— LUPII.

Armăsarul făcu un pas. Se apropie de trupul nemişcat al bărbatului şi începu să-l adulmece, cu nările tremurătoare. Dintre toţi cei care se înfruntaseră pe viaţă şi pe moarte, în aceste trei zile, numai ei doi, om şi animal, mai trăiau.

Ecourile îngrozitoare ale luptei stăruiau încă, pierdute în cotloanele întunecate ale codrului, înfăşurate în jurul trunchiurilor copacilor sau aninate de crengi.

Rănitul mai trăia, cu toate că ultima lovitură, aceea dată de un achingiu din Rumelia, fusese prea grea şi pierduse mult sânge.

După sfârşitul bătăliei, oşteanul încercase să plece, călare, în galop, către locul acela, unde trebuia să ajungă neapărat, aşa cum plănuise mai înainte. Într-o mână ţinea frâul, în cealaltă mânerul săbiei.

Mantia, din postav alb, bun, de Braşov – prinsă cu un lănţug de aur la gât şi îmbrăcată de-a dreptul peste cămaşa de zale şi platoşă – îi spânzura în zdrenţe.

Se legăna în şa. Ochii i se împăienjeniseră şi continuau să i se împăienjenească.

Totul i se învârtea în jur: cerul vânăt, acoperit de nori; poiana argintie, cu o movilă ciudată de forma unui mormânt – în mijloc – şi copacii înalţi, negri şi rămuroşi, care jucau în horă vuind înăbuşit.

Trupul, altminteri voinic, tânăr şi zvelt, începuse să-i lunece într-o parte.

În cele din urmă, îşi pierdu cunoştinţa. Se prăbuşi şi rămase lungit, cu capul cufundat în zăpadă, la marginea movilei.

Pentru o clipă – încins încă de vâlvătaia luptei, dând de răcoarea şi moliciunea pufoasă a zăpezii – corpul i se destinse.

Dar numai pentru o clipă!… Căci viscolul, bufnind ca un balaur, dinspre miazănoapte, se repezi.

Ghearele sale nevăzute îi smulseseră pulpanele sfâşiate ale mantiei, fluturându-le sălbatic în văzduh, apoi azvârlindu-i-le într-o parte. Cu pumnul nemilos îl izbi puternic, făcând să-i zuruie încheieturile de metal ale platoşei, aruncând totodată asupra lui o puzderie de săgeţi mărunte, ascuţite şi reci. Rănitul, sub acest nou asalt, se înfrigură.

Dinţii începură să-i clănţăne.

Zăcea chircit, la marginea movilei, biciuit de viscol, fără să ştie unde se află, în vreme ce, sub trupul lui, zăpada căpăta, încetul cu încetul, culoarea fierbinte a holdelor cu maci.

Calul necheză încetişor.

Rănitul tresări, apoi rămase nemişcat, în acelaşi loc. Pentru că, despre ceea ce se petrecea în momentele acelea nu-şi mai putea da seama.

În schimb, sub ochii lui lăuntrici – aşa cum se întâmplă întotdeauna în delir – începură să i se perinde cohorte de imagini. Cele mai multe dintre ele aparţineau trecutului. Oşteanul le trăise el însuşi. Altele însă erau născute doar din închipuire. Şi o mulţime de zgomote şi glasuri – pe care lui i se părea că le aude chiar atunci – îi năpădeau urechile.

Aude, mai întâi, înăbuşit de tot, nechezatul speriat al unui cal şi lovituri de arme.

Deodată, zăreşte ca prin ceaţă o cupă înaltă cu picior, plină cu un vin roşu, ce seamănă cu sângele.

Cupa, izbită de ascuţişul unei săbii, se sparge în bucăţi.

Pete mari, roşii, aburinde, se ivesc pretutindeni pe zăpadă.

În jurul lui, pădurea străveche şi falnică, zguduită de viscol, geme.

Geme cu un glas aspru, aproape omenesc.

«Parcă ar fi vocea adâncă şi îndurerată a Bătrânului, dinainte de a-şi da sufletul…» se gândeşte oşteanul…

Şi iată că pădurea a luat într-adevăr chipul Bătrânului. Barba îi este răvăşită, stufoasă şi albă. Picioarele le are înfipte, în pământ, până la genunchi.

Bătrânul se apleacă să-l mângâie. Dar braţele lui sunt reci.

Oşteanul simte cuprinzându-l un val tăios de frig.

— Fătul meu, rosteşte Bătrânul… Fătul meu… Nu te lăsa doborât…

Glasul lui sună ca vuietul pădurii.

— Oho! îi răspunde, râzând, oşteanul… N-ai teamă, Bătrânule. Sunt în şa. Nu mă vezi? Sunt în şa!…

— Fătul meu!… îi repetă, mâhnit, Bătrânul… Nu te lăsa doborât!…

Bătrânul a pierit. Numai glasul adânc şi aspru ca vuietul pădurii tot mai bubuie, din ecou în ecou.

— Nu te lăsa doborât!…

În locul lui, ca şi mai înainte, s-a ivit, falnică, pădurea.

În urechi îi răsună acum, din ce în ce mai limpede, nechezatul strident al cailor. Scrâşnetul fierului lovit. Urletele de spaimă ale vrăjmaşilor.

Vântul turbat a izgonit norii. A risipit stele albe pe cer şi a dezvelit chipul palid, însă însângerat, al lunii.

Prin văzduh, fâlfâie aripile unor păsări mari, negre.

Oşteanul se vede în şa. Armăsarul nechează.

Oşteanul îşi bate, cu palma îmbrăcată în mănuşa de piele, ţintată, pe grumaz, calul…

— Linişteşte-te, Negrule! Lupta s-a sfârşit. Am învins. Să pornim, grabnic, într-acolo…

Goneşte, călare, prin viscol… Părul îi fâlfâie.

Din pricina ninsorii prea dese, omul şi animalul nu mai zăresc aproape nimic.

Doar glasul Bătrânului sau al pădurii încă răsună:

— Nu te lăsa doborât…

— Nu, nu mă las!… Nu mă las…

Şi fiindcă armăsarul goneşte totuşi mai departe, prin viscol, de parcă ar pluti prin văzduh, oşteanul surâde mulţumit şi îşi spune: «Dragul meu Negru, care mă poartă pe spate de-atâţia ani, cât ştie să zboare, la nevoie, de tinereşte!…»

Numai că toată această goană, călare, prin pădure, către acolo – unde oşteanul dorea neapărat să ajungă cât se poate de grabnic nu fusese decât o închipuire stârnită de mintea înfierbântată a celui prăbuşit lângă movila aceea ciudată – care putea să fie mormântul părăsit al unui rege dac.

Din adâncul codrului, un lup bătrân, cu blana înspicată şi ochii arzători, atras de zgomot şi de mirosul cald al sângelui, s-a ivit între doi copaci, lângă o tufă ninsă de păducel, şi îi priveşte ţintă, mârâind înfundat, atât pe tânărul rănit, cât şi pe armăsarul care îl străjuieşte. Acesta din urmă, simţind fiara, îşi înălţă capul şi, trăgând aerul rece pe nări, sforăi.

Privi, întâi îngrijorat, către stăpân. Se întoarse apoi, fulgerător, şi, tropăind semeţ – deşi era şi el peste măsură de ostenit – se îndreptă spre tufa în dreptul căreia scânteiau ochii lupului. Nechezând ameninţător, calul se ridică în două picioare.

Lupul, în schimb, văzându-l că vine atât de curajos şi înţelegând că, în clipa următoare, două copite necruţătoare îl vor lovi, se înspăimântă. Nu primi lupta. Se trase înapoi, mârâind, şi pieri în pădure.

Bătându-şi şalele cu coada, tropăind şi continuând să necheze, armăsarul îl urmări îndelung, din priviri. Pe urmă se înapoie lângă stăpân.

Stătu o vreme aşa, veghindu-l neliniştit şi ciulindu-şi urechile la cel mai mic zgomot.

Din rana de la piept, sângele îi izvora, fără încetare, curgând ca un pârâiaş roşu, lipicios, care i se închega pe picior.

Vântul îi zburlea coama şi îl făcea să se înfioare de frig.

Scurmă cu copita în zăpadă şi din nou necheză.

Nechezatul răsună trist în afundul pădurii, semănând cu un plânset.

«Ridică-te, stăpâne, părea că strigă el… Nimic nu le este mai plăcut lupilor decât să rupă în colţi carnea care mai are în ea o cât de mică fărâmă de viaţă. Ridică-te, stăpâne!…»

La auzul glasului chemător şi atât de jalnic al animalului, rănitul – deşi inconştient – reuşi să-şi elibereze o mână, pe care şi-o prinsese în cădere sub el… Păru că – printr-o încordare supremă a voinţei – dorea să se ridice. Atâta că puterea nu-l ajută destul…

Viscolul azvârlea, neîncetat, asupra lui, săgeţile-i mărunte.

Gemu înăbuşit.

Lângă el, se clădise o moviliţă de zăpadă.

Calul îşi vârî botul, adânc, în moviliţă, până sub pântecul stăpânului. Săltându-l cu răbdare, îl răsturnă pe spate.

Rănitul păru de data aceasta că s-a trezit. Se ridică într-un cot.

Îşi zări calul străjuindu-l… Răsuflarea lui caldă îi mângâia obrazul… Văzu viforniţa cumplită, care de trei zile încoace, neîncetat, încerca să doboare pădurea. Copacii falnici, tineri şi bătrâni, cu braţele întinse spre cer, îi ţineau însă, vitejeşte, piept.

Vru să se prindă de gâtul animalului. Dădu din mâini. Şi poate s-ar fi prins, dacă pumnul de fier al viscolului nu-l izbea în frunte.

Delirul îl cuprinse din nou.

Simte o apă mare şi rece ce se revarsă asupră-i. Apa îl târăşte, fără oprire, la vale. Îl azvârle într-un hău.

Valuri înalte, roşii, clocotesc mânios.

O voce ascuţită, de copilandru, răsună:

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!…

Vocea aceea tinerească – pe care oşteanul o auzise numai în gând – sunase ca un bucium. Ecoul ei îl izbise dogoritor în urechi – la fel ca şi atunci de mult, când o ascultase cu adevărat.

— Aici!… Sunt aici!… murmură oşteanul, dând iarăşi din mâini, încercând să se smulgă din locul unde se afla. Cine mă cheamă?… Cine?…

Cu ochii minţii vede acum drumul printre coline, care duce spre Olt.

«Da, da, într-adevăr este drumul spre Olt!» îl recunoaşte rănitul…

Ziua se îngână cu noaptea.

De după cea mai înaltă dintre coline, s-a ivit un băieţandru de vreo paisprezece ani, îmbrăcat într-un mintean zdrenţăros şi cu o căciulă brumărie pe cap.

Goneşte din răsputeri, pe un cal murg, încălecat pe deşelate.

Se apropie de pădurea ce acoperă, deasă ca peria, dealurile Gârneciului.

«Neîndoios, cugetă rănitul, acestea nu pot fi decât dealurile Gârneciului. Le cunosc după cele două culmi. Una, zimţată, în stânga. Cealaltă, unduioasă, în dreapta.»

Băiatul îşi ridică puţin capul de pe grumazul calului, pe care aproape că stă lipit. Îşi duce două degete la buze. Şuieră scurt de trei ori.

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!… strigă el apoi, cu aceeaşi voce pe care rănitul o auzise şi adineauri.

Un tânăr cu un cojoc de oaie pe umeri, sprinten şi mlădios ca o sălbăticiune, urmat de trei dintre tovarăşii lui de luptă, iese acum dintre copacii unei alte păduri înzăpezite de pe marginea Oltului. Îşi duce palma pâlnie la gură şi îi răspunde:

— Aici!… Sunt aici!… Cine mă cheamă?… Cine?… «Cum am ajuns aici, cu-atâţia ani în urmă?… Cum?… Tânărul pe care l-a strigat băiatul acela sunt eu… Sunt eu!…»

Totul i se învârteşte sub frunte. Nu poate să înţeleagă că numai fierbinţeala îl sileşte să-şi retrăiască, în minte, crâmpeiele de viaţă.

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!…

— Sunt aici!… Aici!… şopteşte iar rănitul, răspunzând nălucirilor sale, în vreme ce mâna i se încleştează mai tare pe mânerul săbiei.

— Căpitane Ion!… Căpitane Ion!… strigă din nou băiatul, încă înainte de a ajunge la poalele pădurii. Dinspre Boldeşti, coboară către Olt o urdie… Au cu ei şase sănii încărcate cu vârf. Şi mai au încă una din care…

Calul băiatului – ud leoarcă de sudoare – vine în galop.

Căpitanul Ion îl apucă, din fugă, de căpăstru. Îl sileşte să înţepenească pe loc.

Băiatul sare de pe cal… Abia mai răsuflă. Este înconjurat numaidecât de cei patru voinici cu priviri neguroase. Povesteşte:

— Turcii au luat-o pe la Fântâna Robului. Şi nu cred să mi se fi părut. Am auzit şi-un plânset de copilă…

În mijlocul cetei se produce mişcare. Unul dintre voinici, bărbos şi neobişnuit de înalt, îşi strânge pumnii.

— Va să zică, osmanlâii tot nu se lasă!

— Cică s-a încheiat pacea! adaugă furios altul.

— Şi cam câţi crezi să fie năvrapii11 ca număr? îl întrebă pe băietan al treilea, un flăcău bine legat şi cu umerii laţi.

— Păi… cel puţin de zece ori mai mulţi decât voi. Fără să-i mai punem la socoteală pe vizitii…

Căpitanul se întoarce către acela care voise să cunoască numărul năvrapilor privindu-l mustrător. Iar vinovatul de întrebarea nechibzuită îşi plecă fruntea.

Sub ochii neliniştiţi ai calului, rănitul se zbătu, aiurând.

— Acesta este Alexe, vânătorul de lupi!… Alexe!… îl strigă el…

Dar nimeni nu-i răspunde. Şi rănitul se întrebă, nedumerit: «Când trăiesc eu?… Atunci?… Acum?… La vremea aceea Alexe mă urma de aproape o lună. Luase parte, alături de mine, la toate bătăliile… El şi Năstase…»

Şi de îndată îl revede pe flăcăul bărbos, de statură uriaşă, care îl ceartă pe Alexe.

— Mulţi sau puţini, năvrapii trebuie să fie nimiciţi!…

— Adevărat, încuviinţează Alexe, plecându-şi din nou fruntea. Am întrebat… numai aşa…

Căpitanul îşi muşcă buzele.

— Din nefericire, grăieşte el, tocmai în dimineaţa asta am împărţit ceata pe pâlcuri. Şi pâlcurile le-am trimis să ardă hambarele domniei, în care au fost strânse bucatele pentru turci.

— Dar drumul unuia dintre aceste pâlcuri, şi anume al aceluia condus de Bucur, nu duce pe undeva, chiar prin preajma Fântânii Robului? îşi aduce aminte Năstase.

— Aşa e! răspunde căpitanul… Numai că Bucur a pornit încă înainte de răsăritul soarelui. Şi trebuie să fi ajuns departe… îmi cam închipui eu pe unde!… Astfel că n-are cum să ne vină prea repede în ajutor.

— O să ne fie deci destul de greu să-ntâmpinăm noi singuri o urdie-ntreagă, este silit să recunoască bărbosul…

— Dată fiind însă vestea că-n săniile turceşti se află şi-o fată, nu putem sta pe gânduri. Pregătiţi-vă de plecare!… ordonă căpitanul…

Alexe, Năstase şi cel de-al treilea voinic, un flăcău cu nişte ochi verzi şi sfioşi ca de fată, pe nume Gheorghe, de fel din Câmpulung, care se pregătea să devină preot, dar părăsise mânăstirea ca să-l însoţească pe Ion, îşi pregătesc de luptă săbiile, ghioagele, suliţele cu vârfuri de fier şi arcurile. Îşi petrec chingile tolbelor pe după gât şi se azvârl pe cai.

Dintr-o latură, se iţeşte băiatul care se grăbise să le vestească răzvrătiţilor apropierea cetei prădalnice de otomani.

— Nu mă luaţi şi pe mine? întreabă el cu o voce în care parcă pâlpâie lacrimile. Ştiu să mânuiesc arcul…

Căpitanul, aşa călare cum este pe armăsarul său, Negru, care tropăie de nerăbdarea de a porni, se apleacă spre băiat. Îi pune o mână pe creştetul dezgolit.

Faţa băiatului este roşie şi puţin asudată, atât din pricina goanei în care a venit, cât, mai ales, datorită tulburării şi dorinţei sale aprige de a i se îngădui să ia parte la luptă, alături de temuţii oşteni ai fostului domnitor Vlad.

Numai că bătălia se vesteşte grea. Tinerii valahi vor fi siliţi să înfrunte, fiecare, cel puţin câte zece vrăjmaşi. Or, a-l îngădui pe băiat alături de ei, într-o asemenea ciocnire, cu toată nevoia de oameni pe care o au, ar însemna să-i hotărască dinainte pieirea.

Căpitanul se apleacă mai mult. Ia căciula pe care băiatul şi-o ţine în mână.

I-o pune pe cap. Şi-i porunceşte ca unui oştean în toată firea:

— Tu să porneşti în căutarea aceluia dintre pâlcurile noastre care trebuie să se găsească, în clipa de faţă, cam prin lunca Tălşanilor. Caută-l pe soţul nostru Bucur. Vesteşte-l cu ce ne-ndeletnicim. Şi el va şti ce trebuie să facă…

Băiatului i se destinde gura într-un zâmbet.

— Am înţeles! răspunde ostăşeşte.

E fericit. Sare pe cal şi pleacă în galop, luând-o, cruciş, peste dealuri, cam către miazănoapte.

— Şi noi, înainte! dă ordin căpitanul, strângându-l pe Negru între genunchi.

Armăsarul, obişnuit cu comenzile mute ale stăpânului, porneşte viforos, îl urmează îndeaproape ceilalţi trei bidivii, pe spate cu călăreţii lor.

Gonesc în tăcere, biciuiţi de vânt şi ninsoare, o bucată bună de timp. Străbat câmpii şi dealuri, până ce ajung la marginea pădurii întunecate de la Fântâna Robului.

Pe-aici trece şleaul…

Căpitanul, de-a dreptul de pe cal, se agaţă cu mâinile de o ramură mai groasă a unui fag. Sare în copac, făcând să se scuture zăpada. Şi-aşa, în picioare fiind pe ramura aceea groasă, pune palma la frunte, cercetând, cu băgare de seamă, depărtările.

— Se zăreşte ceva? îl întreabă Năstase.

— Nimic!… îi răspunde căpitanul…

Cu toate astea, prin văzduhul rece şi vătuit de fulgii mărunţi de nea, se aud, deocamdată încă încet, chiote şi comenzi ostăşeşti otomane.

Curând, se ivesc în zări săniile şi călăreţii, ca nişte gândaci negri care s-ar fi târât prin zăpadă.

Ion sare de pe creangă. Începe să împartă voinicilor poruncile de trebuinţă.

Scoţându-şi toporiştile de la oblâncurile şeilor, tuspatru taie, zoriţi, câţiva fagi tineri. Le desprind crengile, pe care le leagă între ele cu curmeie de tei. Înjgheabă în acest chip un fel de plase, cu ochiuri înşelătoare, unde picioarele cailor aveau să se împiedice şi să se prindă ca peştii într-o vârşe.

Plasele sunt aşezate în locurile hotărâte de căpitan. Se acoperă totul cu zăpadă. Iar ninsoarea şterge cu repeziciune şi celelalte urme.

Voinicii se orânduiesc, după aceea, la marginea pădurii, între copacii ninşi, rămânând, ca în atâtea alte rânduri, liniştiţi şi cu sufletul împăcat, în aşteptarea vrăjmaşilor.

Totul a fost pregătit. În ochii afbaştri ai căpitanului scapără o luminiţă ciudată.

Năstase, voinicul care fusese cioban în munţii prăpăstioşi şi Parângului, văzând-o, surâde.

De altfel, toţi cei care i se alăturaseră căpitanului, după ce măria sa Vlad fusese înfrânt şi silit să plece peste munţi – îi cunoşteau această luminiţă.

Scânteia care o aprindea ţâşnea de-a dreptul din inima lui însetată de dreptate.

Iar uriaşul Năstase zâmbeşte, deoarece ştie că ori de câte ori luminiţa aceasta se aprinde, mânia căpitanului lor nu cunoaşte margini. Şi mânia lui va lăsa urme adânci şi de nelecuit în trupurile vrăjmaşilor.

Sunetul vocilor otomane creşte. Au început să se desluşească şi paşii înfundaţi şi grăbiţi ai cailor prin zăpadă.

Din locul unde se găsesc tinerii, drumul nu se zăreşte. Săniile şi achingiii călări care le însoţesc trebuie să ocolească o măgură. Să coboare după aceea într-o vale, unde, în timpul verii, şerpuieşte un pârâu, mărginit de mlaştini pline de stufăriş.

Valea este adâncă. Coborâşul în ea se face uşor; dar coasta care-i urmează este greu de urcat. Pe-această coastă, în zăpadă, şi-au aşezat tinerii munteni plasele de crengi.

Sub cernerea necurmată, tot mai măruntă şi deasă, a fulgilor, lumina a scăzut, devenind albăstruie.

Chiotele turcilor răsună aproape. Din ce în ce mai aproape. Până ce botul înconjurat de-un nor de aburi al calului celui dintâi dintre otomani se iveşte de după măgură.

Călăreţul, cu suliţă, căciulă albă de pâslă şi mustăţile lungi, pline de promoroacă, se arată şi el… Coboară în valea cu stufărişuri îngheţate, ninse şi clătinate de vânt.

În acelaşi timp, se aude desluşit un glas sau un plânset dureros de femeie.

Luminiţa din ochii căpitanului scânteiază mai tare.

Deschizând drumul săniilor, un întreg pâlc de călăreţi cu feţele aspre şi înarmaţi până în dinţi a ajuns în vale.

Chiuind, achingiii din frunte se străduiesc să urce pe coastă.

Picioarele cailor, ostenite de drumul anevoios, lunecă necontenit, ba într-o parte, ba în cealaltă. Dintr-o dată, gleznele lor subţiri încep să se prindă şi să se frângă în cursele întinse de flăcăi.

Două dintre sărmanele animale, nechezând jalnic, se prăbuşesc, cu copitele ţinute de plasă. Călăreţii cad şi ei, împiedicând drumul celor care-i urmează, făcându-i şi pe aceştia să se prăvălească.

Nechezatul speriat al cailor – care, încercând să se ridice, muşcă atât pe celelalte animale, cât şi pe oamenii ce li se află în preajmă – ca şi blestemele osmanlâilor spintecă aerul rece şi plăcut mirositor al dimineţii de iarnă.

Pe măsură ce ocolesc măgura, alte şi alte sănii se grămădesc în vale. Caii şi otomanii aflaţi acolo se zbat într-o viermuială ce devine, pe măsura scurgerii clipelor, tot mai cumplită.

În momentul acesta, căpitanul fluieră semnalul de atac. Strânge, abia simţit, în pântec calul, cu pintenii. Şi Negru – căruia nu-i trebuia decât cel mai mic semn din partea stăpânului, ca să înţeleagă ce este dator să facă – porneşte în galop.

— Predaţi-vă! le porunceşte Ion, pe turceşte, otomanilor. Unii dintre aceştia – dumiriţi, în sfârşit, asupra a ceea ce se petrecea – se opresc buluc, cu caii sforăind, la marginea văii

— Cine îşi aruncă armele e liber să plece unde vrea, ceilalţi îşi vor plăti neascultarea cu capul!…

Câţiva oşteni turci, înspăimântaţi de ochii ameninţători ai căpitanului şi încredinţaţi că fuseseră înconjuraţi de o întreagă oştire de valahi răzvrătiţi, se pregătesc de predare. Căpetenia lor însă – un agă bătrân, cu o mustaţă lungă şi un chiulaf12 din postav îmblănit, albastru, pe cap, îşi ridică iataganul şi urlă:

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, vă poruncesc să-i răpuneţi pe necredincioşi!…

Auzind glasul hotărât al căpeteniei, oştenii turci îşi recapătă curajul…

Chiote puternice le izbucnesc din piepturi:

— În numele luminăţiei sale sultanul Mahomed, să-i răpunem pe necredincioşi!

Numai că strigătele spahiilor şi achingiilor încep să se amestece, în aerul rece, cu chiotele de luptă, mult mai răsunătoare, ale valahilor.

Ţipetele lui Alexe, mai ales – priceput în meşteşugul de a imita urletele lupilor – sunt de-a dreptul înfricoşătoare.

Din locuri nevăzute, fulgeră săgeţi ascuţite, doborând, cât te-ai şterge la ochi, şase sau şapte otomani.

— Predaţi-vă! le cere, pentru ultima oară, căpitanul…

— Cu nici un preţ! răcneşte turcul cu chiulaf albastru.

Cuvintele lui sunt urmate de alte câteva săgeţi, ţâşnite din pădure. Acestea culcă la pământ încă doi vrăjmaşi.

Împreună cu vizitiii şi ceilalţi călăreţi nimiciţi în vale, numărul celor doborâţi ajunsese la cincisprezece.

Trei suliţe se adaugă săgeţilor, grăbindu-se să împlinească o lucrare atât de bine ticluită.

Aproape jumătate dintre năvrapii căzuţi în capcană fuseseră răpuşi sau nu se mai găseau în stare de-a lupta. Rămânea însă restul… Şi-aceştia însemnau, pe puţin, câte cinci potrivnici în faţa fiecărui valah. Numai că, în strâmtoarea aceea, otomanii nu-şi puteau desfăşura forţele.

Urmat de cei trei tineri luptători ai săi şi învârtindu-şi ca o morişcă sabia sclipitoare şi udă de sânge, căpitanul începe, nu cu multă greutate, să-şi croiască o pârtie până la aga.

Dându-şi seama de primejdie, acesta le strigă spahiilor şi achingiilor să-l înconjoare, pe la spate, pe Ion.

Câţiva aleargă să-i împlinească porunca. De ei se îngrijesc ciobanul Năstase şi fostul ucenic într-ale preoţiei, Gheorghe, culcând încă trei osmanlâi la pământ.

Lupta merge, neîndoios, spre biruinţa românilor.

Ion, totuşi, se opreşte. Îl strânge în frâu pe Negru.

A auzit iarăşi ţipătul acela prelung şi ascuţit al unei fete. Se întoarce şi o zăreşte – ivindu-se de sub coviltirul celei de-a doua sănii prăbuşite în zăpadă – pe aceea care strigase.

Fata, deşi fusese legată peste braţe cu nişte curele, izbutise să se dezlege.

Se târa, în genunchi şi-n coate, printre sfărâmăturile săniei şi ţipa.

Ce anume spunea nu se putea desluşi. Era însă limpede că ea cerea ajutor.

Fără să şovăie, din goana nebună a calului, croindu-şi o nouă cărare prin desişul de iatagane şi lănci, căpitanul porneşte spre fată.

Ajungând în dreptul ei, se apleacă, o prinde în braţe şi o trage lângă sine pe şa.

— Eşti singură, sau mai e vreo fată în săniile turceşti? o întreabă, smucind în acelaşi timp frâul, ridicându-şi calul în două picioare şi izbutind, cu o îndemânare vrednică de un oştean ca el, să se ferească de-o lovitură mişelească de suliţă.

Fata se strânge, înfricoşată, la pieptul tânărului.

— Sunt singură! îi răspunde ea şi, istovită de-atâta zbucium, începe să plângă.

Îmboldindu-l pe Negru, căpitanul călăreşte până lângă Alexe, vânătorul de lupi. I-o dă pe fată în braţe, spunându-i s-o ducă la adăpost, în pădure. Iar el se reîntoarce în luptă. Aga este acum pe deplin încredinţat că înaintea sa nu au ieşit decât cei patru tineri valahi. Şi socoteşte că, oricât de viteji ar fi ei, nu-i vor putea ţine piept, dacă spahiii şi achingiii îşi vor reface, cât mai repede, rândurile.

— Lângă mine, în formaţie de luptă! le porunceşte el…

Căpitanul Ion face un semn, cu sabia, alor săi, şi îşi reîncepe atacul, croindu-şi un nou drum către căpetenia turcă.

Alexe s-a înapoiat repede – după ce a pus-o pe fată la adăpost, în pădure. S-a apropiat de căpitan.

Bărbosul Năstase şi firavul Gheorghe îi urmează de la o mică depărtare. Săgeţile lor îi muşcă, necruţătoare, pe otomanii care încearcă să taie drumul celorlalţi doi.

Scoţând din piepturi urlete de groază, au mai căzut cinci osmanlâi, în timp ce căpitanul Ion, cu calul mai mult în două picioare, avându-l alături pe Alexe, desăvârşeşte prăpădul, continuând să se apropie de aga.

A izbutit să ajungă înaintea lui.

Se privesc ochi în ochi.

Căpitanul râde. Părul bălai îi flutură. Aga primeşte lupta. Săbiile li se ciocnesc. Din tăişurile roşii se răspândeşte, în văzduhul cu miros plăcut, de zăpadă, un şir de scântei.

Căpetenia otomană, la început, nu se temuse. Ştia că iataganul era, în mâna lui, o pasăre. O pasăre în stare să aducă moartea oricui i s-ar fi aşezat pe umăr. De ce atunci, pentru întâia oară, frica începe să i se cuibărească în inimă? Ochii strălucitori ai căpitanului valah sunt de vină. Ochii aceştia îl străpung, ca două hangere tătărăşti. Aga le strigă achingiilor săi:

— Loviţi-l!… Loviţi-l!… Nu-l lăsaţi să mă ucidă!…

La drept vorbind, aga era într-adevăr un minunat mânuitor de sabie.

Sute şi mii de căpăţâni fuseseră zburate, în zecile de lupte la care luase parte, de iataganul lui. Numai că un asemenea vârtej, cum era acesta în care intrase, nu-i mai fusese dat să întâlnească.

Lamele săbiilor, din pricina iuţelii cu care se rotesc, scot nişte sunete ce nu pot fi asemănate decât cu şuieratul unor gheme de şerpi stârniţi din culcuşurile lor cu un toiag încins în flăcări.

Otomanii înşişi, uitându-şi pentru câteva clipe îndatoririle, privesc încremeniţi uluitoarea bătălie.

Aceste câteva clipe sunt spre folosul căpitanului. El îşi desprinde, din vârtejul de foc, sabia lungă şi tăioasă de oţel veneţian, primită în dar de la măria sa Vlad. O întoarce pe lat şi îi retează capul, din grumaz, comandantului turc.

Capul, cu mustăţi lungi, i se rostogoleşte osmanlâului până lângă un dâmb, unde se opreşte. Sub fruntea îngustă, i se zbat încă ochii însângeraţi şi fioroşi. Chiulaful i s-a înfipt în zăpadă.

— Alah!… Alah!… Aga Selim a fost răpus! se văietă otomanii.

Întorcându-şi caii, o iau la fugă.

— Diavolul… numai diavolul trebuie să-l fi ajutat pe căpitanul valah ca să-l învingă pe un asemenea oştean, încă nebiruit de nimeni, precum a fost Selim!… răcneşte unul dintre ei.

— Se ştie doar că diavolul Şeitan aleargă prin Valahia şi îi răpune pe duşmanii fostului domnitor Vlad!… strigă un altul…

Cei care au rămas în urmă, pe jos sau cu caii răniţi, încearcă să reziste, luptând cu disperare. Numai că viaţa lor fusese menită să se sfârşească astăzi.

De altfel, o soartă mai bună nu o au nici cei care încearcă să scape prin fugă. Vestiţi de băietanul trimis către lunca Tălşanilor, Bucur şi cinci dintre voinicii săi le ies înainte acestora, şi alt sânge turcesc înroşeşte zăpada de pe malul vijeliosului Olt, peste al cărui pod de gheaţă osmanlâii încercaseră, dar nu mai izbutiseră, să treacă.

Într-un bordei subpământean, ca şi în alte adăposturi săpate în pădurea unde-şi are Ion tabăra, sunt aduse comorile: pungi de galbeni, săculeţi cu pietre nestemate, vase de preţ, stofe şi blănuri de toate felurile, jefuite din Valahia şi grămădite în sănii. Drept pradă de război, flăcăii adună veşmintele de iarnă, armele şi caii spahiilor şi achingiilor învinşi.

Pe când se înapoiază în tabără, căpitanul este oprit de Gheorghe, care îl vesteşte că doi călugări – veniţi de la Tismana – îl caută, iar fata scăpată din săniile otomane doreşte să-i vorbească.

— Întâi să-i văd pe cei doi călugări, răspunde Ion, apoi voi sta de vorbă şi cu fata…

Urmat de Bucur, căpitanul se îndreaptă spre bordei.

Coborându-se în bordeiul subpământean de pe malul Oltului, căpitanul Ion îşi dăduse numaidecât seama că, în faţa sa şi a lui Bucur – deşi veniseră îmbrăcaţi în haine călugăreşti şi aveau bărbile crescute – nu se aflau alţii decât Radu Farmă, grămăticul măriei sale Vlad, şi preabunul lor prieten, oşteanul sârb Mihailo.

Acesta din urmă sosise, doar cu o zi în urmă, de peste munţi. Şi, fiindcă astfel fusese înţelegerea, la despărţire, ca veşti să afle – unii despre ceilalţi – numai de la Tismana, Mihailo se dusese de-a dreptul la mânăstire.

Pentru a putea călători mai cu uşurinţă, se îmbrăcase călugăreşte. Îşi luase totodată cu sine nişte îndreptări de la metohul diecilor sârbi din Buda.

La Tismana nu îl găsise decât pe Radu Farmă. Grămăticul îi povestise cum, la început, căpitanul Ion şi Bucur se retrăseseră, împreună cu el, în mânăstire, după cum avuseseră poruncă de la măria sa Vlad.

Erau încredinţaţi că numai în câteva zile voievodul va ajunge cu bine în Transilvania. Acolo, regele Mateiaş, ţinându-şi făgăduielile, îi va da ajutor. Măria sa Vlad se va reîntoarce, şi lupta împotriva năvălitorilor otomani se va lua de la capăt.

Numai că vestea aceasta bună întârzia să sosească.

Căpitanul Ion şi Bucur n-au mai avut răbdare să stea adăpostiţi în mânăstire. Şi, reîncingându-şi armele, au ieşit la lumină.

Îndată, o mulţime de voinici fără teamă li s-au alăturat. Bătăliile – întrerupte după plecarea măriei sale Vlad în Transilvania – au reizbucnit, cu îndârjire, de-o parte şi de alta a râului Olt.

După ce ascultase aceste lămuriri, Mihailo îl întrebase pe grămătic cum ar putea ajunge şi el, cât mai repede, fără să piardă vreme, la căpitanul Ion.

Drept orice alt răspuns, Farmă – deşi bolnav şi cu dureri cumplite în picioarele sale oloage – se oferise să-l conducă el însuşi. Încălecaseră pe doi cai buni şi, înveşmântaţi călugăreşte, porniseră spre Olt.

Căpitanul şi Bucur se temuseră mult pentru viaţa soţului lor de luptă sârb care, în bătălia de la Poienari – cea din urmă dată de măria sa Vlad în Ţara Românească – fusese greu rănit.

Atâta că acum totul trecuse! Mihailo, călăuzit până aici de Farmă, se găseşte teafăr înaintea lor.

Faptul acesta îl face pe Bucur să tragă în sine nădejde că şi tatăl său, păpuşarul Tit, se va fi aflând în aceeaşi stare. Dar el se stăpâneşte. Nu întreabă nimic. Ci tace, aşteptând ca, înainte de toate, Mihailo să arate soţilor săi de luptă ce era adevărat şi ce nu din nenumăratele zvonuri răspândite prin Ţara Românească despre măria sa Vlad.

Strigătele de mirare şi bucurie, ca şi îmbrăţişările dintre cei patru prieteni, până la urmă contenesc. Noii sosiţi sunt îndemnaţi să se aşeze.

Lui Mihailo i se trage alături o ladă plină cu blănuri, găsită în săniile turceşti. În vreme ce grămăticul Farmă este condus de Bucur până la cel mai bun loc de odihnă din bordeiul subpământean: un morman mare de cetină, unde erau întinşi, de obicei, răniţii, la sfârşitul fiecărei bătălii.

Însă cum – în lupta care abia se încheiase – valahii nu avuseseră nici un rănit, iar turcii numai morţi, patul de cetină rămăsese liber.

Farmă se aşeză. Cu toate că în bordei este cald, grămăticul se zgribuleşte, strângându-şi, în jurul trupului îndurerat, şuba.

