe, dar fetiţa nu vru să se despartă de salvatorul său. Şi părinţii, bucuroşi, îi rugară pe căpitan şi nepotul lui să le cinstească masa şi casa.

Se ospătară şi dormiră în noaptea aceea acolo.

Înfăşată în pânză de în muiată în rachiu de afine şi învelită deasupra cu o cergă miţoasă, după ce sorbi băutura fierbinte şi întăritoare pregătită din buruieni de pădure, Mădălina adormi pe aceeaşi laviţă cu Vlăduţ.

A doua zi se trezi veselă şi sănătoasă tun.

Soarele lucea din nou în înaltul senin al cerului. Iezii şi mieii gospodarului zburdau pe păşune. Cintezele şi sturzii de munte cântau, de parcă numai pentru ei ar fi fost creată lumea.

Vlăduţ alergă pe coastă şi-i culese Mădălinei un bucheţel proaspăt şi parfumat de viorele, în locul celor răpite ieri de apă.

Fata îl prinse de amândouă mâinile şi, cu ochii în ochii lui, îl întrebă:

— Vrei să fiu sora ta?

— Vreau, îi răspunse, din tot sufletul, Vlăduţ.

Căpitanul înşeuase caii.

— Pornim, Vlăduţ!

Băiatul sări pe bidiviul lui:

— Să ne vedem cu bine, Mădălina!

— Mai vino să ne jucăm împreună, Vlăduţ!

Caii se depărtară, ajunseră la o cotitură şi, curând, pieriră din ochii Mădălinei.

Într-o noapte, căpitanul avu un vis.

Era călare pe Negru.

Calul arăta aşa cum fusese în tinereţe. Cu părul ca pana corbului, lucios, tropăind neastâmpărat, gata în orice clipă de goană.

O potecă şerpuitoare urca în munte.

Aproape de culmea muntelui, se vedea ceva ca o apă mare, neagră, revărsându-se.

«Ce fel de apă ar putea să se reverse de pe culme?»

Pe măsură ce înainta, băga de seamă însă că apa nu era decât un nor întunecat şi adânc, care plutea pe deasupra muntelui.

Lui Negru îi crescură aripi. Începu să zboare. Se ridică deasupra pădurii.

Deodată, pe un alt cal la fel de negru şi înaripat ca al său, ca şi cum caii ar fi fost fraţi, îl zări pe măria sa Vlad.

Era alb la faţă ca varul, aşa cum îl văzuse în ceasul morţii, cu ochii sticloşi, însă având aceeaşi figură din tinereţe.

Caii galopau; dar, ciudat, nu se puteau apropia cu nici un pas unul de celălalt. La mijlocul depărtării dintre ei amândoi se afla o pânză ce parcă se lăsa din cer şi se afunda în norul de dedesubt. Pânza avea o culoare vânătă, cenuşie, ţesută cu fire de argint.

«Vino!» îi porunci Vlad.

Ion se încordă. Îl strânse pe Negru între pulpe. Calul îşi alungi gâtul, se avântă. Aripile i se zbăteau. Dar nici nu înaintă şi nici nu se înălţă. Totul rămase ca mai înainte.

Ion gemu de mânie şi neputinţă: «Nu pot, măria ta.»

Barba îi flutura pe piept. Fire răvăşite îi acopereau ochii, îi împăienjeneau vederea.

«Ai plâns când l-ai regăsit pe Vlăduţ. De ce-ai plâns? Nu ştii că un bărbat n-are voie să plângă? în vremuri ca acestea sufletul trebuie să-ţi rămână de piatră.»

Caii se opriră. Aripile încetară să se zbată. Cu toate astea nu se prăbuşeau.

«Ştiu, măria ta. Dar e fiul Ioanei. Crezusem…» «Să nu plângi! Şi nici să nu laşi sabia din mână.»

Ion îşi dete seama că nu era înarmat. Cum de-şi uitase sabia primită de la măria sa, tocmai azi? Aşa ceva nu trebuie să se întâmple. Măria sa are tot dreptul să-l pedepsească.

«N-am sabia la mine, măria ta!» «Ai pierdut-o?»

Ochii sticloşi ai voievodului îl aţinteau crunt.

«Nu, n-am pierdut-o. O ţin lângă diată. Şi lângă însemnările despre…» Vru să spună «despre moartea măriei tale şi locul unde ţi-am ascuns trupul pentru somnul cel veşnic», dar se opri. Cum să-i rostească aşa ceva voievodului când, iată, vorbea cu el?

«I-ai dăruit-o lui Neagoe?» «Nu, nu…» «Neagoe este un voievod bun, un cărturar luminat. Arma sa este pacea, dar pacea aceasta este doar a înţelepciunii lui, va dăinui, poate, numai cât vieţuieşte el.» «Întocmai aşa cuget şi eu…» «Va trebui să rămâi mai departe de strajă. Ştiu că au încercat să te răpună. Măcar că nu mai eşti de mult tânăr.» «Mi-au nimicit familia. Numai Vlăduţ trăieşte…» «Tu întruchipezi gândul de libertate a ţării, cu orice jertfă. Asta nu pot ei îndura. Otomanii au crezut că, pierind atât tu cât şi urmaşii tăi, va pieri acest gând…» «Dar măria ta, chiar de-aş pieri eu, se va ridica altul… pe urmă altul… şi altul… Gândul acesta este, ca şi neamul, nepieritor… Şi el ne dă puterea să ţinem, neadormită, în mână, sabia…» «Sabia, urmă Ţepeş, când tu vei închide ochii, i se cuvine…»

Ion îl întrebă: «cui i se cuvine?»

Voievodul îi răspundea, dar glasul nu i se mai auzea.

Calul lui negru începuse iar să-şi mişte aripile.

Se înălţă puţin în zbor, apoi, ca sorbit de ceva nevăzut, se coborî în adânc.

— Măria ta… Măria ta!… strigă.

Nimeni nu-i răspunse, nimeni nu se mai văzu.

Se trezi la el în chilie, lac de sudoare. Vlăduţ îl mişca încet de umăr.

— Bunicule! Pe cine strigi?

— L-am visat pe măria sa Vlad. Niciodată n-am avut un vis atât de lung şi de limpede. Vorbeam la fel ca-n viaţă. Aşa cum cred şi judec în adâncul conştiinţei mele.

— Şi despre ce vorbeaţi?

— Despre ceea ce va trebui să urmeze… în ultimele clipe tocmai mă sfătuia cui să-i las după moartea mea sabia…

Vlăduţ crescuse, se subţiase. Semăna tot mai mult cu Ioana. Mai ales ochii erau ai ei.

— Şi cui te-a sfătuit să i-o încredinţezi?

— Nu l-am înţeles bine… Tocmai aceasta…

Vlăduţ se întristă:

— Păcat!

Alte gânduri, alte imagini.

La poalele dealului din Cetatea Teleajinei, în rând cu oştenii, Teodosie şi Vlăduţ se întrec în aruncarea suliţei.

Suliţa lui Vlăduţ zboară cu cel puţin două lungimi mai departe decât a lui Teodosie.

Teodosie are blândeţea tatălui. Nu se supără. Se bucură de îndemânarea prietenului.

Prietenia dintre ei a devenit zi de zi mai trainică. I-a legat ca pe nişte fraţi.

Domnitorul e bolnav. Respiră greu. Degeaba a adus moaştele patriarhul Nifon şi le-a cinstit cu felurite slujbe. Acestea nu-i redau sănătatea.

Aşa suferind cum este, Neagoe bate în cuişoare un măr nepreţuit de aur, împodobit cu mărgăritare şi alte pietre scumpe, în marginea tot de aur a unei icoane. Îi place să făurească lucruri de artă. Dar şi mai mult îi place să mediteze, să citească şi să scrie.

Pentru a se putea isprăvi la timp zidirea monumentului fără pereche de la Curtea de Argeş, doamna Miliţa-Despina şi-a vândut nestematele, giuvaerurile şi celelalte obiecte preţioase: inele, centuri, colane, brăţări, cercei, ibrice, potire, vase şi câte şi mai câte, din aur şi argint, multe primite în dar, la nunta ei, din partea familiei foştilor despoţi sârbi Brancovici, din care se trage.

Are loc târnosirea bisericii.

Oaspeţii au început să sosească din ţară şi de peste hotare, atât din lumea bisericească cât şi din cea laică.

În rând cu oaspeţii se află căpitanul Ion şi Badea. Badea, tatăl Mădălinei, a fost un oştean al lui Mircea, fiul lui Mihnea, în foarte scurta lui domnie.