Toţi ceilalţi, stând în picioare, îşi îndreaptă nerăbdători privirile către Mihailo. Acesta, la rugămintea căpitanului, începe să povestească.

Reaminteşte, mai întâi, împrejurările în care voievodul şi ceilalţi patru supravieţuitori izbutiseră să iasă din cetatea Poienari, înconjurată şi atacată de turci.

Vreme de cinci zile, după aceea, înfruntând ploaia şi frigul, flămânzi şi însetaţi, rătăciseră prin munţi.

Domnitorul căuta Rucărul… De la Rucăr voia să urce spre Bran. Acolo, potrivit înţelegerii, trebuia să-l întâlnească pe regele Matei.

În timpul călătoriei, voievodul le istorisise cum, tot în Rucăr – cu peste două veacuri în urmă, în drumul său din Făgăraş spre Câmpulung – făcuse un popas de o noapte vestitul Negru-Vodă. A doua zi, plecase mai departe, după ce îşi alcătuise oastea. Îi biruise pe tătari şi întemeiase Ţara Românească.

— Peste câteva zile, ne vom reîntoarce şi noi, îi asigurase voievodul pe soţii lui de drum. Sunt încredinţat că regele Matei îşi va păstra cuvântul… Vom reîncepe asaltul… Şi în cel mult două săptămâni, ţara va fi iar liberă, ca pe vremea lui Negru.

Ajungând ei, după aceea, în preafrumosul sat de lângă Câmpulung, locuitorii îl recunoscuseră pe măria sa Vlad. Cu toţii se grăbiseră să i se închine. Să-i aducă merinde, veşminte călduroase şi cai de schimb. Şi îl rugaseră să le îngăduie a-l însoţi, cu armele în mâini, până la castelul unde urma să aibă loc întâlnirea cu regele Matei.

Voievodul le răspunse că regele îi era bun prieten, ba, de curând, şi rudă. Deoarece, aşa cum poate se auzise şi la Rucăr, măria sa se căsătorise cu vara lui Matei, principesa Elena.

«Afară de aceasta, mai adăugase el, sângele apă nu se face. Craiul Ungariei este valah de origine. Noi credem în cuvintele şi-n legământul său. Şi ne vom duce, fără oaste, aşa cum se cuvine, să-l întâlnim la Bran. Voi, rucărenilor, care mi-aţi dovedit credinţă, în nişte zile atât de tulburi, înarmaţi-vă totuşi. Trimiteţi veşti şi-n restul ţării că mă voi întoarce curând, cu arme, oaste transilvăneană şi prieteni. Să fie toţi gata pentru lupta cea mare. Aceasta va reîncepe, peste puţine zile, şi nu se va curma până la biruinţă.»

— A fost, cutează a spune Mihailo, cu mare mâhnire în glas, plecându-şi fruntea, poate cea mai dureroasă greşeală săvârşită de către măria sa. Nu s-a lăsat însoţit de rucăreni. Şi numai din pricină că s-a încrezut în cuvântul de prieten, pe care şi-l dăduse regele Matei. Deoarece, fără îndoială, cu totul altfel s-ar fi desfăşurat lucrurile, dacă rucărenii ne-ar fi însoţit când am ajuns la Bran.

— Va să zică, i-adevărat ce-am auzit! murmură Bucur.

— Nu ştiu ce-aţi auzit, dar faptele s-au petrecut, mai departe, în felul următor. Când ne-apropiam de Bran, am zărit, în trecătoare, o ceată mare de oşteni îmbrăcaţi în zale. Tit a avut îndată bănuiala că lucrurile nu stau tocmai aşa cum nădăjduiam noi. I-am mărturisit gândul acesta măriei sale Vlad. Dar domnitorul nostru – care credea, neclintit, aşa cum v-am mai arătat, în cuvântul de rege al rudei sale, Mateiaş – a râs de-aceste temeri şi a dat pinteni calului, spunând: «Ba, dimpotrivă, credinciosule Tit, tânărul rege se dovedeşte a fi un prieten chiar mai bun decât mi-am închipuit eu. Iată-l, ne iese el însuşi înainte, c-o oaste gata pregătită. Înseamnă că nu va mai trebui să-ntârziem aşteptând. Ci vom putea porni numaidecât înapoi, spre ţară…» În locul regelui care de altfel, nici nu venise la Bran, s-a desprins însă din fruntea oştilor un căpitan vârstnic, cu o figură răutăcioasă, pe nume Giskra…

— Pe Giskra îl cunosc de mult, rosteşte de la locul său Farmă. Este căpetenia unei oşti de cavaleri, vestită prin aceea că a lovit, până acum, pe mai mulţi principi europeni. De fapt, Giskra a fost, vreme-ndelungă, certat cu regele. Văd că s-au împăcat…

— Giskra s-a înfăţişat, ce e drept, cuviincios domnitorului nostru. I-a ţinut scara, ca un vasal, deşi era căpitan de oaste regesc. Şi l-a poftit în castel, spunându-i că, încă în după-amiaza aceea, serenisimul tânăr rege al Ungariei va sosi la Bran. Şi împreună măria sa şi regele, se vor înţelege când să pornească, din Rucăr, atacul împotriva lui Radu cel Frumos şi a stăpânilor săi.

— Totul nu cred să fi fost din partea lui Giskra decât o prefăcătorie! glăsuieşte iar Farmă, cu glasul ridicat.

— Am stat în castel cinci zile, îşi continuă Mihailo povestirea, dar serenisimul tânăr rege n-a venit. Abia în cea de-a şasea zi a ajuns la Bran un trimis al său.

Numai că solul a venit în taină, şi noi nu l-am văzut. Căci, dacă am fi aflat despre sosirea lui, am fi intrat la bănuieli şi ne-am fi pregătit. Trimisul – după cum am auzit mai târziu – a stat, pe ascuns, de vorbă cu căpitanul Giskra. Acesta şi-a adunat oamenii şi, năpustindu-se asupra noastră, cu armele în mâini, ne-a poruncit să ne predăm. Măcar că fuseserăm luaţi pe neaşteptate şi nu aveam armele la noi, n-am vrut să ne supunem. Măria sa şi Tit, în încăperile de sus ale castelului, luptând numai cu nişte sfeşnice, cu mesele şi scaunele, au doborât mai bine de jumătate dintre cavalerii aceia care îi atacau – între răniţi numărându-se şi comandantul lor. În încăperile de jos, noi ceilalţi – cu toate că vreo câţiva mai purtau încă urmele rănilor de la Poienari – am făcut, de asemenea, tot ce ne-a stat în putinţă ca să pricinuim o cât mai mare pagubă atacatorilor. Până la urmă, am fost totuşi, fireşte, învinşi.

Pe noi, oştenii de rând, ne-au zăvorât într-un beci al castelului. Iar pe măria sa, încă-n aceeaşi noapte, cetluit în lanţuri – după cum am aflat de la paznicii noştri, în ziua următoare – l-au pornit spre Braşov. De la Braşov l-au dus la Buda şi, de la Buda, la Vişegrad, în cea mai întunecată temniţă a crăiei maghiare…

Toţi cei care sunt adunaţi acolo, în bordeiul de pe malul Oltului, îl privesc, încordaţi, pe Mihailo, şi îi ascultă, aproape fără să răsufle, cuvintele. Căpitanul Ion care, între timp, s-a aşezat pe un butuc, şi-a prins în palme faţa. Nu se uită la nimeni. Un nod îl îneacă în gât.

Făclia cu răşină, înfiptă în perete, pâlpâie, răspândind o lumină gălbuie, ceţoasă, care le îngreunează parcă şi mai mult inimile celor de faţă.

— De ce?… De ce?… se întreabă unii pe alţii voinicii.

Şi niciunul nu poate pricepe cum de a fost cu putinţă o asemenea faptă împotriva aceluia către care se îndreptau toate speranţele lor, în acele zile de iarnă întunecate şi pline de mâhniri.

O mare şi apăsătoare durere, iscată din mânie, din gândul că dreptatea poate fi zdrobită de nedreptate şi ce e bun de ceea ce e rău, se coborâse în bordei, copleşindu-i pe toţi.

Un suspin adânc se smulge de-a dreptul din sufletul frământat al lui Ion:

— Pentru ce?… Pentru ce?…

Grămăticul Farmă, care-l îndrăgeşte şi-l socoteşte pe Ion drept un frate mai mic, nu poate îndura, cu sânge rece, acest suspin. Săltându-şi trupul îndurerat de pe patul de cetină, rosteşte:

— Pentru că în vârtejul acesta de sânge şi nebunie, în încleştarea aceasta dintre musulmani şi creştini, dacă sultanul ar putea avea de partea lui Valahia, ar învinge. Iată de ce Mahomed şi-a dorit ori să preschimbe ţara în paşalâc turcesc, ori să-şi aibă un domn al său pe scaunul Ţării Româneşti – un domn care să-l asculte însă fără nici o cârtire. Şi fiindcă măria sa Vlad nu este unul dintr-aceştia…

— Nu… nu este unul dintr-aceştia! strigă cu toţii.

— a-ncercat să-l răpună. N-a izbutit. Şi-atunci a pus la cale, bănuiesc eu, ca, înşelându-l pe regele Matei, să-l înlăture prin alt mijloc pe domnitorul nostru.

Glăsuind astfel, grămăticul Farmă, ai cărui ochi ardeau de febră, ostenise şi începuse să gâfâie.

— Mihailo să vă povestească… mai departe… ce s-a petrecut… încheiase el, cu buzele albite, reaşezându-se pe patul de cetină şi strângându-şi şuba.

— Ce s-a mai petrecut? se încruntă Mihailo. Mânia şi scârba mă copleşesc când îmi aduc aminte. Pe măria sa îl trimiseseră la Vişegrad. În ce ne priveşte pe noi, fuseserăm legaţi în beciul castelului şi se zvonise că vom fi spânzuraţi. Câteva zile ne-am zbuciumat în chinurile iadului!… Până la urmă – ascultând sfaturile lui Tit – am izbutit să desprindem din zid nişte gratii. Ne-am strecurat afară. Am pornit spre Braşov. Odată ajunşi acolo, cercetând pretutindeni, am aflat că, nu cu mult timp în urmă, venise în oraş o solie din partea lui Radu cel Frumos. Solia adusese cu sine un răvaş. Despre acest răvaş, boierul valah care conducea solia le povestise dregătorilor saşi că fusese aflat la cingătoarea unui trimis al măriei sale Vlad către sultanul Mahomed…

Ion se ridică în picioare:

— Măria sa Vlad să fi trimis un răvaş lui Mahomed?… Aceasta este o nemaipomenită minciună!…

— Minciună! strigă şi ceilalţi. Se iscă o larmă cumplită.

— Ticăloşii!… Mârşavii!…

— Că este o minciună şi o-nşelătorie fără pereche ştim mai temeinic decât oricine noi, cei care am fost alături de măria sa în acele din urmă zile!… grăieşte, în continuare, Mihailo.

— Dar cine a ticluit răvaşul acela şi ce sta scris înlăuntrul lui? izbucnesc iarăşi câteva glasuri.

— Prin răvaşul acela, alcătuit, pesemne, chiar din porunca sultanului, de vreunul din oamenii de curte ai lui Radu…

— De vreunul din oamenii de curte ai lui Radu!… înţelege, deodată, totul, Ion.

— măria sa Vlad îl ruga, chipurile, pe Mahomed, să-i dea înapoi domnia, făgăduindu-i, în schimb, că-l va ajuta să biruie Ungaria şi s-o transforme în paşalâc turcesc…

— Cum de i-a putut răbda pământul? strigară înfuriaţi flăcăii. Cum de-a fost cu putinţă o asemenea mişelie? Şi regele?… Regele a crezut?…

Mihailo râde amar:

— Aşa cum a bănuit Farmă – s-a lăsat înşelat. Şi asta pentru că boierul sosit din Ţara Românească i-a jurat regelui Matei!

— I-a jurat?

— Pe sângele lui şi-al stăpânului său, domnitorul Radu, că răvaşul acela fusese scos de la brâul trimisului măriei sale Vlad!… Şi că trimisul a mărturisit cum l-a văzut el însuşi pe grămăticul Farmă scriindu-l…

— Pe grămăticul Farmă?…

— Da. Tot din porunca măriei sale Vlad…

Cele din urmă cuvinte sunt acoperite de asemenea strigăte, încât Mihailo e nevoit să-şi curme povestirea.

Grămăticul icneşte. Obrajii i s-au făcut mai palizi. Învinuirea nedreaptă îl face să-şi simtă inima oprindu-i-se în piept.

Voinicii îşi ridică pumnii.

— Auziţi!… Auziţi!… Grămăticul Farmă!… Aici se vădeşte cel mai bine minciuna! Grămăticul Farmă era cu noi… la Tismana… câtă vreme măria sa şi ajunsese la Rucăr… Doamne!… De ce nu i-ai trăsnit pe-nşelători, în clipa când s-au rostit cuvintele acelea?…

Glasurile se frământă şi se tălăzuiesc în bordeiul scund; dar, dintre toate, se desprinde ca un tunet glasul lui Ion:

— Şi cum se numeşte boierul acela care, printr-un jurământ mincinos, l-a-nvinuit de vânzare pe măria sa Vlad?

Se lasă o tăcere de moarte. Tăcerea nu este tulburată decât de pâlpâitul făcliei din perete. De respiraţia zbuciumată a flăcăilor. În mijlocul acestei tăceri, numele boierului care jurase mincinos se aude tare, limpede şi de neuitat.

— Vornicul Gligoraşcu Zue.

— Vornicul Gligoraşcu Zue! repetă Ion, rar, silabă cu silabă, ca numele acesta să i se întipărească, pentru totdeauna, în minte.

— Este un boier tânăr, însă cu însuşiri la fel de urâte ca şi stăpânul său, îi lămureşte Farmă pe răzvrătiţi. Auzisem destul despre el, încă din timpul luptelor de astă-primăvară. A stat împreună cu Radu la Stambul… Amândoi au venit, ca nişte vânzători de ţară ce sunt, înghesuindu-se în rândurile oştenilor lui Mahomed. Sunt gata de orice mişelie…

— Şi Gligoraşcu Zue a jurat în numele lui şi al lui Radu?…

— În numele lui şi al lui Radu! întăreşte Mihailo.

— Jurământul de sânge?

— Pe sângele lui şi al lui Radu!…

— Atunci, hotărăşte Ion, jurământul acesta trebuie să fie împlinit…

Cu o singură mişcare, îşi scoate din teacă sabia. Tăişul ei, în lumina făcliei, sclipeşte ameninţător.

— Vă jur, la rândul meu, urmează căpitanul, pe tot ce am mai sfânt în lume, pe ţară, că nu voi lăsa arma aceasta din mână, până ce nu se va face dreptate. Pentru că, pe pământul nostru străbun, trebuie să domnească, odată şi-odată, dreptatea. Şi, dacă va fi să cad în luptă eu, s-o împliniţi voi…

Din toate piepturile celor de faţă iese un singur strigăt:

— Jurăm!

Săbiile voinicilor scânteiază. Lamele lor lucitoare răsfrâng, voioase, pâlpâirile făcliei. Din tăişurile de fier se răspândeşte, parcă, o lumină mai vie şi mai veselă, în bordei.

Nu se sfârşeşte însă bine jurământul, şi de-afară răsună un tropot de cal depărtându-se.

— Căpitane!… Căpitane!… se aude glasul lui Gheorghe.

Ion se avântă pe trepte, urmat de Bucur, Năstase, Alexe şi de ceilalţi. Cu toţii temându-se că este vorba de vreun atac duşman.

Afară, nu-l găsesc decât pe Gheorghe.

— Căpitane! rosteşte el, arătându-i cu mâna lui Ion spre miazăzi. Fata…

— Ce e cu fata? nu se dumireşte, la început, Ion.

— A fugit…

— Cum? Ce?… De ce?… se miră voinicii.

— Am zărit-o strecurându-se printre copaci, le răspunde Gheorghe. Am strigat-o. Am ameninţat-o că trag cu arcul… Dar ea nu s-a speriat. Ci a luat-o la goană spre locul unde văzuse că ne ţinem caii. A-ncălecat, bărbăteşte, pe unul dintre ei, gata înşeuat, şi-a pornit în galop…

— De ce nu te-ai luat după ea? se supără Alexe.

— Eram în strajă. Puteam să-mi părăsesc straja? se bâlbâie, încurcat, Gheorghe, neştiind dacă făcuse bine sau rău.

— Şi încotro a luat-o? îi curmă vorba Ion.

— Încolo… îi arătă, din nou, cu mâna, Gheorghe. Către Satul lui Preajbă.

— Călărea cel puţin bine? Nu se-ncurca în fuste? întreabă, în râs, Năstase.

Gheorghe scoate, printre buzele uşor ţuguiate, un fluierat:

— Degeaba râzi, Năstase!… Zbura ca o nălucă… Trebuie să fie o fată straşnică!…

— Te-oi fi îndrăgostit? începe să râdă Bucur. Gheorghe se împurpurează.

— Ce-i drept, era deosebit de frumoasă! Eu, care am adus-o s-o pun la adăpost, am văzut-o cel mai îndeaproape, mărturiseşte Alexe.

Râsete pline de zgomot se dezlănţuie.

— Mi-e teamă ca prostia asta să n-o coste scump, zice îngândurat căpitanul, întrerupând veselia. S-ar putea întâlni cu alţi turci…

— Cu atât mai rău pentru ea, se scutură de orice răspundere Năstase.

— Dar fata trebuie înţeleasă, îi ia apărarea Bucur.

— S-a văzut singură, între atâţia necunoscuţi, şi s-o fi temut, îşi dă cu părerea Mihailo.

— Adevărat. Vremurile sunt tulburi. Şi ea n-avea de unde să ştie nici cine suntem, nici ce gânduri avem… recunoaşte Alexe.

— S-au înmulţit fiarele, de când cu atâtea războaie, murmură Farmă. Ar putea s-o sfâşie lupii… Poate că n-ar fi rău dacă s-ar lua cineva după ea…

— Să pornesc eu, cere învoire Alexe.

— Tu nu cred s-o mai poţi ajunge! se îndoieşte Gheorghe.

— De ce?

— Cât timp am stat de vorbă noi aici, fata trebuie să se fi îndepărtat mult. Pornise în galop…

— Şi… tu crezi c-ai putea avea mai mulţi sorţi de izbândă ca mine?…

— Nici eu… nici tu… ci numai căpitanul nostru, care are cel mai bun cal… dac-ar porni chiar în clipita asta…

— Bine! se învoieşte Ion. Am să-ncerc s-o ajung!

Alexe îi aduce calul şi Ion se zvârle în şa.

— O însoţeşti pân-acasă? întreabă, la plecare, Bucur.

— Nu ştiu. După cum or să fie împrejurările. În lipsa mea, tu ai însă grijă, de tabără, ca de-obicei!…

Se pleacă puţin pe cal, şi acesta porneşte. Copitele bidiviului spulberă zăpada. Cerul, în depărtare, se contopeşte cu câmpia. Armăsarul, cu călăreţul său cu tot, se micşorează şi se pierd în zare.

Căpitanul goneşte de-a lungul unei laturi a pădurii. Sălbăticiuni mirate se ivesc din desişuri. Fata poate fi urmărită foarte uşor. Ninsoarea a încetat. Urmele paşilor calului furat din tabără se văd desluşit în zăpada proaspătă.

Dincolo de pădure, drumul coteşte şi se apropie iarăşi de Olt. Până la Satul lui Preajbă nu mai e departe. Numai că fata, necunoscând destul de bine meleagurile, făcuse câteva ocoluri, şi asta o întârziase din drum.

Deodată, Negru începe să necheze. De după Măgura Tătarilor, prin aerul îngheţat, un alt cal îi răspunde.

Căpitanul zâmbeşte.

Calul din faţa lor nu poate fi altul decât acela pe care se găseşte fata.

— Negrule, acum, mai repede! îi porunceşte Ion.

La auzul acestor cuvinte, armăsarul îşi ciuleşte urechile. Îşi scutură coama.

Toţi muşchii i se încordează. Galopul i se înteţeşte.

Nechează din nou lung. Celălalt cal îi răspunde. Pesemne îşi încetineşte pasul, pentru că, numaidecât, dincolo de măgura înzăpezită, pe care se frământă în vânt nişte arini tineri, Ion o zăreşte pe fată.

Cu o nuia smulsă din vreun copac de pe drum, îşi biciuieşte calul… Glasul subţire i se aude, îndemnându-şi animalul să alerge mai iute.

Dar calul pe care se găsea ea, fie că obosise, fie că răspundea, într-adevăr chemării lui Negru, îşi încetineşte din ce în ce mai mult pasul… Şi depărtarea dintre cei doi bidivii se micşorează întruna.

Ion mai goneşte puţin şi-o ajunge. Cu un meşteşug învăţat la oaste, se apleacă. Prinde calul fetei de frâu. Îl trage lângă Negru. Cei doi bidivii mai aleargă, un timp, unul lângă altul… Apoi se opresc amândoi în acelaşi timp.

Fata se întoarce spre căpitan, speriată.

O şuviţă castanie de păr îi mângâie obrazul… Poartă o scurteică din blană de samur şi o căciuliţă de jder. Mâinile îi tremură. Nu ştie nici ce să facă, nici ce să spună.

Căpitanul o priveşte şi el zâmbind şi tace.

«Este, într-adevăr, nespus de frumoasă», se surprinde căpitanul gândind.

Şi se miră el însuşi de ceea ce-i trecuse prin minte, deoarece, de multă vreme, nu mai avusese prilejul să se gândească la asemenea lucruri.

Văzându-l pe flăcău că o priveşte fără să-i spună nimic, fata îşi ia deodată curaj:

— Ce vrei?… De ce m-ai urmărit?… Mi-ai scăpat viaţa. Îţi mulţumesc. Nu puteam să rămân însă la voi…

Vorbeşte iute, încurcându-şi puţin cuvintele. E tulburată peste măsură. Şi tulburarea ei feciorelnică i-a preschimbat obrajii în bujori.

«Are ochii căprui, galeşi şi de o formă dulce ca a migdalelor, continuă să-şi spună, în taină, căpitanul… Buzele-i sunt ca fraga. A avut dreptate Alexe. Fata este neînchipuit de frumoasă!…»

— Ce doreşti de la mine? şopteşte ea din nou.

Ion şi-a venit în fire.

— Erai sub ocrotirea noastră. De ce-ai fugit?…

Negru şi-a apropiat botul de capul celuilalt cal, de parcă ar fi vrut să-i povestească şi el, pe ascuns, ceva. Dacă nu cumva poate chiar îl lăuda, pentru că îi dăduse ascultare pe drum.

Fata răsuflă greu…

Goana nebunească în care a venit a fost peste puterile ei.

Acum îi este teamă. În sine se întreabă: «Nu cumva şi-a dat seama de adevăr?»

Dar nu. Căpitanul n-avea de unde să cunoască adevărul… Cu toate astea, frica nu o slăbeşte nici o clipă.

O frică îngrozitoare. Amestecată şi cu altceva.

Acel altceva care i se născuse în suflet încă din clipa când Ion o ridicase din zăpadă şi o ţinuse strâns lipită la piept.

Alexe o dusese într-un adăpost din pădure. Dar ea îl rugase pe drum să-i spună căpitanului lor că vrea să-i vorbească. Numai că Ion şi ai lui se coborâseră în bordei. Fata rămăsese singură. Ieşise pe furiş din adăpost. Iar Gheorghe, care era de strajă, nu băgase de seamă.

Fugind de la un copac la celălalt, ajunsese la intrarea bordeiului. Coborâse, tiptil, înăuntru şi, stând în întuneric, la spatele voinicilor, auzise tot. Atunci, pusese stăpânire teama aceea nebună pe sufletul ei. Aproape fără să ştie ce face, ţâşnise, uşoară, din bordei, dezlegase unul dintre caii care aşteptau afară, întotdeauna înşeuaţi, şi o pornise în galop.

Căpitanul se luase după ea. O ajunsese. Şi teama se lupta acum, în sufletul său, cu acel altceva despre care nu-şi putea da încă seama ce fel de simţământ era.

— Lasă-mă să plec! îi roagă fata.

— Te las…

Şi Ion îşi luă mâna de pe frâul calului ei.

— Mă gândisem la lupi… dar şi la otomani, care sunt şi mai răi decât lupii… Voisem doar să te-nsoţesc. Să nu ţi se întâmple pe drum ceva rău.

Fata îl priveşte cercetătoare. Îşi simte inima şi mai puternic bătându-i. Mai întâlnise ea şi înainte bărbaţi chipeşi. Chiar şi logodnicul său avea o înfăţişare despre care oricine îl văzuse spunea că era fără cusur. Însă un flăcău de o atât de nobilă şi mândră frumuseţe bărbătească, aşa cum era Ion, încă nu-i mai fusese dat copilei să cunoască.

Din toată fiinţa lui, se vădea o neistovită vigoare şi agerime. Chipul parcă îi era luminat de undeva dinlăuntru. Era semeţ, dar blând, şi fata îşi dădea seama că se simţea în siguranţă alături de el…

— Voiai să mă aperi? mai glăsuieşte ea.

Şi glasul fetei capătă, dintr-o dată, un ton melodios.

— Da!… Şi… poate, aş mai fi vrut să-mi spui… cum te cheamă.

Fata râde şăgalnic, ducându-şi palma la frunte, de parcă atunci ar fi vrut să-şi aducă aminte care era numele ei.

— Mă numesc Para. Sunt fiica medelnicerului Archir.

Ion se încruntă.

— Medelnicerul domnitorului Vladislav? Se găsea la Stambul…

— Acolo e şi-acum! se întristează fata. Nădăjduiesc, totuşi, să vină curând acasă… dacă…

— Dacă?

— Dacă-i va îngădui Poarta… Dar, hai, spuneai că vrei să mă însoţeşti. Să mă fereşti de primejdii… schimbă ea vorba, îndemnându-şi calul înainte, către Satul lui Preajbă.

— Haide!… se învoieşte Ion.

Caii pornesc la pas.

— Cum ai căzut în ghearele turcilor?…

— Plecasem de dimineaţă într-o sanie, împreună cu doica, însoţite de trei slujitori. Ne îndreptam către conacul fratelui mamei, boierul Preajbă. Deodată, în apropiere de Boldeşti, ne-am pomenit loviţi de turci. Aceştia, fără-ndoială, ne pândeau. Am strigat. Le-am spus, pe turceşte, cine sunt. Dar ei n-au vrut s-asculte. I-au ucis – într-o scurtă, dar nemiloasă luptă – pe slujitorii care încercau să mă apere. La fel s-a întâmplat cu doica. Pe mine m-au legat cu nişte curele peste braţe. M-au zvârlit într-o sanie şi m-au luat cu ei. Dacă nu eraţi voi şi, mai cu seamă, dacă nu erai tu, mă treceau peste Dunăre… Ori eu abia m-am întors de la Stambul… Acolo am copilărit şi am crescut laolaltă cu Maria-Despina…

— Logodnica domnitorului Radu?

— Sunt prietena ei cea mai bună. Şi, tot astfel după cum ea este silită să devină doamna lui Radu, sunt şi eu nevoită să mă mărit cu un bărbat pe care nu-l iubesc. Curând vom face nunta, amândouă în aceeaşi zi.

— Te măriţi cu de-a sila? De ce?

— Dacă n-aş primi să fac nunta, tatălui meu i s-ar tăia capul… Pe mine m-ar azvârli lui Ali-beg. Norocul meu a fost doar acela că Mahomed încă îi mai face orice hatâr favoritului său Radu, care i-a slujit, în şalvari, la Stambul…

— Nu vrei să te-ajut eu?

— N-ai putea, căpitane Ion, oricât eşti tu de viteaz!

— De unde ştii cine sunt?

— M-am strecurat în bordei. Am auzit ce vorbeaţi, mărturiseşte ea.

— De-aceea ai fugit?

— De-aceea!… Să ne oprim puţin aici, pe malul Oltului, înainte de a ne despărţi, zice fata.

Vântul începuse iarăşi să bată, aducând cu el fulgi mari, deşi, de zăpadă.

Pletele căpitanului fâlfâiau.

Băiatul şi fata îşi opresc caii.

— Căpitane Ion, spune Para, cred că nu ne vom mai întâlni niciodată. Tu mi-ai salvat mai mult decât viaţa…

— Nu merită să mai vorbim despre asta!

— Dacă nu ai fi fost tu, urmează Para, m-ar fi aşteptat ani lungi de ruşine şi chinuri.

— Mi-am făcut numai datoria, aşa cum trebuie să şi-o facă orice român în vremuri ca acestea…

Para îl priveşte lung.

— Spune-mi, întreabă ea mişcată, este pe lume vreo fată… la care ţii?…

Ion începe să râdă:

— La care ţiu?… Este… o cheamă Oltea…

— Ce fericită trebuie să fie!…

— Este mult mai mică decât mine…

Para îşi opreşte calul…

— Dar bine, tu nu poţi avea decât şaptesprezece sau cel mult optsprezece ani…

— Pe Oltea am scăpat-o din haremul sultanului…

Fiica medelnicerului Archir deschide ochii mari:

— Din haremul sultanului? De la Stambul! Ai făcut asta pentru ea?

— Ei… a fost o altă poveste… Dar Oltea nu mai are astăzi pe nimeni în afară de mine, îi destăinuie Ion.

Fata răsuflă uşurată:

— Atunci este o altfel de dragoste…

— Da, se înduioşează căpitanul… S-o vezi, e numai o fetiţă, şi-i place să se poarte cu mine întocmai ca o mamă. De câte ori mă vede… şi mă vede destul de rar, Oltea se-apucă numaidecât să-mi cureţe şi să-mi ţese veşmintele. Şi-i place să-mi pregătească şi să-mi aducă ea însăşi bucatele la masă…

— Ca o adevărată gospodină…

— Se cuibăreşte în braţele mele şi se-alintă. Doreşte să mă-nveselească, să-mi risipească gândurile negre…

— În orice fată, încă de mică, sălăşluieşte, căpitane Ion, nu numai o mamă, ci într-un anume fel chiar o viitoare soţie… oftează Para.

Ion a început să râdă în hohote:

— Soţie?… Oltea?… Nici vorbă nu poate fi de-aşa ceva. Fetiţa este atât de mică…

— Fetele cresc, nu uita asta. Dragostea lor se schimbă, capătă alte înţelesuri… Şi uneori…

— Ea va rămâne pentru mine, întotdeauna, numai o floare, cea mai frumoasă şi mai curată floare din lume, jupâniţă.

— O fericesc, repetă Para.

Dinspre Satul lui Preajbă se ivesc, în această clipă, câţiva oşteni. Se zăresc mici, lângă Olt, călări. Se îndreaptă spre ei.

Ninsoarea s-a înteţit. Cerul de plumb s-a coborât deasupra capetelor celor doi tineri, apăsându-i parcă, strivindu-i.

— Aşadar, să ne despărţim! încheie vorba Para.

Şi, dintr-o dată, aproape fără să ştie de ce, dar dând urmare unui imbold lăuntric, pe care nu şi-l putuse stăpâni, fata se întoarse spre Ion. Îl apucă de gât şi îl sărută lung pe buzele lui uscate şi arse de vânt.

— La fel şi tu, îi spune ea, ai să fii şi ai să rămâi cea mai frumoasă şi mai curată amintire a mea, înainte de-a deveni soţia unui bărbat de care mi-a fost întotdeauna silă, dar astăzi mai mult decât oricând…

— Cum se numeşte bărbatul de care ţi-e atât de silă şi cu care eşti nevoită să te măriţi? o mai întrebă, la despărţire, Ion.

— Vornicul Gligoraşcu Zue!… glăsuieşte, mâhnită, fata, în timp ce îşi porneşte calul la trap, către oamenii care o căutau. Vornicul Gligoraşcu Zue, căpitane Ion!…

În pădure, bărbatul, peste care zăpada şi începuse să-şi aştearnă linţoliul ei alb, îşi înălţă o mână.

— Para!… Nu pleca… Nu… Cercuri albe şi galbene i se roteau sub ochi.

— Unde eşti, Para?… Unde?…

Se ridică puţin din umeri, încercând să privească în zare. Nu se putu ţine însă şi căzu, iar, pe-o parte.

Armăsarul, simţindu-l că se mişcă, îşi plecă uşor capul şi necheză încet.

Viscolul nu se potolea.

— Unde eşti, Para?… Unde?…

Vârtejuri albe, de zăpadă, se năpusteau spre ei, învolburându-i armăsarului coama şi acoperindu-l, încetul cu încetul, pe oştean.

Glasul i se stinsese. Şi-acum, noi întâmplări, unele – ca şi mai înainte – trăite în trecut şi altele despre care doar i se povestise dădură buzna spre ochii lui lăuntrici.

Îl vede pe marele logofăt Stan alergând prin sala cea nouă a palatului. Sala este lungă şi lipsită de frumuseţe. A fost zidită de Radu numai ca să aibă o trecere mai lesnicioasă dinspre corpul de gardă.

Prin ea nu le este îngăduit să pătrundă decât oştenilor de pază – atunci când se schimbă garda – şi boierilor de taină ai domnitorului, ori de câte ori este nevoie ca aceştia să nu fie văzuţi de ceilalţi slujitori.

Marele logofăt Stan face parte dintre boierii de taină ai lui Radu.

Este al doilea în rang după Zue.

Caftanul lui scump, căptuşit cu jderi, îi este descheiat la toţi nasturii, aşa cum a sosit călare.

Sabia şi-o târâie pe lespezi.

A urcat în goană scările, pe la corpul de gardă. A intrat în sală şi fuge către iatacul domnesc. Logofeţelul de strajă îi iese înainte.

— Ce s-a întâmplat, cinstite mare logofăt?

— Vesteşte pe măria sa că trebuie numaidecât să-i vorbesc!

Logofeţelul de strajă dă din cap. Aşa, cu grabă, nu poate intra la vodă nici măcar un mare boier. Faţa i se lungeşte. Se întoarce spre fereastra lată de-o palmă, înghesuită între doi pereţi groşi şi priveşte afară cerul întunecat, plumburiu. Se uită şi pe răbojul din ocniţa de lângă uşă, pe care trage câte-o linie, cu pumnalul, ori de câte ori răstoarnă clepsidra grecească, umplută cu nisip, ţinând, în acest fel, socoteala timpului cât mai urma să mai rămână de strajă.

— E încă prea devreme, îi răspunde el…

— E ceasul patru dimineaţa…

— Măria sa Radu s-a culcat târziu, îl întrerupse logofeţelul…

Faţa lui slabă este tăiată de un rânjet cu multe înţelesuri şi care ar fi putut ţine locul multor cuvinte, dacă n-ar fi fost bine stăpânit între buzele sale subţiri.

Fiindcă logofeţelul era, totuşi, dintre cei mai apropiaţi slujitori ai lui Vodă.

— Înainte de a închide uşa, continuă logofeţelul, domnitorul nostru mi-a poruncit să nu-l tulbur cu nici un preţ, mai înainte ca măria sa însuşi să mă cheme, printr-o bătaie în palme…

— Dar este ceva neînchipuit de grabnic! stăruie marele logofăt Stan. S-au petrecut întâmplări îngrijorătoare. Şi s-ar putea ca măria sa să se mânie, dacă nu-l vei vesti cât mai curând despre sosirea mea. Sunt fapte de viaţă şi de moarte… îi murmură marele boier la ureche logofeţelului, destul de încet, ca să nu-i poată prinde cuvintele oştenii împlătoşaţi şi cu căciuli miţoase pe cap, care îşi ţin suliţele încrucişate în faţa uşii voievodului.

Logofeţelul de gardă tresare.

— Şi nici mie măcar nu-mi poţi spune despre ce este vorba?

— Numai măria sa voievodul se cuvine să afle vestea pe care i-o aduc! rămâne boierul neclintit.

— Atunci, îl trezesc…

Face oştenilor un semn. Suliţele se trag de-o parte şi de alta.

Logofeţelul, ca o vulpe, se strecoară pe uşă. Nu rămâne însă înăuntru decât două-trei clipe. Iese şi îi arată marelui logofăt Stan cu mâna intrarea spre încăperea lui vodă. Boierul păşeşte înăuntru. Îşi scoate căciula.

— Măria ta! glăsuieşte el, plecându-se de la mijloc.

Radu şade trântit într-un jilţ, cu picioarele subţiri răşchirate. Ţeasta şi-o ţine răzimată de speteaza deasupra căreia i s-au revărsat, din belşug, pletele aurii, uşor încreţite. Obrazul, cu trăsături «de-o frumuseţe aproape îngerească» – aşa cum obişnuia să spună sultanul – îi este, palid şi tras. Ochii îi sunt pieriţi, în fundul capului, de nesomn.