Mădălina, într-un veşmânt subţire ca pânza de păianjen, din borangic, şi cu buclele aurii curgându-i pe umeri, se află între Vlăduţ, bălai şi el, şi Teodosie. Teodosie este oacheş. Soarele şi luna.

Tustrei sunt nedespărţiţi. Şi, la ospăţul şi petrecerea care au urmat în faţa noii şi măreţei zidiri, Mădălina a jucat tot numai între ei amândoi.

Neagoe Basarab, în cel din urmă an al domniei sale. Zace din ce în ce mai des în pat. La căpătâiul său plânge întruna doamna Miliţa-Despina.

Sudori reci îi scaldă trupul.

Numai când se înveşmântă în straiele bogate bizantine şi îşi aşează peste pletele încreţite coroana înaltă, bătută în nestemate, nu i se mai cunoaşte într-atâta slăbiciunea.

Pe masă se află Învăţăturile lui Neagoe-Vodă Basarab către feciorul său Teodosie.

— Nu vreau să închid ochii până nu sfârşesc de scris Învăţăturile, repetă el…

— Ai să le sfârşeşti, măria ta. Peste câteva zile vei fi din nou sănătos!

— Sănătos? Nu ştiu!… Şi până când?…

— Încă mult timp.

Faldurile grele ale rochiei doamnei Miliţa-Despina se târăsc pe lespezi.

Doamna ştie că voievodul mai are de rostit unele cuvinte de taină şi se retrage în cămările ei.

Cu năframa îşi şterge lacrimile fierbinţi ce-i brăzdează obrajii. Ce se va alege de ei amândoi şi de copiii lor? Prea puţine bucurii a avut în viaţă şi prea multe dureri.

— Mehmed-beg mi-a făgăduit că, după săvârşirea mea din viaţă, vor rămâne ţara nesupărată, şi Teodosie, liniştit, în scaun.

«Mehmed-beg… Iarăşi Mehmed-beg!…»

De pe malul românesc al Dunării, bunicul şi nepotul observă cete răzleţe de ieniceri şi spahii.

— Lupii au prins de veste că baciul e bolnav, murmură Ion. Au şi început să dea târcoale stânei!

Vara este pe sfârşite. Funigeii argintează văzduhul. Anul acesta s-a dovedit îmbelşugat, şi bâlciul care tocmai s-a deschis la Curtea de Argeş este plin cu de toate, începând de la grâne, vite, pastramă, peşte, vin şi terminând cu pânzeturi, abale, opinci sau oale smălţuite.

Păpuşarii şi-au întins perdelele de papură împletită. Se pregătesc să-şi înceapă jocul. Mulţimea s-a adunat. Mai ales copiii abia aşteaptă să se ivească de după perdele chipurile hazlii de lemn şi cârpă ale acelora pe care păpuşarii au de gând să-i încondeieze şi să-şi râdă de ei.

Cu toate acestea, veselia nu este cea obişnuită. Un zvon adus de cine ştie cine s-a răspândit hoţeşte prin târg. Domnitorul zace la pat. Ba unii chiar susţin că sfârşitul său nu este departe.

— Ce se întâmplă? Ce se mai ştie? se întreabă unii pe alţii.

Dimineaţa este senină şi blândă. Frunzele copacilor, unele uşor pălite de presimţirea apropiatei toamne, au şi început să se scuture. Razele molcuţe ale soarelui auresc turlele bisericii târnosite cu numai patru ani înainte.

— Haide, nu începeţi? Nu începeţi? îi îndeamnă, nerăbdători, copiii, pe păpuşari.

— Acuşi, acuşi…

Deodată, un dangăt de clopot, întâiul, răsună din turla cea mare.

De ce din turla cea mare? Nu este ceasul de slujbă.

Al doilea, al treilea.

Din turla mijlocie începe să bată şi al doilea clopot. Iar din celelalte două, cu ferestrele răsucite, încep să bată al treilea şi-al patrulea.

Bat într-o dungă?

Oamenii – până şi copiii – au împietrit.

Numai în cele mai grele ceasuri de cumpănă bat toate clopotele în felul acesta.

Ce nenorocire mare s-a petrecut?

— Măria sa Neagoe Basarab a închis ochii!…

Toţi câţi se află în târg ori pe uliţe, ba până şi prin case, au îngenunchiat.

— Odihnească-se în pace, rostesc din inimă aproape toate buzele. A fost un domn bun. S-a îngrijit de multe şi mai cu seamă de cele sufleteşti. Adâncul pământului ni l-a cerut prea devreme. Mai avea încă destule de făcut!

Slujitorii învelesc turlele cu ferestre răsucite în pânză de mătase neagră. Altă pânză va flutura aninată de turla cea mare. Portalul va fi şi el îndoliat.

În tăcerea cea mai deplină, oamenii îşi adună cele aduse spre vânzare şi pleacă. Din trecere, azvârl boabe de grâu şi stropesc pământul cu vin.

Călăreţi, în mâini cu suliţe ale căror vârfuri sunt aplecate în jos, zvâcnesc pe porţi şi se aştern pământului în goana cea mai mare.

Unul dintre aceştia, un bărbat tânăr, porneşte de la Curtea de Argeş spre Tismana.

Pisarul Evghenie se află în chilia lui. Au venit zorii şi el, ostenit, abia a aţipit pe laviţa tare, acoperită numai cu o cergă.

Sună clopotele în întreaga ţară. Au început să bată şi la Tismana

— Slăvitul domn Neagoe s-a pristăvit!

Domnitorul a fost ctitor la Curtea de Argeş, Târgovişte şi în multe alte părţi din ţară. Mult s-a îngrijit şi de românii aflaţi sub stăpânirea străină, cum erau cei din Transilvania.

La Tismana a început slujba pentru odihna sufletului său. Lumânările sunt aprinse toate.

Numai căpitanul, pierdut în gânduri, a rămas în chilia sa.

Şi-a lăsat capul în palme, iar ochii şi-i ţine închişi.

Vlăduţ a năvălit în chilia bunicului:

— Teodosie! Ce se va-ntâmpla cu Teodosie? Dar cu doamna Miliţa-Despina?

Bunicul îşi dezbracă liniştit rantia. Îşi pune în loc veşmintele ostăşeşti de căpitan al oastei măriei sale Vlad.

Vlăduţ înţelege. Bunicul nu va mai fi de astăzi înainte pisarul Evghenie, aşa cum hotărâse la începutul domniei lui Neagoe.

Cele aşternute pe paginile albe de el se odihnesc într-o învelitoare din piele cenuşie, legată cu şnur roşu, pecetluit cu ceară.

Pana a fost aşezată deasupra, ca lespedea pe o criptă. Cerneala de bozii a rămas în călimară să se usuce.

Ar fi vrut să mai însemne câte ceva. Degetele şi mintea îi furnicau încă sub nevoia de a scrie. Îşi dă seama însă că nu mai e cu putinţă. Timpul de aşternut slovele pe paginile albe s-a sfârşit. Se va reîntoarce vremea însemnărilor cu sabia şi-a sângelui vărsat.

Clopotele bat şi glasuri groase răsună:

— Doamne, miluieşte!…

Vlăduţ ştie că bunicul nu mai crede în mila unui Dumnezeu, pe care-l socoteşte doar o deşartă închipuire a oamenilor. Altminteri, repetă el întruna, n-ar fi atât de orb, surd şi lipsit de milă tocmai faţă de aceia care i se închinau cu osârdie, care i-au ridicat cu mâinile lor harnice lăcaşuri mândre, l-au zugrăvit în icoane luminos, senin şi drept şi i-au cântat armonioase cântări de slavă.

Crede numai în hotărârea şi curajul norodului celui mult oropsit şi bun, hotărârea de a rămâne neclintit pe pământul străbun, de a-şi apăra vetrele, la nevoie chiar şi cu preţul vieţii, crede în braţul său de fier, aşa cât este de bătrân, şi în sabia tăioasă, cu mâner de argint, dăruită lui de Vlad Ţepeş. Sabia de care nu s-a despărţit încă niciodată şi pe care va trebui totuşi, într-o zi, s-o încredinţeze cuiva. Cuiva, pe care-l va socoti cel mai vrednic.

Ochii i se opriră pe Vlăduţ. Dar Vlăduţ este încă un copil. Ca şi Teodosie. N-a împlinit nici şaisprezece ani.

Şi el însuşi nu împlinise nici şaisprezece ani când a luat parte pentru întâia oară la lupte. Ei, numai că el se născuse în furtună! Şi vânturile cele rele şi duşmănoase îl izbiseră în piept de când s-a născut.

Şi pe Vlăduţ, nu?

Şi Vlăduţ fusese izbit în piept, ca şi el, de când s-a născut.

Poate că şi Vlăduţ…

Vlăduţ îl priveşte, la rându-i, pe bătrân.

S-a isprăvit cu pisarul Evghenie. A redevenit căpitanul Ion.

Clopotele nu-şi încetează dangătul nici o clipă. Bat în dungă, la fel ca şi la Curtea de Argeş, la fel ca în toate bisericile din ţară. Şi în multe din Transilvania şi Moldova.

Glasurile, bărbăteşti, groase, cântă:

— Doamne, miluieşte!… Primeşte-l pe robul tău…

Aşa cântau şi când, în taină, l-au dus la locul de odihnă pe măria sa Vlad. Taina va fi dezvăluită, din ceea ce el a însemnat, numai după moartea sa. Când se va cunoaşte în amănunt şi diata.

Bătrânul căpitan pare acum un munte. Barba albă ca neaua îi acoperă pieptul. Şi simţi că, sub postavul aspru, braţele sale ascund o forţă care abia aşteaptă să se dezlănţuie, să înfrunte şi pe cel mai aprig vrăjmaş.

Căpitanul se îndreaptă către peretele de răsărit al chiliei. Acolo, pe aşternutul de brocart roşu – smuls din însuşi veşmântul faimosului Ali-beg – atârnă strălucitoarea sabie primită de el în dar de la măria sa Vlad. Sabia pe care şi măria sa o primise de la Vlad Dracul, iar Vlad Dracul o moştenise de la Mircea cel Bătrân, care o primise de la Basarab I – Întemeietorul.

Din argintul şi pietrele preţioase ce-i împodobesc mânerul ţâşnesc parcă jerbe strălucitoare de flăcări.

— Vlăduţ, eu trebuie să plec!

— Ia-mă şi pe mine, bunicule!

Vocea băiatului sunase rugător. Bunicul fusese sigur că Vlăduţ îl va urma, dar nu vrusese să-i ceară el acest lucru. Aştepta ca băiatul să hotărască de bună voie.

— Pune-ţi veşmântul ostăşesc şi încinge-ţi armele!

— Cât ai clipi!

— Şi înşeuează caii!

Ochii băiatului străluceau ca nişte luceferi.

— Vlăduţ, ştii unde e diata?

— Ştiu, bunicule!

— Şi însemnările?

— Şi…

— Colo e pana. Să scrii tu mai departe ceea ce n-am mai avut vreme să însemn eu.

— Bine, bunicule!…

Pe tronul imperiului otoman – după Baiazid al II-lea şi Selim-Yavuz («cel Crud»), amândoi otrăviţi, pare-se de proprii lor feciori, se urcase pe tron sultanul Soliman, numit mai târziu de turci «Kanunî» – «Legiuitorul», iar de contemporanii săi europeni «Magnificul».

Acesta, tânăr, ambiţios şi cultivat, îşi propusese ca, în primul rând, să cucerească Belgradul şi astfel să-şi deschidă drumul spre ţările Occidentului. În al doilea rând, să pună mâna pe insula Rodos. Stăpânirea Rodosului îi asigura libertatea de mişcare pe mări. Şi, în al treilea rând, să preschimbe Ţara Românească în paşalâc turcesc.

Belgradul căzu. Insula Rodos va fi şi ea predată curând, după lupte grele şi sângeroase. Şi ochii tânărului sultan se îndreptau de pe acum, mai aprig decât oricând, spre Ţara Românească, unde fusese înscăunat Teodosie, tovarăşul de joacă şi zburdălnicii al lui Vlăduţ şi al Mădălinei, sub ocrotirea unchiului său, Preda, mare ban al Craiovei.

Chemaţi de Teodosie, căpitanul Ion şi Vlăduţ sosiră într-un suflet.

Teodosie, neliniştit, îmbrăcat ostăşeşte, îl îmbrăţişă pe Vlăduţ şi vru să-i sărute mâna căpitanului, aşa cum obişnuia, uneori, înainte. Bătrânul nu primi.

— Fiţi bineveniţi! le grăi Teodosie. Am ajuns într-o mare cumpănă. În jurul scaunului meu se îmbulzesc ori se bat unii din urmaşii Dăneştilor, Drăculeştilor şi, de bună seamă, ai Craioveştilor. Cunosc şi gândurile lui Soliman. Ţara se cutremură.

Băiatul-domn zâmbi trist. Era neputincios în faţa acestei primejdii.

Se aflau în palatul domnesc din Bucureşti. Aici lucrurile de preţ se strângeau. Încăperile rămăseseră goale, la fel şi sala cea mare de primire, unde sfetnicii se adunaseră la ultimul sfat fără voievodul lor. Lui Teodosie îi ţinea locul unchiul său, marele ban Preda.

— Şi cum doreşti, măria ta, să te ajutăm? îl întrebă căpitanul pe Teodosie.

— Nu-mi spune astfel, îl rugă tânărul voievod. Îmi eşti ca un părinte – aşa cum i-ai fost, într-un anume fel, şi tatălui meu – iar pe Vlăduţ îl simt ca pe-un adevărat frate. Când lucrurile se vor linişti, aş vrea să-mi fii învăţător în ale vitejiei şi dreptăţii. Iar pe Vlăduţ aş dori să mi-l păstrez mereu lângă sufletul meu. Dintr-o dată însă, rogu-te, căpitane, încearcă să aduni pe toţi cei care vor să-mi vină în sprijin. Şi aşteaptă-mi chemarea!

— Vom chibzui şi vom vedea ce este mai bine să facem, răspunse Ion.

— Vlăduţ, să te-ntorci!

— Am să mă-ntorc!

— Mădălina ce face?

În glasul tânărului voievod, Vlăduţ desluşi o undă de caldă duioşie. Ştia că şi el o îndrăgise. Cine nu ar fi îndrăgit-o pe Mădălina? Dar mai ştia că Teodosie nu l-ar fi întristat niciodată pe fratele lui şi n-ar fi socotit-o altfel pe Mădălina decât ca pe-o soră.

Se însera. Boierii nu-şi sfârşiseră sfatul. Dar lucrurile de preţ ale palatului se şi încărcaseră în căruţe cu coviltir. Caii erau scoşi din grajduri şi înhămaţi ori înşeuaţi.

Căpitanul şi Vlăduţ, conduşi până la porţi de Teodosie, plecară.

Tânărul voievod, încă tot numai un copil, palid şi slab, aşa cum fusese şi părintele său, în hainele ostăşeşti cernite şi prea largi pe care le purta, îşi flutură în urma lor mâna albă cu degetele subţiri. Marele ban Preda ieşi din sala de sfat. Fugi după el la porţi. Îl certă şi-l chemă înapoi în palatul pustiu, unde paşii le răsunară pe lespezi ca nişte cuie bătute într-un sicriu.

Cornul sună. Sună şi cheamă:

— Veniţi! Vă aşteaptă căpitanul Ion!

Bărbaţi viforoşi se adună. Se întocmesc pe cete sub privegherea lui Zane. Meşteşugarii le făuresc arme. Şi, în puţină vreme, sunt gata de luptă.

Căpitanul Ion şi Vlăduţ pornesc spre Piteşti să-i adune şi pe cei de-acolo.

Târgul este acoperit sub zăpadă, mohorât şi fără suflarea obişnuită.

Un meşteşugar-armurier cu barba scurtă, neagră, şi înveşmântat în zeghe, îi vesteşte:

— Mehmed-beg şi-a călcat jurământul făcut pe Coran! Astăzi ne-a venit de la Slatina ştire.

Cu caii în spume, căpitanul Ion şi Vlăduţ au ajuns la Slatina, unde Teodosie se retrăsese împreună cu Preda.

Se năpustesc spre casa domnească. Urcă pe scări. Totul este deşert. Un bătrân slujitor le iese înainte plângând.

— Unde este marele ban Preda?

— A căzut apărându-l pe Teodosie şi luptând vitejeşte.

— Şi Teodosie?

— Pe tânărul nostru domn l-a târât Mehmed-beg peste Dunăre, sub cuvânt că vrea să-l ocrotească.

Iscoadele aduc vestea că Teodosie, dus peste Dunăre de Mehmed-beg, ar fi fost răpus mişeleşte şi îngropat, pe ascuns, într-o pădure de arini.