Un foc uriaş arde în cămin. Noul domnitor, spre deosebire de cel vechi, e foarte friguros.

Peste tot, în încăpere, se văd urmele petrecerii – mai bine-zis ale dezmăţului din timpul nopţii.

De când s-a urcat pe scaun, Radu face petreceri aproape în fiecare noapte. Dar nu în sala cea mare de ospeţe – sală la a cărei reparaţie şi împodobire meşterii încă mai lucrează, pregătind-o în vederea sărbătorilor care aveau să aibă loc de Crăciun – ci în iatacul său.

Ospeţele se pun la cale pe ascuns, deoarece, pe de-o parte, se găsesc încă în postul Crăciunului, pe de alta, fiindcă în toată Ţara Românească, şi cu deosebire în Bucureşti, domneşte o foamete cumplită. O asemenea foamete nu s-a mai pomenit din vremea năvălirii tătarilor.

Foametea s-a iscat numai din pricină că, atât în timpul războiului, cât şi la încheierea păcii, învingătorii au ridicat, fără milă sau ruşine, tot ce-au aflat prin casele, coşarele şi grajdurile sătenilor. Le-au luat acestora, în primul rând, grânele, apoi vitele, mierea, păsările, legumele, şi nu le-au lăsat bieţilor oameni decât cenuşa din vatră.

— Ce este?… întreabă, ostenit, Radu, legănându-şi capul frumos pe spetează.

— Măria ta… vornicul Zue!…

Radu îşi uită osteneala. Sare din jiiţ.

Glasul îi este gâtuit de emoţie.

— Ce s-a întâmplat cu Zue?

Vornicul Zue – ştie toată lumea – îi este lui Radu nu numai sfetnicul cel mai apropiat, ci şi prietenul cel mai bun. Omul care-i cunoaşte toate tainele; pe cele bune, cât, mai ales, pe cele rele.

De altfel, Zue a fost unul dintre cei dintâi tineri mari boieri munteni care, la îndemnul sultanului şi-al marelui vizir, au trecut, la Stambul, cu trup şi suflet, de partea lui Radu. Iar vodă era încredinţat că se va putea bizui întotdeauna pe el…

Încă din copilărie, Radu a avut o fire nehotărâtă şi nestatornică. Şi-acela care, la Stambul, îl îmboldise, îi dăduse curaj şi-l sfătuise pe ce drum să apuce, fusese numai Zue.

Negricios, cu ochii vii, plăcut la înfăţişare şi dăruit cu o voinţă puternică, Zue nu cunoştea nici o stavilă în calea ambiţiilor lui. Prin această voinţă deosebită, a izbutit cu vremea să-l domine pe Radu. A reuşit să-şi facă, din acest urmaş desfrânat şi lipsit de nobleţe al Drăculeştilor, un instrument al său.

Ţinta atât de mult râvnită şi visată de Zue, ţinta de a ajunge cel dintâi mare boier al ţării, fusese atinsă. Vremea măririi şi puterii de a-şi împlini amândoi orice pofte sosise.

Ospeţele se ţineau lanţ. Şi numai prea arareori îi mai poftea şi pe alţi mari boieri alături de ei.

Noaptea trecută, dorindu-şi-o mai veselă decât oricând, Radu dăduse porunci să fie desfătaţi de cele două tinere dănţuitoare circaziene, primite în dar de la sultan când îi dăduse scaunul domnesc, de măscăriciul arap – alt dar, de astă dată din partea marelui vizir – ca şi de roabele ţigănci de pe moşia lui Zue, într-un cuvânt de toate care i-ar fi putut înveseli şi-ar fi putut să le mai spulbere din gândurile şi amintirile urâte.

Una dintre aceste amintiri – care nu-i dădea tihnă lui vodă să-şi doarmă nopţile – era aceea când, după porunca marelui vizir, se înfăţişase sultanului ca să-i închine «de bună voie» Ţara Românească, să-i dăruiască toate cetăţile clădite de strămoşi şi să-i făgăduiască un tribut anual de zece mii de galbeni.

Alta era aceea a intrării, ca domn, în Bucureşti. Era o zi de toamnă. Oraşul fusese pustiit şi ars, în timpul războiului, de Ali-beg.

Oamenii care fuseseră aduşi să-i primească se uitau crunt la ei.

În frunte călăreau Zue şi alţi şase boieri.

Venea, pe urmă, voievodul…

În dreapta lui, călărea Ali-beg.

Urma restul coloanei. Cinci sute de spahii, cinci sute de achingii, trei mii de ieniceri şi numai două sute de valahi din cetele boiereşti în frunte cu Stan, Dragomir al lui Manea, Sahacov şi Neagoe al lui Borcea, ca şi din cele mânăstireşti de la Dealu.

În locul steagului cu crucea în pliscul vulturului legendar al lui Negru, fluturau, în tot lungul coloanei care intra în Bucureşti, tuiurile13 turceşti şi drapelele verzi, având pe ele brodată semiluna.

Privind această coloană, locuitorii capitalei ţării îşi şopteau între ei că Radu nu mai poate fi socotit drept un domnitor român. Ci, mai degrabă, un paşă sau un guvernator turc.

Mai ales că pe fruntea voievodului nici nu strălucea coroana bunicului său Mircea cel Bătrân, ci îi era înfundată cuca – o căciulă înaltă, de catifea, tivită cu pânză de aur ţesută cu mărgăritare şi în care erau înfipte cinci pene albe de struţ.

O căciulă asemănătoare purta, la Stambul, maimarele ienicerilor. Potrivit hotărârii lui Mahomed al doilea, domnitorii Ţării Româneşti aveau să facă parte, de atunci înainte, din tagma ienicerilor. Şi Radu trebuia să fie cel dintâi căruia să i se facă cinstea de a purta o astfel de căciulă.

Noii stăpânitori îşi opreau, din când în când, caii. În sunetele meterhanelei14 şi ale tobelor turceşti, vornicul Zue anunţa cu glas tare:

— S-a făcut pace, oameni buni! S-a sfârşit cu războaiele lui Vlad, acela care a înspăimântat întreaga omenire prin cruzimile sale. De altminteri, toţi foştii lui prieteni l-au părăsit, începând cu regele Matei care, dovedindu-l cu necredinţă, l-a zăvorât într-o temniţă, de unde nu va mai ieşi niciodată.

La auzul unor asemenea cuvinte, chipul lui Radu devenea şi mai palid decât era de obicei. O brazdă îngustă i se săpa pe frunte.

Însă numaidecât se însenina, fiindcă vornicul Zue, care se ridicase în scări, continua:

— S-a gătat, deci, şi cu pedepsele crunte ale lui Ţepeş. Măria sa Radu cel Frumos este blând. Vă făgăduieşte că nici o osândă la moarte nu va ieşi de pe buzele sale. Vine o vreme de fericire şi bunăstare. Iar prietenii noştri cei buni, otomanii, ne vor sprijini, în ceasurile grele. Să strigăm, deci, cu toţii; «Trăiască părintele nostru, măreţul, binefăcătorul şi prealuminatul padişah Mahomed al II-lea, numit Fatih – Cuceritorul! Şi, trăiască măria sa Radu cel Frumos şi cel drept, oblăduitul său!»

Privitorii, înghesuiţi în zloată, atât de cetaşii valahi, boiereşti, cât, mai ales, de achingiii, ienicerii şi spahiii lui Ali-Beg, rămâneau însă surzi şi muţi la chemările vornicului Zue şi ale celorlalţi dregători, care îi îndemnau să-i primească, în urale, pe Radu şi pe stăpânii lui otomani; îmboldiţi de oamenii lui Zue sau de achingiii îmbrăcaţi în haine valahe şi risipiţi prin mulţime, abia de îngăimau câte-un «trăiască!», însă atât de slab şi de jalnic, uitându-se la domnitor cu-o asemenea scârbă, încât acesta se îngălbenea.

Un alt lucru care-l neliniştea adânc pe Radu şi nu-l lăsa să se odihnească, după cum singur mărturisea adesea boierilor, era răzmeriţa din preajma Oltului.

Atât despre căpitanul Ion, cât şi despre soţii lui de luptă ştia că se alcătuiseră în popor o mulţime de cântece. În aceste cântece se povestea, între altele, că tânărul căpitan al lui Vlad era în stare, cu o singură mână, să doboare pe puţin cincizeci de vrăjmaşi; că avea un urs, ce călărea alături de el, luptând împotriva turcilor, întocmai ca un om (Ion, Bucur, Mihailo şi Tit avuseseră, ce-i drept, un asemenea urs, dar el fusese ucis în cursul unei lupte); că, foarte curând, avea să plece în ţara ungurească, de unde se va reîntoarce împreună cu fostul domnitor; şi că atunci urma să bată ceasul răsplăţii pentru toţi cei care veniseră împotriva pământului străbun, urmărindu-i pe păgâni, şi stăpâneau azi Ţara Românească, în numele lui Mahomed.

Mai ales unui dintre aceste cântece răspândite în popor – cântec care-i fusese adus scris la palat de iscoade – îl mâniase pe Radu nespus.

În cântec se spunea:

Şi-o veni, măre, o zi, Şi-o furtună s-o stârni.

Vodă Vlad n-o mai răbda, Pe ziduri s-o rădica, Peste codrii o tuna.

O tuna şi-o fulgera, Din castelul craiului, În uimirea soarelui.

Vestea cum o răsuna, Căpitanul Ion va sta

În spinarea Negrului, Tot spre spaima turcului.

Voinicii şi i-o striga, Să se salte toţi în şa, Cu săbiile înălţate

Şi cu ghioagele ţintate.

Şi-or zbura, din loc în loc, Vulturaşii cei de foc, Cu suliţi strălucitoare

Cum sunt razele din soare, Şi cu săbiile-n mână, Cum sunt razele din lună.

Radu şi boierii lui

Or porni cu toţi hai-hui, Spre sălaşul turcului, Lălăind şi chirăind, Ca la slujba de comând15.

Dar niciunul n-o scăpa, Orişicât se vor cerca.

Suliţele-i vor izbi, Săbiile-i vor lovi

Şi corbii or croncăni.

Şi-or s-ajungă la un vad, Care duce drept în iad.

Despre cântecul acesta, care-i otrăvise sufletul lui Radu, şi mai cu osebire despre felul cum l-ar putea prinde pe căpitanul răzmeriţei, vorbiseră mult timp, în şoaptă, Radu şi Zue, la petrecerea din noaptea trecută.

Zue izbutise tocmai să pună mâna pe vreo zece ţărani din Boldeşti. Aducându-i în cetatea de scaun, îi cercetase întâi cu binele, făgăduindu-le aur. Îi luase apoi cu răul, punându-i la cazne. Însă nu reuşise să scoată de la ei mare lucru.

Ţăranii mărturisiseră că, într-adevăr, făceau parte dintre aceia care duceau merinde cetei de răzvrătiţi. Dar în ce loc anume, pe malul Oltului, sălăşluiau Ion, Bucur şi ceilalţi flăcăi ai săi, dacă erau împreună cu ei şi grămăticul Farmă, păpuşarul Tit sau sârbul Mihailo nu vruseseră să destăinuiască, oricât îi supusese Zue la chinuri.

Chinuirea se făcea pe ascuns. Şi nu în beciurile domneşti, ci la conacul lui Zue. Aceasta, deoarece voievodul făgăduise, la sosire, că pentru nici un fel de vină nu va mai îngădui ca oamenii să fie chinuiţi sau osândiţi la moarte. Şi, cel puţin acum, la începutul domniei, Radu voia să-i amăgească pe supuşii săi că se va ţine de cuvânt.

Conacul lui Zue se afla într-un loc destul de mărginaş faţă de celelalte case din Bucureşti. De curând, fusese înconjurat, pe lângă vechiul gard de lemn, cu un zid gros şi înalt de piatră, încât putea să se petreacă dincolo de el orice, fără ca nimeni să vadă sau să audă ceva.

Între altele, vornicul îl încredinţase pe vodă că, în dimineaţa aceea, o să fie în stare să-i spună domnitorului tot ceea ce el dorea să afle despre ceata de răzvrătiţi a lui Ion.

— I-am lăsat pe cei zece ţărani – îi povestise lui Radu, în timp ce dănţuiau înaintea lor circazienele – întreaga noapte, în zăpadă şi ger, aproape dezbrăcaţi, legaţi de copacii din ogradă şi păziţi de câţiva oşteni straşnici, care nu ştiu ce înseamnă gluma. Când mă întorc, le poruncesc slujitorilor ca ţăranii, aşa bocnă cum sunt, să fie biciuiţi, până li se fărâmiţează pielea împietrită de ger. Pe urmă, cu carnea însângerată, îi tăvălesc prin sare, îi mai spusese el, prăpădindu-se de râs, ca de o glumă bună, sorbind cu sete din pocalul umplut mereu de vodă. Ţi-aduci aminte, la Stambul, când i-a pedepsit beglerbegul Rumeliei pe nişte răzvrătiţi greci? Au mărturisit tot, şi nu numai ceea ce făcuseră, ci şi ceea ce nu făcuseră, îţi aminteşti?

— Îmi amintesc! îi răspunsese Radu, cutremurându-se în sine de ceea ce văzuse atunci, deoarece chiar dacă şi el însuşi făptuise, în viaţă, destule cruzimi, nu îi plăcea să fie de faţă când ele se împlineau, căci numai vederea sângelui fi făcea rău.

— Aşa-i voi pedepsi şi eu! mai adăugase Zue. Şi fie că vor mărturisi, fie că nu, tot îi voi omorî. De îngropat, am să-i îngrop pe furiş în fundul ogrăzii mele. Numai că, în ce mă priveşte, sunt încredinţat că vor mărturisi. Voi lua, după aceea, câteva cete de oşteni. De-ale mele şi de-ale altor mari boieri. Voi ruga, de asemenea, pe Ali-beg să ne dea nişte achingii. Îl vom împresura pe Ion din toate părţile. Şi nu se poate să nu punem noi mâna pe el!… Îl vom trimite apoi peşcheş lui Mahomed, la Stambul! îşi încheiase el cuvântarea, frecându-şi mâinile şi izbucnind în râs.

Râseseră amândoi mult. Băuseră şi mai mult. Pentru că mâncărurile grele de porc şi vânat din Ţara Românească cer vin. Şi-anume vin bun şi dulce, de Drăgăşani. Spre dimineaţă, Zue plecase să-şi împlinească planul, lăsându-l pe vodă într-o încordată şi destul de neliniştită aşteptare.

Cu toate că băuseră amândoi la fel, vornicul nu părea ameţit cum era vodă.

Ce se întâmplase, pe urmă, cu Zue?

La asta se gândeşte vodă, încercând să-şi reamintească totul, în mintea încă tulbure de beţie.

Zue plecase. Îl auzise călcând sprinten pe lespezile din sală. Apoi pe scări. Vocea sa răsunase, puternică, metalică, în ogradă, când poruncise să-i fie chemaţi slujitorii din încăperile de dedesubtul palatului, unde, desigur, se ghiftuiseră şi ei, împreună cu ceilalţi oşteni ai domniei.

Poarta cea mică a palatului scârţâise. Caii trecuseră nechezând peste pragul înalt de lemn şi tropăiseră afară.

— Ce s-a-ntâmplat? răcneşte vodă. Unde e Zue?

— Te cheamă pe măria ta. Doreşte să-ţi vorbească!

— El nu poate veni? îndrăzneşte Radu să întrebe, cu o voce care nu mai e voce, ci numai un fel de muget, amar şi răguşit.

Marele logofăt Stan îşi clatină capul…

— Din nenorocire, vornicul Zue nu mai este în stare să umble pe picioarele lui. Şi nici să călărească, măria ta!

— Cămăraşii!… Unde sunt cămăraşii?! începe să strige Radu.

Vodă aleargă de colo-colo. Se împiedică în mormanul de blănuri grămădite în toiul petrecerii de astă-noapte într-un colţ.

Îşi smulge veşmintele de pe el… Le aruncă în patul răvăşit. Logofeţelul, cămăraşii şi copiii de casă se reped. Unii aducându-i hainele de ieşire în târg, altul clătindu-l pe obraz, din mers, cu apă, ori ştergându-l sau netezindu-i mustaţa subţire, pentru că vodă nu poartă barbă, şi alţii, în sfârşit, fugind afară, poruncind să se pregătească şi să se înşeueze caii, să se alinieze, înarmaţi, oştenii de gardă, şi tot ce se ştie că mai e de trebuinţă, când iese din palat, chiar aşa, fără multă pompă şi pe neaşteptate, domnitorul ţării.

Pregătirile s-au terminat. Radu, învelit în caftanul lui cel mai gros, cu o cucă albastră pe cap şi mănuşi de urs, tătărăşti, în mâini, coboară scara. Surlele sună.

Ochii îi sunt rătăciţi.

Marele logofăt Stan îi ţine scara, şi domnul, proptindu-se în pântecul care, în ultima lună, începuse să i se cam rotunjească, încalecă destul de greu şi, icnind, îşi vâră picioarele în scări.

Nu fusese niciodată un călăreţ prea bun, iar acum, în urma preamultor petreceri, se îngreunase de tot.

Calul îl zguduie, clătinându-l în şa, îi face rău. Din pântec, i se urcă în gât un val cald şi greţos de acreală.

Cotesc pe după zidul cel vechi şi înnegrit de foc al palatului. O iau pe lângă bisericuţa de lemn, cu hramul Sfântului Gheorghe. Bisericuţa a fost ridicată, zice-se, din porunca strămoşului său, Basarab-Tihomir, pe locul unde acesta, urmărit fiind de tătari, fusese adăpostit de un schivnic în bordeiul lui.

Nu se ştia prin ce minune bisericuţa, deşi în întregime de lemn, scăpase din pârjolul lui Ali-beg şi rămăsese întreagă.

Trec prin zăvoiul şi mlaştinile îngheţate de pe malul Dâmboviţei şi dau într-o pădurice de sălcii. Urma o livadă bogată de meri şi de peri. Dincolo de ea, se zărea zidul care împrejmuia marele conac al lui Zue; de fapt, acesta fusese locuinţa marelui logofăt Lazăr, sfetnicul lui Vlad Ţepeş, care căzuse în război.

Un vânt îngheţat şi tăios ca o sabie şuieră dinspre râu. Biciuieşte obrajii galbeni ai domnitorului şi îl trezeşte, încetul cu încetul, din beţie.

Pe măsură ce se trezeşte, Radu simte că încep să-l zguduie iar temerile. Acele temeri care îl năpădeau tot mai des şi pe care numai în aburul vinului şi le potolea.

Ar fi dorit şi n-ar fi dorit să afle mai multe amănunte asupra lui Zue, din partea marelui logofăt Stan care, subţire şi înalt, cu chipul colţuros şi căciula înfundată pe ochi, călăreşte la numai câţiva paşi în urma lui. Se hotărăşte până la urmă să nu-l întrebe nimic. Să vadă cu ochii lui ce se petrecuse.

Vestiţi de doi cetaşi ai marelui logofăt Stan, slujitorii vornicului Zue deschid porţile în partea dinspre livadă.

Alaiul intră pe porţi. De îndată li se înfăţişează o privelişte care are darul să-i mărească spaima voievodului.

Printre copacii grădinii zac, pretutindeni, oştenii însoţitori ai vornicului la palat.

La poalele mai multor meri cu crengile învelite în promoroacă se văd, în zăpadă, lanţurile cu care fuseseră legaţi cei zece ţărani.

Vodă călăreşte înainte. Ajuns la locul unde se isprăveşte grădina, rămâne descumpănit. Cele două clădiri ale conacului – una, veche, fortificată, care fusese a lui Lazăr, şi alta nouă, clădită de curând – se găseau la câteva sute de metri depărtare una de cealaltă. În care din ele se află Zue?

— Dă-mi voie, măria ta, zise boierul Stan, să te conduc eu.

Şi, fără să mai aştepte încuviinţarea lui vodă, o ia la stânga, către casa cea mică, fortificată, unde Radu nu intrase încă niciodată, deşi făcuse câteva petreceri – dintre care una chiar săptămâna trecută – la conacul lui Zue.

Călăresc până la casă. Aici, la uşa scundă şi întărită cu grinzi, le iese înainte, având o broboadă neagră pe cap, mama lui Zue, o bătrână cocârjată şi cu un nas ascuţit. În jurul ei roiesc, preaplecaţi, slujitorii. Fiului său îi plăcuse întotdeauna să aibă mulţi slujitori. Când îl zăreşte pe vodă, bătrâna începe să se tânguie şi să plângă:

— I-am spus, măria ta… L-am rugat… L-am sfătuit să nu facă una ca asta… Nu m-a ascultat. Nu mă mai asculta… L-am aşteptat atâta să vină de la Stambul… Făcusem pregătirile de nuntă. Şi iată… Pe-aici… pe-aici, măria ta, să-l vezi cum a ajuns.

Marele logofăt îi ţine scara. Vodă descalecă. Cu toţii o urmează pe bătrâna care, cu un toiag subţire în mână, merge grăbită, pe sub bolţile groase şi întărite ca de cetate. Pătrunde într-o încăpere largă.

Pe un divan acoperit cu blănuri, vodă zăreşte o fiinţă omenească. Bătrâna i-l arată:

— Acesta este fiul meu şi marele vornic al măriei talei…

Chipul bărbatului este brăzdat de lovituri de sabie.

Dacă nu i-ar cunoaşte veşmintele, Radu nu şi-ar putea da seama că e Zue…

La intrarea lui vodă, rănitul deschide ochii. Ochii îi scânteiază crunt.

— Să nu rămână nimeni în încăpere, afară de Măria sa! cere el, gâfâind fără vlagă.

Marele logofăt, ceilalţi boieri mai mici care îi însoţesc, ostaşii şi mama lui Zue se supun. Ies cu toţii afară.

În încăpere rămâne numai vodă. Acesta păşeşte înfrigurat. Tremură pe picioare. Se apropie de divan.

Picioarele nu-l mai ţin. Se aşază în tăcere lângă sfetnicul său. Zue îşi umflă pieptul… Răsuflă de parcă vrea să-şi dea la o parte, cu răsuflarea, un bolovan care l-ar apăsa pe piept. Începe, întretăiat, să vorbească:

— De cum… am plecat de la palat… mi s-a părut că văd… un călăreţ gonind pe lângă balta de la Sfântul Gheorghe… Acesta trebuie să fi vestit răzvrătiţilor apropierea mea… Când am ajuns aici… toate păreau la locul lor. Ţăranii prinşi erau legaţi de copaci. Dar… nici un slujitor nu se vedea…

Lui vodă au început să-i tremure şi mâinile.

Zue urmează:

— Au adormit, blestemaţii… Au petrecut în lipsa mea… şi-au adormit»… cugetam eu. Mâniat, i-am strigat… poruncindu-le să reînceapă biciuirea… Atunci… ca prin farmec… ţăranilor le-au căzut lanţurile. În locul slujitorilor mei… s-au ivit răzvrătiţii.

Vodă îşi simte ochii împăienjeniţi. Tâmplele îi zvâcnesc.

— Cei care mă-nsoţeau, continuă Zue, au încercat să lupte… dar au fost repede învinşi. Eu am văzut primejdia… am înţeles… şi-am încercat să fug. Atâta că… înainte… ca un diavol… mi-a ieşit… căpitanul Ion.

— Ce spui? răcneşte vodă, deşi, încă de la început, lui însuşi îi trecuse prin minte bănuiala că numai căpitanul Ion putea îndrăzni să-l atace pe Zue, în conacul lui. Dar nu voise să creadă, deoarece în adâncul sufletului său nădăjduia să nu fi fost astfel… Aici, în Bucureşti? urlă el… În vecinătatea armatelor turceşti? Căpitanul Ion?

— Da… îi răspunde Zue. El… căpitanul Ion…

Scuipă un cheag de sânge. Pântecul îi zvâcneşte, ca izbit de-un picior.

— Să-l ucizi… să-l prinzi şi să-l ucizi…

— Am să-l ucid, îi făgăduieşte vodă. Îţi jur c-am să-l ucid…

Dincolo de uşă, mama lui Zue se jeleşte:

— L-am aşteptat atâta. L-am sfătuit să nu-i mai chinuiască pe ţărani… El nu m-a ascultat. Trebuia să facă nunta…

Vornicul o aude.

— Nunta? se strâmbă el… Ce nuntă? Para nu m-a iubit. S-o măriţi… S-o măriţi cu cel mai urât şi… mai bătrân boier. Îmi juri? Jură-mi… Mi-ai fost prieten…

Vodă îi pune palma pe frunte.

Simte însă jilăveala sângelui, care-i inundă marelui vornic braţul… Înfiorat, îşi trage repede mâna înapoi.

— Las-o pe Para! îl roagă el nerăbdător. Vorbeşte-mi de celelalte.

— Am să mor! se mohorăşte marele vornic. Pentru tine… pentru scaunul tău domnesc… şi pentru Mahomed… Am să mor…

Începe să, tuşească. Radu îl ridică puţin de spate. Tuşea i se potoli.

— Am vrut să fug… mai spune vornicul… Ion s-a luat după mine… M-a tras jos de pe cal… Mi-a pus în gât sabia… Şi… mi-a cerut să-i mărturisesc… adevărul… De frică… i-am spus tot… Am fost nevoit… înţelegi? Şi tu ai fi făcut la fel… Am fost nevoit să-i mărturisesc că tu ai pus la cale… răvaşul acela mincinos, ca din partea lui Vlad… împreună cu turcii… cu Ali-beg… Şi că l-a scris egumenul Sisoe.

— Ai mărturisit toate aceste taine, care erau numai ale noastre? Mişelule! îl apucă vodă de gât, zguduindu-l pe fostul său prieten. Atunci… atunci… meriţi să pieri… Şi dacă nu ar fi fost să-nchizi ochii acum, ar fi trebuit să te ucid eu. Vicleanule!… Ticălosule!… Vânzătorule…

Radu spumega, zguduindu-l pe Zue. Şi marele vornic, care căzuse într-un leşin, după ce rostise cuvintele dinainte, se trezeşte în strânsoarea lui vodă. Aude ultimele vorbe. Îi desprinde mâinile de pe grumazul său. Se ridică puţin, într-un cot, şi-i şuieră în obraz:

— Amândoi suntem vânzători… Radule. Amândoi ne-am vândut ţara… duşmanilor neamului nostru… şi ai credinţei strămoşeşti… Tu… însă eşti mai vânzător decât mine. Pentru că tu eşti… os domnesc… Tu… ţi-ai vândut strămoşii care… care… îl apucă de haină şi-l zgâlţâie: Tu… eşti… din os domnesc… Radule… Şi n-aveai voie… nu… îl zgâlţâie din ce în ce mai tare, se lasă apoi pe spate, oftează şi continuă: Căpitanul Ion mi-a poruncit… să ieşim… amândoi… călări… în mijlocul târgului…

— În mijlocul Bucureştilor?…

— Da… Da… vorbeşte el tot mai greu. Să mărturisesc… cu glas tare… tuturor… în faţa bisericii Sfântului Gheorghe… clădită de strămoşul tău Basarab-Tihomir… ţinându-mi palma pe inimă… cele ce-i mărturisisem şi lui…

Zue îşi dă ochii peste cap.

Lui vodă aproape că i-a pierit răsuflarea.

Apucă o carafă cu apă de pe masă şi o deşertă deasupra capului fostului său prieten în agonie.

— Şi asta ai făcut-o?… răcneşte el, când Zue îşi întredeschide iar ochii.

— Nu… asta nu… n-am făcut-o… Pentru tine… n-am vrut s-o fac…

Vodă răsuflă uşurat.

— Am încercat din nou… să fug… mai povesteşte Zue. Ion m-a ajuns şi… m-a silit să lupt…

— Cel puţin l-ai rănit? întrebă vodă. Mânuieşti bine sabia… L-ai rănit?

Zue îşi clatină capul, rânjind. Gura i s-a strâmbat.

— Cum să ajungi să-l răneşti?… Luptă ca diavolii… Ca diavolii… N-am izbutit… nici măcar să-l ating… Iar când mi-a dat lovitura din urmă… mi-a spus…

Vodă îl apucă de umeri şi-l zguduie.

— Ce ţi-a spus?… Ce?…

— Că… până la sfârşit… ai să pieri şi tu… Pentru că… şi pe sângele tău… am jurat… mincinos… lui Matei… la Braşov…

Radu se ridică de pe divan. Se dă câţiva paşi înapoi. Priveşte îngrozit pe fostul său prieten. Buzele marelui vornic se făceau tot mai vinete, în vreme ce ochii, sub pleoapele grele, i se albeau. Capul îi căzu pe spate. Înviorându-se totuşi pentru o clipă şi întinzându-şi mâna spre Radu, mai spuse, horcăind:

— Că… până la sfârşit… vei pieri şi tu… negreşit… ca toţi aceia care l-au vândut… şi l-au lovit pe la spate pe… măria sa Vlad…

— Eu sunt măria sa… Eu… Nu el… nu! ţipă, ca scos din minţi, Radu.

Acela care fusese marele vornic Zue nu-l mai putea auzi. Trecuse pe tărâmul celălalt. Aşa cum rămăsese însă cu mâna întinsă peste trup şi cu degetul arătător îndreptat spre Radu, părea că încă se mai uită, cu ochii lui albi, holbaţi, la vodă şi horcăie furios:

— vei pieri… şi tu… ca toţi aceia care l-au lovit pe… măria sa… Vlad…

Radu îşi ridică mâinile la tâmple. Izbeşte cu picioarele în uşă şi se repede afară, urlând.

«Degeaba fugi!»… îl preveni, în gând, rănitul pe vodă. Eşti cel dintâi şi cel mai mare vinovat… Nu poţi scăpa!… Tu, Zue şi egumenul Sisoe!… Tu şi egumenul Sisoe!… Tu şi… Sisoe! Tu!… Am jurat!… Am jurat!… Am jurat!… Tu şi Sisoe!… Tu…

Şi, de îndată, i se ivi în minte chipul rotund şi puhav al egumenului.

«Era în dimineaţa zilei de 24 decembrie a anului 697016 de la Facerea lumii» îşi reaminteşte, cu toată fierbinţeala în care se zbate, rănitul…

Plecând, în zori, de la schitul Corbenilor, egumenul Sisoe se simţea cum nu se poate mai bine.

Vântul se potolise. Norii, care întunecaseră cerul câteva zile de-a rândul, se risipiseră. Un soare rece, dar vesel şi luminos, făcea să sticlească zăpada, aşezată într-un strat gros, pe tot întinsul drumului.

Egumenul a dormit bine, în timpul nopţii, pe un morman de blănuri. Se vede că a dormit bine după toată înfăţişarea sa proaspătă şi odihnită. Pântecul lui mare se leagănă domol, în trapul liniştit al calului, în vreme ce călăreşte – urmat de patru oşteni – către noua cetate de scaun, Bucureşti.

Mulţumirea pe care o are în dimineaţa aceasta îi vine, în bună parte, şi de la gândul, rumegat mereu sub frunte, că numai în timpul domniei răposatului Vladislav a mai fost sfinţia sa în atâta cinste, precum se găseşte astăzi, de când în Ţara Românească stăpâneşte măria sa Radu.

«Deşi, la drept vorbind – mai cugetă Sisoe – faptul că lucrurile stau astfel nici nu poate fi de mirare. Căci toată lumea ştie cu câtă pricepere m-am străduit, alături de vistiernicul Flor şi de alţi mari boieri, ca fostul domnitor Vlad să fie doborât.»

Este adevărat că, numai cu câteva luni în urmă, egumenul trecuse printr-o îngrozitoare primejdie.

Fusese cât pe-aci să se urce în ţeapă, împreună cu alţi cinci mari boieri, învinuiţi de uneltiri. În acel ceas de cumpănă, sfinţia sa, mai iscusit decât ceilalţi, în loc să fugă, a avut grijă să se înfăţişeze de bună voie la palat. S-a dus desculţ şi îmbrăcat în zdrenţe. Bătând mătănii, i-a jurat lui Vlad că, în semn de căinţă, se va retrage, pentru tot restul vieţii, în pustnicie, sus, în codri.

Vlad a avut o clipă de slăbiciune. S-a înduplecat şi l-a lăsat să plece.

Drept mulţumire, egumenul a început să urce spre munte, desculţ şi cu o traistă în băţ.

Dar, pe cărări ocolite, s-a întors. I-a cerut ocrotire măriei sale Radu, care hălăduia pe lângă oştile lui Mahomed.

Pentru atâta încredere în domnitorul Radu, ca şi pentru toate celelalte slujbe făcute otomanilor, cât timp a stat la ei în tabără – slujbe de care egumenului, ce-i drept, nu prea îi place să-şi mai aducă aminte – însuşi sultanul Mahomed l-a lăudat. La rândul său, domnitorul Radu i-a făgăduit, în ziua intrării sale în Târgovişte, că va preface vechea aşezare călugărească, purtătoare a hramului Sfântului Nicolae din Deal, unde ocârmuia egumenul, într-o mânăstire dintre cele mai mari şi mai de seamă din ţară. Şi, fiindcă atât chiliile, cât şi biserica, care fuseseră ridicate, odinioară, de Mircea cel Bătrân, din lemn, ajunseseră – după ce mânăstirea îi găzduise pe otomani – într-o stare de plâns, el, Radu al III-lea, cel Frumos, nepotul ctitorului, hotărâse să le dărâme şi să le reclădească din piatră.

În gândurile sale, egumenul mai visa şi o vreme când, cu o oarecare străduinţă, ar fi izbutit să se aşeze în jilţul mitropolitan. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, îşi dădea şi sfinţia sa seama că trebuie să aibă puţină răbdare.

Oricum, era un lucru de deosebită cinste că însuşi domnitorul îl chemase la Bucureşti ca să slujească în biserica domnească, nu numai în cursul nopţii, cu prilejul Crăciunului, ci şi la cununia de mâine. Slujba căsătoriei voievodului Radu cu frumoasa domniţă Maria-Despina urma să fie de o mare strălucire. Cele mai de seamă feţe bisericeşti din ţară, ca şi vreo câţiva alţi mari ierarhi ai ortodoxiei, de peste hotare, aveau să slujească la nuntă.

Pe lângă toate aceste pricini de mulţumire, egumenul Sisoe avea şi una de nemulţumire.

Pricina nemulţumirii era aceea că egumenului îi chiorăiau maţele. Din pântec i se ridicau, întruna, un soi de sunete subţiri. Aceste sunete îl făceau de ocară faţă de oamenii de oaste care îl însoţeau din porunca domniei.

Plecând laolaltă cu el din Târgovişte, oştenii dormiseră, în timpul nopţii, împreună cu sfinţia sa, la schitul din Corbeni. Urmau să-l însoţească, mai departe, până la Bucureşti, stând mereu de strajă, de teama cetaşilor lui Ion.

Ori, chiorăiturile acelea nu-i dădeau pace. Începuseră să-l necăjească, la foarte scurtă vreme după plecarea de la schit. Şi ele se datorau faptului că sfinţia sa nu prea era obişnuit cu răbdatul… Trebuia să mănânce cât se poate de des, şi numai bucate bune.

Dacă ar fi călătorit, având lângă el, ca altădată, numai doi-trei călugăraşi, lucrurile ar fi stat cu totul altfe!… Ar fi putut porunci călugăraşilor să ia cu ei, în desagă, cele de trebuinţă, şi s-ar fi îndestulat după plac.

Aşa însă, fiind însoţit de oşteni, trebuia să postească.

Toate acestea nu se trăgeau din altceva – se mânia amarnic în sine Sisoe – decât din pricina blestematului de Ion. Răzvrătitul îşi trimitea oamenii pe toate drumurile. Voinicii lui se iveau acolo pe unde nici cu gândul nu gândeai, lovindu-i nu numai pe turci, pe oamenii noii domnii sau ai marilor boieri, ci şi pe aceia ai aşezărilor mânăstireşti, care trecuseră de partea lui Radu.

De aceea şi egumenul îl afurisea pe Ion ori de câte ori îi sta în putinţă şi după cum îi venea la gură mai bine. Era încredinţat că bunul Dumnezeu îi va da ascultare, osândindu-l pe răzvrătit, potrivit blestemelor şi dorinţelor sale.

Partea rea era mai ales aceea că răbdatul trebuia să ţină până la noapte când, după slujbă, ar fi putut, în sfârşit, să se dezlănţuie: să se hrănească şi să bea după plac.

Fusese, de altminteri, poftit la curte, la ospăţul de nuntă.

Se ştia că, în vederea acestui ospăţ – cel dintâi pe care Radu îl da de la încoronarea sa ca domn – cămăraşii şi logofeţeii curţii alergaseră, vreme de cinci săptămâni, ca să adune tot ce se putea găsi mai bun şi mai de soi, de mâncat şi de băut, prin întreaga ţară.

Se strânseseră, astfel, vite, oi, porci, apoi miei, purcei de lapte, păsări şi pescărie, făinuri, miere şi diferite trufandale cumpărate din Moldova, din Transilvania şi chiar de departe, tocmai din ţara nemţească şi din ţinuturile frânceşti, veneţiene, florentine şi genoveze.

Radu voia să facă o nuntă cum nu se mai pomenise în Ţara Românească. Însurându-se cu o fată atât de gingaşă, iubită de toţi aceia care o cunoşteau, cum era domniţa Maria-Despina.

Egumenul Sisoe cască. Dar, continuând să se gândească la toate mormanele de bunătăţi pe care şi le închipuia îngrămădindu-se, întâi pe mese, cu prilejul ospeţelor domneşti, apoi în pântecul său încăpător, simte cum îi coboară un fel de căldură plăcută din gâtlej în stomac, mângâindu-l ca un balsam.

Spre mâhnirea lui, toată această mulţumire şi plăcere, simţite dinainte, i se risipesc, din pricina neîncetatelor zgomote iscate în pântec.

De necaz, îşi lasă guşa umflată, care îi seamănă cu un mic cimpoi alb, şi barba gălbuie-căruntă în piept. Cu ochii lui mici, înecaţi în grăsime, de sub genele dese, cată bănuitor în jur, să vadă dacă i-au auzit oştenii chiorăiturile.

Aceştia, ce-i drept, schimbă între ei, pe furiş, priviri pline de tâlc şi zâmbesc.

«Nu poate fi decât un singur mijloc să-mi liniştesc pârdalnicul acesta de burdihan – îşi spune sieşi egumenul, în timp ce se leagănă pe cal – să-i potolesc chiorăiturile, să-l silesc să mai rabde până la noapte. Voi porunci să se facă un popas, în hanul de la răscrucea Gherganilor. Acolo, plângându-mă că sunt ostenit şi am nevoie să-mi odihnesc puţin oasele, ca să pot merge cu bine mai departe, voi cere să mi se pregătească odaia cea mică, de sus, unde am mai ospătat eu de-atâtea ori. Hangiul, care mă ştie, mă cunoaşte şi îmi pricepe slăbiciunile, mă va hrăni şi mă va adăpa, pe ascuns, cu bucate de frupt.»

Sfătuindu-se astfel pe sine însuşi cum trebuia să se descurce mai bine, egumenul plescăie din limbă. Buzele groase i se umezesc. Ochii îi lucesc, ca aceia ai unui drumeţ îngheţat care, găsind, după multă oboseală şi rătăcire, un adăpost, se apropie, cu mâinile întinse, de flăcările binefăcătoare şi jucăuşe din vatră.

«Oho! Ce-am să mă ghiftuiesc şi ce-am să beau!…» îşi regăseşte sfinţia sa veselia.

Şi fără să vrea îi trece prin minte un cântec, pe care-l ştia din tinereţe:

Bun e mielul în frigare

Şi vinul are cătare, Beau voinicii de-l usucă, Nu se-ndură să se ducă.

Gândind în acest fel, egumenul strânge între pulpe grumazul zdravăn al bidiviului bălan pe care călăreşte. Deoarece acesta – nefiind de soi iute, valah, ci de obârşie de prin ţara germanilor, adus anume pentru sfinţia sa, ca să poată călări lin şi să nu păţească pocinoguri pe drum – era greoi. Avea un pas neobişnuit de domol…

— Hiii, gloabă! îl suduie egumenul, în minte cu bucatele de la han. Al dracului animal… Parcă mă duce după mort… Am îngheţat de tot… adaugă el, ca să-l audă oştenii şi să nu priceapă de ce, dintr-o dată, după ce se târâseră atâtea ceasuri pe drum, îl apucase graba.

Totuşi, un oştean pricepe şiretlicul… Face cu ochiul soţilor săi şi-l îmboldeşte pe bălan, din spate, cu suliţa. Bălanul începe să se zorească. Ceilalţi cai, care merseseră până atunci încet, pe urmele bălanului, îşi iuţesc, de asemenea, paşii. Din când în când, bălanul, pentru că nu-i este foame, iar cu frigul şi zăpada a fost obişnuit încă de când era mânz, îşi domoleşte din nou pasul… Oşteanul îl înţeapă atunci cu suliţa. Bălanul îşi întoarce capul, privindu-i mustrător, când pe oşteanul care-l îmboldeşte, când pe egumenul Sisoe.

Dar, cum, necum, în zare se iveşte bisericuţa de la Ghergani. Curând se vede şi acoperişul ţuguiat al hanului «La cocostârcul albastru» – han care a fost clădit, cu destui ani în urmă, de un sas din Sibiu.

De data aceasta egumenul nu se mai poate stăpâni. Cu toate că se găsesc în postul Crăciunului când, după datina veche, nici un animal nu se cuvine să fie bătut, începe să-l izbească pe bălan, întâi cu tocurile ciubotelor sale mari şi-apoi cu băţul păstoresc.

Un fum albastru-cenuşiu, amintitor de odihnă, a căldură şi a bucate gustoase, pregătite pe vatră, se ridică, fără încetare, din hornul rotund şi gros al hanului. Fumul aici se înşurubează în văzduhul ceţos, aici se spulberă în vânt.

În jurul clădirii hanului – han întărit ca un fel de cetate – se văd slugile robotind. O femeie scoate apă din puţ, pe când un bărbat vârstnic şi cam ghebos aleargă de colo-colo, îngrijindu-se de caii drumeţilor.

Egumenul şi oştenii săi intră în ogradă. Cu toţii descalecă. Sisoe, cu burta înainte, se rostogoleşte în han, lăsându-i pe oşteni în urmă să se descurce cum or şti.

În încăperea largă a hanului, egumenul este întâmpinat de o căldură blândă şi învăluitoare, dar şi de un miros de cojoace, căciuli, ciubote, sudoare, ceapă şi rachiu.

Sisoe îşi desface şuba, căptuşită cu două rânduri de blănuri, lăsând să i se vadă, legănându-i-se pe pântec, crucea lată de aur, legată de un lanţ gros, bătută în rubine şi strălucind orbitor.

Călătorii poposiţi în han, cei mai mulţi ţărani, slugi boiereşti sau păstori, dar şi vreo doi neguţători şi meşteşugari din Târgovişte sau Bucureşti îşi dau seama pe cine au în faţă şi se ridică repede, plecându-şi feţele bărboase.

Mai mulţi călugări, dintre care unul beteag, în cârjă, care se mulţumea, la o margine de masă, cu o bucată de mămăliguţă de mei, câteva cepe sparte cu pumnul şi un drob de sare, îngenunchează în faţa sfinţiei sale egumenul, după datina veche.

La fel, se grăbesc să se plece înaintea egumenului hangiţa şi câteva femei.

— Blagosloveşte, părinte egumene! zic ei toţi, începând să se perinde, unul câte unul, prin faţa sfinţiei sale.

Unii îi sărută inelul cu piatră de olmaz. Alţii, mai nepricepuţi, mâna. Primesc, în schimb, binecuvântarea lui păstorească, făcută însă numai cu vârful degetului arătător, pentru că sfinţiei sale îi este neînchipuit de foame şi se grăbeşte.

Cel din urmă se înfăţişează hangiul, un grec fugit de la Adrianopole care, ca mulţi alţii din neamul său, trecuse peste Dunăre, după ce Mahomed al II-lea cucerise Constantinopolul, şi se aşezase aici.

Egumenul, când hangiul ajunge în faţa lui, îi porunceşte tare:

— Vezi, îngrijeşte-te, jupâne hangiu, de încăperea cea mică, de sus, căci sunt trudit de drum şi trebuie să mă odihnesc oleacă!

În taină, însă, îi şopteşte:

— Dar vezi şi de cele de trebuinţă pântecului unui călător ostenit!…

Hangiul îşi ridică obrazul, care-i seamănă cu un bulgăre de seu rânced, şi îl priveşte mâhnit. O nenorocire se petrecuse, şi hangiul, bolborosind, i-o povesteşte. Neştiind că va poposi astăzi, aici, egumenul, stăpânul hanului dăduse încăperea cea mică, pentru odihnă, unui tânăr drumeţ.

Egumenul se învineţeşte.

Îşi simte pântecul mai gol decât un butoi fără fund. Maţele îi chiorăie cu furie. Câţiva ţărani de la masă nu se pot stăpâni. Încep să râdă. Asta îl necăjeşte mai rău. În spatele lui, s-au strâns, între timp, oştenii.

Înnebunit de foame şi sete – pentru că foamea şi setea întotdeauna îl înnebuneau – egumenul rosteşte:

— Hangiule, dar încăperea aceea nu se cuvine să fie folosită decât de oamenii de vază, dregătorii domniei, marii boieri sau înaltele feţe bisericeşti. Cine este tânărul care a cutezat să ţi-o ceară?

Grecul se plecă de şale. Faţa lui unsuroasă se întunecă:

— Nu ştiu să-ţi spun, sfinţia ta, pentru că tânărul drumeţ nu a binevoit să-mi răspundă… cu toate că l-am întrebat… Dar, după priceperea mea la oameni, socotesc că trebuie să fie vreun cărturar, pesemne un grămătic.

— Aşa? se supără mai rău Sisoe. Vreun grămătic? Du-te dară la el… Porunceşte-i să părăsească încăperea. Şi nu uita să-i spui că dau această poruncă eu, cel care mă bucur de o înaltă cinste din partea noului nostru domnitor – şi egumenul binecuvântă cu trei degete strânse laolaltă – măria sa Radu!

Hangiul se repede să împlinească porunca, ştiind ce însemna supărarea egumenului şi ce urmări triste putea să aibă pentru negoţul său. Nu apucă să pună însă piciorul pe prima treaptă a scării, când o voce limpede se aude:

— Poate, din partea… vânzătorului Radu vrei să spui, egumene Sisoe!

Ivit de nu se ştie unde, un flăcău cu pletele bălaie, fâlfâitoare pe umeri, îmbrăcat în veşminte obişnuite de cărturar, înaintează cu repeziciune către egumen. Se apropie de el, privindu-l drept în ochi.

— Poate cu prietenia vânzătorului de valahi, de domn şi de ţară, Radu, te mândreai! îi repetă tânărul…

Sisoe rămâne ţeapăn. Oştenii nu ştiu ce să facă. Călătorii, înţelegând că aveau să se petreacă nişte întâmplări destul de neobişnuite la han, încep să se ridice şi să se tragă deoparte.

Deodată, egumenul îşi aminteşte că este însoţit de oşteni.

— Cum îndrăzneşti să-mi grăieşti mie, fără sfială, asemenea cuvinte de hulă cu privire la slăvitul nostru stăpân şi domnitor? se răţoieşte el… În genunchi… grămăticule, de vrei să nu te coste viaţa. Cere-mi blagoslovenia şi iertăciunea, şi spune-mi cine eşti!…

— Cine eşti? strigă şi oştenii, însoţitori ai egumenului, scoţându-şi săbiile de la brâu.

— Dacă ţii neapărat să afli pe cine-l ai în faţă, îi răspunde tânărul cel bălai egumenului, nearuncând nici măcar o privire oştenilor lui înarmaţi, află că eu sunt… căpitanul Ion!…

Egumenul începe să se bâlbâie:

— Căpitanul Ion?…

Întâlnirea i se pare de necrezut. Cu degetul lui gros arată hainele de târgoveţ ale tânărului.

— Vestitul căpitan Ion?…

— Chiar el! începe să râdă tânărul, îmbiindu-i un jilţ. Ia loc, egumene Sisoe. Tocmai te aşteptam!…

— Tocmai mă aşteptai?…

— Te aşteptam! repetă căpitanul… În ce vă priveşte pe voi, se adresă el oştenilor, nu veţi păţi nimic, dacă vă aruncaţi armele la picioarele mele şi rămâneţi liniştiţi deoparte, ca să priviţi şi să auziţi toate câte se vor petrece astăzi la «Cocostârcul albastru»…

Oştenii şi-au căscat gurile. Cu ochii cât cepele îl privesc pe căpitanul Ion. Fuseseră trimişi să-l apere pe egumen, la nevoie. Nădăjduiseră însă, din toată inima, să nu dea ochii nici cu faimosul căpitan, şi nici cu vreunul dintre turbaţii săi luptători, ştiind prea bine ce pătimiseră şi alţii care îi întâlniseră şi nu le dăduseră ascultare.

Stăteau în cumpănă, neştiind ce era mai bine să facă său să răspundă, când egumenul – mai reped şi mai vioi decât s-ar fi putut oricine aştepta din partea unui bărbat destul de vârstnic şi cu un pântec atât de mare – se azvârle înapoia lor. Punându-se astfel la adăpost, după cum socotea el, începe să strige, cu un glas ascuţit, agitându-şi întruna pumnii:

— E răzvrătit… Răzvrătit împotriva măriei sale Radu… Legaţi-l sau, la nevoie, ucideţi-l… Altminteri veţi da socoteală la Bucureşti. Aceasta e porunca măriei sale Radu!…

Înspăimântaţi de ameninţările egumenului, oştenii se hotărăsc să lupte. Acela care-i conduce se avântă în faţă, cu sabia ridicată.

— După mine! le porunceşte el…

Ceilalţi trei oşteni îl urmează.

În aceeaşi clipă, unul dintre călugării care stătuseră până atunci liniştiţi la masă îi aruncă lui Ion o sabie scoasă de sub mantie.

— Mulţumesc, Bucure! strigă Ion prinzând, din zbor, de mâner, sabia. Şi, mânuind-o într-un fel anume, ţinând-o curmeziş, opreşte în tăişul ei lovitura dată de căpetenia oştenilor.

Apoi mai face încă două mişcări, şi căpeteniei îi sare sabia din mână. Căpetenia se apleacă s-o ia de jos. Se pomeneşte însă cu nasul în podele. O izbitură zdravănă de picior l-a trântit la pământ.

Ceilalţi trei oameni, la rându-le, încearcă să lupte cu Ion. Masa şi laviţele sunt împinse deoparte. Sala cea mare a hanului se goleşte în mijloc.

Oşteanul, care fusese trântit, izbutise, în vremea asta, să se ridice.

Cu toate că încă se văita de durerea loviturii primite cu piciorul în şale, se repede spre uşă, alături de care îşi răzimase suliţa. Apucă arma de mânerul ei lung şi-o azvârle spre Ion.

Căpitanul se retrăsese cu spatele către unul din stâlpi. Ţinea în mâna stângă, de picior, un scaun, păstrându-şi în dreapta sabia.

— Ucideţi-l pe răzvrătit! continuă să ţipe egumenul…

Călătorii, toţi câţi se află în han, s-au grămădit lângă vatră. Urmăresc, încordaţi, desfăşurarea bătăliei, nelăsând să le scape din ochi nici o mişcare a celor ce se înfruntă. Ochii unora dintre ei strălucesc. Câţiva îşi şoptesc bucuroşi:

— S-o fi întors măria sa Vlad!…

Învârtindu-şi sabia, după obiceiul său, şi folosind scaunul drept scut, Ion porneşte la atac.

Bucur, Mihailo şi Farmă – deoarece ei sunt călugării zăriţi de Sisoe, când pătrunsese în han – încep să râdă. Niciunul nu se îndoieşte asupra felului în care se va sfârşi bătălia.

Într-adevăr, armele oştenilor domneşti, sub repeziciunea loviturilor date de căpitanul Ion, pornesc să zboare, zăngănind, fiecare în câte un alt colţ.

Deşi acesta pare că nu luptă decât în glumă, săbiile şi suliţele li se frâng oştenilor, ca nişte aşchii. Şi doar mărinimia căpitanului face ca ei încă să-şi mai păstreze capetele pe umeri.

Oştenii îşi dau acum lămurit seama că sorţii bătăliei – cu toate că se războiesc patru contra unu – nu sunt de partea lor.

Îngroziţi, strigă că se predau. Nu înţeleg să-şi mai primejduiască viaţa, luptând cu un asemenea bărbat, chiar dacă – aşa cum spun ei – este vorba de cinstea măriei sale Radu. Unul după altul îşi ridică mâinile.

La porunca lui Ion şi în râsetele călătorilor, se înşiruie de-a lungul unui perete.

Bieţii oşteni se străduiseră, din toate puterile, să biruie. Nu meritau să fie luaţi în râs. Îşi puseseră în joc, ca să învingă, toată priceperea şi pregătirea lor militară. Şi nu era vina lor dacă nu izbutiseră să-i dea căpitanului Ion nici măcar o singură lovitură de suliţă sau sabie.

Cel de pe urmă care se dă învins este oşteanul-căpetenie. Răsturnat pentru a nu ştiu câta oară la pământ, cu vârful săbiei la junghietura gâtului, acesta – neîndoios cel mai viteaz dintre toţi patru – îşi ridică de asemenea mâinile, în semn că se predă.

Oştenii învinşi rămân şi mai uimiţi, când îşi dau seama că lângă Ion se mai aflau de fapt, acolo în han, şi alţi câţiva prieteni de-ai săi. Dar că aceştia primiseră poruncă aspră să nu se amestece, în nici un fel, oricum s-ar fi sfârşit bătălia.

Făgăduiesc deci tuspatru supunere, mărturisindu-şi totodată părerea de rău că nu făcuseră lucrul acesta de la bun început.

Căpitanul îi pofteşte pe toţi cei care se găsesc în han să se aşeze în jurul mesei.

Egumenul, înfricoşat, se târăşte până la jilţul pe care i-l întinde Ion. Se lasă tremurând.

În capul mesei ia loc căpitanul… Alături de el, în dreapta, stau Bucur, Mihailo şi Năstase. În stânga, Farmă, Alexe, Gheorghe şi alţi câţiva cetaşi.

Restul de oameni, ţăranii, oştenii şi hangiul s-au aşezat în continuare, de-o parte şi de alta a mesei.

Căpitanul ridică mâinile. Se face linişte.

— Prieteni şi neprieteni! rosteşte el… Judecata aceasta o vom face în numele tuturor urmaşilor noştri, cu dorinţa ca ei să afle, cândva, adevărul adevărat. În acest fel hula nu va cădea asupra celor nevinovaţi, ci peste aceia care o merită. Nemaiavând în Valahia un domnitor al nostru drept-legiuit – deoarece Radu nu este decât un vânzător de ţară, adus de otomani – în faţa căruia să-l chemăm la judecată pe egumenul Sisoe, l-am aşteptat în acest han. Îi cunoşteam prea bine năravurile trupeşti şi eram încredinţaţi că o să poposească aici…

Printre oamenii de la masă se stârnesc murmure. Câţiva ţărani izbucnesc în hohote.

Sisoe îşi lasă în jos ochii. Căpitanul urmează:

— Jură, egumene, că ne vei spune adevărul cu privire la un anume răvaş!…

Egumenul clipeşte.

— Jur că voi spune adevărul, dacă nu mă ucideţi…

— Nu uita însă că noi, câţiva de-aici, cunoaştem adevărul acesta în întregime! îl înştiinţează Ion.

Egumenul se smiorcăie. Trupul îi tremură ca o piftie. Însă neavând alta ce face, începe să povestească, mai ajutat şi îmboldit, ce-i drept, uneori, de Farmă şi Bucur.

Povesteşte tot ceea ce, datorită destăinuirilor lui Mihailo şi a mărturisirii lui Zue, răzvrătiţii lui Ion cunoşteau mai de mult.

Călătorilor care erau în han, dar nu avuseseră încă de unde să afle aceste îngrozitoare taine, nu le vine să creadă.

— De-atâta mârşăvie au fost în stare Radu şi Zue? Şi un sfinţit egumen Sisoe şi-a putut întina mâna cu asemenea slove? se miră ţăranii, târgoveţii, bărbaţii şi femeile, hangiul şi oştenii.

— Ce te-a putut face să te înjugi la o astfel de lucrare, în afară de porunca domniei şi de simţirile sfinţiei tale faţă de marii boieri neprieteni ai domnitorului Vlad? îl întreabă Farmă, surâzând subţire, pe egumen, când acesta şi-a sfârşit povestea.

Sisoe s-a ghemuit în jilţ. Priveşte spre pământ. Prinzând totuşi puţină inimă, pentru că grămăticul îi vorbise blând, îşi ridică iar ochii.

— Norodul nostru era sătul de războaiele măriei sale Vlad, grămăticule Farmă, îi răspunde el, căpătând tot mai mult curaj, deoarece avea încredere deplină în priceperea sa de a vorbi. Da, grămăticule… pentru că aşa, fără rantie, te recunosc cine eşti, adaugă el, cu un ton oarecum ameninţător. Cu toate că ai slăbit şi ai lăsat să-ţi crească mustăţile şi barba, călugăreşte, din belşug. Şi eu, scriind acel răvaş, nu am făcut altceva decât am slujit încheierea păcii.

— Mai înainte de orice, tocmai sfinţia ta, faţă bisericească, nu aveai dreptul să slujeşti încheierea păcii printr-o minciună şi-o înşelătorie fără seamăn, se mânie Gheorghe.

— În al doilea rând, vorbi şi Bucur, măria sa nu a-nceput războiul decât când a aflat că Mahomed pune la cale să ne preschimbe ţara în paşalâc turcesc…

— În al treilea rând, spune Mihailo, pacea – aşa cum este astăzi încheiată de Radu – aşează Ţara Românească la cheremul sultanului…

— Cu toate astea, noi nu ne-am pierdut încrederea că vom putea trăi cândva din nou liberi, în pace, pe-ntreg pământul strămoşesc, şi după placul nostru, nu după voia şi poruncile lui Mahomed, rosteşte un bătrân.

Căpitanul Ion se întoarce către moşneag. Ochii lui sunt în flăcări.

— Cuvânt de aur ţi-a ieşit din gură, bătrâne, îi glăsuieşte el… Pentru că tocmai împotriva încercării lui Mahomed de a ne lua libertatea ne-am ridicat noi şi l-am urmat în luptă, fără să şovăim, pe măria sa Vlad!…

— Iată ce pace ai slujit! îi strigă Gheorghe, înfuriat, egumenului.

— Să fie pedepsit!… Să fie pedepsit!… cere mulţimea de ţărani şi de târgoveţi, într-un singur glas.

— Eu nu sunt vinovat, îndrăzneşte egumenul, nădăjduind încă, în sinea lui, într-o minune. Eu n-am fost decât mâna care a aşternut cuvintele lui Radu. Iar Radu pe ale lui Mahomed, ocrotitorul său. Pedepsiţi-l pe Radu, căci el mi-a poruncit. Iar eu eram dator să-i împlinesc porunca. E domnitorul ţării… Şi, afară de asta, mă căiesc…

— Cu asta nu te-ai spălat de vină! strigă mulţimea.

Egumenul se bâlbâie:

— V-am împlinit dorinţa… V-am mărturisit tot…

Ion îl priveşte, ca şi la sosire, pe egumen în ochi:

— În faţa noastră da. Numai că asta poate fi oare de ajuns?

— Nu! se reped oamenii care mai de care. Să facă sfinţia sa aceleaşi mărturisiri şi înaintea dregătorilor regelui Mateiaş. Craiul trebuie să afle ce nedreptate a săvârşit şi datorită cui…

Sisoe îşi clatină mormanele de grăsime. Priveşte înfricoşat împrejur, şi mai cu seamă spre Ion, în mâna căruia ştie că i se află soarta.

— Să mă trimiteţi, adică, peste munţi?… La regele Mateiaş?… Am să pier!… Am să pier!…

— Aşa au hotărât, la judeţ, oamenii aceştia, atât cei cunoscuţi, cât şi cei necunoscuţi nouă, îi răspunde, în numele tuturor, căpitanul Ion.

— Căruţa, de altminteri, se găseşte afară şi te aşteaptă! îi arată Bucur egumenului uşa ce dădea în ogradă.

— Daţi-mi, cel puţin, să mănânc! Sunt mort de foame! se jeluieşte egumenul, văzând că nu mai are nici o altă nădejde de scăpare.

— Daţi-i să mănânce ceva, înainte de a porni la drum! încuviinţează Ion.

Bucur ia dintr-un taler un rest din mămăliga de mei şi câteva coji de ceapă.

— De astăzi înainte, îi spune el, şi până când măria sa Vlad va ieşi din temniţă, atâta îţi va fi tainul pe-o zi. Vei posti şi te vei ruga s-ajungă slobod şi să se înapoieze în ţară, ca să te poţi şi sfinţia ta iarăşi hrăni, cum ai fost învăţat…

— Voi pieri până-atunci!… Voi pieri!… se căină egumenul… Dar până una-alta, nu s-ar putea să-mi daţi o ulcică de vin? se milogeşte el…

Alexe îi aduce, din găleata de lemn, de lângă uşă, un căuş plin cu apă.

Sisoe priveşte cu silă apa şi împinge căuşul de-o parte.

— Dacă nu bei, o azvârl! Şi altă băutură cam până mâine la amiază nu vei primi, îl înştiinţează el…

Egumenul, auzind aceste cuvinte, se sperie, la căuşul din mâna lui Alexe şi soarbe lacom apa.

— Duceţi-l în haraba! rosteşte tăios Ion.

Năstase şi Gheorghe îl prind de subţiori.

Egumenul începe să plângă cu lacrimi cât pumnul…

— Are dreptate eclesiarhul! sughite el, în timp ce lacrimile i se pierd în barba stufoasă, răvăşită. Niciodată nu ştii ce te aşteaptă. Cât eram eu de mulţumit astăzi, în zori, şi iată că pornesc în pribegie, însetat şi flămând. Fie-ţi milă de mine, căpitane Ion. Şi-ţi voi fi mulţumitor câte zile oi avea!

Ion îi întoarce spatele.

— Dacă în timpul călătoriei vei face, egumene, greşeala să strigi sau să-ncerci, prin viclenie, în vreun alt chip, să scapi, vizitiul harabalei are poruncă să te-ajute s-ajungi numaidecât… în rai… îl mai vesteşte Bucur.

Egumenul se strânge în el… Lacrimile i se opresc. Şi, ajutat de Năstase şi Gheorghe, iese.

Farmă, Mihailo şi Bucur îşi iau rămas bun de la Ion.

Năstase şi Gheorghe vor porni peste munţi, luându-l cu ei pe Sisoe.

Bucur se va reîntoarce la cetele de răzvrătiţi de pe Olt, pe care le va conduce singur, în lipsa lui Ion. Iar căpitanul, împreună cu vânătorul de lupi Alexe, după ce vor pune în rânduială şi alte lucruri la han, câteva ceasuri mai târziu, vor sări pe cai. Vor porni şi ei, în galop, către cetatea de scaun.

Rănitului i se pare acum că simte trupul fierbinte al lui Negru încordat ca un arc, fremătând sub el…

Într-atâta s-a aplecat pe grumazul lui, încât aproape că s-a făcut una cu armăsarul pe care călăreşte.

Nu mult în urmă, goneşte pe murgul său Alexe.

Copitele celor doi cai azvârl nori de praf de zăpadă.

Norii de praf de zăpadă s-au înălţat până la cer.

Praful de zăpadă s-a făcut roşu!

Norii roşii, parcă fierbinţi, de zăpadă, se învălmăşesc sub boltă.

Un sunet lung de bucium se destramă sub zariştea înaltă a norilor. Sună ca o chemare. Cine îl cheamă? Şi pentru ce?

Simte că sunetul acesta sfios, de bucium, îi întristează sufletul mai mult chiar decât tăcerea amorţită a mulţimii care ascultă, într-o piaţă din Bucureşti, nemişcată, cu lacrimile în ochi, poruncile turceşti, date prin domnitorul Radu. Ce împovărat îşi simte sufletul!

Era călare, şi nu mai e… Unde a rămas Alexe? Unde îi este calul?

Râuri albastre şi roşii de scântei ţâşnesc neliniştite şi sclipitoare din zăpadă.

Scânteile i se rotesc sub ochi… Acuma i se pare că viscolul l-a smuls din şa. L-a luat cu el… «Unde mă duce oare?…» se întreabă, neavând totuşi puterea să i se împotrivească.

Deodată, viscolul se linişteşte. Şi, din înaltul sclipitor al norilor, începe să se prăbuşească.

Se prăbuşeşte până jos. Unde a ajuns?

Se vede pe el însuşi, ca în oglinda unui lac adânc.

A fost legat în lanţuri.

Stă răzimat de perete.

Slăbit, din pricina rănilor şi a nenumăratelor schingiuiri la care l-au supus, a încetat să se mai zbată.

Beciul de sub palatul domnesc din Bucureşti, în care se găseşte, e scufundat aproape de tot în întuneric. O singură rază de lumină izvorăşte de undeva, din partea de sus a bolţii. Dar osânditul nu poate să-şi dea seama bine de unde, pentru că lanţurile nu-i îngăduie să se mişte pe o depărtare mai mare de doi paşi.

În lumina slabă a acestei raze roşiatice ce cade, parcă aburită, în colţul din stânga al podelei, câţiva guzgani mai îndrăzneţi au şi început să-şi arate capetele păroase, cu ochi inteligenţi, sfredelitori.

Aceştia chiţcăie înfometaţi. Aşteaptă să-l vadă murind, pentru ca, adunându-şi toate celelalte cohorte de guzgani din ascunzişurile beciului, să se poată repezi la el şi să-l mănânce.

Ion auzise că şobolanii au un deosebit simţ. Îşi dau dinainte seama când unui om i se apropie sfârşitul… Atunci, dacă le este cu putinţă, încep să-i dea târcoale. Încât ivirea aceasta a guzganilor în apropierea lui i se părea prevestitoare de rău.

În cele trei zile, de când fusese azvârlit aici, fără nici o picătură de apă sau hrană, călăii îl biciuiseră cu frânghiile ude pe carnea îngheţată, îi zdrobiseră degetele mâinilor şi îl arseseră cu fierul roşu la tălpi. Aceasta, prin călcarea tuturor făgăduielilor făcute de Radu că, sub domnia lui, nimeni nu va mai fi schingiuit sau osândit la moarte.

Îl chinuiseră, mai ales, ca să-l silească să-şi destăinuie planurile de luptă, locurile de adăpost şi numele soţilor săi. Ca să spună cum îi scăpase pe ţăranii luaţi prinşi de Zue, unde îl duseseră pe egumenul Sisoe, ce se făcuseră Farmă şi Bucur, şi multe altele.

Gura tânărului căpitan rămăsese mută, oricât se străduiseră călăii să-l facă să vorbească.

Căpitanul Ion, sleit de puteri, priveşte raza aceea roşiatică de lumină, parcă şi ea îngheţată, de sub boltă, şi se gândeşte la toate câte s-au petrecut.

Dincolo de pereţii temniţei, la suprafaţa pământului, răsună vuietul aprins al viscolului şi, odată cu el, glasurile nedesluşite ale locuitorilor Bucureştilor – oraşul în care numai cu două luni în urmă, după ce-l biruiseră şi-l izgoniseră pe Ali-beg – intrase, ca însoţitor al domnitorului Vlad, şi fusese, laolaltă cu el, primit cu urale de mulţime.

Trecuseră din acea zi numai două luni. Şi iată, domnitorul se găsea în temniţă la Vişegrad, iar lui însuşi – după cum auzise de la paznici – trebuia să-i fie trimis preotul, ceea ce însemna că sfârşitul îi era neînchipuit de aproape. Guzganii nu se înşelau.

Ar fi vrut să nu-i pară câtuşi de puţin rău că totul se va termina în felul acesta.

La urma urmelor, ştiuse încă din primul ceas, când se alăturase cu tot sufletul domnitorului Vlad, că lupta se da, în numele libertăţii, pe viaţă şi pe moarte.

În cei şase ani din urmă, trăise atâtea întâmplări, unele bântuite în fiecare clipă de zeci şi sute de primejdii, altele pur şi simplu de necrezut, şi nu se temuse niciodată.

Voia să le arate – şi neîndoios că le va arăta – încă o dată, duşmanilor, cum ştie să-şi primească sfârşitul un oştean al domnitorului Vlad.

În adâncul cugetului său nu se putea însă împiedica să-şi dea seama cât îi părea de rău că trebuie să plece din viaţă.

Înainte de orice, pentru că nu apucase să-şi împlinească toate câte le plănuise. Îl pedepsise, este adevărat, pe vornicul Zue, acela care-i jurase regelui Matei, pe sângele lui şi-al domnitorului Radu, că mincinosul răvaş către turci fusese scris din porunca măriei sale Vlad. Îl trimisese pe egumenul Sisoe, prin oamenii săi, în Transilvania, la comitele Mihail Szilágyi, guvernatorul regatului maghiar şi unchiul, după mamă, al craiului Matei – ca să mărturisească cine şi cum urzise răvaşul… Era încredinţat că, în urma destăinuirilor egumenului, măria sa Vlad va fi eliberat.

Cel de pe urmă pas trebuia să fie doborârea principalului vinovat, vânzătorul de ţară şi de domn, Radu, sluga lui Mahomed.

Pe Radu încercase să-l smulgă cu laţul din tabăra turcească. Să-l ia prizonier şi să-l ducă la judecata măriei sale Vlad. Vrând să facă lucrul acesta de unul singur – din trufie, cum se învinuia adesea – dăduse greş. Căzuse prins şi, numai printr-o adevărată minune, fusese lăsat liber de Mahomed.

Dacă el ar fi izbutit atunci, multe ar fi avut, astăzi, o cu totul altă înfăţişare. Radu nu ar mai fi putut pune la cale «nemaipomenita ticăloşie», de pe urma căreia pătimise atâta, în temniţă, domnitorul Vlad.

«Nemaipomenita ticăloşie» fusese, totuşi, pusă la cale. Şi ei, cei rămaşi liberi, apărătorii dreptăţii, aveau datoria să-i pedepsească pe vinovaţi.

În tabăra de peste Olt, Radu fusese osândit. Şi căpitanul jurase, în faţa tuturor că va aduce la îndeplinire osânda.

De felul cum avea el să-şi facă datoria atârna însăşi soarta ţării, deoarece, la înapoiere, măria sa Vlad trebuia să-l găsească, neapărat, pe nelegiuitul uzurpator doborât sau legat în lanţuri.

Iată de ce pedepsirea lui Radu fusese pregătită, în tabăra de peste Olt, cu multă grijă, ca nu cumva Ion să dea greş, pentru a doua oară.

Cu toate astea, nu izbutise!…

Căpitanul priveşte, cu mâhnire, la zidurile înfiorătoarei temniţe în care zace.

Pentru ce nu izbutise? Vina era, fără îndoială, din nou, numai a lui.

Încearcă să-şi reamintească, clipă cu clipă, toate câte se petrecuseră.

După ce ajunseseră, el şi Alexe, în Bucureşti, se întâlniseră şi cu ceilalţi soţi ai lor de luptă, veniţi acolo din vreme, şi care stătuseră risipiţi prin oraş.

De la aceştia aflaseră felul cum urma să se desfăşoare, a doua zi, ceremonia nunţii lui Radu.

De dimineaţă, după întâia schimbare a gărzii de la palat, vodă urma să iasă, împreună cu alaiul său de boieri şi oşteni, şi să se îndrepte către biserica domnească. Apoi aveau să-l întâmpine înalţii ierarhi şi trimişii străini.

Puţin mai târziu, trebuia să sosească la biserică, într-un rădvan, de la locuinţa sa de pe malul de jos al Dâmboviţei, mireasa, domniţa Maria-Despina. Ca imediat după aceea să înceapă nunta.

Voinicii îşi alcătuiseră planul în felul următor:

Când vodă avea să iasă de la palat, şi după ce alaiul ar fi cotit către biserică, urmau să năvălească, dinspre mlaştinile îngheţate ale râului Dâmboviţa, cinci cetaşi de-ai lui Ion. Aceştia, trăgând cu arcurile, aveau să înceapă harţa cu ariergarda alaiului domnesc.

În timpul vălmăşagului, Ion trebuia să se repeadă la Radu. Aşa s-a şi întâmplat. Abia cotise alaiul pe după zidurile roşii, încă în reparaţie, ale palatului, când oamenii lui Ion au început harţa.

Steagurile s-au prăbuşit. Meterhaneaua a încetat să cânte. În schimb, buciumele au sunat a primejdie. Boierii s-au îndreptat spre locul harţei. Şi-atunci când zarva era mai mare, Radu l-a văzut pe tânărul căpitan al lui Vlad, de care avea atâta teamă, ivindu-se înaintea lui.

Ion şi-a dat seama îndată, după ochii lui Radu, că acesta îl recunoscuse.

Ochii îi ieşiseră domnitorului din orbite şi tremura, vargă, pe şa. N-a avut nici puterea să-şi scoată sabia, şi cu-atât mai puţin curajul să primească lupta.