Un rob al lui Mehmed-beg, care-l slujise pe Teodosie până în cele din urmă clipe, a povestit că băiatul-domn apucase să-i mai scrie lui Vlăduţ un răvaş.

Răvaşul fusese găsit şi rupt de ucigaşi, dar robul îi cunoştea cuprinsul. Teodosie i-l citise. Între altele, îi ruga pe Vlăduţ şi Mădălina, fratele şi sora lui de suflet, să-şi reamintească uneori de el.

Aflând cele ce se întâmplaseră, Vlăduţ îşi muşca buzele să nu plângă. Îi venea să hohotească, să strige. Sărmanul Teodosie! Şi totul s-a petrecut atât de repede şi de neaşteptat, încât nimeni nu i-a putut sări în ajutor.

Simţea o aprigă nevoie s-o vadă cât de fugar pe Mădălina, să-i povestească şi ei despre Teodosie şi ultimele lui gânduri.

Le împărtăşi această dorinţă bunicului său şi căpitanului Badea care, în acele zile, se găsea alături de Ion.

— Du-te şi-o vezi, fu de părere căpitanul Badea. Mai ales că doresc şi eu să aflu ce s-a mai petrecut pe-acasă între timp.

— Să plece, dar să se înapoieze cât se poate de repede! hotărî căpitanul Ion.

Peste mesteceni a zburat primăvara cu aripi uşoare ca fulgul, presărând argint. Frunzuliţele strălucesc ca şi cum ar fi de gheaţă. Tânăr şi şăgalnic, vântul adie. Calul tropoteşte domol prin pietrişul de pe marginea râului. Privighetorile cântă. Unde cântă oare mai frumos în lume privighetorile decât pe malul Oltului?

Călăreţul, luminat de lună, se oglindeşte în apă.

S-a oprit.

La Cozia a bătut toaca pentru miezul nopţii.

Sunetele mărunte şi dese, ca de ciocănitoare, sunt purtate de ecou pe deasupra apei.

Să meargă mai departe, sau nu?

Purtătorii de ştiri rele nu obişnuiesc, decât prea arareori, să sosească noaptea.

Noaptea o veste tristă este de zece ori mai dureroasă decât în faptul zilei.

Mădălina se va speria. Nu-şi va putea stăpâni lacrimile.

Şi ce va face până la revărsatul zorilor?

Cunoştea o poieniţă fermecată. Împreună cu Teodosie şi Mădălina petrecuse uneori acolo ceasuri întregi, vorbind, glumind, râzând sau cântând, până când soţia sau mama căpitanului Badea trimiteau un slujitor să-i cheme la masă.

Până la ziuă mai sunt câteva ceasuri bune.

Descălecă şi, cu bidiviul de dârlogi, se îndreptă spre poiană.

Acesta necheză prelung şi duios de parcă l-ar fi întrebat: «Unde mă duci, stăpâne?»

— Mergem, dar nu acum imediat, la Mădălina, îi şopti Vlăduţ.

Gândul că o va întâlni, îi va vorbi, îl făcea parcă să plutească.

Cu ochii minţii vedea tot ce urma să se întâmple. Ea va ieşi în pridvor şi, când îl va zări, va alerga în întâmpinarea lui. Auzea cântecul dulce al paşilor pe nisip, micul ţipăt de bucurie. Îi asculta cuvintele, mirarea, îi simţea palma în palma lui, şi tresărea când ea îi mângâia cu degetele delicate obrazul.

Soţia căpitanului Badea îl va pofti în casă. Mădălina va aduce apă proaspătă şi rece, din fântâna de sub plop, să se spele. Între timp, bucatele vor începe să sfârâie şi să aromească. Iar mama căpitanului va coborî în beci să aducă o cană cu vin roşu, spumos, de Drăgăşani.

Apoi… apoi… va veni clipa cea grea, când va fi nevoit să înceapă a povesti cele întâmplate pe tărâmul lui Soliman.

Nici el însuşi nu ştia dacă, povestind, va izbuti să-şi stăpânească lacrimile. Dar Mădălina? Ce va face şi va spune Mădălina?

Mădălina – ca şi Vlăduţ şi toţi ai casei – ştia că Teodosie o îndrăgise. Şi, dacă n-ar fi fost la mijloc Vlăduţ, Teodosie n-ar fi şovăit s-o ceară de soţie.

Numai că Teodosie avea o fire aleasă. Văzuse cât erau de legaţi unul de celălalt, Mădălina şi Vlăduţ. Şi cu toate că era fiul stăpânitorului ţării şi moştenitorul său, nu depăşise niciodată acea margine care se cere în purtarea unui băiat faţă de o fată. Şi se arătase faţă de amândoi un prieten cinstit.

Acum Teodosie zăcea în mormânt, şi el, Vlăduţ, venise să-i aducă Mădălinei cele din urmă cuvinte ale sale.

Deodată, Vlăduţ îşi dădu seama că pricina pentru care venise până aici nu erau dragostea şi viaţa, ci moartea. Îngrozitoarea moarte ce le răpise amândurora pe fratele de suflet.

Se dojeni cu asprime că îşi îngăduise să se gândească la Mădălina altfel decât cugetase la ea Teodosie cu puţin înaintea morţii.

Mai era mult până dimineaţa? Stelele se roteau încet, sau cel puţin astfel i se părea lui.

Mireasma florilor şi a buruienilor umezite de rouă era toropitoare. În jur se cerneau lin aburii albaştri ai lunii.

Îşi clătină alene fruntea ostenită după o îndelungată goană călare şi aţipi.

Când se trezi, dimineaţa aurise de mult pădurea. Sări ca ars. Se întoarse la râu. Se aplecă de pe mal, îşi vârî în apă capul. Şi-l clăti de mai multe ori.

Nu era de ajuns. Îşi azvârli de pe el hainele şi îşi dădu drumul în Olt.

Răcorit, împrospătat, cu hainele scuturate de praf, încălecă şi porni, voios, spre locuinţa căpitanului Badea.

Trăgea în piept aerul rece. Calul sforăia şi dădea, dornic de goană, din cap, zburlindu-şi coama.

Calul acesta murg îl primise în dar de la Teodosie, cu prilejul uneia din ultimele lor întâlniri.

Se numea Fulger.

— Fulger, mai repede!

Calul îşi îndeşi pasul la trap.

Înaintea lui, ca un puternic meterez natural, se ridica dealul. Pe deal înflorea livada de meri şi vişini, de unde adesea, laolaltă, vara, culeseseră fructe.

Dincolo de deal era curtea. În curte, lipită de curmătura din dreapta dealului, se înălţa casa.

— Mădălina!… Mădălina!… nu se putu stăpâni şi cântă.

Calul îşi ciuli urechile. Vru să pornească în galop.

«Hai să te duc mai repede, stăpâne!»

Vlăduţ îl opri. Urcuşul era greu.

Ajunse pe culmea dealului.

Sângele îi îngheţă. Casele, gardul cu întărituri, staulul şi grajdul fuseseră arse. Grinzi căzute, scrum, pietre înnegrite se vedeau risipite peste tot. Vitele, caii pieriseră. Numai un câine cărunt, lăţos, despre care ştia că se numeşte Lăbuş, mai rătăcea fără rost prin ceea ce fusese înainte curtea.

În picioare nu mai era decât o înjghebătură din scânduri, răzimată cu trunchi negeluiţi de fagi şi stejari, în apropierea fântânii.

Dintr-un coş încropit cine ştie cum în acoperiş se ridica o şuviţă cenuşie de fum

— Mădălina!

Gândul îl străpunse ca un cuţit: «Turcii! I-au ucis pe toţi?»

Lăsă frâul calului liber. Acesta ţâşni, pe voia lui, în galop.

În câteva clipe fu jos.

— Mădălina!

Strigase atât de puternic, încât Lăbuş se sperie. Hămăi. Îşi dete însă repede seama cine era şi cu ce gânduri sosise şi începu să se gudure.

— Unde-i Mădălina?

Lăbuş continua să dea vesel din coadă. Alergă în trap, ca un mânz, cu capul sus, neîncetând să dea din coadă, spre uşa colibei.

— Aici?

Aerul dimineţii, în mijlocul pădurilor din apropierea Oltului, se soarbe ca un vin tare. Dar fumul ce se ridica pe coş îl făcea puţin înţepător.

Devreme ce ieşea fum, locuia acolo cineva. Dar de ce nu ieşea nimeni?