În sinea lui, căpitanul îşi făcea acum amare mustrări că nu îl doborâse pe loc.

Avea datoria să-l răpună.

Dar n-a făcut-o. I-a strigat:

— O dată mi-ai scăpat, vânzătorule. De rândul acesta va trebui să plăteşti. Scoate sabia şi apără-te, pentru că nu vreau să te dobor fără luptă.

Ar fi putut să-l străpungă pe Radu, pentru că era în puterea lui. Dar el era un oştean cinstit, şi niciodată nu i-ar fi trecut prin cap să lovească pe cineva – chiar dacă acel cineva era un ticălos – dacă n-ar fi ţinut în mână o sabie, întocmai ca şi el…

Radu se îngălbenise la chip. Dar mâna la sabie nu îndrăznea să şi-o ducă. Îşi da prea bine seama cum s-ar fi sfârşit înfruntarea. Tremura doar şi-l privea pe Ion, cu ochii lui frumoşi, albaştri, holbaţi:

— Hei, nu scoţi sabia? l-a întrebat, nerăbdător, Ion, văzându-l pe duşmanul lui că se codeşte. La viclenii şi la vânzări eşti meşter… însă la luptă…

Şi căpitanul a râs tare şi batjocoritor.

Secundele se scurgeau iute.

Timpul nu trebuie lăsat să fugă, pentru că el nu aşteaptă pe nimeni, nici măcar pe viteji. Ba, uneori, îi slujeşte, din păcate, mai mult pe cei laşi. Aşa s-a petrecut şi în ziua aceea.

Cu câtă uşurinţă ar fi putut să-l pedepsească pe Radu!… Şi-n loc de asta, iată…

Ion cercetează, cu tristeţe, temniţa.

Nu numai că nu l-a răpus pe Radu. Dar a mai şi căzut prins.

Şi oamenii lui… ce s-or fi făcut?… I-a văzut copleşiţi de duşmani, siliţi să se retragă. Alexe lupta cel mai din greu. Poate că unii dintre ei au fost răniţi sau şi-au pierdut viaţa…

Când se va învăţa, oare, minte că-n viaţă?… în care viaţă? Mai are el de trăit?… Cât mai are, de fapt, de trăit?…

Oh, ce greşeală!… Ce neiertată greşeală!…

Radu este vinovat. Cine se mai îndoieşte de asta? Cu el nu trebuia să lupte, ci, în numele ţării şi al măriei sale Vlad, avea datoria să-l pedepsească.

Pentru folosul ţării avea datoria să-l doboare, şi nu l-a doborât. A aşteptat ca mai întâi, după legea cavalerească, să-şi ia şi Radu sabia în mână.

Căpitanul se smuceşte în lanţuri.

Îşi aminteşte cum, în momentele acelea când aştepta ca Radu să se hotărască să lupte, Alexe l-a îndemnat de la spate:

— Loveşte-l pe vânzător!… Nu mai şovăi!… Loveşte-l…

El nu l-a ascultat. Atunci, o săgeată venită de nu se ştie unde i s-a înfipt în braţ, înţepenindu-i muşchii.

Fusese grav rănit. Şi abia în acea clipă, Ion şi-a dat seama că îl scapă pe Radu. Şi-a smuls din braţ săgeata. Şi-a luat în mâna stângă sabia. A vrut să se repeadă la domnitor şi să-l înhaţe din şa.

Însă o altă săgeată a zbârnâit. I s-a înfipt în gât. Un val de sânge l-a podidit pe gură. Ochii i s-au înceţoşat. S-a clătinat pe şa. E drept că şi Alexe l-a izbit fulgerător cu sabia, în creştet, pe-acela care-l săgetase. Dar căpitanul, deşi nici nu începuse cum se cuvine lupta, primise două lovituri grele, şi poate dătătoare de moarte, de care nici Alexe nu avusese cum să-l ferească.

Negru, cu simţurile lui ascuţite, de animal credincios, şi-a dat la rândul său seama că stăpânul îi era într-o mare primejdie. Şi-aşa cum fusese învăţat să se poarte în astfel de prilejuri, nechezând aspru şi sărind cu picioarele pe vrăjmaşi, a încercat să-l scoată din vălmăşag.

Numai că Ion abia îşi mai ţinea sabia şi lovea rătăcit, fără să vadă unde dă.

În vremea aceasta, puţinii lui oşteni, în fruntea cărora trecuse Alexe, încă mai încercau să se împotrivească atât cetelor boiereşti şi domneşti, cât şi unei urdii turceşti, de sub coipanda paşei Isac, care lua parte la nunta lui Radu, ca trimis al lui Mahomed.

Când totul s-a terminat şi Radu şi-a recâştigat stăpânirea de sine, marele logofăt Stan i l-a adus înainte pe Ion, rănit, plin de sânge, legat în ştreanguri de sus şi până jos, şi i-a spus:

— Măria ta, îngăduie-mi să-l descăpăţânez eu.

Vodă era gata să spună «da». Însă paşa Isac i-a amintit domnitorului că răzvrătitul trebuie trimis Porţii, deoarece sultanul însuşi doreşte să-i dea pedeapsa cuvenită.

Totuşi Radu a stăruit, pe lângă paşă, să i-l mai lase pe răzvrătit cel puţin trei zile, atâta cât avea nevoie ca să-l silească să facă unele mărturisiri.

Paşa Isac s-a învoit. Ion a fost azvârlit în temniţă, şi marele logofăt l-a pus la chinuri.

Acum, căpitanul, după cele auzite de la oştenii de pază, îşi dă seama că Radu şi marele logofăt Stan nu mai au de gând să-l trimită sultanului, ci s-au hotărât să-l ucidă, în temniţă, pe ascuns.

Chiar în ajun, domnitorul îi spusese de altfel marelui logofăt:

— Închipuieşte-ţi, mare logofăt, că osânditul nostru are un apărător în însăşi doamna ţării. Cu toate că Maria-Despina a fost rugată, la drept vorbind, de jupâniţa Para, ca să fim milostivi cu căpitanul Ion…

Marele logofăt râsese:

— Am auzit şi eu pe alte câteva jupâniţe, care au fost de faţă când s-a repezit Ion la măria ta, cum îi plângeau de milă. Aşa e spiţa aceasta femeiască, când este vorba de câte un flăcău chipeş şi curajos, adăugase el eu o oarecare răutate, privindu-l pe vodă.

Acesta se înroşise.

— Ştie măria sa cum sunt femeile, şi îndeosebi fetele. Se îndrăgostesc cu uşurinţă de asemenea bărbaţi. Şi inimile li se umplu de o nechibzuită milă…

— Am vrea să ştim şi noi numele acelor jupâniţe, se încruntase vodă.

— Nu-mi amintesc prea bine… schimbase vorba marele logofăt Stan, însă înţelepţeşte a hotărât măria ta ca mâine, la lăsatul serii, fie că Ion mărturiseşte ceva, fie că nu, noi să-l scurtăm de cap. Numai că înainte gândesc că ar fi bine să-i trimitem preotul… Abia au trecut sărbătorile. Datină veche şi bineînţeles proastă, dar datină, măria ta…

Vodă bătuse cu pumnul în masă.

— Să vină preotul? Bine. Ia seama, însă, mare logofete, nu pentru ca să împăcăm sufletul slujitorilor îngăduim aceasta. Ci ca să-l chinuim, înainte de moarte, pe cel care a încercat să mă ucidă. Preotul o să-i facă, încă de viu, slujba pentru morţi. Şi, numai după ce îşi va fi ascultat slujba, să i se taie capul…

— Am înţeles, măria ta! Voi lua măsurile de trebuinţă să se împlinească totul aşa precum doreşti!

— Iar pe-nălţimea sa sultanul îl vom vesti că răzvrătitul, supus la chinuri, n-a putut să-şi păstreze firea şi şi-a dat sufletul… Încât, cu toate că ne pare destul de rău, n-avem cum să i-l mai trimitem la Stambul…

— Ai dreptate întru totul, măria ta, încuviinţase marele logofăt. Aşa, cel puţin, vom fi încredinţaţi că Ion s-a stins din viaţă. Altminteri, nebunul acesta ar fi în stare să scape şi de la Stambul…

— Mai bine, mâine seară îl… şi domnitorul făcuse, cu latul palmei, semnul tăierii capului.

— În acest fel se termină, odată şi pentru totdeauna, cu căpitanul Ion, fusese de aceeaşi părere marele logofăt. Iar oamenii lui, fără el… se împrăştie toţi…

Începuseră apoi – după ce se înţeleseră cum să-l răpună pe Ion – să râdă, ca de obicei, cu poftă, amândoi. Şi vodă îi turnase sfetnicului său, în semn de cea mai mare cinstire din partea lui, o cupă mare cu vin.

Ştirea apropiatei morţi a lui Ion – oricât se străduise marele logofăt să păstreze taina – se răspândise însă printre străjeri. De la aceştia o aflase, fără să-i fi fost spusă anume, şi osânditul…

Acesta se frământase întreaga zi, străduindu-se ca, doar, doar, măcar în cel din urmă ceas, să-şi poată rupe lanţurile. Însă fie că forţele nu-i mai erau aceleaşi, din pricina sângelui pierdut, fie că lanţurile erau prea tari, străduinţele sale nu avuseseră nici o altă urmare în afară de aceea că îşi pricinuise noi răni, în locurile unde era legat, adică la glezne şi la încheieturile mâinilor.

În cele din urmă, se răzimase de perete, ascultând gemetele vântului, glasurile oamenilor, şi gândindu-se la câte ar mai fi avut de făcut dacă, prin cine ştie ce minune, ar fi ajuns iar liber. Sau chiar dacă, totuşi, ar fi trebuit să moară, ar fi dorit ca lucrul acesta să se petreacă în luptă, înfruntându-i, curajos, pe duşmani. Şi nu legat în lanţuri, într-o pivniţă întunecoasă şi mucedă, unde guzganii îl vor mânca.

Cu toate că se ruşina de unele gânduri ale lui, îşi clătină capul, amărât. Nu plânsese nici când se prăpădise sora sa de suflet Roxana. Însă, de data asta, lacrimi îi năpădiră ochii. Bine că nu-l zărise nimeni. El, neînfricatul căpitan, lăcrămând ca nevrednicul Zue sau ca fricosul Sisoe.

Lacrimile i se scurseră printre firişoarele de păr bălai, crescute în neorânduială pe obraz. Şi le şterse grăbit.

Rămase iarăşi pierdut în gânduri. Iar gândurile, dintr-unul în altul, îl întoarseră aproape pe nesimţite la micuţa Oltea.

O vedea în minte ultima oară, la despărţire, agăţată de gâtul lui, într-o chilie a mânăstirii Tismana.

— Nu pleca… Nu pleca!… îl implora ea. Ori întoarce-te repede. Nu mă lăsa singură.

La plecare, fetiţa îl condusese – silindu-se să pară veselă, ca să nu-i facă lui inima grea – până la ieşirea din pădurea Tismana.

Pădurea Tismana…

Rămăsese acolo, fluturându-şi mâna micuţă şi strigându-i cu glasul ei dulce:

— Să te-ntorci repede!… Să te-ntorci!…

— Am să mă-ntorc!… o încredinţase el, trăgându-l de frâu pe Negru şi pornind în galop, urmat de voinici.

Dar Negru? Credinciosul său Negru? îşi aminteşte de armăsarul lui căpitanul… O fi scăpat? L-or fi ucis? Sau a căzut în mâinile duşmanilor? Şi-o fi silit să poarte în spinare pe vreun boier al lui Radu sau pe vreun oştean turc…

Nu, Negru al lui nu va lăsa pe nimeni să-l încalece. Îl va trânti la pământ şi-l va călca în picioare.

Ion, după frigul de gheaţă al temniţei, care îl pătrunsese până la oase, începuse să aibă fierbinţeli.

Îşi duse mâna la frunte.

Lanţurile-i zornăiră.

Nici el nu mai avea pe nimeni pe lume, în afară de Oltea.

Odinioară visase să aibă o dragoste mare. La început, se legase de fetiţa alături de care crescuse – socotită, ce-i drept, de el, mai mult o soră de suflet. Roxana fusese însă răpită de achingii, înjosită în haremul lui Mahomed şi, în cele din urmă, ucisă.

I se păruse că o iubeşte pe Voiena, fiica vistiernicului Flor. Simţământul acesta fusese lucrul cel mai lipsit de înţelepciune din lume. Voiena îl minţise şi-l înşelase, nu numai pe el, ci şi pe măria sa Vlad.

De puţin timp, o cunoscuse pe Para, dar faţă de ea nu avea decât o milă adâncă.

La altă fată nu ţinuse şi nici nu avusese vreme s-o facă. În jurul lui nu văzuse altceva decât frământare, durere şi moarte.

Nădăjduise în libertatea ţării, şi – odată cu această libertate – într-o vreme când ar fi putut să trăiască şi el cu-adevărat, aşa cum visa.

În loc de asta, iată-l în lanţuri, cu foarte puţin timp înainte de moarte. Măcar de-ar fi scăpat prietenii lui. Trebuie să fi scăpat. Altminteri ar fi fost aduşi şi ei, aici, în temniţă. Sau poate se află închişi în altă parte? Şi se vor întâlni, curând, în vreun anume loc, unde-şi vor primi moartea laolaltă?

Va recunoaşte atunci, în faţa tuturor, că vina neizbânzii nu i se datoreşte decât lui. Şi le va cere soţilor săi de luptă iertare. Se simte, faţă de ei şi faţă de domnul său, atât de vinovat!

Dar dacă!… i se umple inima iar de nădejde. Dacă unii din ei, sau poate chiar toţi or trăi? Poate că ei vor izbuti să-l răpună pe vânzătorul Radu!

— Oh! se roagă el în şoaptă. De-aş putea muri liniştit… Vuietele vântului s-au preschimbat în urlete. Spatele, aproape gol, răzimat de peretele rece, i-a îngheţat. Grumazul rănit îl doare.

Raza de sus, de sub boltă, s-a stins. În colţul din stânga, de pe podea, guzganii nu se mai văd. Uneori însă chiţcăielile lor scurte, de foame, se mai aud. Şi chiţcăielile acestor mici animale flămânde, despre care este sigur că-l vor mânca, îl înfioară, oricât încearcă să se stăpânească.

Şi lui îi fusese, în primele două zile, îngrozitor de foame. Dar şi mai mult, din pricina sângelui pierdut, îi fusese sete.

Buzele îi sunt crăpate, îndurerate şi reci. Limba şi-o simte în gură ca iasca. Dacă ar putea să soarbă o singură înghiţitură de apă, ar fi mai tare şi stăpân pe sine în acea clipă grea. Este însă încredinţat că o să fie şi-aşa!…

Cât o să mai dureze, oare, până se vor reîntoarce schingiuitorii? De ieri, de la miezul nopţii, nu l-au mai chinuit. Şi-au dat seama că nu pot scoate nimic de la el…

Dar preotul? Când va veni preotul? Nu are pentru ce să-i ceară lui Dumnezeu iertare. A vrut să lupte pentru libertatea domnului şi a neamului său. N-a izbutit. De asta-i pare rău. Este însă încredinţat că alţii vor duce lupta mai departe!

De undeva, de pe scări, se aud paşi. Să fie vreunul dintre străjeri, sunt călăii sau preotul?

Un ivăr de fier se trage. Apoi se închide la loc. Câţiva oameni vorbesc ceva, neînţeles de Ion, între ei.

Răsună zgomot de săbii şi scuturi. Nu poate fi preotul… Trebuie să fie călăii. Ion îşi îndreaptă spatele, cătând ţintă către scara de piatră, pe unde ei trebuie să coboare.

S-a deschis uşa de fier de deasupra scărilor. Înseamnă că, fără nici o îndoială, la el vin.

Îşi strânge pumnii. Încearcă să-şi învingă orice urmă de slăbiciune, deşi în trup are o nemaicunoscută sfârşeală şi inima îi bate mai repede decât de obicei.

«Trebuie să fiu întru totul stăpân pe mine, se sfătuieşte el… Să nu poată nimeni spune mai târziu că m-a văzut înfrânt ori înfricoşat. Măria sa Vlad va afla, desigur, cum am murit – şi nu se va ruşina de căpitanul său!» Un val auriu de lumină s-a revărsat pe scări. joacă, vesel, pe pereţii îngheţaţi, de piatră, ai beciului.

Îndată, în urma valului de lumină, se vede un străjer împlătoşat, ţinându-şi într-o mână suliţa şi în cealaltă făclia, din care se răspândeşte lumina aceea jucăuşă şi veselă. După el vin marele logofăt Stan, un preot, călăul şi ajutorul acestuia, cu feţele acoperite, urmaţi de patru oşteni.

«În totul, numără el, nouă oameni. Iar eu sunt singur, şi-n lanţuri!…»

Ion bagă de seamă că nu au fost aduse tipsia cu jăratec şi nici celelalte unelte cu care îl chinuiseră în celelalte zile. În schimb, ajutorul călăului, un bărbat slab, însă vânjos – dăruit, ca şi călăul, de Mahomed, lui Radu, la intrarea în ţară – purta în braţe un butuc. Butucul pentru tăiat pe el capul…

Marele logofăt Stan, apropiindu-se de Ion, îl întreabă dacă s-a hotărât, în sfârşit, să vorbească.

— Mărturiseşte, treci de partea noii domnii, şi poate măria sa te va ierta! încearcă el să-l amăgească.

— Spuneţi-i lui Radu că nu va rămâne nepedepsit, chiar dacă eu mor! rosteşte neînduplecat Ion.

— Atunci, sfinţia ta, îi spune marele logofăt preotului, spovedeşte-l şi împărtăşeşte-l pe osândit. Iar voi, se îndreaptă el către călăii care erau muţi, faceţi-vă datoria!…

Marele logofăt Stan se dă deoparte. În locul lui, înaintează preotul…

— Spovedeşte-te, fiule! îl îndeamnă acesta, cu un glas liniştit.

Preotul este vârstnic. Se sprijină în toiag. Are în mână o căldăruşă.

Peste tăciunii aprinşi în căldăruşă, presară câţiva bulgăraşi de tămâie. În temniţă se răspândeşte o mireasmă plăcută.

— Nu am alt păcat, îi grăieşte Ion preotului, în afară de cel pe care l-am săvârşit, neizbutind să-l pedepsesc, după faptele sale, pe vânzătorul de ţară Radu.

— Altceva n-ai de spus?

— Altceva nu.

— Vreo ultimă dorinţă?

— Să mi se taie capul cât mai curând!

— Întâi vei asculta slujba pentru cei morţi, aşa cum a hotărât măria sa Radu.

— Rosteşte-o, cuvioase, şi să te ierte Dumnezeu!

— Şi pe tine, de-asemenea, fiule!

Făclia este adusă alături. Preotul începe slujba. Când slujba morţilor se termină, preotul, cu crucea de lemn în mână, se dă şi el deoparte. Călăii îi desfac lanţurile. Îi leagă mâinile la spate, cu o bucată de sfoară. Şi, luându-l de subţiori, îl împing lângă scară. Aici, îl apasă pe umeri, silindu-l să îngenuncheze. Îi coboară pe butuc capul… Oştenii îl înconjoară.

— Gata! le porunceşte marele logofăt.

— Doamne, iartă-l pe robul tău Ion! murmură preotul…

Îi părea rău din toată inima pentru tânărul acesta viteaz, care murea, neînfricat, în numele crezului său.

Călăul îşi ridică paloşul lat, puţin îndoit, persienesc, ca, făcându-şi vânt, să poată reteza capul dintr-o singură lovitură. Paloşul vâjâie.

Preotul îşi înălţase crucea, şoptind în barbă rugăciunea pentru cei care îşi dau sufletul…

Când deodată îl zăreşte pe marele logofăt care, izbit de unul dintre cei patru oşteni, se prăbuşise în genunchi. Bălăbănindu-şi mâinile, semăna cu un orb care căuta ceva pe jos.

Călăul îşi simte şi el mâna prinsă. Cineva de la spate i-o strânge de la junghietură.

Preotul se lipeşte de perete.

Osânditului îi fusese tăiată frânghia, care-i ţinea mâinile legate la spate, şi cineva îi dăduse o sabie.

Străjerul care avusese în mâini făclia se lupta voiniceşte cu-al doilea dintre oşteni. Iar cel de-al treilea şi-al patrulea îl doborâseră pe călău şi ajutorul lui.

În câteva minute, marele logofăt, străjerul cu făclia, călăii şi preotul au fost dezbrăcaţi şi – în afară de cel din urmă – legaţi fedeleş, având câte un căluş în gură.

Puţin mai târziu, urcau scările temniţei cei doi călăi cu feţele acoperite, unul dintre oşteni şi preotul cu căciula lăsată pe ochi. Oşteanul le rosteşte străjerilor de la uşă:

— Eu îl călăuzesc pe sfinţia sa, şi mă întorc numaidecât. Soţul vostru şi ceilalţi trei oşteni au rămas să-l îngroape pe osândit. Înălţimea sa marele logofăt a poruncit să nu fie tulburat de nimeni până ce nu vă va chema el însuşi…

— Am înţeles! glăsuieşte căpetenia străjii. Un singur lucru povesteşte-mi: a mers uşor?

— Foarte uşor! îi răspunde, râzând, oşteanul care nu era altul decât Alexe.

Toţi patru ies din palat, prin porţile înalte şi noi, de lemn, şi dau colţul, pe după zidul în reparaţie. Se îndreaptă apoi spre malul Dâmboviţei.

Lângă râu, îi aşteaptă alţi patru bărbaţi. Cum îi zăresc, le ies înainte. Îndată, dintre sălcii, se iveşte şi un al cincilea. Acesta duce de dârlogi caii. Simţindu-l pe Ion, îmbrăcat în hainele preotului, Negru nechează.

Încalecă toţi şi pornesc în galop.

Călăresc, prin întuneric, călăuziţi de Alexe, de-a lungul râului îngheţat, în jos, cale cam de o jumătate de oră până ce ajung în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se văd nişte grădini întinse, acoperite de zăpadă. În fundul curţii se ridică o clădire albă.

La porţile grădinii, aşteaptă cineva. Pare să fie o femeie. Aceasta o ia la fugă. Îndată, se aprind două făclii. Poarta cea mică, tăiată în partea dreaptă de jos a celei mari, se deschide. Şi numai Ion, însoţit de Alexe, intră. Se opresc în faţa unor scări late. Scările sunt de piatră. Aici Ion şi Alexe descalecă. Urcă apoi pe o scară îngustă de lemn, cotită. Ajung în dreptul unei uşi.

Alexe îl îndeamnă pe Ion să intre.

— Fii fără grijă, căpitane, îl asigură el… Eu sunt în apropiere. Şi, chiar în faţa palatului, avem străji.

— Al cui este palatul acesta? întreabă Ion, nedumerindu-se de câte se întâmplă cu el…

— Al doamnei Maria-Despina, soţia lui Radu, îi răspunde Alexe, râzând.

— Atunci, nu intru.

— Intră. Vei afla înăuntru pe cineva cunoscut, care ne-a ajutat să pătrundem în temniţă, în locul oştenilor domneşti, şi să te scăpăm…

— Cine e?

— Ai să vezi!

Dar Ion nu mai apucă să întrebe altceva, pentru că uşa se deschise încet şi, în pragul ei, îmbujorată, se iveşte jupâniţa Para. Fata îl prinde în braţe. Îl trage înăuntru.

Căpitanul Ion, după frigul din temniţă şi cel de pe drum, simte căldura trupului ei tânăr risipindu-i-se în oase. Iar buzele fetei îi şoptesc:

— Te iubesc şi te aşteptam, căpitane Ion!…

Bucureştii par un oraş ocupat de duşmani. Pretutindeni, pe uliţe, trec, călări sau pe jos, ieniceri cu iatagane la brâu şi pălării de pâslă albă pe cap; spahii înfumuraţi, purtând pe ei blănuri şi podoabe de aur, dobândite din prăzi; achingii cu figuri sălbatice şi crude; gemlii, cei mai buni suliţaşi; satârgii, purtători – cum le spune şi numele – de satâre; muselmi cu săbii îndoite, apoi saiale înarmate cu arcuri, ca şi alte nenumărate soiuri de oameni de oaste, care îl însoţesc, în orice drum, pe înfricoşătorul Ali-beg.

Locuitorii Bucureştilor sau ai Cetăţii Dâmboviţa de Jos – cum încă i se mai spune – privesc, cu ură şi nelinişte, toată această foială de otomani năvăliţi iarăşi în oraş, la nici două luni de la terminarea războiului şi care pătrund peste tot, scormonind pretutindeni, căutând pe cine ştiu ei.

În vremea aceasta, Ali-beg, într-o încăpere a palatului cel mic, din dosul Dâmboviţei, se plimbă furios, cu cizmele lui roşii, de saftian, îmblănite, făcând paşi mari, tunând şi fulgerând.

Figura lui măslinie, ciolănoasă, înconjurată de o barbă stufoasă şi deasă ca peria, pe jumătate albă, dar cănită cu grijă, la fiecare trei zile, este mohorâtă.

Vântul azvârle din când în când trâmbe de zăpadă în geamuri sau zgâlţâie uşile.

Ali-beg l-a poftit la el pe Radu cel Frumos. Însă, deşi ceauşul îl vestise până atunci, de două ori, că domnitorul aşteaptă în sufragerie – nu luase încă hotărârea să-l primească.

— Uneltire! strigă begul, nestăpânit, în timp ce aleargă de colo-colo. Uneltire!…

Dintre toţi marii comandanţi de oşti ai împărăţiei turceşti, cei doi fraţi Mihaloglu: Ali-beg şi Iskender-beg – deşi se spunea că se trag ei înşişi dintr-un neam de creştini – au dovedit cel mai mare zel în îndeplinirea ţelurilor sultanului. Dar dintre amândoi, Ali-beg este acela care şi-a făcut faima de cel mai cumplit călău al ţărilor pe care puterea otomană le călca.

Felul acesta al lui Ali-beg de a-l sluji îl făcea pe Mahomed să-i treacă adesea cu vederea unele fapte, pe care altminteri i le-ar fi pedepsit prin tăierea capului.

Iată de ce – cu toate că Radu era domnitorul Ţării Româneşti, şi era socotit drept favoritul sultanului – Ali-beg îndrăznea să se poarte în chipul acesta, înjositor, cu el…

Intrase din nou în Ţara Românească, nu ca oaspete, ci ca un stăpân. Ceruse să i se dea drept reşedinţă palatul cel mic al doamnei. Şi nu se înfăţişase el domnitorului, ci îl chemase pe acesta să vină la el…

Radu se află în sufrageria întunecoasă şi rece a palatului cel mic şi, oricât este el de slab şi nevolnic, simte cum începe să-i fiarbă sângele în vine, în faţa purtării necuviincioase a begului.

«Sub domnia cărui înaintaş de-al meu, se gândeşte vodă cu amărăciune, ar fi-ndrăznit un oricât de mare demnitar turc să se poarte astfel?»

Prin minte îi trece o întâmplare din copilărie, când îl văzuse pe unul dintre trimişii Porţii sosind la palatul domnesc. Cu sfială păşise otomanul înaintea jilţului pe care sta Vlad Dracul… Şi, făcând numeroase plecăciuni, îi întinsese un dar preţios – o sabie cu mâner de aur – din partea sultanului Murad. Tatăl său primise darul cu bunăvoinţă. Însă aceasta nu-l împiedicase să certe curajos, prin sol, împărăţia turcească, pentru purtarea neomenoasă a unei urdii în satele sârbeşti de peste Dunăre.

Asemenea domn fusese tatăl lui. Iar fratele său, Vlad Ţepeş, fusese şi mai şi. Acesta le cerea trimişilor Porţii să se descopere când i se înfăţişau.

Trimişii, supunându-se, se descopereau cu umilinţă înaintea unui ghiaur cum era Vlad, cu toate opreliştile impuse de Coran.

O invidie surdă, ca un vierme, rodea sufletul otrăvit al lui Radu.

Şi el? Ce este el? Ce înseamnă el astăzi? Turcii l-au adus, cu coloanele lor. Turcii îl ţin pe scaun. Ei intră în ţara lui – dar oare ţara este a lui? – cum şi când vor. Şi el este dator să le împlinească toate poruncile. Uneori iau măsuri fără măcar să-l întrebe. Ali-beg îi porunceşte să vină. Apoi îl lasă să aştepte la uşă, întocmai ca pe o slugă.

Un val de sânge i se urcă sub frunte, întunecându-i privirile.

Dintr-o dată, un gând îndrăzneţ îl încearcă. Ce-ar fi să încerce şi el? Să-l prindă pe Ali-beg? Să-l tragă în ţeapă, aşa cum a făcut Vlad cu Hamza-paşa? Să încheie o alianţă de război cu regele Matei şi Ştefan al Moldovei? Să ceară şi sprijinul celorlalţi prinţi creştini, din apusul şi răsăritul Europei? Cât i-ar place şi lui să nu mai fie la cheremul nimănui!…

Numai că, din visul acesta frumos, se trezeşte degrabă. Are el, cel puţin, o oaste? Norodul nu-l slujeşte. Toată puterea i se bizuie pe cetele marilor lui boieri. Iar aceştia nu vor decât un domn slab – prieten cu turcii – pe care ei să-l poată juca după plac! Are el cetăţi? Toate cetăţile le-a predat otomanilor. Are alături de sine măcar o mână de credincioşi, pe care să se bizuie, aşa cum ar fi, bunăoară, cetele de răzvrătiţi de pe Olt? Şi pot oare să se încreadă în cinstea lui regele Matei, domnitorul Ştefan sau ceilalţi prinţi din Europa, când peste tot se ştie că el s-a întors, în Ţara Românească, în numele lui Mahomed?

«Vlad era aspru, cugetă mai departe Radu. Nu-ngăduia nici cea mai mică nesocotire a poruncilor sale. Pedepsea repede pe oricine. Cu toţii se temeau de supărarea lui. Şi, cu toate că-i punea mereu în primejdie, alături de el s-au aflat atâţia oameni, ca logofătul Lazăr, Xalom şi atâţia alţii gata să moară cu bucurie pentru ţara. S-au găsit oameni, cum este căpitanul Ion, care şi după întemniţarea lui Vlad să lupte mai departe, în numele lui… Eu nu sunt nici pe departe atât de aprig. Şi totuşi nu se găseşte nici un singur om care să mă slujească cum l-au slujit pe Vlad…»

Din camera alăturată se aude glasul răguşit, răsunător, al lui Ali-beg:

— Uneltire împotriva înaltei Porţi!

Radu se trezeşte din visuri. Oftează lung, cu venin.

«Ce avea Vlad mai mult decât mine?… Vlad n-ar fi stat niciodată, aşa cum stau eu, la uşa unui stăpân dinafară al Ţării Româneşti!… Vlad era mândru… Şi oricine ştia că luptă, neînfricat, pentru neatârnarea pământului străbun şi pentru libertatea neamului valah.»

Un gând mai amar decât toate cele de până acum îi străpunge creierul: dacă o avea cumva temei zvonul acela de necrezut, de care râsese când îi venise pentru întâia oară la ureche, şi-anume că el nu ar fi, cu adevărat, feciorul lui Vlad Dracul?

Încercă să-şi izgonească din minte aceste întrebări. Nu, nu este cu putinţă!…

Nu este cu putinţă? Atunci de ce maica lor, a amândurora, după plecarea lui Vlad s-a retras la schit? De ce n-a vrut să ia parte în Bucureşti la înscăunarea sa şi nici nu a primit să vină la nuntă?

Vodă îşi strânge, supărat, pumnii.

Este în ţară de atâta timp. A ajuns voievod. Şi maica sa nu a ieşit niciodată din schitul de pe insula cea mare a Oltului, unde s-a adăpostit, şi nu voieşte să-l vadă.

Va afla el tot adevărul… Îl va afla!

N-a avut deocamdată timp. Se va duce însă, curând, la schitul de pe Olt. O va sili să stea cu domnitorul ţării de vorbă. Să-i lămurească totul, pe de-a rândul…

Afară vijelia devine mai avană.

Ninsese aproape neîncetat de la Anul nou până azi. Căsuţele şi bordeiele Bucureştilor erau potopite – unele peste acoperiş – sub zăpadă.

Lui Radu i s-a făcut frig, cu toate că în cămin ard doi butuci mari.

Aşa era, de altfel, făcută odaia aceasta. Oricât ai fi încercat s-o încălzeşti, tot rece rămânea.

Se ridică în picioare. Tropăie puţin. Apoi se înveleşte mai bine în caftan şi se aşază iar.

Răbdarea voievodului începe să se schimbe în nerăbdare. Din ce în ce mai mult îl ispiteşte gândul ca – fie ce-o fi – să-şi ia inima în dinţi. Să se ridice şi să plece.

Ca un răspuns al propriilor sale nelinişti, tocmai când era gata să ia această preaîndrăzneaţă hotărâre, de dincolo se aude glasul lui Ali-beg:

— Să vină hanul valah!

Ceauşul se repede să-l vestească pe Radu.

Acesta, auzind porunca, se ridicase însă, ca fript, în picioare.

Văzându-l pe ceauş, încearcă să-şi ia un aer cât mai nepăsător, numai că picioarele, tremurătoare, nu-l prea ascultă.

Se apropie şovăind de încăperea unde se află begul… Ceauşul îi deschide uşa, şi Radu intră.

Begul, ca să nu fie nevoit să-i iasă în întâmpinare voievodului român, s-a aşezat pe un divan. Picioarele şi le ţine încrucişate sub el…

Se uită ţintă la Radu, cu nişte ochi fioroşi, ca de tigru, şi îi arată un scăunel…

— Pofteşte, hanule, şezi!

Radu se temea că Ali îl va primi mult mai rău. Că, încă de la uşă, va striga la el, nici nu ştia ce ar fi trebuit să facă în acest caz. Begul îi îmbiase însă un scăunel, şi vodă se aşeză pe el bucuros.

Ali face acum un semn comandanţilor de oaste, care se găsesc la el, să iasă afară. După ce aceştia părăsesc încăperea, din ochii lui bulbucaţi ţâşnesc spre Radu nişte săgeţi otrăvite.

Lui vodă i se taie iar răsuflarea. Sângele îi piere din obraji. Chipul îi capătă o paloare de mort.

Crivăţul, afară, s-a îndârjit. Vine, şuierând, de-a lungul Dâmboviţei. Se azvârle în ziduri. Dă câte-un ocol casei, plângând ca o sărmană făptură chinuită şi se prăbuşeşte pe horn, înteţind flăcările albastre şi roşii din cămin.

Vodă simte că i se face din ce în ce mai frică. Îşi aminteşte că Ali îl ucisese, tot aşa, într-o zi, după ce îl chemase la el, pe unul dintre urmaşii îndepărtaţi ai fostului împărat al Bizanţului.

«De nu m-ar răpune şi pe mine», se cutremură Radu, căutând în jur, cu privirea, de unde ar putea apuca o armă ca să se apere la nevoie.

Ali-beg îşi deschide gura. Dinţii îi sunt albi, laţi şi tăioşi. Limba i se roteşte, neobişnuit de groasă şi roşie printre buzele vinete. La început îi vorbeşte lui Radu liniştit şi politicos:

— Slăvitul nostru padişah ţi-a dat hilat-i-tanire17, întocmai ca maimarelui ienicerilor din Stambul… Ţi-a dat arme, tobe, steaguri roşii şi verzi, cai şi slujitori. Adică te-a cinstit mai mult decât te puteai tu aştepta. Şi te-a trimis în Cara Eflak18 în numele lui. aşa e, hakan19 Radu?

— Aşa e! mărturiseşte vodă.

Deodată, vocea lui Ali se aspreşte. Începe să-l ocărască pe vodă, pentru că nu i-l dăduse pe căpitanul Ion paşii Isac, în ziua când, numai printr-un adevărat noroc, izbutise să pună mâna pe el…

Sare de pe divan. Se apropie de foc. Îşi pârpăleşte mâinile cu încheieturile umflate de gută, deasupra flăcărilor care azvârl neîncetat scântei, şi se întoarce spre Radu, strigând:

— Şi pe urmă tu l-ai minţit pe slăvitul nostru sultan!…

Radu ştie despre ce este vorba. Greşise trimiţându-i înaltei Porţi veste despre moartea lui Ion, înainte ca el să fi fost cu adevărat ucis. Căci, doar câteva zile mai târziu, prin iscoadele sale, care erau mult mai destoinice, dar şi mai bine plătite decât ale domniei, Ali-beg aflase o mulţime de lucruri. Ştia, bunăoară, că Ion scăpase din temniţă. Că acest lucru se făcuse cu ajutorul jupâniţei Para, care îi cumpărase, cu aur greu, pe slujitorii domneşti. Ba, şi mai mult, aflase că Para îl adăpostise în palatul acesta al doamnei Maria-Despina, unde chemase doi vraci să-l lecuiască de urmele schingiuirilor din temniţă, ca şi de rănile căpătate în luptă.

— Ne-ai minţit!… urmează Ali. Ne-ai vestit moartea căpitanului Ion, pe când blestematul ghiaur era îngrijit ca un prunc – răcneşte el – aici, în palatul doamnei Maria-Despina, în încăperea aceasta… de însăşi jupâniţa Para!

Furia lui Ali-beg izvorăşte din faptul că, încă anul trecut, stăruise mult ca s-o câştige pe jupâniţa Para pentru el…

Chiar şi în clipa aceasta, când îşi aminteşte de ea, tâmplele begului zvâcnesc. În ochi nu vede altceva decât un trup mlădiu, ca o trestie legănată de vânt; gura ei roşie, care împrăştie – cum cel puţin i se părea lui – cu fiecare răsuflare şi cu fiece cuvânt, miresme mult mai dulci decât ale trandafirilor din Şiraz.

Numai că toate străduinţele sale pe lângă sultan, de a i-o dărui, în harem, pe fiica medelnicerului hain Archir, fuseseră zadarnice. Deoarece, tot pe această fată o cerea de nevastă şi marele vornic Zue. Şi, în folosul prietenului său, stăruise mult Radu.

Prinsă la mijloc, între cei doi rivali, Para se învoise mai bine să se mărite cu Zue, decât să intre într-un harem.

Această hotărâre a sultanului îl nemulţumise adânc pe Ali-beg. Şi, îndârjit la culme pentru că fata se întorsese în ţară, îi poruncise bătrânului dar foarte îndrăzneţului agă Selim, omul lui de încredere, s-o răpească, cum s-o pricepe mai bine, înainte ca ea să fi făcut nunta cu sfetnicul lui Radu.

Spre ghinionul său, aga Selim dăduse piept cu căpitanul Ion. Acesta o scăpase pe fată. Iar Ali-beg aflase de curând cu cea mai mare uimire şi mânie, că Para, deşi nu se măritase cu Zue, se îndrăgostise – ceea ce era şi mai rău – de salvatorul ei.

Pradă încă acestor gânduri vrăjmaşe, begul îşi muşcă pumnul… Un pârâiaş de sânge izbucneşte din degetul lui gros.

— Ne-ai vândut, hakan Radu, aşa cum l-ai vândut pe fratele tău, cum eşti în stare să-l vinzi şi pe sultan!… Şi doamna Maria-Despina ne-a vândut. Şi jupâniţa Para! urla el…

— Eu nu… eu nu… îşi ia curaj să răspundă vodă. Nici doamna. Ci numai Para… Iar dacă slugile palatului i-au îngăduit jupâniţei să-l adăpostească pe răzvrătit aici, aceasta a fost cu putinţă doar pentru că ea le-a minţit că tânărul rănit este fratele său… Şi slujitorii ştiau că jupâniţa Para era prietena cea mai bună a doamnei…

— Ei, vezi? răcneşte Ali-beg. Dacă, totuşi, o fi fost amestecată şi doamna?… Răspunzi domnia ta, hakan Radu… răspunzi! Să o chemăm mai bine pe doamna. Să ne spună ea însăşi ce ştie. Să ne spună şi să ne povestească totul… în amănunt.

— Nu… nu… Nu o amesteca pe doamna, încearcă Radu să-l îmblânzească. Te rog… te rog mult, Ali-beg. Am fost buni prieteni… Te-am slujit Şi încă am să te slujesc…

Vocea lui Radu s-a înmuiat şi-a devenit tânguioasă.

— Am fost… însă tu ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţa ca Para să nu intre în haremul meu, îşi varsă năduful begul… Pentru că doamna te rugase, de dragul Parei – şi tu, pentru doamna… Ce mai! – l-aţi ajutat tustrei pe căpitanul Ion să fugă. Asta s-a petrecut în urmă cu o săptămână, când am trimis eu cea dintâi ceată de spahii să pună mâna pe Para şi pe Ion. Ba încă atunci blestematul de Ion m-a păgubit, cu sabia, de cea mai mare parte dintre spahii. Afară de Ioan Corvin de Huniade şi de Scanderbeg albanezul, luminăţia sa sultanul n-a mai avut vreun alt duşman atât de îndârjit ca fratele tău Vlad, care a încercat să se ridice, drept stavilă, împotriva înaintării noastre spre inima Europei. Iar Ion e căpitanul lui Vlad… Se luptă să-l readucă în ţară… Şi tu, hakan Radu, care domneşti numai din mila şi în numele înălţimii sale sultanul, sub ocrotirea oştilor noastre, cu voie sau fără voie, l-ai ajutat să fugă…

Radu îşi dă seama că i se face rău. Şi că, oricum, este aproape să-şi iasă din minţi.

Făcuse în viaţă destule fapte rele. Şi nu fusese osândit pentru nimic. În schimb, de data aceasta, era învinuit pentru ceea ce nu făcuse. De-un lucru care era chiar împotriva felului său de a gândi, a ţelurilor lui.

Simţea că se cufundă, că se va prăbuşi.

Când, dintr-o dată, îşi aminti că Ali-beg vestise în Bucureşti, prin ienicerii lui, care bătuseră tobele o zi întreagă pe uliţe, că Ion fusese prins din nou. Ba, mai mult, turcii înălţaseră o ţeapă lungă, cu vârf de fier, în faţa bisericii Sfântul Gheorghe, zicând că în acea ţeapă ei îl vor trage pe răzvrătit.

Îi spune lucrul acesta lui Ali-beg.

— Şi ai mai anunţat, adăugă el, că îi vei prinde şi pe toţi ceilalţi oameni ai căpitanului. Că îi vei prinde şi-i vei pedepsi, iar noi ne-am bucurat… peste măsură ne-am bucurat…

Radu vorbea, ca într-o beţie. Cuvintele i se împleticeau. Da din mâini şi vorbea.

Ali îi face semn să tacă. Îl cercetează o vreme, cu privirea, făcându-şi ochii mici, apoi întreabă:

— Tu nu ştii chiar nimic… nimic… hakan Radu? Sau te prefaci?

Radu cată către Ali, nedumerit:

— Nu ştiu nimic.

— În ţara… ta, şi habar n-ai de cele ce se-ntâmplă, hakan Radu? îl ia în zeflemea begul…

Radu înghite în sec. Aşteaptă ca begul să continue. Nu înţelege nici un cuvânt din tot ce vrea acesta să spună.

— Aşadar, să te lămuresc, se învoieşte Ali. Zâmbeşte batjocoritor şi urmează: Prin iscoadele noastre am aflat, aşa după cum vezi, mai repede decât ţi-ai fi putut tu închipui, tot ce s-a petrecut…

Voievodul dă din cap, în semn că aşa e. Iscoadele otomane erau mult mai destoinice decât ale lui, deşi ele erau alese uneori tot dintre marii săi boieri.

— Prima grijă a lui Ion, după ce a scăpat din palatul acesta, a fost, continuă begul, aceea de a o pune, cât mai bine şi repede, la adăpost pe jupâniţa Para…

— Ce spui? se minunează Radu. Şi unde putea s-o ascundă?

— Într-o căsuţă sau o biserică din Bucureşti… Dar unde… unde anume nu am putut încă descoperi, deşi noi răscolim, cum ştii, oraşul şi-mprejurimile de-atâtea zile…

— Şi Ion?… Ce-aţi izbutit să aflaţi despre Ion? întreabă vodă, îngrijorat.

— Că se ascunde şi el pe-aici, pe undeva, şi că se pregăteşte de luptă.

— Şi-atunci – priveşte şi mai nedumerit Radu la Ali-beg, pentru ce-aţi dat de ştire că l-aţi prins? De ce aţi ridicat ţeapa aceasta înaltă din mijlocul oraşului?…

— Pentru că doar prin acest mijloc putem nădăjdui să-l mai prindem pe Ion.

Vodă îşi duce mâinile la tâmplele care-i zvâcnesc îngrozitor. Nu pricepe nimic din ţesătura de planuri a begului.

— Pe cât am reuşit noi să aflăm, spune acesta, scrâşnind furios, ca şi cum ar fi strâns între măsele sticlă pisată, Para-l iubeşte atât de mult pe Ion, încât ar fi în stare de orice jertfă pentru el!…

Radu, în sfârşit, se luminează.

— Şi crezi că va veni să ţi se-mbie? S-o primeşti în harem, ca să-şi scape iubitul?

— Sunt tot atât de-ncredinţat, rosteşte begul, cum sunt de încredinţat că semiluna va stăpâni lumea. La rândul său, căpitanul va încerca s-o salveze pe Para… şi-atunci… atunci… răsuflă osmanlâul adânc, rotindu-şi ochii galbeni, fioroşi – voi pune mâna pe el…

Sufletul apăsat al lui vodă, după atâtea încercări, începea să se însenineze.

Ce plan!… Ce plan pusese la cale Ali-beg! Deşi îl chinuise atâta, îi venea să-l îmbrăţişeze. Aşadar, vrând-nevrând, erau legaţi amândoi prin acelaşi ţel… Ion trebuia să fie prins, şi numai otomanii puteau izbuti. Valahii ţineau prea mult la el… îl ocroteau, îl ascundeau şi-i dădeau ajutor.

Şi aşa cum îl cunoaşte Radu pe căpitanul Ion, aşa cum îl cunoaşte toată lumea, când va auzi că fata care-l iubeşte se află în mâinile lui Ali-beg – şi Para va cădea, negreşit, în ghearele lui Ali-beg! – fără să ţină seama de primejdii, va alerga s-o scape.

Între timp, otomanii au pregătit, de bună seamă, totul, aşa cum se cuvine. Reiese asta destul de limpede din vorbele, ca şi din rânjetul lui Ali-beg…

Voievodului, de nu i-ar fi ruşine, i-ar place să joace şi să cânte: «Duşmanul meu de moarte va fi prins… Duşmanul meu de moarte va fi prins!…»

Se stăpâneşte; dar, rumegându-şi aceste gânduri înveselitoare în minte şi dând uitării toate câte le îndurase în dimineaţa aceea, vodă se scoală de pe scaun. Se repede la Ali-beg şi, plin de fericire, îi sărută mâna.

— Şi-atunci… de ce?… De ce m-ai chinuit atâta? îl întreabă el… Sigur… sigur că îl vei prinde pe Ion!…

Ali-beg îşi desprinde mâna de sub buzele lui şi îi răspunde rece:

— Pentru că toate acestea, deocamdată, nu sunt decât un plan… S-ar putea ca Ion s-ajungă la Para mai înainte ca ea să se fi hotărât să plece spre mine. Sau, şi mai simplu, ca fata să nu mai vrea să se jertfească pentru el…

— Asta nu este cu putinţă! ţipă înspăimântat Radu.

— De ce? De ce să nu fie cu putinţă? Pentru că nu vrem eu sau tu, hakan Radu? Sau pentru că ne temem noi, dacă nu reuşim, să nu ne pierdem capetele? Totul este în mâna lui Alah. Şi Alah singur va hotărî, pe voia lui, ce trebuie să se întâmple şi ce nu…

— Să ne pierdem noi capetele? se cutremură vodă, aplecându-şi spinarea.

Ali-beg îl priveşte crunt:

— Da. Să ne pierdem noi capetele. Numai că cel dintâi ţi-l vei pierde tu, hakan Radu…

— Şi, într-o asemenea primejdie, ce-ar trebui să fac? murmură Radu.

— Ar trebui să mi-o aduci tu însuţi pe jupâniţa Para, de unde ştii sau de unde nu ştii… De aceea ai fost pus domn. Ca să ne slujeşti după cum îţi vom porunci noi!

Vodă îşi freacă, disperat, mâinile.

— Aş vrea… dar nu ştiu cum.

— Silind-o pe doamna ta, Maria-Despina, să ne ajute. Ea ştie mult mai multe decât vrea să spună despre prietena ei.

— Şi dacă nu se va-nvoi?

Ali-beg se înapoiază pe divan. Se aşază din nou liniştit, cu picioarele încrucişate sub el…

— Daca nu ne-o vei găsi cel puţin pe jupâniţa Para, pentru ca, folosind-o pe ea drept momeală, să-l putem atrage pe căpitanul Ion şi să-l prindem… îţi făgăduiesc, hakan Radu – şi tu ştii că eu mă ţin de cuvânt…

Radu dă din cap, ştie prea bine că Ali îşi va păstra cuvântul…

— îţi făgăduiesc, cu toată prietenia dintre noi, pe care mi-o aminteai adineauri, că te voi învinui de vânzare. Şi-anume, te voi învinui sultanului că tu, cu doamna ta şi Para, prietena ei, l-aţi ajutat pe Ion să scape de pedeapsă. Şi, după ce vei fi doborât de pe scaun, te voi ucide cu mâna mea, răsplătindu-ţi astfel faptul că l-ai rugat pe sultan, la Stambul, să nu mi-o dea pe Para. Şi, tot ca răzbunare, de rândul acesta pe doamna ta, dacă nu mi-o vor cere sultanul sau marele vizir, voi lua-o în haremul meu. Pe urmă, voi dărui-o drept roabă vreunui om de rând…

— Doamne… geme Radu. Prea mă baţi greu pentru păcatele mele! Dar, spune-mi, de unde?… De unde s-o iau eu pe jupâniţa Para, preabunule şi înţelegătorule Ali?

— Nu ştiu! îi răspunde tăios begul… Dacă însă nu mi-o vei aduce la timp, vei fi pierdut, hakan Radu… Vei fi pierdut!

Radu simte că-i vine să urle de spaimă ca un şacal… Este tocmai pe punctul de a cădea în genunchi, în faţa lui Ali-beg, ca să-i cerşească iertarea, când comandantul gărzii, un spahiu uriaş şi cu o barbă stufoasă, intră.

— Ce este? se întoarce spre el Ali.

— A venit o sanie acoperită, îl înştiinţează spahiul…

— Şi cine se găseşte în sanie? întreabă plictisit begul…

— Jupâniţa Para, fiica medelnicerului Archir, rugându-te să binevoieşti a o primi! îi răspunde spahiul…

— Jupâniţa Para? răcnesc şi Ali-beg şi Radu, sărind amândoi în picioare.

— În sfârşit, a venit! se înveseleşte begul şi, desfăcându-şi larg braţele, începe să râdă. Domnia ta, hakan Radu, poţi deocamdată să pleci! Şi să aştepţi în palatul domniei tale restul poruncilor mele…

— Aştept… cum nu… zice Radu. Aştept…

Se apleacă înaintea lui Ali-beg. Îl salută smerit şi ţâşneşte afară pe uşă.

Se simte fericit. A scăpat. Planul lui Ali-beg a izbândit.

«De-ar izbândi până la sfârşit! Doamne ajută-mă! se roagă el… Doamne ajută-mă!»

Se coboară pe scări. Jos, calul înşeuat îl aşteaptă. Şi, urmat de marele logofăt Stan şi de suita rămasă la intrare, porneşte în galop.

Între timp, Para intră la Ali-beg.

În încăperea aceea îl primise fata pe căpitanul Ion. Acolo îl culcase şi-l îngrijise cât timp fusese bolnav.

La drept vorbind, chiar din momentul când cei doi tineri se despărţiseră, pe malul Oltului, Para ştiuse că nu va mai putea iubi pe nici un alt bărbat în afară de el…

Fusese totuşi încredinţată că nu-l va mai reîntâlni niciodată şi că fiecare îşi va urma destinul care-i fusese hărăzit. Însă ea se aflase pe treptele bisericii, când Ion căzuse prins. Şi dragostea îi dăduse putere şi minte să poată răzbi până la el, să-l ajute să fugă şi să-l adăpostească.

Numai că lucrurile se răsturnaseră tocmai când fata socotea că totul se va sfârşi cu bine. O ceată de spahii înconjurase, pe neaşteptate, palatul… Jupâniţa şi căpitanul fuseseră siliţi să fugă. Ion, înfruntându-i pe otomani, cu ajutorul voinicilor lui, izbutise, pentru a doua oară, s-o scape pe Para. Şi, îmbrăcând-o ca pe-o fată de rând, o ascunsese în bordeiul unui ţăran – fost slujitor al lui Vlad – dintr-un cătun de lângă Bucureşti.

Acolo stătuse copila până azi, când fostul slujitor al lui Vlad – trimis de Para să afle ce mai e nou – se întorsese vestind-o că Ion ar fi fost prins şi că s-a înălţat pentru el o ţeapă în mijlocul oraşului.

Atunci Para s-a hotărât.

«E rândul meu să mă jertfesc pentru omul căruia-i datorez viaţa şi cinstea. Şi pe care-l iubesc!»

Se înfăţişase lui Ali-beg şi îl privea, neînfricată, în ochi.

— În cele din urmă, ai fost silită să vii!… mormăie begul, abia reuşind să-şi stăpânească bucuria de-a o vedea.

— Am venit!… Voi intra în harem. Dar numai dacă-i vei da drumul, chiar acum, căpitanului Ion…

Ali-beg îşi rostogoleşte ochii galbeni de tigru sub turbanul albastru:

— Nu tu vei hotărî ce trebuie să fac… Eşti în puterea mea…

— Mai bine îmi iau viaţa… şopteşte Para, hotărâtă. De nu îţi ţii cuvântul…

— Dar cine mă încredinţează că tu îţi vei ţine făgăduiala, dacă-i dau drumul lui Ion?

— Îţi jur, rosteşte fata, cu un oftat.

Ali-beg nu mai are răbdare. Bate din palme. Îndată se iveşte căpetenia gărzii, căreia Ali-beg îi porunceşte:

— Dezlegaţi-l din fiare şi daţi-i drumul căpitanului Ion să plece unde-o vrea!

Căpetenia gărzii înţelege. Fără să şovăie, răspunde:

— Porunca se va împlini!…

— Daţi-i şi-un cal… Să fugă cât mai grabnic. Să n-avem timp să ne răzgândim!…

Căpetenia gărzii, salutând, pleacă. În curând se aude afară, printre tânguirile vântului, tropotul unui ca!…

— Drum bun! suspină fata.

Ali-beg, urmărind-o neîncetat cu privirea iscoditoare, rânjind lacom şi crud, glăsuieşte:

— A plecat. Mi-am împlinit cuvântul…

Jupâniţei Para i se umplu ochii de lacrimi.

— Mi-l voi păstra şi eu!

Dar totul începe să i se învârtească în jur şi cade, fără cunoştinţă, la pământ.

Oşteanul din pădure strânse mânerul săbiei în pumn. Ar fi dorit să se repeadă în sprijinul sărmanei jupâniţe.

— Para!… rosti el… Para!…

Se zbuciumă, strigă, dar slăbiciunea îl ţinu, legându-l la pământ cu lanţurile sale de plumb.

Zăpada îl acoperise aproape în întregime. Nu i se mai zăreau decât obrazul şi o parte din coiful auriu, de pe care zăpada, adunându-se, aluneca mereu.

Armăsarul nu se mişcase de lângă el…

Ochii negri ai animalului îl cercetau pe oşteanul rănit cu o privire umedă, aproape omenească.

Coama îi era biciuită şi răvăşită fără încetare de vânt.

Piciorul, în care rana se obrintise între timp, nici nu şi-l mai simţea.

Sforăi.

Îşi înălţă capul şi încercă să adulmece văzduhul…

Dar viscolul bătea în aşa fel, încât toate mirosurile după care s-ar fi putut călăuzi erau împrăştiate.

Noaptea părea că nu voia să se mai ridice de deasupra pădurii. Întunericul era greu, apăsător şi încărcat de primejdii neştiute, ce se puteau ivi de oriunde.

Copacii scânteiau, legănându-se, şi gemeau.

Rănitului i se păru, pentru o clipă, că vede iar ochii şi barba Bătrânului.

«Nu te lăsa doborât!…» «Nu. Nu mă las!» îi răspunse el…

Cercuri de toate culorile curcubeului se învârteau ameţitor.

I se părea că se roteşte odată cu ele şi se prăvăleşte, rostogolindu-se, într-o prăpastie.

Viscolul urla, azvârlind trâmbe de zăpadă asupra celor doi răniţi – unul fiind lungit la pământ, însă vegheat, cu credinţă, de celălalt.

Apoi vârtejul şi prăbuşirea încetară. Şi rănitul începu iar să retrăiască o sumedenie de întâmplări, dar toate în frânturi învălmăşite, fără ordine şi uneori fără înţeles.

Puhoaiele tulburi, clocotind zgomotoase, dau năvală pe Olt. Vântul suflă domol… Uneori aduce pe aripile lui câte o adiere călduţă. Din copaci, ţurţuri limpezi, ca de cristal, picură rar, plângând sfârşitul iernii.

Un călăreţ într-o bundiţă descheiată şi cu o căciulă albă, ţuguiată, pe cap, trece călare, în goană, pe potecă.

Zăpada moale plescăie, strivită sub copitele calului.

În bordeiul din pădure, Ion, sprijinindu-şi pe un butuc sabia, şi-o ascute cu o bucată de gresie.

Fostul ucenic în ale preoţiei, Gheorghe, aşezat pe patul de cetină, meştereşte săgeţi pe care le aşază cu grijă în tolba de la picioarele lui şi cântă, cu glas înăbuşit, un cântec de lume.

Pe faţa lui slabă şi palidă, în timp ce-şi murmura cântecul, pluteşte umbra unui zâmbet ciudat.

Pe treptele săpate în pământ, care urcă spre ieşirea îngustă a bordeiului, Alexe, vânătorul de lupi, îi pune coadă unei securi. Auzindu-l pe Gheorghe cântând, râde în el tainic. Se opreşte din lucru. Apoi când Gheorghe încetează să cânte, dă el drumul la glas.

Vocea îi este mai bărbătească, mai plină.

Gheorghe îşi ridică ochii spre Alexe. Ion se uită, pe rând, la amândoi. Tustrei încep să râdă voioşi, cu hohote.

În faţa bordeiului, călăreţul cu bundiţa albă şi-a oprit din galop murgul. Acesta se ridică în două picioare, nechezând.

Voinicul sare de pe cal… Ion, Gheorghe şi Alexe se reped afară.

— Bucure! exclamă Ion.

— M-am întors! îi răspunde acesta scurt. Am aflat unde e Para… Pe chipul lui Ion, soarele rece de sfârşit de iarnă îşi aruncă voios, dintr-o spărtură a norilor, câteva săgeţi.

— Unde?

— A dus-o Ali-beg peste Dunăre…

— De-aceea n-am găsit-o noi în palatul cel mic al doamnei, când l-am atacat… Biata de ea! o plânge Alexe.

— A ascuns-o la Boian, în palatul de vară al foştilor ţari bulgari… urmează Bucur.

— Acolo îşi ţine haremul?

— Acolo!

Pe sub bolta înaltă a fostului palat de vară din Boian – palat transformat de turci într-o clădire pătrată, albă, fără nici o fereastră în afară şi înconjurată cu un val de pământ – scârţâie carele pline cu făină, miere, carne sărată şi peşte, care pătrund în curte.

Ţărani bărboşi, îmbrăcaţi în zdrenţe, descarcă sacii, azvârlind din când în când ochiade către ferestrele cu zăbrele mărunte şi dese, dincolo de care se află zăvorâte cadânele lui Ali-beg.

O şuierătură se aude.

Străjerii din preajma carelor şi cei de la porţi, izbiţi pe neaşteptate, încep să se prăbuşească.

Porţile, lăsate după intrarea carelor, sunt ridicate iarăşi de ţărani.

Răsună, dincolo de ferestre, ţipetele de spaimă ale femeilor care nu ştiu ce se întâmplă afară.

Unul dintre ţărani – cu barba şi chipul lui Năstase – îl ţine pe un străjer culcat la pământ:

— Spune unde e Ali-beg, sau te sugrum?…

— Ali-beg e plecat… A fost chemat la Stambul de sultan!

— Ali-beg e plecat la Stambul! îl vesteşte Năstase pe Ion care în mijlocul turcilor de la poartă, aflând această veste, înciudat, îi coseşte cu şi mai multă hărnicie pe vrăjmaşi.

Pe porţile deschise, năvălesc, călări, Bucur, Gheorghe, Alexe şi alţi o mulţime de tineri valahi.

Lupta se dă pe unul dintre balcoane. Împinşi de Ion şi o mână de voinici, turcii dau înapoi. Balustrada balconului se prăbuşeşte. Jos, cei care se ridică dau de Bucur, Năstase şi Gheorghe.

Alexe desface, cu umărul, uşă după uşă. Femeile ţâşnesc afară, ţipând.

Toată ograda e semănata cu otomani răpuşi, cu turbanele, iataganele şi suliţele lor.

Negru, adus de Bucur sub balcon, îşi ridică în sus capul, căutându-şi stăpânul…

Cadânele s-au grămădit într-un ungher al curţii, şi de acolo, cu braţele întinse, îi roagă pe voinici:

— Luaţi-ne cu voi… Ajutaţi-ne să ajungem la casele noastre…

Fostul palat de vară al ţarilor bulgari a rămas pustiu, cu porţile deschise.

Se pierde în depărtare.

A venit primăvara. Crengile pomilor îşi arată bucuroase, soarelui, frumuseţile lor – mugurii gata să plesnească.

Pâraiele curg repezi.

Voinicii duc pe şei femeile salvate.

Glasurile şi râsetele acestora răsună argintii.

Vălurile lor subţiri flutură.

Ţăranii ieşiţi la munca ogoarelor, cu pluguri şi boi costelivi, privesc alaiul acesta cu mirare şi spaimă.

«Ali-beg se va răzbuna cumplit!» îşi şoptesc ei.

Negru aleargă în galop. Ceilalţi cai au rămas în urmă. Pe şa, în faţa lui Ion, Para.

— Te voi trimite cu Alexe în Transilvania, la prietenul măriei sale Vlad, comitele Mihail Szilágyi! îi spune Ion fetei.

Ea îl cuprinde cu mâinile de gât.

Văzduhul primăvăratec îşi desface larg aripile străvezii.

«Dar am salvat-o oare, într-adevăr, pe Para? se zbuciumă în fierbinţeala lui rănitul… Am salvat-o pe Para? Pe Para sau pe Oltea?… Para… Oltea?…»

În minte o revede pe Oltea.

— Ai venit!… Ai venit!…

Primăvara a înveşmântat plaiurile Tismanei în straie bogate de lumină verde şi aur.

Fata aleargă pe o costişă.

Flori de cireş se scutură ca o ploaie înmiresmată şi caldă.

— Te-ai întors!… Te-ai întors!…

Livezile freamătă.

La fel, stejarul cel bătrân, poteca, pârâul şi pădurea de castani, care-l cunosc de copil…

— Te-ai întors!… Te-ai întors!… Nu ne mai părăsi.

Fetiţa îl apucă de mână şi-l trage după ea:

— Haide să ne jucăm!

Se joacă amândoi «de-a soarele şi luna». Şi luna se lasă de astă-dată, dinadins şi cu viclenie, prinsă de soare.

E ziua de Sânziene20… E şi ziua lui Ion. Fetele din Tismana şi-au făcut, după datină, cununiţe din floare de sulfină, culeasă în zori prin iarba plină de rouă.

O cununiţă şi-a împletit şi Oltea.

Se coboară amurgul…

Pe culmea dealului fumegă argintie luna.

Acolo are loc «jocul făcliilor».

Flăcăi călări gonesc spre culmea dealului, cu făcliile aprinse în mâini. Dar fetele le-au luat-o înainte. S-au urcat încă de la amiază pe culme. Au cules flori. Au împodobit locul… Şi-au pregătit grămezile de vreascuri. Acum le dau foc. Flăcăii totuşi se grăbesc. Sar de pe cai. Încep «jocul făcliilor». Apoi, băieţi şi fete, perechi-perechi, sar peste focurile aprinse de fete. În cele din urmă încep cu toţii hora.

Ion a urcat şi el pe culme cu o făclie în mână. Dar nu descalecă, nu sare peste foc, nici nu se prinde în horă.

Oltei, în lumina flăcărilor, îi ard obrajii ca un mănunchi de bujori.

— Aş vrea să cresc mai repede mare!… îi spune ea lui Ion.

Flăcăul începe să râdă:

— Şi-aşa eşti destul de mare!…

— Aş vrea să fiu mare de tot…

— Pentru ce?

— Ca să nu mă mai despart de tine niciodată. N-am să te las să mai pleci nicăieri singur…

— Nici la război?

— Nicăieri!

Focurile de la «serbarea făcliilor» s-au întins. Au cuprins toată culmea.

Focuri întinse, nesfârşite… Focuri…

Ion şi Bucur călări, de pe înălţimea unei movile, privesc focul în care arde zarea.

Bucur îl înştiinţează pe căpitan:

— Am izbutit să dau foc şi celor din urmă depozite de hrană turceşti, care se mai aflau în Ţara Românească.

Un foc mare a fost aprins în piaţa Sfântul Gheorghe din Bucureşti.

Bărbaţi, femei şi copii aleargă la semnul acesta de chemare.

Pristavul domnesc sună din surlă prelung.

Toate clopotele din Bucureşti bat.

Norodul s-a adunat.

Marele vornic Dragomir vesteşte mulţimea:

— Căpitanul Ion a fost prins!…

— A fost prins căpitanul Ion? se uimeşte mulţimea.

Şi marele vornic Dragomir, în numele voievodului Radu, reaminteşte mulţimii toate relele săvârşite de căpitanul Ion:

— Nici un trimis al înaltei Porţi nu mai putea trece în voie. Oamenii lui loveau cetăţile turceşti.

— Fostele noastre cetăţi dăruite lui Mahomed de măria sa Radu! îl îndreaptă un glas venit din mulţime.

— Conacele boiereşti…

— Au ars nenumărate!… se bucură lumea adunată.

— Iar el însuşi, cum ştiţi – urmează Dragomir – prefăcându-se când ţăran, când călugăr, se străduia în toate felurile să-i prindă la strâmtoare şi să-i răpună pe măria sa Radu…

— De două ori a fost aproape să-l răpună, îşi şoptesc la ureche oamenii.

— Măria sa mi-a poruncit atunci mie să iau cele mai chibzuite măsuri.

— I-au întins curse şi laţuri de tot felul, în fiecare loc… îşi destăinuie unul celuilalt, ceea ce ştiu, locuitorii Bucureştiului. A încercat şi Ali-beg să-l prindă în capcană, în palatul cel mic al doamnei. Şi-a scăpat şi de-acolo…

— Numai că Ion, cu curajul lui nebunesc, le-a înfruntat pe toate… urmează Dragomir.

— Şi cum l-aţi prins până la urmă? întreabă mulţimea.

— Îl urmăream de multă vreme. Ştiam că dă târcoale palatului domnesc!

— Ştiam şi noi! îşi şoptesc oamenii.

— Astăzi de dimineaţă, dându-se drept cântăreţ rătăcitor, a cerut voie să intre în palat, ca să-i cânte voievodului un cântec. Dar sub mantie avea o sabie, cu care socotise să-l răpună pe măria sa Radu. Noi, care pregătisem totul din timp, i-am dat voie să intre…

— Şi?… Şi?…

— Răufăcătorul a fost prins. Şi-şi va primi pedeapsa…

— Păcat de tinereţea şi vrednicia lui! spun oamenii în taină.

Multe femei oftează. Altele au început să plângă.

Tot în această vreme, la palat s-au adunat boierii.

Vodă stă răşchirat în jilţ.

Lângă el, doamna ţării cu ochii trişti şi negri priveşte parcă în gol…

— Am vrea să ştim şi noi, cum aţi pus mâna pe el? întreabă un boier.

— E turbat ca o fiară şi ar fi fost în stare să lupte şi c-o oştire întreagă!… se îngrozeşte altul…

Voievodul râde strâmb. Buzele îi sunt roşii, aproape femeieşti. Privirea i se scurge, din ochii lui frumoşi, subţire, veninoasă. Pe haina de brocart, bătută în pietre scumpe, are pete de vin.

— Să spună logofătul! se grozăveşte Radu.

Marele logofăt Stan începe să povestească:

— Când a-nceput să urce scările palatului, de sus i-am aruncat în cap o plasă din cele mari, greceşti. S-a încurcat în plasă. N-a mai putut să-şi scoată sabia. Asupra lui s-au năpustit o sută de oşteni.

— Curajul nebunesc pe care îl avea, de data aceasta l-a pierdut! se veseleşte vodă.

— Şi ce-aţi făcut cu el?

— Am vrut să-l trag în ţeapă! scrâşneşte vodă. Însă doamna Maria-Despina m-a rugat…

— Înalta doamnă a ţării?…

— Aştept un prunc… dă doamna, pentru întâia oara în vileag, marea taină. Mi-aş dori o fetiţă, surâde ea, care să se numească la fel ca mine, Maria, şi ca măicuţa mea, Voichiţa. În numele copilului care o să vină, n-am vrut să curgă sângele lui Ion…

Marii boieri clocotesc. Ar fi dorit să-l vadă pe răzvrătit în ţeapă.

— Dar n-aveţi grijă, boieri! strigă ascuţit Radu. Îl voi trimite în lanţuri, aşa cum am făgăduit de mult, luminăţiei sale sultanului. Moartea va fi de zece ori mai cruntă!…

— Moartea va fi de zece ori mai cruntă!… se veselesc boierii.

Între alţi osândiţi, legat în lanţuri, cu jumătatea de sus a trupului goală şi biciuit fără încetare de paznici, căpitanul Ion se târăşte pe drum. Văzduhul este înăbuşitor. Cerul s-a făcut roşu.

Un turc înalt, spătos, cu barbă neagră, care conduce convoiul, îşi pune palma streaşină la ochi.

— Mâine vom fi la Egrigoz, le spune el paznicilor. Şi câinii aceştia vor fi închişi în temniţă pentru tot restul vieţii.

S-a făcut noapte. Cerul e înnorat. Se simte în văzduh apropierea furtunii. Paznicii, care sunt de strajă, veghează.

Osândiţii, lungiţi cu trupurile goale pe ţărână, se odihnesc. Dorm. Sau se prefac că dorm…

Vântul a început să sufle. Fulgere se desfoaie pe cer, ca nişte flori albastre. Suliţele lor lungi brăzdează, frânt, văzduhul…

Zgomotul vântului şi-al ploii seamănă acum cu galopul a zeci de herghelii.

La adăpostul beznei şi-al zgomotelor ploii, Ion îşi sfărâmă, cu două pietre mari, cătuşele de fier.

Alţi osândiţi, la fel, ajutându-se unii pe alţii, luptă să-şi scoată lanţurile.

Unul din paznici, care-şi acoperise capul cu o mantie, ferindu-se de ploaie, a căzut la pământ.

O lovitură în creştet doboară şi pe altul…

Cu iataganul acestuia din urmă în mână, Ion a ajuns la cortul ofiţerului turc.

Îl smulge din culcuş. Otomanul ridică mâinile, în semn că se predă.

Întreg convoiul osândiţilor e liber.

Pe paznici, legaţi bine, cu căluşuri în gură, i-au azvârlit într-o groapă, deasupra căreia au grămădit mormane întregi de crengi.

Mulţi dintre osândiţi au îmbrăcat veşmintele turceşti.

— Până vor fi descoperiţi călăii noştri, noi vom putea ajunge departe! le spune osândiţilor Ion.

Ploaia nu încetează să cadă.

Un copac s-a aprins. Arde cu flăcări vii.

Prin noroi şi furtună, cu trupul pe jumătate gol, căpitanul aleargă.

În zori, furtuna s-a înteţit. Sub ochii turburi şi obosiţi ai lui Ion, s-a ivit marea cu valurile uriaşe, frământate.

O barcă a fost trasă departe, pe nisip. Ion se apropie de barcă.

Se prăbuşeşte. Are însă puterea să se salte şi să se prindă cu mâinile îngheţate, tremurătoare, de marginile bărcii.

Furtună pe mare… Huiet… Barca este purtată de valuri în neştire.

«Pe ce tărâm mă găsesc?… Este aurita Crimee… Crimeea!…»

Urmat de mârzaci, căpeteniile sale de oaste – cu faţa galbenă, brăzdată, ochii mici înfundaţi şi buza de sus spână – marele han al Crimeei, Hagi Ghirai, soseşte în sunete de tobă.

Mârzacii sar din şa şi-l sprijină pe marele lor han să descalece.

Cu toţii se aşază, având picioarele încrucişate sub el, pe perne de mătase, înşiruite deasupra unui covor.

Marele han e în mijloc. Îi face semn lui Ion să se aşeze şi el pe-o pernă, în apropierea lui.