Ba da! Uşa se deschide scârţâind. Iese.

EA.

Mădălina!

Întârziase, pierdută, ameţită, numai cât să-şi privească obrazul în oglinda apei din doniţă şi să-şi netezească puţin părul…

— Vlăduţ! Fata i se repezi la piept. Vezi! Ştii…

— Mama? Bunica?

— Numai bunica… Am îngropat-o la marginea pădurii. N-a putut îndura. Fuseseră locul şi casele ei de zestre. Mama e plecată cu treburi la Cozia. Eu gospodăresc.

— Şi-aici ce-a fost?

— Au năvălit cetele turceşti. Noi, când am auzit că vin, am fugit şi ne-am ascuns în pădure, urmă fata. Nu ni s-a întâmplat nimic. Numai bunica… era bolnavă şi, când ne-am întors… şi-a văzut casa şi acareturile arse, vitele şi caii luaţi, atât s-a întristat şi-a plâns… Nu uita că aici s-a măritat… şi-a trăit mulţumită cu bunicul… şi i-a născut copiii.

— În ţară ai auzit ce e?

— Am auzit.

— Numai sânge şi foc. Mulţi se strâng în jurul bunicului. Au încredere în cuvântul lui. Vor urma pe cine va hotărî el. Iar tatăl tău este alături de bunicul… Vă trimite sănătate şi vă doreşte puterea de-a răbda totul până la întoarcerea lui…

— Puteri vom avea…

Fata i se părea lui Vlăduţ mai frumoasă decât oricând.

Glasul ei, măcar că povestise lucruri triste, îi venea la ureche mai duios decât şopotul blând al frunzelor într-o noapte de vară.

— Mădălina!…

Începu acum şi el să-i spună cele ce se petrecuseră cu Teodosie.

Fetei i se umplură ochii de lacrimi.

— Teodosie a fost ucis? El, care era menit încă din leagăn să fie voievod, a avut un asemenea sfârşit? Şi doamna Miliţa-Despina?

— Se spune de către unii că s-ar fi adăpostit în Transilvania. Iar alţii susţin că s-ar afla la Stambul… Dar unde o fi anume sigur nu se cunoaşte…

Mama Mădălinei nu se întorsese. Vlăduţ trebui să plece. Fulger bătea, nerăbdător, din copite.

Mehmed-beg, după ce pusese la cale răpunerea lui Teodosie – pe care se prefăcuse că-l susţine – şi sporise dezordinea prin atacurile, uciderile şi jafurile sale, fugise să se azvârle la picioarele sultanului.

Soliman era în acea vreme preocupat de izgonirea cavalerilor Ioaniţi şi luarea în deplină stăpânire a insulei Rodos. Acolo voia să întemeieze o bază de război puternică, de unde să poată supraveghea navigaţia atât în Egeea, cât şi în Mediterana. Aşa încât l-a primit pe Mehmed-beg în tabăra militară unde se găsea.

Mehmed-beg nu-l cunoscuse prea bine pe Soliman, deoarece nu luase parte la înscăunarea lui. Dar, cum era deosebit de şiret, i se înfăţişă sultanului cu cea mai mare umilinţă. Îi sărută poala veşmântului. Îl asigură că nu are nimic mai sfânt pe lume în afară de luminăţia sa sultanul. Şi-i povesti că în Ţara Românească domneşte haosul, din pricină că prea mulţi râvnesc scaunul moştenit de Teodosie.

— A venit clipa, continuă el, să-i facem pe valahi să înţeleagă că nu există fericire mai mare decât aceea de a îmbrăţişa dreapta credinţă mahomedană şi a sluji ca sclavi înaltei Porţi…

Soliman zâmbi batjocoritor:

— Ştiam că, uneori, în ţările creştine, te dai drept fiu de domnitor valah… cu toate că, de fapt, ai avut doar o mamă de neam bun, pe care tatăl tău şi-a adus-o ca roabă din Valahia…

Mehmed-beg, prins cu minciuna, se înroşi.

— Iartă-mă, luminăţia ta, zise. Ce să fac? Ca să-i pot amăgi mai uşor pe ghiauri. Spun şi eu… Mă ruşinez însă de orice picătură de sânge valah care-mi curge prin vine.

— Să nu te ruşinezi. Îi urăsc pe valahi fiindcă, deşi un popor mic, nu vor să se supună nimănui. Şi, mai ales, nu vor să mi se supună mie, care voi fi, oricum, până la urmă, stăpânul lumii. Sunt bucuros să-i calc în picioare şi să-i robesc. Dar îi admir pentru dârzenia lor în a-şi apăra pământul unde s-au născut şi voinţa de a nu se pleca în faţa altor neamuri care le urzesc nimicirea.

Soliman era, la vremea aceea când Mehmed-beg i se înfăţişase, un tânăr de vreo 27 de ani, cu o frunte lată, nasul uşor acvilin, gâtul subţire şi o barbă neagră. Purta un veşmânt lung până la pământ, din brocart verde, deasupra căruia îmbrăcase un anteriu roşu, îmblănit cu soboli. Turbanul îi era alb şi cu un gurgui în vârf, de care era prinsă o pană de vultur. Şedea pe-un jilţ uriaş, cu braţele şi picioarele de aur, înconjurat de sfetnicii săi turci şi străini: un persan, un arab şi un italian.

Mehmed se gândi bine la ceea ce mai avea de gând să scoată din gură. Cuvintele sultanului de admiraţie pentru valahi îl cam puseseră în încurcătură.

Tuşi, se şterse de sudoare pe frunte şi pe bărbia lată, se hotărî şi rosti:

— Pentru folosul împărăţiei otomane îl rog pe preaputernicul padişah să-mi dea mie domnia în Ţara Românească. Norodul însuşi mă cere, minţi el, ca pacificator, ştiind că am în mine şi sânge valah…

— Sânge de care te ruşinai mai adineauri, mormăi Soliman.

Mehmed înghiţi o îmbucătură amară, nevăzută, în vreme ce sultanul se ridicase de pe jilţ şi se plimba cu paşi largi dintr-o latură a încăperii în alta.

— Ajungând domn eu în Ţara Românească, nimeni nu va mai cuteza să ceară scaunul. Şi-i voi sili cu vremea pe valahi să îmbrăţişeze dreapta credinţă musulmană.

— Am aflat însă că-n Ţara Românească s-a ridicat un tânăr voievod din trunchiul lui Radu cel Mare, şi deci al Drăculeştilor, pe nume Radu cel Tânăr sau Radu de la Afumaţi.

Mehmed-beg rămase cu gura căscată. Falca i se lăsă iar până la piept. Îl ştia pe Soliman preocupat cu altele. Când mai avusese timpul să afle şi asta?

— Se numeşte astfel după satul de baştină: Afumaţi, din apropierea Bucureştilor.

Glasul sultanului deveni tăios:

— Aceste amănunte sunt fără însemnătate. Spune-mi mai bine de este adevărat, sau nu, că sub flamura acestui tânăr voievod a început să se adune în valuri mulţimea?

— Este adevărat, strălucirea ta, n-avu încotro şi fu silit să recunoască Mehmed.

Sultanul răcni şi mai tare:

— Şi te poftesc să-mi mai spui şi dacă această mişcare a mulţimii nu este cumva sprijinită de însuşi diavolul acela bătrân care, sub patru sultani, a păstrat necontenit viu duhul blestematului Ţepeş?

Mehmed începu să se piardă.

— Ba da, împărat al împăraţilor, bâigui el. Şi tocmai din pricina aceasta – n-am apucat să-mi sfârşesc adineauri vorba – doresc să curm orice gânduri de nesupunere sau răzvrătire faţă de înalta Poartă, să nu mai umblu cu jumătăţi de măsură, să pun subaşi în locul dregătorilor valahi şi să preschimb Ţara Românească în paşalâc turcesc.

Vorbise ca în friguri, încercând să-l convingă pe sultan să-i dea domnia.

Soliman îl privea încruntat.

— Şi dacă nu vei izbuti?

— Sunt gata să îndur orice pedeapsă.

— Să ştii că vei primi-o…

Begul se aplecă să-i sărute papucul sultanului:

— Pot atunci, luminăţia ta, să mă aşez în scaunul voievozilor Ţării Româneşti?

Soliman mai rămase un timp, tăcut, pe gânduri. Îl aţinti apoi pe beg, tăios, în ochi şi rosti:

— Aşează-te şi, din urmă, îţi va sosi firmanul.