Fântânile, ţâşnind din pereţii de marmură, ce înconjoară grădinile lui Hagi, susură încetişor.

Mireasma trandafirilor este îmbătătoare.

Sclavii georgieni aduc ceaiul fierbinte în căni.

Sus, în pridvorul din lemn scump de santal, adăpostite după perdele, Ion ştie că se află soţiile şi cele treizeci de fiice ale marelui han.

Acesta ia cuvântul…

Barba lui aspră, rară şi argintie se clatină.

— Îţi datorăm răsplată! spune marele han. Ne-ai dezlegat în totul taina strămoşului Tanai, a mormântului său, şi ne-ai adus de-acolo lanţul cel sfânt de aur, purtat de el în viaţă, pe care îl căutam. Rosteşte-ţi o dorinţă, şi îţi jur să ţi-o îndeplinesc!…

— Am o îndatorire. Vreau să ajung la Roma, la principii creştini…

— Eşti un mare viteaz! glăsuieşte iar hanul… Nu te-ai temut nici de vrăjmaşii care-ar fi vrut să te împiedice să săvârşeşti lucrarea şi nici de diavolii ce-nconjurau mormântul… Dacă rămâi la noi, îţi dăruiesc pe una din fiicele mele de soţie…

Fetele din pridvorul de sus se aud chicotind.

— Şi, dacă îmbrăţişezi credinţa lui Alah, ai putea să ajungi un dregător de seamă în acest colţ fermecător al lumii, care este Crimeea… Şi poate – de ce nu? – moştenitorul meu…

Ion se apleacă înaintea marelui han:

— Sunt nevoit să plec, repetă el… Îndatoriri de seamă, ce nu se lasă amânate, mă cheamă-n asfinţit.

Hagi ridică mâna:

— Ca să te-ntorci degrabă, îţi pun la îndemână cea mai uşoară şi mai iute corabie. Un vas genovez cucerit de curând. Ai să te-ncredinţezi că noi ştim să plătim vitejilor mai bine decât ghiaurii voştri din asfinţitul lumii…

În faţa Papii de la Roma, Ion stă îngenuncheat.

— Astăzi, când Ioan de Hunedoara a-nchis ochii şi Gheorghe Castriota-Scanderbeg, albanezul, este prea ostenit, rosteşte căpitanul, un singur om îi poate înfricoşa pe turci. Acesta este domnitorul Vlad, cel zăvorât, printr-o înşelăciune, la Vişegrad. E neîmblânzit, căci a zăcut mulţi ani în lanţurile şi temniţele turceşti. Ura sa împotriva năvălitorilor este mai mare decât a oricui. Şi, de l-ai ajuta să ajungă iar liber, domnitorul valah ar putea alunga oştile musulmane.

Papa stă nemişcat, cătând printr-o fereastră a Vaticanului către crucea de aur de pe bazilică.

— I-aţi spus regelui nostru Matei că domnitorul Vlad nu are nici o vină?

— Regele n-a stat încă de vorbă cu cel adus de noi ca să mărturisească…

În lumina amurgului şi-a lumânărilor, întreita tiară21 sclipeşte orbitor.

Un clopot bate rar, anunţând miezul zilei.

— În acea parte a lumii, mai glăsuieşte Papa, pentru orânduirea oricăror frământări în legătură cu musulmanii, l-am binecuvântat pe regele Matei. Hotărârile lui sunt drepte pentru noi… Du-te dară la el şi-ncredinţează-l tu însuţi, dacă poţi, că domnitorul vostru, este nevinovat… «La regele Matei!… La regele Matei!…»

Chipul măreţ al Papii, întreita coroană şi crucea de la bazilica romană se topesc pe încetul…

În locul încăperii din Vatican, unde-l primise Papa, căpitanul zăreşte castelul din Hunedoara al regelui Matei. Sala cea mare de ospeţe…

— Şi-acum, rosteşte regele, să bem această cupă cu vin în cinstea biruitorului în turnirul de astăzi.

Trâmbiţele sună prelung.

Regele îşi înalţă cupa grea cu picior, bătută în şase rânduri de nestemate.

Marea nobilime se ridică în picioare. Rochiile de mătase şi brocart ale femeilor foşnesc. Săbiile bărbaţilor zăngănesc vese!…

Urale puternice izbucnesc din piepturile magnaţilor. Sunt cu toţii dornici să-i intre în voie tânărului rege. Să-i spulbere bănuielile, de-altminteri îndreptăţite, asupra credinţei lor.

Cavalerul Ioan mulţumeşte. Invitaţii îşi sorb cupele. Nobilii vârstnici şi fiii lor, până la ultima picătură. În vreme ce soţiile şi tinerele fete îşi înmoaie doar buzele în licoarea uşor gălbuie, aromată şi dulce, de Tokay.

— Asemenea luptători, ca domnia ta, dorim s-avem, cavalere Ioan! ia cuvântul comitele Mihail Szilágyi, cel dintâi dregător al regatului, după ce i-a cerut, mai întâi, din ochi, nepotului său, regele Matei, îngăduinţa de a vorbi. Îţi cunoaştem meritele trecute, în luptele cu turcii. Eşti un viteaz pe care ne-am putea bizui. Şi, potrivit legilor noastre cavalereşti, vom îndrăzni să-l rugăm pe serenisimul nostru stăpân să te înalţe, în timpul cuvenit, la rangul de baron…

Între aristocraţi se stârneşte un murmur. Iarăşi se va ridica, în rândurile marii nobilimi transilvănene, un cavaler valah?

Lucrul acesta nu este, oare, cu tâlc? se întreabă, din ochi, magnaţii. Nu cumva comitele Mihail Szilágyi – acela care şi-a impus la tron nepotul, peste voinţa multor grofi – urmăreşte vreun anumit plan?

Neliniştea este firească, deoarece înaintări din acestea în rang nu au loc decât foarte rar.

Regele Matei avea însă o fire impresionabilă. El rămăsese uimit de faptul că Ioan de Valahia îl învinsese pe cel mai de temut cavaler al Ungariei, «biruitorul regilor» – cum era numit comitele Georg de Ellerbach.

Comitele luptase în turniruri pe tot întinsul Europei: în Cehia, Germania, Francia şi Polonia.

Nimeni nu izbutise să-l înfrângă.

În turnirul de astăzi, de la Hunedoara, el se păstrase dinadins la urmă, pentru ca să-l doboare pe cavalerul Ioan, învingător al tuturor celor de dinaintea lui.

Marii aristocraţi urmăriseră lupta cu răsuflarea tăiată. Nu trebuia, cu nici un preţ, ca Ioan de Valahia să ajungă sărbătoritul turnirului. Le era prea destul şi-aşa faptul că, în Ungaria, se instaurase o nouă dinastie, aceea a Corvinilor.

Era adevărat că Ioan Corvin de Huniade fusese cel mai de seamă apărător al Europei. Doar la auzul numelui său se ridicau, mergând neînfricaţi la moarte, români, unguri, germani, sârbi, albanezi şi oricine ura şi se temea de asuprirea otomană.

Numai că ei se împotriviseră din răsputeri ca fiul său, Matei, să se urce pe tron. Ori, fără comitele Mihail Szilágyi, unchiul lui de pe mamă – şi el, pe cât se auzise, dintr-o familie valahă, înnobilată în război, ca şi aceea a Corvinilor – tânărul Mateiaş, pe care marii aristocraţi îl numeau în derâdere «crăişorul valah», nu şi-ar fi pus pe frunte niciodată coroana.

Cu toate că magnaţii nădăjduiseră în victoria, la turnir, a comitelui Georg, acesta căzuse de pe cal… Căzuse de la primul atac al lui Ion, la fel ca şi, cu puţin înainte, comiţii Szepes şi Pongracz.

Urmaseră o a doua şi a treia ciocnire, cu încuviinţarea regelui, căruia nu îi venea nici lui să creadă că poate fi cu putinţă o asemenea înfrângere de neînchipuit. De trei ori la rând, în lupta cu suliţa, cu sabia şi cu securea, comitele de Ellerbach fusese azvârlit de pe cal… Şi dacă mai trăia aceasta nu se datora decât mărinimiei cavalerului Ioan.

Victoria aceasta surprinzătoare nu-i mai putea ieşi din cap regelui. Şi fiindcă avea nevoie de luptători destoinici, în vederea îndeplinirii planurilor mari pe care şi le alcătuise, se hotărâse, pe neaşteptate, să-l ridice pe Ion la rangul de baron.

— Suntem de aceeaşi părere cu comitele nostru, Mihail Szilágyi, răspunde regele. Cavalerul Ioan va trebui, bineînţeles, în timpul legiuit, să săvârşească toate celelalte formalităţi, care sunt necesare, potrivit datinilor cavalereşti. Dar, imediat după aceea, ne vom simţi onoraţi să-i dăm învestitura şi să-l numim baron…

Trâmbiţele sună asurzitor. Regele soarbe încă o cupă cu vin, după ce închină, prieteneşte de astă dată, numai cu cavalerul Ioan.

Face apoi un semn, şi petrecerea, însoţită de danţ, începe.

Succesul cavalerului Ioan este deplin. În sala monumentală de primire (sau «sala cavalerilor», cum se numeşte), sală iluminată de peste trei sute de făclii, scaunul lui se găseşte alături de acela al regelui, în faţa căminului din piatră pe care se vede, gravat în aur, corbul cu un inel în cioc, având în ghearele încleştate coroana regilor maghiari. Şi dacă cei mai mulţi dintre bărbaţi îl privesc cu invidie, femeile şi tinerele fete nu se mai satură şi îl sorb din ochi.

Femeile şi fetele, cu toate reţinerile impuse de părinţii, soţii sau fraţii lor, aplaudaseră cu înflăcărare victoriile lui Ion, fiecare sperând în taină ca la ospăţ să danseze cel puţin o dată cu el… Şi asta nu numai pentru că frumuseţea bărbătească a lui Ion, la vârsta aceea de douăzeci de ani, era desăvârşită, ci şi fiindcă, încă de pe atunci, isprăvile săvârşite de el fuseseră învăluite în aura legendei.

Câte nu se povestiseră şi, uneori, chiar nu se cântaseră despre el?

Multe dintre tinerele doamne şi fete care iau parte la ospăţ îşi istorisesc bunăoară chiar acum între ele, la ureche, cum Ioan de Valahia, fiind prizonier la turci, izbutise să scape. Pătrunsese în haremul lui Mahomed, eliberând de acolo pe-o fostă iubită a lui şi o fetiţă în vârstă de cinci ani. Tot astfel, mai târziu, salvase pe o altă fată din seraiul unui faimos general turc.

Cutreierase lumea şi pretutindeni luptase, cu toate forţele, contra puterii otomane.

Cu acelaşi ţel se înfăţişase tânărul comitelui Mihail Szilágyi. Acesta îl trimisese în luptă contra imperiului otoman, şi-acolo dobândise, prin vitejia lui, rangul de cavaler.

Este adevărat că lucrul acesta Ion îl făcuse cu un anume ţel, pe care n-aveau de unde să-l cunoască nici regele, şi nici magnaţii lui, şi cu-atât mai puţin grofinele şi copilele lor.

Acestea din urmă, mai ales, povestindu-şi isprăvile lui Ion, se mulţumeau să-l vadă, să-l admire şi să ofteze adânc.

Cea mai aprinsă dintre toate acele tinere fete şi femei, care îl admirau şi se roteau, în mod obişnuit, în jurul său – de când era la curte – ca nişte fluturi în jurul unei lumânări, era însă copila grofului Albert de Szentgyorgyi.

Se numea Elisabeta. Nu avea decât cincisprezece ani şi era socotită drept cea mai mândră, mai bogată şi mai strălucitoare fată de măritat din întregul regat maghiar al acelui an 1465.

Niciuna nu îl aplaudase, la turnir, mai mult decât Elisabeta.

Copila tocmai ascultase pe un minnesenger, în castelul tatălui său, cântând legenda Nibelungilor.

În mintea sa, de cum îl zărise pe Ion, îl şi asemuise cu cavalerul Sigfrid. Ea se visa Crimhilda. Iar Ion urma s-o îndrăgească, la fel ca Sigfrid pe Crimhilda.

Ce-i drept, Ion nu-i dăduse de înţeles c-ar fi îndrăgostit de ea. Însă aceasta n-o făcuse să-l îndrăgească mai puţin. În taină, se şi destăinuise doicii sale că era hotărâtă să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să şi-l cucerească pe cavalerul Ioan. Să se mărite cu el…

— Ori cu el fericită, ori fără el la mânăstire! spuse Elisabeta doicii sale, cu acea hotărâre înverşunată pe care numai la vârsta de cincisprezece ani poate o fată îndrăgostită s-o ia.

Începând danţul, mândra Elisabeta făcuse în aşa fel ca ea, cea dintâi, să se prindă de mână cu Ion. Ceea ce o îndurera, totuşi, peste măsură, era că el rămânea nepăsător la toate drăgălăşeniile sale. Oricât se străduia fata, cavalerul întârzia să i se prindă în mreje.

Gândurile flăcăului erau în altă parte decât la vorbele ei pline de înţelesuri. Ochii lui nu vedeau zâmbetele ei graţioase, ci rătăceau prin sala cea mare de ospeţe, îndreptându-se uneori spre rege, alteori… cine ştie unde…

Fata îşi simţea inima săgetată de-o suferinţă fără seamăn. Cu câteva zile în urmă, cavalerul Ioan se purtase cu totul altfel faţă de ea şi – să i se fi părut numai ei, oare? – îi dăduse chiar unele speranţe… «Poate între timp să se fi îndrăgostit de alta! se gândeşte Elisabeta. Voi fi cu ochii-n patru. Nu-mi va scăpa nimic.»

Dar după danţ inima i se strânge mai tare, pentru că numaidecât el este înconjurat de o mulţime de grofine. Şi alte tinere femei şi fete se bucură de zâmbetele lui.

Se hotărăşte să-l urmărească pas cu pas. Dintr-o dată – i se pare sau chiar aşa este? – îl vede pe cavalerul Ioan privind spre mama sa vitregă.

Privirile schimbate de cavalerul Ioan cu tânăra femeie îi sfâşie inima.

În mintea fetei se înnoadă şi alte legături.

Tatăl său, comitele Albert de Szentgyorgyi, o cunoscuse pe cea de-a doua soţie a lui în castelul lui Mihail Szilágyi de la Sibiu, unde mişunau întotdeauna o sumedenie de valahi.

Magnatului îi plăcuse frumoasa boieroaică româncă, mai tânără cu aproape treizeci şi cinci de ani decât el…

Despre această boieroaică, Mihail Szilágyi îi povestise că avea nesfârşite moşii în Valahia mică. Fusese însă nevoită să-şi părăsească ţara şi averea, deoarece era urmărită de turci. Şi, fiindcă Albert era văduv de peste zece ani – se hotărâse să se însoare cu ea.

Mihail Szilágyi, la rugămintea lui Szentgyorgyi, se străduise apoi să o convingă pe boieroaică să primească această cerere în căsătorie, arătându-i câte primejdii pândesc pe o tânără femeie, singură şi neocrotită.

După destule şovăieli şi numai la stăruinţele lui Szilágyi, până la urmă Para primise această rugăminte de-a se căsători – şi nunta se făcuse.

Era însă limpede pentru oricine că între cei doi soţi nu domnea dragostea. Tânăra femeie părea să fie mistuită de o adâncă suferinţă, a cărei pricină, cu toate rugăminţile celor din jur, nu o destăinuise nimănui.

Şi iată că Elisabeta o zăreşte pe mama sa vitregă strecurându-se pe uşa din spate a sălii de primire.

Cu inima bătându-i puternic, porneşte după ea. O urmăreşte pe scara cotită de piatră, fără balustradă, care dă pe una din terasele mai dosnice ale castelului.

Ajunsă pe terasă, Para se opreşte o clipă.

Priveşte cerul senin, pe care abia au început să pâlpâie cele dintâi făclioare ale nopţii. Oftează adânc. Apoi începe să se plimbe, frângându-şi mâinile, pradă celei mai mari şi mai nestăpânite frământări.

Geloasa Elisabeta, cu paşi nesimţiţi, ca o mică sălbăticiune, s-a furişat pe urmele tinerei femei, până sus, pe terasă. Acolo, se ascunde într-una din cele mai întunecate firide ale zidului, supraveghind-o cu ochi pătrunzători pe mama sa vitregă şi, totodată, aşa cum devenise între timp sigură, pe rivala ei.

Noaptea este caldă. O mireasmă de iasomie se ridică din parcul castelului. Privighetorile cântă. Însă făptura care-l aşteaptă pe cavalerul visurilor sale de fată nu este ea, Elisabeta. Ci mama sa vitregă.

În sfârşit, paşi sprinteni şi uşori de bărbat tânăr se aud urcând scările. La drept vorbind, Elisabeta mai mult simte paşii aceştia decât îi aude. Şi nu atât cu urechea. Cât cu inima.

Paşii bărbatului au fost simţiţi, în aceeaşi clipă, nu numai de Elisabeta, ci şi de Para.

Aceasta – şi ea cu mulţi ani mai în vârstă decât fiica soţului său – s-a luminat la chip. Ochii i-au căpătat o strălucire neobişnuită. Şi s-a făcut nespus de frumoasă – aşa cum Elisabeta n-o mai văzuse încă niciodată.

Aleargă înaintea lui Ion.

Elisabeta îşi acoperă obrazul şi ochii cu palmele micuţe, albe.

Doamne! Ştia! Şi, totuşi, în sinea ei, încă mai spera… Spera ca totul să nu fie decât o nălucire. Ca pe altcineva să-l aştepte mama sa vitregă, acolo, pe terasa aceea dosnică. Nu pe bărbatul iubit de ea şi pe care cu atâta ardoare şi-l visa de soţ.

S-ar fi făcut, în acest caz, că nu ştie, că n-a văzut nimic.

Înţelegea. Comitele ar fi putut, foarte bine, să-i fie tată şi soţiei sale, la vârsta pe care o avea. Amândouă – mama şi fiica – erau cele mai bune prietene.

Mama sa vitregă era blândă. Îi arătase, încă din prima zi de convieţuire, o dragoste caldă. Se purtau una faţă de cealaltă nu ca o mamă faţă de fiica ei, ci ca două surori. Dar ceea ce se întâmpla în clipa aceea pe terasă îi era Elisabetei peste putinţă să îndure.

Mama sa vitregă i-a căzut la piept. Iar el îi mângâie obrajii şi părul… Şi îi şopteşte cuvinte pe care Elisabeta, oricât îşi ascute urechile, nu le poate auzi decât în frânturi.

Para, fără să vrea, îşi reaminteşte ziua când, cu trei ani în urmă, căzuse de groază şi scârbă, la picioarele lui Ali-beg, jertfindu-se – aşa cum credea – pentru salvarea vieţii tânărului iubit de ea. Deşi căpitanul nu fusese prins, ci hălăduia liber, adăpostindu-se, cu ajutorul locuitorilor din jurul Bucureştilor, împreună cu oamenii lui, într-un bordei adânc şi pregătindu-se de zor să reînceapă lupta.

Când Ion aflase că jupâniţa pornise spre lagărul turcesc, era mult prea târziu. Fata căzuse în laţul întins de Ali-beg, şi o reţea întinsă de oaste fusese pregătită să-l prindă pe căpitan.

Cu toate că îşi dăduse seama că i s-a întins o cursă – sau, poate tocmai de aceea – Ion pătrunsese, ca o furtună, cu toţi flăcăii lui, în palatul cel mic. Dar Para nu mai era acolo.

Scăpase totuşi teafăr. Şi începuse s-o caute pe fată prin ţară şi peste Dunăre. Până la urmă dăduse de urmele ei Bucur în seraiul lui Ali-beg de la Boian.

O scăpase prin luptă. Dar nu mai avusese mult timp să stea cu ea de vorbă, ci se grăbise s-o trimită, pe loc, în Transilvania, la prietenul statornic al lui Vlad Ţepeş: Mihail Szilágyi.

După aceea, reîncepuse lupta.

Căzuse prins. Scăpase. Ajunsese în Crimeea. Se dusese la Roma. Pe la alţi prinţi creştini. Şi, în cele din urma, luându-şi inima în dinţi, s-a îndreptat spre Buda.

Măcar că luase însă parte până atunci la patru bătălii în folosul regatului, dobândind mari izbânzi, regele nu-l primise încă să stea cu el de vorbă despre voievodul Vlad.

Frământări mari şi grele, cărora regele abia le putea face faţă, bântuiau în acele zile în Ungaria.

Szilágyi îl sfătuise pe Ion să lupte şi în turnir. Iar, cu prilejul turnirului, spre nemaipomenita lui surprindere, Ion o zărise pe Para alături de bărbatul său. La început nici nu-i venise să creadă că era ea.

Pe ochii altădată atât de luminoşi ai jupâniţei se aşternuse, în cei trei ani care trecuseră, o umbră vânătă, ceţoasă, care-i schimba înfăţişarea.

Para îl recunoscuse însă din prima clipă. Se împurpurase şi ochii începuseră să-i strălucească. Asta îi redase ceva din vechea înfăţişare. Şi căpitanul putuse să se încredinţeze că grofina de Szentgyorgyi nu era alta decât fiica medelnicerului Archir.

Pe-ascuns şi cu destulă greutate, schimbaseră câteva vorbe. Dar jupâneasa îl implorase ca să se întâlnească la ospăţ. Şi Ion, mişcat, se învoise.

Clipa aceasta sosise.

— De ce te-ai măritat? o întrebă căpitanul pe Para.

Tânăra femeie îşi plecă fruntea albă şi îi răspunse:

— Mie nu mi-a fost dată fericirea. M-au dorit numai oameni haini, de care mi-a fost silă… Zue şi Ali-beg… Nu mă mai puteam întoarce la tine aşa, înjosită…

— Dar soţul tău?

— E bun şi mă iubeşte… Dar eu… cum ştii… pe tine… numai pentru tine…

Para se îneacă de plâns, însă se stăpâneşte.

Căpitanului i se sfâşie inima. Îşi dă seama cât suferă Para. Dar în acelaşi timp înţelege că a făcut o mare greşeală, primind să se întâlnească pe terasă cu grofina de Szentgyorgyi. Numai că ea îl rugase atât de mult, şi el nu avusese tăria să i se împotrivească.

Şi încă Ion nu ştie că o altă micuţă grofină, îndrăgostită şi geloasă, plânge cu sughiţuri, ascunsă într-o firidă din zid.

Ion o crezuse numai o copilă. Elisabeta luase însă totul în serios. Ea dorea, neclintit, să se mărite cu Ion. Iar, din ascunzătoarea ei, nu auzise decât cuvintele Parei:

— doream să fiu… în braţele tale, curată ca o floare…

Cuvintele, acestea o făcuseră parcă să-şi piardă minţile. Nemaiştiind ce face, ca o ciută rănită, dar şi ca o pisică sălbatică, Elisabeta o ia la fugă pe scări. Trece prin mulţime ca o săgeată. Aleargă la tatăl său. Îl apucă de umeri şi, plângând, începe să-i strige:

— Soţia ta… mama mea vitregă… şi cavalerul Ion… sunt pe terasă…

Se lasă o tăcere de moarte. Magnaţii se grămădesc în jurul comitelui şi al copilei lui.

— Ce este? Spune desluşit! o întreabă Szentgyorgyi. Regele, tânăr, chipeş şi elegant se apropie. Mulţimea îi face loc. Fata se întoarce spre rege.

— Măria ta, serenisime rege, plânge ea, mama mea vitregă l-a amăgit… i-a dat întâlnire cavalerului Ioan…

— Cavalerul Ioan!… Cavalerul Ioan!… repetă, mai cu seamă, femeile.

Elisabeta nu mai ţine seamă de nimic. Obrazul i s-a aprins. Ochii i-au devenit sticloşi. Are înfăţişarea unei mici hiene, gata să sară şi să sfâşie.

Comitele Albert, în vremea asta, cată în jur. Pe soţia sa nu o zăreşte nicăieri. Cavalerul Ioan, de asemenea, lipseşte.

Cel mai mare dintre fraţii Zápolya se îndreaptă spre rege, spunându-i cu reproş:

— Viitorul vostru baron, cavalerul Ioan, a necinstit castelul acesta al Huniazilor şi a pătat numele glorioasei familii de Szentgyorgyi…

— Să mergem pe terasă, ordonă regele.

Şi Mateiaş porneşte înainte, urmat de Szilágyi – care blestemă în gând această nenorocită întâmplare – de Szentgyorgyi, roşu ca racul, de toţi ceilalţi magnaţi şi de familiile lor.

— Ceea ce povesteşte fata nu poate fi crezut! rosteşte Szilágyi. Sunt de părere să ne întoarcem!…

— Este adevărat! Adevărat!… ţipă Elisabeta. Veniţi… şi-o să vedeţi. Mama mea vitregă este de vină… Pe ea s-o pedepsiţi… Pe ea… El nu e vinovat… Numai ea…

Cu toţii urcă scările. Pe terasă nu este însă nimeni. Para şi Ion o auziseră pe fată când coborâse să îi pârască tatălui său şi regelui.

Iar căpitanul încercase s-o scape pe Para, ducând-o în braţe, de-a lungul unei brâne de piatră, care înconjura zidurile castelului.

Numai că brâna, în partea din mijloc, era ruptă. Marii aristocraţi, în timpul când Szilágyi se străduise să-l înscăuneze pe Mateiaş ca rege, trăseseră cu tunurile în castel… Brâna fusese sfărâmată.

— Să ne întoarcem! îl roagă Para pe Ion. Nu suntem vinovaţi. N-am făcut nimic rău.

Cei doi tineri se reîntorc. Mulţimea grofilor murmură. Regele este uimit.

— Iată-i! ţipă Elisabeta.

Dar căpitanul Ion o ocroteşte pe Para.

— Nimeni nu va putea să se apropie de soţia comitelui Albert, cu gând rău – îi preveni pe toţi – cât timp voi fi în viaţă şi cu sabia-n mână.

De jos, dinspre râu, urcă adieri reci. Terasa s-a umplut de lume. Para se sprijină de balustradă. Prin minte o fulgeră un gând: să se azvârle în go!…

— Îi vedeţi, majestate? Îi vezi, tată? îi arată iarăşi, cu degetul, Elisabeta. Ea e de vină…

Para o priveşte pe fată liniştită şi uşor mustrătoare.

Ţinea la fiica ei vitregă şi o înţelegea. Nu ştiuse că îl iubea pe Ion. Acum pricepea multe. Nu îi răspunse ei, ci i se adresă soţului său:

— Ţi-am povestit… în urmă cu trei ani, am îndrăgit pe-un tânăr din neamul meu…

Acesta priveşte încremenit. Nu ştie ce-ar putea spune şi este, pe drept cuvânt, mâniat pe Ion.

— Lui îi datorez totul… mai glăsuieşte Para.

Ochii Elisabetei sticlesc de gelozie şi furie:

— Am văzut-o la pieptul lui…

Para nu-i ia în seamă cuvintele:

— Cavalerul Ioan nu m-a iubit niciodată, mai ţine ea să spună. I-a fost doar milă de soarta mea nefericită…

Cineva a adus o făclie. Lumina ei joacă pe chipul căpitanului. Acesta strânge în pumn mânerul săbiei, pe care este gata s-o tragă la nevoie. Dar nimeni, nici măcar comitele de Szentgyorgyi, nu îndrăzneşte încă să se apropie de el…

Înfăţişarea bietului comite de Szentgyorgyi stârneşte compătimirea celor din jur.

Bătrânul Albert o priveşte cu ochii mari pe soţia sa şi vârfurile răsucite ale mustăţilor groase şi albe i s-au lăsat în jos. De atâta supărare, nu poate scoate încă nici un cuvânt.

În toată viaţa lui, încununată de lupte şi întâmplări care de care mai glorioase, nu suferise niciodată vreo umilinţă. Era, de altfel, un viteaz. Nu se temea de nimeni, fie el tânăr sau bătrân. Şi nu înţelegea să răsplătească jignirea decât scăldându-l pe vinovat în sânge.

— De nu mă crezi… încheie Para, mândră, sunt gata să ne despărţim…

Regele Matei îşi dă seama că, după această nefericită întâmplare, nici vorbă nu mai poate fi să-l înalţe pe Ion la rangul de baron. Dacă ar fi făcut un asemenea lucru, ar fi-nsemnat ca iarăşi să-i răscoale pe nobili, fără ca Szilágyi să-i mai poată de astă dată stăpâni.

Magnaţii sunt furioşi.

— Cavalerul Ioan să fie pedepsit! strigă ei, în frunte cu cei doi fraţi şi verii comitelui.

— Potrivit legilor cavalereşti, într-o asemenea împrejurare, vinovăţia sau nevinovăţia cuiva nu poate fi dovedită decât cu armele. Cine primeşte să lupte împotriva cavalerului Ioan, cu arma pe care singur şi-o va alege? întreabă regele Matei.

Patru sau cinci magnaţi îşi ridică, în acelaşi timp, mâinile.

Comitele îşi recăpătase însă întreaga stăpânire de sine.

— Cu cavalerul Ioan mă voi lupta eu însumi, se hotărăşte el…

Elisabeta are ochii în lacrimi.

— Tată, să nu-l ucizi, îl roagă ea.

Şoapte de dezaprobare izbucnesc pretutindeni, între bărbaţi şi femei. Numai magnatul Szilágyi o priveşte înţelegător pe copilă.

— Fata mea, dă-te la o parte, o roagă cu blândeţe bătrânul Szentgyorgy.

— El nu e vinovat… Numai ea…

Câteva grofine se apropie de fată, trăgând-o în mijlocul lor. Para priveşte tot ceea ce se întâmplă cu o tristeţe fără seamăn. E hotărâtă, dacă Ion va cădea, să se arunce în gol…

— Aduceţi făclia mai aproape şi faceţi un loc larg în mijlocul terasei! ordonă regele.

— Aleg drept armă biciul cu măciulia de fier! îl vesteşte pe Mateiaş bătrânul Szentgyorgyi.

În lupta cu această armă comitele Albert era neîntrecut. Iar el voia să-l răpună pe Ion, cu orice preţ, şi pe soţia lui să o trimită la mânăstire, pentru tot restul vieţii.

— Cu arma aceasta veţi lupta! încuviinţează regele.

Cei doi bărbaţi îşi desfac săbiile. Le încredinţează unor scutieri. Li se aduc, în schimb, două toiege lungi. De capetele acestor toiege atârnă câte un lanţ. De fiecare lanţ este legată câte-o măciulie cu gurguie de fier.

Cu o asemenea armă, un luptător dibaci îl poate doborî, din două lovituri date în cap sau piept, pe orice cavaler, chiar dacă acesta e ocrotit de platoşă sau coif.

Era poate singura armă pe care Ion nu avusese încă prilejul s-o mânuiască vreodată. Ţinea, pentru întâia oară, în mâini, un bici cu măciulia de fier.

Nu ştia nici să lupte şi nici să se apere de el…

— Doamnele sunt rugate să se îndepărteze puţin, pentru că bicele, fiind lungi, ele se află în primejdie.

Regele dă semnalul de începere a luptei.

Dreptul la cea dintâi lovitură îl are comitele de Szentgyorgyi. Magnatul smulge din mâna scutierului toiagul… Îl învârteşte în văzduh.

Măciulia de fier îl izbeşte pe cavaler în şold.

Cu carnea strivită şi însângerată, acesta se clatină.

Ion dă şi el o lovitură, dar fără să-l nimerească pe adversarul său.

La rândul lui, comitele ţinteşte a doua oară. Ţinteşte la picioare, ca să-l doboare pe cavaler şi apoi să-l ucidă cu-o lovitură în cap.

Ion sare însă la o parte, şi măciulia se izbeşte de perete.

Cu coada de fier a biciului opreşte, la mare depărtare de el, a treia lovitură.

La cea de-a patra, lanţurile se încolăcesc. Amândoi sunt siliţi să se oprească din luptă şi să le deznoade.

Acum atacă Ion. O izbitură în umăr – şi comitelui îi cade biciul din mână. Îl apucă însă cu mâna stângă şi luptă, îndârjit, mai departe. Ion mai primeşte o lovitură în braţ şi alta în piept; dar comitele este izbit în obraz, şi-şi pierde cunoştinţa.

Lupta s-a încheiat. Ion a ieşit învingător.

Cavalerul se întoarce spre jupâneasa Para, se pleacă şi-i spune respectuos:

— Doamnă, dovada nevinovăţiei voastre a fost făcută. Serenisimul rege este rugat să o confirme…

— O confirm! dă putere de lege regele Matei rugăminţii lui Ion.

Dar n-apucă să-şi termine cuvântul, şi dintr-o latură se aud îndemnuri:

— Nu te lăsa… ucide-l!…

Şi, tot atunci, Elisabeta ţipă:

— Fereşte-te… tata…

Ion se dă într-o parte. Tocmai la timp. Pentru că Szentgyorgyi, revenindu-şi, îşi şi înhăţase, din mâinile scutierului, sabia, pregătindu-se să-l străpungă pe învingătorul lui.

Cavalerul valah îşi prinde şi el sabia, din mâinile celuilalt scutier. Şi, când magnatul se avântă, nimereşte cu pieptul în sabia lui Ion.

Magnatul şi-a căutat singur moartea. Însă câţiva mari nobili îi cer lui Mateiaş dreptul de răzbunare.

— Aveţi dreptul să vă răzbunaţi doar în afara hotarelor noastre! le dă răspuns regele. Comitele Albert va fi înmormântat cu cea mai mare pompă. Soţia şi copila lui vor moşteni toată averea şi vor trăi în pace, sub ocrotirea noastră. În ce-l priveşte pe cavalerul Ioan, ne va părăsi ţara chiar în această seară şi nu se va întoarce fără de voia noastră…

Elisabeta plânge.

Para se sprijină de-un stâlp. E galbenă ca un cadavru.

Cavalerul se pleacă întâi în faţa regelui, apoi a Parei şi a lui Szilágyi. Coboară scările.

Calul i-a fost adus. Sare pe el… Trage de hăţuri. Ţâşneşte de sub arcada porţii. Trece, în trap, pe punte.

Se-avântă în galop. Şi, în curând, se pierde în valea întunecoasă.

Făcând cea din urmă încercare de a-şi trezi stăpânul rănit, armăsarul necheză încă o dată, uşor, tremurat.

Bărbatul îşi întoarce spre Negru capul… Deşi este cu ochii deschişi, nu-l vede.

Sub frunte, în aceste ultime ceasuri ale vieţii, prin desişul adânc al unor nori, ca nişte fulgere, îi scapără numai amintirile.

Vede şi aude un mănunchi de călăreţi, pe o câmpie ninsă de lună.

Călăreţii s-au oprit sub un pâlc de mesteceni tineri. Privesc, încordaţi, către zidurile unei cetăţi.

«E Vişegradul!» o recunoaşte, în sine, rănitul…

Un cal a nechezat. Călăreţii se neliniştesc.

Pe zidurile înalte ale cetăţii se zăresc umbre tăcute şi ameninţătoare.

Străjerii scrutează noaptea.

Ici şi colo, la câte o fereastră, se ivesc scânteieri de făclii.

Răsună cântecul de huhurez.

— Pornim! ordonă Ion.

Călăreţii – în afară de Gheorghe, care adună iute hăţurile din mâinile celorlalţi trei – sar de pe cai. Se furişează prin ierburi.

Înaintea lor se zăreşte şanţul întunecat, sclipitor, ca de smoală, în care apa clipoceşte.

Căpitanul, Alexe şi Năstase se aruncă în undele reci. Înoată, ţinându-şi armele ridicate deasupra capetelor, până la poalele cetăţii.

De sus, ca un şarpe, alunecă de-a lungul zidului o frânghie. Năstase o prinde. Şi Ion începe să se caţere pe ea, uşor şi repede, cu zvâcnituri grăbite.

Inima îi bate furtunos. De trei ani aşteaptă ceasul acesta. De trei ani îl visează. Şi ceasul, în sfârşit, a bătut. Visul i se împlinea. Dar cât trebuise să se zbuciume! Câte fusese nevoit să îndure!

Degeaba îngenunchease înaintea Papii şi a altor mari domni ai pământului, arătându-le nedreptatea, strigându-le că Radu cel Frumos era un trădător!

Degeaba îl căutase, îl prinsese şi-l adusese pe Sisoe la Buda ca să mărturisească adevărul…

Radu, printr-o iscoadă dibace din Braşov, izbutise să afle destule din cele câte se puneau la cale pentru eliberarea lui Vlad. Şi-un alt trimis pornise de la curtea domnească din Bucureşti către palatul lui Matei Corvin din Buda. Acesta aducea cu sine, pe lângă alte mărturii mincinoase, şi-un răvaş al lui Radu.