Mehmed-beg trecuse Dâmboviţa pe-un pod de plute – podul cel mare, vechi, fiind stricat tot de el cu prilejul unei alte năvăliri – şi înainta pe uliţele şi prin pieţele Bucureştilor cu o suită strălucitoare de spahii, cu ienicerii, tuiurile şi meterhaneaua.

De-a lungul drumului, pe dreapta şi pe stânga, fuseseră orânduiţi locuitorii oraşului, aduşi între spăngi. Iar spahiii îi îndemnau să strige:

— Trăiască Mehmed-paşa, marele nostru binefăcător! în vecii-vecilor, slavă lui…!

Lui Mehmed-beg nu-i sosise încă firmanul de la Stambul, dar el şi intrase în Bucureşti şi pretindea să fie slăvit ca domn.

Bărbaţii îşi muşcau limba, dar nu strigau. Spahiii îi ameninţau cu spăngile. Femeile plângeau, ştergându-şi cu colţurile maramelor ochii. Iar paşa, călare pe un cal alb, privea triumfător, de sus, mulţimea, îndreptându-se către palatul domnesc.

Meterhaneaua cântă şi tobele bat.

Cu ochii închişi şi falca lăsată, Mehmed-beg se leagănă în şa.

În marea sală de sfat a palatului din Bucureşti, aşezat turceşte pe un divan, avându-i alături pe sfetnicii săi turci, Mehmed-beg porunceşte:

— Toţi dregătorii valahi din oraşe şi sate să fie înlocuiţi cu subaşi.

Într-un sat de lângă Piteşti, o mulţime de ţărani au fost siliţi să-şi golească hambarele de grâne şi să umple cu ele carele gata de drum. Încotro? Spre Bucureşti? Către Dunăre? Nu ştie încă nimeni care va fi porunca lui Mehmed-beg!

Ceilalţi ţărani, cu femeile şi copiii lor, au fost strânşi lângă o fântână şi ascultă, mohorâţi, pe trimisul otoman. Acesta, înconjurat de ieniceri, arată un subaş:

— Iată pe stăpânul vostru cel nou, de care va trebui să ascultaţi ca de însuşi slăvitul Mehmed-beg.

Câteva fete foarte tinere şi nespus de frumoase au fost alese poate pentru a-i fi cadâne subaşului.

Un vuiet răsună peste câmpie. Ţăranii se reped cu furcile, coasele şi bâtele. Doboară podul de scânduri unde stau cocoţaţi trimisul domniei şi subaşul, îi iau în furci pe stăpânii turci. Aceştia, înfricoşaţi, fug, azvârlindu-şi armele, pierzându-şi turbanele şi şalvarii.

— Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion…!

În dreapta şi-n stânga lui se văd căpitanul Badea, părintele Mădălinei, şi Vlăduţ.

Alte şi alte cete de ţărani sosesc în câmpia de lângă Piteşti unde se află Ion.

Bătrânul cu barba colilie până mai jos de brâu, însă altminteri la fel de neîncovoiat ca în tinereţe, îi ascultă.

— De peste şaizeci de ani te osteneşti să împlineşti năzuinţa acestui neam de a nu se lăsa umilit, îngenuncheat şi zdrobit de vrăjmaşi. Învaţă-ne ce este mai bine să facem?

— Ţara trece prin cea mai grea primejdie din câte a avut de înfruntat până astăzi. Şi datoria noastră este să ne unim cu toţii în jurul tânărului şi viteazului voievod Radu de la Afumaţi…

Cei de jos cred în căpitanul Ion, care niciodată nu i-a minţit, nu i-a înşelat şi le-a fost pildă în împlinirea datoriilor faţă de ţară.

— Să ne unim cu măria sa Radu! Trăiască măria sa Radu! Să-l slujim pe măria sa Radu…

Radu-voievodul îl primeşte în cortul său pe căpitanul Ion. Şi-l strânge la piept.

— Îţi mulţumesc, îi spune el, mişcat. Şi-acum, cu sprijinul nemijlocit ce mi-l dai, sunt încredinţat că-l vom birui pe Mehmed-beg. Şi mai întâi hai să-i gonim pe subaşi. Să piară de pe acest pământ şi sămânţa şi numele lor.

Craioveştii s-au adunat şi ei în mânăstirea Bistriţa. Sfatul lor îl conduce bătrânul călugăr Pahomie, fostul mare ban Barbu. Călugărit de curând, acesta călăuzeşte, totuşi, mai departe destinele familiei. În dreapta lui se află noul mare ban, al doilea Pârvu, fratele răposatului Neagoe domnul. Şi-n stânga, un vechi chip cunoscut, călugărul care-i învinuise mincinos, la îndemnul lui Mehmed-beg şi din porunca lui Danciu, pe căpitanul Ion şi pe Zane, în faţa cavalerilor Ioaniţi, şi-al cărui nume este Filotie.

— Am fost mereu, în anii de după Vlad Ţepeş încoace, de părerea că îngăduinţa otomanilor este mai bună ca duşmănia lor, rosti pentru început Pahomie. Dar iată că – fiind mereu zădărâtă de unii ca Mihnea cel Rău sau Vlad cel Tânăr, fără să-l mai amintim pe căpitanul Ion – Poarta şi-a pierdut încrederea în noi.

În trapeza mânăstirii Bistriţa unde are loc întâlnirea, glasul călugărului Pahomie răsună cu tărie. Nimeni nu mai răsuflă. Toţi sunt numai ochi şi urechi.

Prin geamurile înalte şi înguste de sus lumina curge în pâraie de aur.

Bătrânul reaminteşte ceea ce ştiu toţi, şi-anume că Soliman i-a îngăduit lui Mehmed-beg să se cocoţeze în scaunul domnesc. Iar acesta i-a făgăduit că boierii valahi vor fi înlocuiţi toţi cu dregători otomani şi că mai devreme sau mai târziu Ţara Românească va deveni paşalâc.

— Şi ce-avem acum de făcut? întreabă al doilea Pârvu.

De fiecare dată când îşi mişcă larg braţele, mânecile rantiei călugărului Pahomie par aripile în zbor ale unei mari păsări negre.

— Trebuie, dintr-o dată, să-l sprijinim şi noi pe Radu, hotărăşte el. Îi vom trimite deci o mare ceată de oşteni de pe moşiile noastre, arme şi bani, ca să-l învingă pe Mehmed şi să-l izgonească din ţară. Măcar că nici aşa primejdia nu se va sfârşi.

— Şi ceata cine-o va conduce? întreabă al doilea Pârvu, încredinţat că această cinste îi va reveni lui

— Călugărul-oştean Filotie! răspunde bătrânul. Sultanul nu trebuie să afle că şi noi ne-am ridicat, de astă dată, împotriva lui.

Dregătorii otomani ai lui Mehmed-beg şi ienicerii lor, unii desculţi, alţii descinşi ori cu veşmintele sfâşiate, au fost puşi pe goană de oştenii lui Radu, cetaşi şi ţărani, cu biciuşti, bâte, furci şi securi.

Mânia oştenilor domneşti şi a ţăranilor este fără margini. Şi capetele celor ce se vruseseră stăpâni în oraşele şi satele ţării cad ca nucile toamna.

Turcii au plecat şi de data aceasta din ţară. Cele din urmă căruţe se încarcă pe corăbii, la Dunăre.

— Mehmed-beg a fugit! îl vesteşte Vlăduţ pe Ion.

— Nu vă veseliţi, răspunde gânditor căpitanul. A fugit, dar se va întoarce curând cu o oaste mai bine înarmată şi mai mare.

Sfârşit de primăvară târzie. Pe câmpii, ţăranii – şi mai ales femeile, deoarece bărbaţii, cei mai mulţi sunt plecaţi la oaste – muncesc câmpul, livezile şi viile.

Vor apuca să mai strângă roada? Cine poate şti?…

Câmpiile, livezile şi viile nu le pot lăsa însă nemuncite, orice-ar fi să se întâmple şi oricâte nenorociri s-ar abate.

Aşa-i era dat în anii aceia ţăranului. Să trudească necontenit, să are şi să semene, dar câteodată să nu culeagă decât cenuşă.

Oastea lui Radu de la Afumaţi, tânărul şi viteazul voievod, în rânduri regulate şi bine instruite, este gata de luptă şi-i aşteaptă pe turci.

Aici, în faţă, sunt cetaşii căpitanului Ion. Numai vederea acestui atât de bătrân şi cunoscut oştean – cu barba albă până mai jos de brâu, chivără de oţel, platoşă lată şi în mâna dreaptă cu vestita lui sabie strălucitoare, despre care toţi ştiu că i-a fost dăruită de Ţepeş în ceasul morţii – şi-l înspăimântă pe duşman. În stânga lui se află devotatul Zane, cu umerii cât nişte dealuri şi faţa aspră, înnegurată. Este atât de înnegurată, fiindcă o altă ceată se vede a fi aceea trimisă de Craioveşti, avându-l în fruntea ei pe Filotie, călugărul oştean de la Bistriţa. Iar datoria ce-o are faţă de-acesta, după întâlnirea din insula Rodos, n-a ajuns încă să i-o plătească.

Cetele ţărăneşti sunt, bineînţeles, cele mai multe. Şi-acestora li se adaugă şi alte ajutoare.

Străjerii de la Dunăre l-au vestit pe domnitor că Mehmed-beg, paşa de Nicopole, cu paşa de Vidin, Bali-beg, şi alţi comandanţi turci au şi început să-şi reverse din nou puhoaiele spre Ţara Românească.

— Să vină!

Tânărul voievod Radu i-l aminteşte căpitanului Ion, până şi prin ţinuta sa, tot mai mult pe marele Vlad.

La fel, în ajunul oricărei lupte, se înviora.

Ochii săi vultureşti căpătau o strălucire ciudată. Glasul îi devenea mai plin. Mişcările mai iuţi. Parcă se înălţa. Şi oastea se contopea în acelaşi cuget cu el.

Radu trecu pe dinaintea cetelor. Oştenii tresaltă.

Se ştie că Radu nu face parte dintre acei conducători de oaste care se pricep numai să dea porunci, el însuşi rămânând în locurile cele mai bine apărate, pentru ca de-acolo, la ceas de cumpănă, să se poată întoarce şi să scape cu viaţă.

Ci, dimpotrivă, Radu, pe toată vremea bătăliei, nu stă decât în faţă ori în mijlocul oastei, unde-i lupta mai grea şi vrăjmaşul mai aprig. Pe el nu-l înfricoşează nici mărimea imperiului otoman, nici numărul oştenilor duşmani şi nici biruinţele lor trecute. Şi-asemeni marelui Vlad, cu o oştire mică, este gata să-nfrunte, pentru dreptatea ţării, o armată oricât ar fi de mare şi bine înarmată.

Voievodul Transilvaniei, braşovenii, sibienii şi regele Ungariei i-au ascultat cuvântul prin care arăta că înfrângerea Ţării Româneşti ar avea drept urmare şi nimicirea lor. Şi i-au trimis, cu mare grabă, o seamă de oşteni.

Asta mai ales fiindcă atât regele Ungariei cât şi voievodul Transilvaniei, braşovenii şi sibienii ştiu că, în bătăliile care au avut loc, cu prilejul trecutelor năvăliri, Radu i-a biruit pe turci la Gubavi, Ştefeni pe Neajlov, Clejani şi în alte părţi.

Va birui şi-acum!

Cei doi paşi: Mehmed-beg şi Bali-beg – sub conducerea celui dintâi – au trecut Dunărea cu oastea. Şi au pornit în marş.

Pământul se cutremura iar sub trecerea ienicerilor, a spahiilor şi-a achingiilor, a căruţelor încărcate cu arme şi-a tunurilor.

Flamurile cu semiluna şi tuiurile flutură.

Tumbelechiurile bat. Trâmbiţele sună.

«Feriţi-vă, intraţi în pământ, ascundeţi-vă în găurile şoarecilor din faţa acestei prea puternice oşti, de nu vreţi să pieriţi până la unul», spun trâmbiţele otomane.

Animalele, speriate de zgomotul armelor şi duduitul roţilor, de ţipetele trâmbiţelor şi de bătaia tumbelechiurilor, pier ca luate de vânt.

«Ascultaţi porunca noastră şi azvârliţi-vă de bună voie la picioarele slăvitului Mehmed-beg.»

Spaima l-ar fi cuprins pe oricine. Niciodată până azi, Mehmed-beg nu s-a năpustit cu atâta putere asupra vreunui tărâm. Niciodată n-a fost mai îndârjit.

Radu-voievod ascultă şi el prevestirile trâmbiţelor. Ascultă duduitul roţilor, zgomotul armelor, tropotul cailor şi vuietul ca de mare înfuriată stârnit de paşii ienicerilor.

Fruntea lui este senină. Inima-i bate sub platoşă mai tare, dar nu de teamă, ci de nerăbdare.

Flamura sa, purtată de Vlăduţ, fâlfâie în vânt.

— Să ţii flamura Ţării Româneşti sus, cât mai sus, în timpul bătăliei, s-o vadă fiecare oştean din întreg câmpul, îl sfătuieşte căpitanul.

— Aşa am s-o ţin, bunicule!

Potrivit planului întocmit de voievod, întâile ciocniri au loc la Plata şi în Alimăneşti. Ciocnirile acestea au însă numai rostul de a atrage oştile otomane către satul Grumazi.

Aici, pe apa Teleormanului, e o câmpie largă, uşor înconjurată de râu şi străjuită în spate de o pădure întinsă şi deasă.

Mehmed-beg şi Bali-beg – cu o oaste adunată din şapte sangiacaturi, formată numai din trupe alese, una şi una – au făcut planul să prindă pedestrimea lui Radu ca într-un cleşte. Să lovească din coastă, cu achingiii, călărimea. Să le spintece pe amândouă şi să le fărâmiţeze cu tunurile.

Socoteala făcută de ei acasă este însă una, şi ceea ce se întâmplă pe câmpia Grumazilor este alta.

Îndată ce oştile apar la cotitura râului şi încep să intre în vad, bătrânul căpitan Ion, ivindu-se din pădure cu cetaşii lui, le ţâşneşte în faţă. Lupta se dă piept la piept, în apă.

Rânduiala pe care Mehmed-beg ţinuse s-o păstreze, până ce tunurile vor începe să tragă, se strică imediat.

Bătălia s-a înteţit. Mulţi ieniceri s-au înecat, dar achingiii pricinuiesc destulă pagubă nu numai cetelor ţărăneşti, ci şi oştenilor sibieni şi, mai ales, braşovenilor.

Năvălesc spahiii. Sunt însă întâmpinaţi dintr-o parte de căpitanul Badea şi dintr-alta de cetele transilvănenilor. Împinşi într-o latură. Iar când tunurile încep să tragă nimeresc tocmai în ei. Prăpădul este dintre cele mai mari.

Acum au pornit achingiii. Ar trebui să fie opriţi de Filotie. Acesta pare să şovăie şi face cu cetele lui un ocol. Îl face dinadins, gândeşte Radu, cu ţelul de a-i încercui! Ocolul duce la foarte multe pierderi de vieţi din cetele ţărăneşti.

Filotie n-a făcut ocolul degeaba. Oştenii din cetele Craioveştilor au pătruns cu temei în mijlocul achingiilor şi-a venit vremea ca aceştia să-şi rărească rândurile. Călugărul-oştean se pricepe de minune să mânuiască lancea. Iar cetele conduse de el şi Zane înfruntă de astă dată acelaşi duşman. Cam în acelaşi timp, izbiţi de săgeţile achingiilor care au început să se retragă, cad unul în apropiere de celălalt.

— Ai scăpat de pedeapsa mea, călugăre, rosteşte Zane înainte de a-şi închide ochii, ţinându-şi încă încleştată barda cu care făcuse în jurul său pustiu. Cu barda asta gândeam să te dobor după sfârşitul bătăliei. Ai vrut cândva să ne răpui pe căpitanul Ion şi pe mine.

— Porunca venise de la Poartă, horcăie călugărul. Dumnezeu să mă ierte că le-am împlinit voia…

— Nu cred că va putea, scrâşneşte înfundat Zane.

— Iartă-mă cel puţin domnia ta…

— Nu…

Radu e peste tot. Goneşte cu calul spre pădure şi-i reîntoarce pe braşovenii risipiţi la luptă. Se îndreaptă iarăşi spre râu, unde-i ajută pe cetaşi. Şi încetul cu încetul se apropie amiaza. Se războiesc din zori, dar sorţii sunt încă nedecişi.

Lupta se dă fără pic de răgaz. Şi unde este domnul se înalţă şi flamura Ţării Româneşti ţinută sus de tot, de Vlăduţ, aşa cum îl rugase căpitanul.

Oştenii domnului, cetele ţărăneşti, voinicii căpitanului Ion şi ceilalţi luptători cată mereu spre flamură. Şi cât văd vulturul cu aripile întinse plutind având în dreapta soarele şi-n stânga luna, ştiu că voievodul lor e teafăr şi poartă mai departe bătălia cu spor.

Tunurile turceşti s-au împotmolit în vad şi se scufundă văzând cu ochii.

Trupuri ienicereşti plutesc tot mai multe pe apă. Iar achingiii sunt tot mai împuţinaţi de oamenii căpitanului Badea şi de transilvăneni.

Cel mai mare prăpăd face sabia cu mâner de argint, împodobită cu nestemate, primită în dar de căpitanul Ion de la Ţepeş.

Bătrânul este unul dintre acei voinici de poveste care nu ştiu ce-i osteneala. Ca şi odinioară voievodul lui, pare un muncitor în lan, trudindu-se cu hărnicie să-şi isprăvească seceratul.

În minte, îi apare în aceste clipe, ca şi altădată în vis, măria sa Vlad.

«Ioane! îi spune voievodul. Eşti la fel de voinic ca atunci când ai înfruntat la Comana, pentru mine, pe ienicerii lui Hamza, tot paşă de Nicopole ca şi Mehmed-beg!» «Oho! râde Ion. Dar voinicia ştii bine că nu-mi vine decât de-acolo că stăpânesc sabia ce mi-ai dăruit-o măria ta!» «Ai meritat-o din plin, mare ban de Tismana Ion. Numai că, pe cât ai fost de viteaz, pe-atât nu ţi-ai dorit niciodată măriri. Puteai s-ajungi domn…» «Am rămas păstrătorul diatei. În numele ei am luptat şi i-am îndemnat şi pe alţii să lupte. A fost cea mai însemnată răsplată…» «Bunul meu fiu Ion!… Dar ştii că, în curând, îţi vei aduce pământului străbun obolul pe care-l dăm toţi, mai devreme sau mai târziu?» «Ştiu, şi nu mă-nspăimânt. De la măria ta am aflat că nu e moarte mai frumoasă decât aceea de-a cădea pe câmpul de luptă, cu faţa la duşman, pentru dăinuirea libertăţii neamului tău».

«Acum ia aminte, Ion!…»

O săgeată i se înfipse în spate. Dar câte săgeţi nu-l loviseră în viaţă?

Mehmed-beg şi Bali-beg îşi întorseseră caii, în clipa când căpitanul Ion îşi croia pârtie spre ei. Iar un spahiu, dorind să-i apere, îl ţintise.

Pedeştrii fuseseră nimiciţi sau luaţi prinşi. Numai puţini spahii şi achingii, câţi izbutiseră să mai scape cu viaţă, fugeau din răsputeri.

Călăreţii lui Radu îi urmăreau.

Ajunşi la Dunăre, căpitanul Ion l-a căutat între fugari pe Mehmed-beg. Acesta, înfricoşat, le-a strigat otomanilor:

— Nu vă puteţi apropia de el. Măcar că e rănit. Răpuneţi-l de la depărtare…

Din toate părţile otomanii au azvârlit suliţe şi lănci. O lance l-a lovit în braţul drept. Sabia sta să-i cadă.

Cetaşii s-au repezit să-l ajute.

— Daţi-mi sabia în mâna stângă! a poruncit.

Cu sabia în mâna stângă, aşa greu rănit cum era, s-a avântat în bătălie, făcând iarăşi pustiu în jurul lui.

— Luptă încă! răcneau spahiii. Se ştie despre el că-i diavolul, Şeitan… Scăpaţi, dacă puteţi…

Bătrânul a căzut. Câţiva dintre cei mai apropiaţi lui l-au înconjurat, încercând să-i dea îngrijiri şi să-l oblojească, dar el i-a oprit cu o mişcare a capului.

Păstra încă sabia. I-a întins-o, cu mâna stângă, lui Vlăduţ.

— Primeşte-o! i-a spus. Luptă în locul meu.

Vlăduţ, înlăcrămat, şovăia.

— Ia-ţi sabia! Ridică flamura. Biruinţele de la Grumazi şi de pe malul Dunării vor rămâne de-a pururi neuitate. Sunt Rovinele şi Vasluiul lui Radu… Urmează-l cu credinţă până la cap…

Tocmai se apropia, ca un vifor, o nouă ceată de călăreţi. Era aceea a băieţilor din Tismana. Dar, luând mai bine seama, Vlăduţ a văzut că între flăcăi se aflau şi numeroase fete, îmbrăcate ostăşeşte, în frunte cu Mădălina.

Vârstnici şi tineri, băieţii şi fetele, conduşi de Radu, urmând flamura ţinută sus de Vlăduţ, l-au urmărit pe Mehmed-beg până pe ţărmul celălalt. Şi încă două înfrângeri nimicitoare au mai îndurat otomanii. Una lângă Nicopole. Şi alta la Şiştov.

Se povesteşte că, de pe urma rănilor primite şi-a spaimei îndurate atunci, i s-ar fi şi tras, mai târziu, lui Mehmed-beg moartea.

Bătrânul căpitan s-a stins având încă pe buze ultimele cuvinte ale diatei: «Vrăjmaşii vor veni iar şi iar. Înfruntaţi-i fără teamă de moarte, ca ţara să trăiască în veci.»

SFÂRŞIT

1 Agă – ofiţer superior turc.

2 Coran – culegere de leende şi învăţături orientale, socotită drept cartea sfântă a musulmanilor.

3 Credinţa islamică (islam însemnând supunere în limba arabă) sau musulmană, se mai cheamă şi mahomedană, de la numele întemeietorului ei, Mahomed (570-632 e.n.).

4 Oraşul şi cetatea Nicopole au fost întemeiate de împăratul bizantin Heraclios în anul 629. Aici a avut loc, în anul 1369, vestita bătălie între cavalerii apuseni, alături de oastea română şi maghiară, şi oastea otomană condusă de Baiazid. Victoria au dobândit-o otomanii.

5 Halebarda era o suliţă lungă de lemn, cu vârful de metal, având într-o parte un tăiş în formă de bardă şi în cealaltă un fel de cârlig.

6 În limba turcă «Rum eli» înseamnă «Ţara Grecilor».

7 Galipoli, important oraş pe malul european al Dardanelelor, cucerit de turci în anul 1354 şi numit de ei Ghelibolu.

8 «Dusturname» – cronică-poem, închinată marelui vizir şi conducător al avangardei lui Mahomed în campania din 1462. Traducere de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet.

9 Mare creaţie a unui sultan poet, pe nume Veled (mort în 1312).

10 Ofiţeri otomani de rang mijlociu.

11 Călăreţi de pradă.

12 Un fel de căciulă înaltă, turcească.

13 Steaguri turceşti, alcătuite din câte două sau trei cozi albe de cal, atârnate de câte o lance cu semiluna în vârf.

14 Fanfară turcească.

15 De înmormântare.

16 Sau, cum s-a socotit mai târziu, 1462.

17 Halat strălucitor.

18 Valahia – Ţara Românească.

19 Han.

20 Sărbătoare populară bogată în tradiţii. Are loc pe 24 iunie.

21 Mitra papală, formată din trei coroane suprapuse.

22 Călăreţi moldoveni de elită.

23 Garda personală a regelui Matei.

25 Oşteni din garda personală a domnului.

26 Trupe pedestre bine instruite.

27 Tunurile mici.

28 Principat de limbă şi cultură bizantină în sud-estul Crimeei. Ştefan cel Mare s-a căsătorit cu principesa Maria de Mangop.

29 Aşternuturi care se puneau sub şa.

30 Perechi de tobe mici, din metal.

31 Prietenele miresei, care îndeplinesc anumite ritualuri la nunţile populare.

32 Steag verde, cu semiluna în vârf, pe care domnitorii supuşi turcilor îl primeau cu prilejul înscăunării lor.

33 De obicei, o rudă apropiată a mirelui, care se îngrijeşte de împlinirea întocmai a datinilor nunţii.

34 O bute mică, tradiţională, legată cu douăsprezece cerculeţe simbolice.

35 În oraţiile de logodnă, tatăl mirelui este un împărat cu o ţară şi o oaste mare.

36 Cetăţuie zidită, după legendă, pe urmele unei foarte vechi fortăreţe, de Vlad Ţepeş, la sfârşitul primei sale domnii, şi refăcută succesiv de Radu cel Frumos şi Laiotă Basarab.

37 Comunitate de cavaleri-călugări războinici, care era condusă de un mare maestru sau căpitan al ordinului.