Egumenul Sisoe, susţinea în scrisoare Radu, a fost cumpărat de turci ca să-l ajute pe Vlad să se elibereze. Dar, de cum va scăpa, dornic să se răzbune, fiindcă a stat închis, Vlad se va şi uni cu oastea otomană şi va lovi întâi Ardealul, şi apoi Buda.

Regele săvârşise greşeala de a-i da iarăşi crezare lui Radu.

— Şi o nechibzuinţă ca aceasta va avea urmări rele – cugetase, trist, Ion – pentru sărmana ţară! Iar regele s-ar cuveni să plătească odată pentru greşeala sa…

Deşi muncit de asemenea gânduri, Ion nu încetase nici o clipă să se caţere, neobosit, pe frânghie.

Iată-l c-a şi ajuns. O mână prietenească, voinică, i se întinde. Sare pe fereastra turnului.

— Bine-ai venit, răsună vocea plăcută a vechiului său prieten Mihailo căci el este acela care i-a întins mâna…

— Bine te-am găsit!… Domnitorul a aflat că sosesc?

— L-am înştiinţat încă de ieri, printr-un bilet, pe Tit.

De aproape doi ani, în urma stăruinţelor comitelui Mihail Szilágyi, regele îi aprobase prizonierului său – ceea ce el ceruse încă de la început – să aibă un slujitor român.

Regele pusese condiţia ca slujitorul să fie vârstnic. Şi omul cel mai potrivit era Tit. Devotamentul fostului păpuşar faţă de domnitorul său era nemărginit.

— Nimeni nu-l va îngriji cu mai multă credinţă şi pricepere decât mine! îi asigurase tatăl lui Bucur pe valahii din Buda, şi în primul rând pe grămăticul Farmă, căpetenia lor în timpul lipsei lui Ion, atunci când comitele le ceruse un slujitor pentru măria sa Vlad.

Grămăticul Farmă fusese de acord. Ceilalţi valahi la fel… Şi Tit se închisese din acea zi, de bună voie, în temniţa de la Vişegrad, lângă stăpânul său. În ce-l priveşte pe Mihailo, acesta se înrolase de la început, potrivit înţelegerii cu Farmă, în oastea de călăreţi a regelui. După aceea, de-asemenea cu sprijinul lui Szilágyi, fusese mutat, dintr-o îndepărtată garnizoană, între străjerii de la Vişegrad. De altfel, în cetate, între străjeri, se mai aflau şi unii oşteni de alte naţionalităţi, în afară de unguri.

— Aşadar, măria sa ştie! se bucură Ion, în vreme ce îl ajută şi pe Alexe să se caţere pe frânghie.

— Ştie şi te aşteaptă!… îl încredinţează Mihailo.

— Cum vom ajunge la el?

— Chiar adineauri, când am dat semnalul, Tit trebuia să ceară, după înţelegerea noastră, să vină medicul cetăţii.

— Măria sa e sănătos?

— E sănătos tun, râde Mihailo. Obişnuieşte, este adevărat, să-l cheme la sine pe medic. Îi place să stea cu el de vorbă şi să cunoască tot ce e nou prin lume. Medicul era un bătrânel cumsecade. Sporovăia mult…

— Şi-acum?… încercă să scurteze Ion povestirea.

— Medicul cel vechi a părăsit încă de ieri Vişegradul, după cum a fost totul orânduit. Şi se aşteaptă noul medic, prietenul comandantului cetăţii.

Ion se înveseli:

— Eu mă voi da drept noul medic…

— Dacă nu ne surprinde comandantul, totul va merge de minune…

Ca un făcut, în clipita aceea se aude o bătaie puternică în uşă. Ion şi Alexe se lipesc de perete, cu săbiile pregătite.

Mihailo, despre care toată lumea ştie că este străjerul încăperii locuite în turn de medicul cetăţii, întreabă cine bate. Glasul de-afară răspunde că este un oştean din corpul de pază al principelui Vlad. Acesta, după cum îl înştiinţase slujitorul său, Tit, nu se simţea tocmai bine. Şi rugase să fie chemat medicul, potrivit poruncilor date de rege, de-a i se ocroti cu grijă sănătatea şi viaţa.

Să nu se supere deci medicul că îl trezeşte la miezul nopţii, deoarece vina nu e a lui.

— Întoarce-te liniştit, îi răspunde Mihailo. Noul medic al Vişegradului nu s-a supărat. Se îmbracă – fiindcă domnia sa dormea dus – şi vine imediat.

Cu-adevărat, Ion tocmai se schimba în vremea aceea, cu repeziciune.

Îşi părăsise hainele ude şi îmbrăcase un rând de straie dintre cele care îl aşteptau gata pregătite în cuierul din încăperea medicului.

Mihailo, care orânduise totul şi se întrecuse pe sine în prevederi, îi dă cele din urmă sfaturi lui Alexe.

Acesta trebuia să rămână în turn şi să nu deschidă nimănui uşa, decât lor înşile, la înapoiere. Dacă, totuşi, s-ar fi întâmplat ceva rău, Alexe trebuia să dea semnalul, acesta fiind, ca de obicei, strigătul de huhurez.

Părăsind încăperea, Ion şi Mihailo o iau pe un coridor lung. Coboară câteva trepte. Ies pe o terasă descoperită, de lemn.

Aici îi opreşte, întâia oară, un străjer.

— E noul medic! i-l arată Mihailo.

— Cum de nu l-am văzut încă? se minunează străjerul…

— N-a venit decât azi! îi explică Mihailo.

Străjerul le dă drumul… Trec mai departe. Lui Ion nu-i este teamă. Se simte însă tulburat.

Deşi încă atât de tânăr, căpitanul a luat parte la zeci şi zeci de bătălii, dintr-acelea pe care istoria le-a însemnat pe răbojul ei cu crestături de foc. A trăit cele mai de necrezut întâmplări. Dar întâlnirea aceasta cu domnitorul Vlad înseamnă pentru viaţa lui mai mult decât tot ceea ce săvârşise şi îndurase până atunci.

Clopotul bate, în momentul acela, miezul nopţii.

Coridoarele Vişegradului sunt mohorâte, reci, luminate abia ici şi colo de câte o făclie. Străjeri, înarmaţi cu săbii şi suliţe, veghează.

Mihailo le spune tuturor că acela care-l însoţeşte este noul medic – şi drumul li se deschide.

Căpitanul Ion păşeşte în aparenţă liniştit, îmbrăcat în hainele strâmte ale medicului cetăţii, alături de Mihailo.

Şi nu gura, ci inima lui şopteşte: «Îl voi vedea pe domnitorul meu!… îl voi vedea pe măria sa Vlad…»

În sfârşit, au pătruns în cel din urmă coridor pe care-l au de străbătut. La capătul lui se zăreşte o uşă scundă de fier. În faţa ei, se află, în picioare, răzimaţi de ziduri, câţiva străjeri. Mihailo le spune cine este Ion. Străjerii deschid uşa.

— Grăbiţi-vă, îl sfătuiesc străjerii, principele valah este bolnav. Vedeţi să nu se prăpădească, pentru că serenisimul rege s-ar supăra rău.

— Voi face tot ce-mi stă-n putinţă, le răspunde Ion.

Trece de uşă. Uşa se închide. Coboară alte câteva trepte. Ajunge într-un vestibul îngust şi îngheţat, luminat slab de o făclie. Şi, dincolo de vestibul, se vede un grilaj des.

Oştenii, care păzesc vestibulul, ridică grilajul…

Grilajul de fier scârţâie. La lumina unei alte făclii, de sub o boltă scundă, răsare Tit.

— Vino, îl cheamă el… Vino, măria sa te aşteaptă…

Ion intră în încăperea alăturată. Acolo este domnitorul…

— Măria ta, zice tânărul căpitan, îngenunchind. Măria ta…

Şi nu mai poate spune nimic. Toate acele vorbe, cu miez, gândite îndelung şi rostite, în taină, înainte de a ajunge aici, le uitase.

Domnitorul Vlad se află înaintea lui. Este la fel de înalt, drept şi măreţ – parcă mai înalt şi mai măreţ decât îl cunoscuse vreodată.

Ion îi sărută mâna. Domnitorul îl ridică. Îl prinde de umeri. Îl strânge la piept.

Tit îi priveşte. Pentru întâia oară bagă de seamă, cu mirare, că sunt la fel de semeţi şi cu umerii deopotrivă de laţi.

Vlad nu mai are zvelteţea lui Ion, dar în putere este limpede că îl întrece.

Pletele tânărului sunt bălaie, ca soarele în zori, aşa cum fuseseră odinioară şi-acelea ale lui Vlad. În temniţă, părul domnitorului s-a întunecat, a devenit cărunt.

Ochii lui Ion au strălucirea lacurilor albastre-verzi. Ai principelui Vlad s-au făcut mari şi cenuşii-tăioşi.

— Aşează-te alături de mine, fiule, îi arată Vlad o laviţă de lemn.

Ion se îndurerează. Pe o asemenea jalnică laviţă de lemn este silit să stea voievodul lui, acela care, după cugetul său, merita să aibă un scaun de aur, împărătesc?

Încăperea este săracă. Prin fereastra zăbrelită se vede luna. Făclia de pe peretele din fund împrăştie o lumină bolnavă. Un pat de lemn, acoperit cu câteva velinţe româneşti de lână şi câteva blănuri de oaie, se află într-un colţ. Puţin mai la o parte, se vede masa scundă de lemn, la care domnitorul şi Tit – acesta din urmă fiindu-i domnitorului său calfă şi ucenic – lucrează laolaltă veşminte, ce se vând o dată pe lună la târgul din Buda.

Vlad nu se sfiise şi învăţase de la Tit meşteşugul cusutului de haine – meşteşug în care aproape că îl întrecuse pe învăţătorul său.

Mai la o parte, într-un fel de chenar mare, din fier, Vlad şi-a alcătuit – folosind drept material lutul şi ceara – un fel de hartă a lumii.

În mijlocul hărţii, se află Valahia. Cu-o mişcătoare dragoste, din partea unui om socotit în genere de-o mare asprime – principele şi-a înfăţişat ţara nu numai cu munţii, apele, pajiştile, ogoarele, livezile şi pădurile ei, ci şi cu o parte din locuitorii săi. A ridicat la loc cetăţile dărâmate de Ali-beg. A pus străjeri valahi pretutindeni, în celelalte cetăţi, unde se găseau încă ienicerii lui Mahomed. Plugarii îşi ară ţarinile. Pe Dunăre, pescarii plutesc cu bărcile. Şi, în Carpaţi, ciobanii îşi pasc oile.

În jurul Valahiei, se vede restul lumii şi, mai întâi de toate, Moldova şi Transilvania. Apoi Ungaria, Polonia, Rusia, imperiul otoman, ţinuturile tătărăşti, cele nemţeşti, ţările din peninsula Italică şi statul papal…

Valuri din lut şi lemn colorat ce unesc sau despart toate aceste ţări, arată cum vede principele valah desfăşurarea viitoare a luptelor pentru salvarea Europei de pericolul otoman.

La Stambul – fostul Constantinopole al imperiului bizantin – a alcătuit din lut biserica Sfânta Sofia. Lângă biserică, o păpuşă de ceară, înfăţişându-l pe Mahomed al II-lea, modelată de Tit, a fost trasă în ţeapă.

Despre măria sa Vlad, Ion auzise de la duşmanii lui că, în temniţă, dorind să-şi potolească setea de răzbunare, se obişnuise să-i tragă în ţeapă pe şobolanii care îi tulburau, în timpul nopţilor, somnul, închipuindu-şi că face lucrul acesta cu achingiii sau spahiii lui Mahomed.

Nu era însă nimic adevărat.

— Ce veşti îmi aduci? îl întreabă Vlad, luându-l părinteşte pe Ion pe după umeri.

— Măria ta, îi răspunde Ion, după ce… ai plecat din ţară – vrusese să spună «după ce-ai fost întemniţat», dar nu avusese putere să rostească cuvântul acela îngrozitor – noi ne-am întărit în mânăstirea Tismana, precum ne-ai poruncit. Ne-am continuat lupta…

Povestindu-i apoi, pe scurt, toate câte se petrecuseră, Ion are grijă să-i amintească voievodului mai ales meritele lui Bucur care, în fruntea cetelor de răzvrătiţi de peste Olt, nu le da încă pace nici oamenilor domniei şi nici otomanilor să-şi rumege, după pofta inimii, prada.

— Toată această luptă pe viaţă şi pe moarte, care ne-a costat destul sânge, trebuie să-ţi mărturisesc cu ruşine, măria ta, nu ne-a făcut să înaintăm, cu nici un pas, spre ţelul pe care-l urmărim.

— Lupta în numele libertăţii nu se dă niciodată în zadar, căpitane Ion. Mai devreme sau mai târziu, fiecare picătură de sânge vărsată va rodi…

— Dacă măria ta ar fi în fruntea noastră… oftează Ion.

— Cât timp veţi ţine, tu şi soţii tăi, armele-n mâini, dorinţa de neatârnare a neamului valah va trăi. Şi sufletul meu va fi alături de voi, oricât m-ar apăsa de greu aceste ziduri…

Uitându-se la domnitorul său, Ion se cutremură.

Ochii mari, cenuşii, ai voievodului, sfredelesc zidurile. Se străduiesc parcă să vadă cine ştie ce lucruri depărtate şi tainice, din viitor.

— Şi noi în cine socoteşte măria ta că am putea să ne încredem, dintre toţi craii şi domnitorii lumii? întreabă Ion, după ce vorba se purtase pe o mulţime de cărări şi în jurul a nenumărate lucruri, la care căpitanul abia după aceea avea să se gândească îndelung, în ceasurile sale de răgaz, şi să le înţeleagă tâlcul…

— În Ştefan al Moldovei…

— În domnitorul Ştefan? Acela care te-a uitat în ceasul de restrişte, deşi eu însumi i-am dus solia prin care-i cereai ajutor?… Ba încă a mai pus la cale să-ţi cucerească Chilia?! Numai că, la asediul Chiliei, a dobândit o rană…

— La fel ca tine, m-am mâniat şi eu!… mărturiseşte Vlad. După o vreme, l-am înţeles. Avea răspunderea Moldovei. Pentru ea trebuia să lucreze mai întâi… Nu putea s-o primejduiască.

— Măria ta dacă ai fi fost chemat în ajutor, sunt încredinţat că nu te-ai fi purtat astfel…

— Poate că nu… zice înăbuşit Vlad. Dar astăzi mi se pare un adevărat noroc că cetatea Chilia n-a încăput în ghearele lui Mahomed, ci-n mâinile lui Ştefan. Oricum, numai în el poţi avea încredere…

— Ce trebuie să facem?

Ochii voievodului scânteiază:

— Cea dintâi datorie a voastră… a ta, mai ales, răspunde el tăios, este ca Radu să fie pedepsit… Iar Ştefan să aşeze, deocamdată, în locul lui, până la reîntoarcerea mea în scaun, un domn plin de credinţă faţă de el…

— Faţă de regele Matei cum să ne purtăm?

— Regele îşi va da singur seama, cât de curând, de greşeala lui, şi şi-o va îndrepta…

— Aş vrea să-l putem pedepsi şi pe el!… mărturiseşte Ion, să sufere, măcar în parte, şi… serenisimul rege ceea ce-nduri măria ta…

Voievodul Vlad surâde:

— Eu sunt încredinţat, îţi repet, că regele, într-o zi, ne va da ajutor…

— Măria ta, se amestecă Tit, după ce se uitase pe fereastră, văzând că revărsatul zorilor se apropie. Este timpul ca Ion să plece. Mihailo a aşteptat afară prea mult. Să nu se işte bănuieli…

— Un singur lucru mai aveam să-l întreb pe măria sa, îşi aminteşte Ion.

— Întreabă! îi făgădui voievodul…

— Principesa Elena Corvin aşteaptă de la măria ta un semn…

Voievodul Vlad stă o clipă pe gânduri. Îşi vâră apoi mâna într-un buzunărel de la piept. Dintr-o învelitoare de catifea şi aur ridică un inel împodobit cu o piatră mare, scumpă.

— Eram încă la curtea din Buda, povesteşte el, înainte de-a mă urca în scaun. Când, Ioan de Hunedoara a pus la cale un turnir. M-a poftit şi pe mine să iau parte. Potrivit datinilor cavalereşti, trebuia să-mi aleg o tânără fecioară sau doamnă, în cinstea căreia să lupt. Ioan m-a îndemnat s-o aleg pe nepoata lui, Elena, atunci în vârstă, poate, de paisprezece ani. După ce am învins, drept răsplată a victoriei, principesa mi-a dăruit o cunună din pietre de granat lipite cu foiţe de aur şi inelul acesta. Ne-am logodit. Totul nu a fost însă într-un ceas bun. Nunta, cum ştiţi, s-a făcut după şase ani, printr-o solie, din care a făcut parte, pe lângă câţiva mari boieri, şi grămăticul Farmă. Pe urmă, luptele s-au înteţit. Ea n-a putut veni în Ţara Românească la timp. Şi, ca soţie a mea, după ce-am fost închis, am auzit c-a fost trimisă, fără vreo altă vină, la mânăstire.

— Aşa e! spune Ion. Dar grămăticul Farmă a reuşit s-o vadă. Şi principesa i-a dăruit o parte din bijuteriile ei, ca el să poată încerca cumpărarea paznicilor măriei tale, cu banii dobândiţi. Numai că încercarea aceasta, cum iarăşi prea bine cred că ştii, a dat greş. Şi astăzi, principesa te roagă să-i trimiţi veşti!…

Vlad îi întinde bijuteria lui Ion.

— E dezlegată de jurământ. Eu îi doresc să fie fericită…

— Dar fericirea măriei tale?!

— Fericirea mea? spune domnul… Noi suntem meniţi jertfei. Jertfa fără de care biruinţa nu poate fi. Şi eu, altă fericire, în afară de aceea pe care mi-o poate aduce lupta şi biruinţa împotriva vrăjmaşilor neatârnării noastre, nu mai îmi doresc, căpitane Ion…

Negru, ciulindu-şi urechile, ascultă. În depărtare, răsună urletul lung al unui lup. Fiara, izgonită mai adineauri, îşi cheamă haita.

Alte urlete fioroase îi răspund. Haita s-a adunat. Urletele fiarelor strânse laolaltă se împletesc. S-au făcut unul singur. Ca un cântec al iadului.

«Sânge şi moarte!… s-ar putea crede că urlă lupii. Sânge şi moarte omului şi animalului care mai trăiesc încă!… Sânge şi moarte!…»

Armăsarul se saltă în picioare. Şi-a uitat oboseala şi rănile. Îi dă ocol rănitului. Nările îi palpită. Tropăie iar semeţ.

«Sânge şi moarte!…» urlă lupii.

Stând în dreptul bărbatului, ca o pavăză vie, armăsarul ascultă. Încă nu ştie ce să facă. Îşi priveşte stăpânul… Se pare că nu mai trage nădejde să-l trezească. Oşteanul trăieşte, mai departe, în acea lume tainică a sufletului său. În gândurile pricinuite de fierbinţeala lui. Nu celelalte răni, ci doar aceea de la frunte îl făcuse să cadă. Ea îi dăduse fierbinţeala. Dacă era atunci, alături, o fiinţă omenească gata să-l sprijine, ar fi rămas în şa.

Era adevărat că pierduse mult sânge. Însă lucrul acesta i se mai întâmplase şi altă dată.

Şi-acuma încă de s-ar găsi o mână care să-i lege rana şi, ridicându-l din zăpadă, să-i dea o sorbitură fierbinte, rănitul s-ar înviora.

Aşa, ceasurile îi sunt numărate. Ori viscolul îl va îngheţa de tot, pe încetul, ori lupii îl vor sfâşia.

Oricum, ce mai poate aştepta altceva decât moartea? Armăsarul ascultă. Sforăie mânios şi, tropăind, îi dă un ultim ocol stăpânului.

Se simte gata pregătit să-i înfrunte pe lupi.

O casă albă, înaltă, fortificată, spre care urcă, din uliţă, o scară răsucită, de piatră.

Pe cerul roşu al Budei, zorile abia au început să răsară.

Gheorghe năvăleşte, furtunos, în odaia unde căpitanul Ion doarme. Îl trezeşte cu strigătul:

— A sosit un trimis de la cetele noastre din ţară!

— Să intre! se bucură Ion care, la intrarea lui Gheorghe pe uşă, a sărit din aşternut, punând mâna pe sabie.

(A devenit deosebit de prevăzător, de când şade fără învoirea regelui în Buda, unde a mai rămas o vreme, după întoarcerea de la Vişegrad, ca să orânduiască, împreună cu Farmă, o mulţime de lucruri cu privire la domnitorul lor.)

Gheorghe ţâşneşte afară, dar se întoarce numaidecât cu solul… Acesta este un flăcău zdravăn, cu nişte mâini mari, noduroase, acoperit pe cap cu o căciulă brumărie şi-având înfipt la brâu, sub sumanul de lână, un baltag muntenesc.

— Ce s-a-ntâmplat? Te-a trimis Bucur? îl întreabă Farmă, care s-a grăbit şi el să vină în odaia lui Ion.

— El m-a trimis, grămăticule, îi răspunde flăcăul…

Îşi scoate apoi căciula. Îşi leapădă sumanul… Îşi desprinde baltagul… Tuşeşte de două ori şi începe să spună:

— Nu sunt nici zece zile de când am fost vestiţi de nişte drumeţi că un boier şi-o ceată de oşteni, nu numai români, ci şi turci, se-ndreptau spre Tismana…

— Au îndrăznit să se îndrepte către Tismana?… izbucneşte Ion.

— Ne-am mirat şi noi c-au îndrăznit… răspunde trimisul…

— Şi?… Şi? întreabă nerăbdător Farmă.

— Oamenii care-i văzuseră şi-i auziseră pe oştenii domneşti vorbind, în rateşul din Slatina, cât timp boierul se odihnea, ne-au povestit că aceştia aduceau cu ei nişte porunci de-o străşnicie deosebită.

— Din partea cui? întreabă Farmă.

— Din partea lui Radu.

— A vânzătorului Radu! îl îndreaptă, răutăcios, Gheorghe.

— A vânzătorului Radu! Aşa e!… repetă trimisul… Bătu-l-ar bunul Dumnezeu de ticălos şi de nemernic!… Că nu-i mai vine odată răsplata!

Căpitanului Ion îi place îndârjirea trimisului. Îl bate pe umăr, râzând:

— N-ai grijă, într-o zi răsplata care i se cuvine o să şi-o primească, voinicule!

— Nu e nici un răufăcător pe lume, pe care să nu îl ajungă, până la urmă, răsplata!… rosteşte, înţelepţeşte, Gheorghe.

— Dar, haide, haide, că schimbarăm vorba, mai spune căpitanul, şi eu sunt nerăbdător să aflu ce este cu Tismana…

Uriaşul Năstase intră, în acea clipă, cu vinul proaspăt fiert şi îndulcit cu miere, din care se ridică aburi, împrăştiind o mireasmă plăcută.

Trimisul îi mulţumeşte lui Năstase. Soarbe din ulcică, sugându-şi mustăţile, şi îşi urmează cuvântul…

— Ne-am luat deci după ei, ca vânătorii, iarna, când simt duhoarea mistreţilor…

— Şi i-aţi ajuns? îi grăbeşte povestirea Alexe, care se ivise şi el în uşă.

— Aproape de satul de lângă Jiu, Craiova…

— I-aţi biruit? vrea să ştie, îndată, lucrul cel mai însemnat, Farmă.

— I-am biruit! răsuflă trimisul, din băieri. Iar, după ce-am aflat ţelul pentru care se duceau la Tismana, pe cei rămaşi cu viaţă, chiar şi pe oştenii boierilor, i-am tras în ţeapă, deoarece vina lor de-a fi în slujba lui Radu este mai mare decât aceea a turcilor…

— I-aţi judecat în faţa mulţimii? întreabă Ion.

— Cine să-i mai judece? râde trimisul, i-am tras în ţeapă, şi gata…

— Nimeni nu are dreptul să-i ucidă pe cei lipsiţi de arme şi învinşi, fără judecată înaintea mulţimii… spune mustrător Ion, despre care toată lumea ştie că, în anumite privinţe, are părerile lui.

— Căpetenia noastră – adică locţiitorul domniei tale, Bucur – ne-a poruncit, zicând că trebuie dată o pildă acelora care s-or mai încumeta la astfel de drumuri, încearcă să se scuture de partea lui de vină trimisul…

— Acuma, aţi făcut-o, aţi făcut-o! se sileşte să împace lucrurile Gheorghe.

— Dar pe boier l-aţi ucis? întreabă Năstase.

— Pe boier, nu!… râde tare trimisul… Pe el ne-am mulţumit numai să-l cetluim în ştreanguri şi să-l luăm în pădure. Acolo e firitisit, aşa cum se cuvine cinului boieresc, în fiecare zi, însă doar cu câte-o fiertură de mei şi apă. Şi domnia sa Bucur îl strânge-n chingi să vorbească…

— Şi-a spus ceva pân-acum? vrea să ştie Farmă.

— A mărturisit tot. Şi ceea ce nu ne spusese încă de la-nceput! răspunde trimisul…

Ion se întoarce spre flăcău:

— Cine este boierul şi ce mărturisiri a făcut?

— Boierul este stolnicul Dobre, tot unul dintre cei care-au venit cu Radu şi Zue de la Stambul, laolaltă cu ostile turceşti…

— Ah! Stolnicul Dobre!… Îl cunosc bine! glăsuieşte Farmă.

— Mărturisirile sale sunt acestea…

Şi trimisul începe să povestească, amănunţit, cum stolnicul Dobre îi destăinuise lui Bucur, mai întâi, despre o anumită scrisoare primită la palat din partea marelui vizir.

În scrisoare, marele vizir reamintea lui Radu isprava căpitanului Ion săvârşită cu patru ani în urmă, când acesta pătrunsese în haremul sultanului la Stambul, ca să o smulgă de-acolo pe sora sa de suflet Roxana.

Tot atunci, continua marele vizir, în scrisoarea lui, căpitanul a luat din haremul sultanului şi pe-o fetiţă a unei alte cadâne tot de origine valahă.

Aceasta fusese dăruită de Mahomed, în semn de prietenie, unui mare han. Murise însă pe drum şi trupul ei fusese azvârlit în mare. Iar fata, numită Oltea, rămăsese să fie crescută în taină de Fatma, favorita slăvitului sultan.

După ce fata a fost scăpată din harem, s-au făcut cercetări. Şi astfel s-a aflat cine a fost mama ei…

— Şi cine a fost această nefericită femeie? grăieşte Ion, cu o voce neaşteptat de slabă şi de tremurătoare.

— Copila marelui logofăt Lazăr!…

Cele patru cuvinte cad ca un trăsnet în inima lui Ion.

Numai pe măria sa Vlad îl preţuise căpitanul mai mult decât pe fostul mare logofăt Lazăr, care îşi slujise atât de credincios ţara şi se jertfise, luptând până la capăt pentru păstrarea libertăţii ei.

Aşadar, Oltea era, nici mai mult, nici mai puţin, decât însăşi nepoata marelui logofăt Lazăr! Vestea aceasta îi uimeşte pe toţi, peste măsură. Iar copila marelui logofăt Lazăr fusese acea roabă valahă pe care sora lui de suflet, Roxana, o luase sub ocrotirea sa!

Într-adevăr, Ion îşi aduce aminte cum Tit îi povestise odată că fiica marelui logofăt Lazăr, abia căsătorită de nici o săptămână cu comisul Firan, fusese răpită de achingii, de la Cozia, unde bărbatul ei voise s-o ascundă. Comisul Firan încercase s-o scape, luptându-se cu disperare. Fusese însă înfrânt, tăiat de achingii şi aruncat în Olt.

— Şi ce porunci primise boierul Dobre să împlinească la Tismana? mai întreabă Ion, deşi cunoaşte sigur, mai dinainte, răspunsul…

— Sultanul Mahomed, spune trimisul, i-a poruncit vânzătorului Radu, prin marele vizir, să i-o aducă pe nepoata logofătului Lazăr înapoi, în harem…

— Câinele… ticălosul… nemernicul!… izbucnesc, care mai de care, Gheorghe, Năstase şi Alexe. Dar biata Oltea e încă un copi!…

— Şi sora mea de suflet, Roxana, n-avea, când au răpit-o achingiii, nici treisprezece ani… murmură Ion. Încă îi mai plăcea să se joace, sărmanei, cu păpuşile.

Oamenii se încrâncenează. Aproape nu este niciunul printre cei de faţă căruia otomanii să nu-i fi luat, cândva, vreo rudă în robie.

Se lasă câteva clipe apăsătoare, de tăcere.

Afară se aude forfota, care a început, dis-de-dimineaţă, pe uliţele Budei.

Casa în care se găsesc răzvrătiţii, aşezată cam la marginea târgului, este locuinţa căpitanului Iacşici, unchiul lui Mihailo. Acesta, ca mulţi alţi luptători sârbi, s-a înrolat – după ce ţara lor a fost subjugată de Mahomed – în oştirea lui Ţepeş.

De doi ani, căpitanul Iacşici îl slujeşte pe comitele Szilágyi, unchiul lui Mateiaş. Iar Szilágyi i-a dat în folosinţă casa aceasta mică de la marginea Budei, ştiind însă prea bine că în ea se vor ascunde, la vreme de nevoie, şi prietenii lui Vlad.

Tăcerea este întreruptă de căpitanul Ion:

— Şi Bucur ce măsuri a luat?

— A poruncit ca trei dintre flăcăii noştri s-alerge la Tismana. Să stea acolo, în apărarea fetei. Şi dacă se va simţi nevoia, s-o aducă în adăpostul din pădure…

— Bine, dar viaţa de tabără nu-i pentru o copilă ca ea! îşi dă cu părerea Farmă.

— Şi-apoi, întreaga ziuă, Oltea îi întreabă pe fiecare dintre cei trei oşteni ai noştri despre domnia ta, îl mai vesteşte trimisul pe căpitan. Iar într-o zi au găsit-o pe marginea pârâului. Ce credeţi că făcea?…

Ion se îngrijorează. Aruncă o privire neliniştită trimisului.

— Azvârlea flori în undele pârâului şi cânta:

Du-te, du-te, dorule, Du-te, călătorule, Grăbeşte-te, apă lină, Şi spune-i lui Ion să vină!

Toţi izbucnesc în hohote de râs. Năstase se întoarse spre trimis:

— Dar bine, acesta este un descântec străvechi! îl ştiu de la bunica…

— Şi eu îl ştiu! glăsuieşte Gheorghe.

— Spunea că a întrebat-o pe baba Vişa cum să te-aducă, fiindcă nu te-a mai văzut de trei ani. Şi baba Vişa a-nvăţat-o, zicând că vechile descântece sunt poate mai folositoare ca rugăciunile…

Ion surâde cu gândul la Oltea:

— Trebuie să fi crescut. Şi să se fi făcut frumoasă…

— După înălţime, pare de treisprezece ani. Şi-n fiecare zi înfloreşte încă puţin. Când va fi mare, va ajunge neînchipuit de frumoasă…

S-a făcut iar tăcere. Fiecare a rămas pe gânduri. Într-un târziu, grămăticul Farmă îi rosteşte lui Ion:

— Aici, totul din ceea ce trebuia să se-mplinească s-a-mplinit! Mai mult nu poţi să făptuieşti, deocamdată, nici tu, pentru măria sa.

— Asta-i adevărat! recunoaşte Năstase.

— În ce priveşte restul de lucruri plănuite de noi, despre acestea mă voi îngriji eu, împreună cu prietenii noştri din Buda, valahi, maghiari şi sârbi. Poţi să te bizui pe mine, continuă grămăticul… Încât, sunt de părere să pleci, luându-i cu tine pe Alexe, Năstase şi Gheorghe. Socot că n-ar fi rău de te-ai opri, măcar un ceas, şi în cetatea Aradului. Să-i vezi pe Para şi pe egumenul Sisoe…

— Mi-e teamă să nu întârzii!… grăieşte căpitanul…

— Nu vei întârzia, deoarece, pe urmă, vei porni în cea mai mare goană către Tismana.

— Am s-o iau de-acolo pe Oltea…

— De când ştim cine este fata, îndatoririle noastre faţă de ea au crescut, mai spune grămăticul…

— Oricum, Oltea nu se mai cuvenea să rămână într-o aşezare mânăstirească de bărbaţi! îşi dă cu părerea Gheorghe.

— De-aceea şi cred, urmează grămăticul, că fata trebuie adăpostită de astăzi înainte în schitul de pe insula cea mare a Oltului.

— Stareţa schitului este maica domnului nostru, îşi aminteşte Gheorghe.

— Eu o cunosc din vremea când eram la curte. Am fost destulă vreme şi grămăticul său, spune Farmă. Şi îi voi scrie un răvaş.

— Marele logofăt Lazăr a slujit-o întotdeauna cu credinţă pe fosta doamnă a ţării. De-aceea, sunt încredinţat că şi sfinţia sa o va primi pe Oltea cu dragoste la schit, zice Ion.

— După ce vei sfârşi şi lucrarea aceasta cu bine, îl sfătuieşte Farmă pe căpitan, strânge cetele noastre, precum sună porunca măriei sale Vlad, şi du-le peste Milcov, la Ştefan al Moldovei… Iar celelalte porunci ale măriei sale le vei primi la timp, prin credincioşii noştri, care vor ţine legătura cu tine, în cetatea Sucevei!

Căpitanul îl strânge pe grămătic în braţe.

— Sfatul tău e bun, prietene. Parcă-i citit din carte.

— Sfatul e minunat! glăsuiesc şi ceilalţi. Şi credem că este bine să fie îndeplinit.

Îşi iau cu toţii rămas bun de la Farmă. Iar Ion, întorcându-se către voinicii săi, le porunceşte:

— Pregătiţi-vă straiele, armele şi caii! Pornim numaidecât.

Căpitanul a ajuns în chilia mică şi albă a Mariei Muşat, din schitul de pe insula Oltului.

Într-un colţ, pâlpâie o candelă.

Stareţa şade, la ceasul acesta, într-un jilţ din lemn negru de prun, pe-a cărui parte de sus a spătarului un meşter râmnicean iscusit – Râmnicul Vâlcea fiind, pe acea vreme, târgul cu cei mai buni sculptori în lemn, din toată Ţara Românească – a cioplit vulturul legendar al lui Negru Vodă.

Înfăţişarea fostei doamne a ţării – şi mamă a celor doi voievozi duşmani de moarte între ei, Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos, unul fiind împotriva năvălitorilor şi celălalt prieten cu ei – i se pare lui Ion de-o măreţie fără pereche. Ochii bătrânei seamănă, în felul cum ard şi străpung totodată, cu-aceia ai lui Vlad. În lumina slabă a candelei, ochii fostei doamne a ţării parcă azvârl scântei.

Ion o priveşte, copleşit de emoţie, uimit peste măsură de înfăţişarea ei. Pentru o clipă, i se pare că pe deasupra capului acestei mult încercate femei – soră a lui Roman, voievodul Moldovei, şi care, cu patruzeci de ani în urmă, ca soţie a lui Vlad Dracul, îi luminase, prin frumuseţea şi bunătatea ei, curtea lui Mircea cel Bătrân – luceşte orbitor, bătută în nestemate, coroana doamnelor valahe.

Coroana aceasta, făurită din aur de un meşter român de la Sibiu, pentru soţia celui dintâi mare voievod al Ţării Româneşti: Basarab-Tihomir, Ion o văzuse cu ani în urmă, aievea, pe capul Mariei Muşat, când încă domnea Vlad.

Bătrâna se uită la el aspru. Buzele ei subţiri şi vinete sunt strânse. O dungă îngustă şi adâncă – dunga pe care poporul o numeşte a durerii – îi brăzdează fruntea. Ea pare neînduplecată şi crudă. Dar, sub asprimea aceasta cutremurătoare, Ion îşi dă seama că fosta doamnă a lui Vlad Dracul ascunde o inimă duioasă.

Căpitanul îi povestise bătrânei tot ce petrecuse între timp, la Buda. Dar ea, aflând câte nenumărate suferinţe îndurase în temniţa din Vişegrad cel născut de ea, Ţepeş, nici nu clipise.

Faţa sa tresărise puţin numai când Ion îi povestise despre egumenul Sisoe.

— Pe-acesta îl păstrăm la Arad, deoarece încă nădăjduim că mărturia lui – neluată până azi în seamă de rege – are să dovedească într-o zi întregii lumi grozava nedreptate săvârşită! o încredinţase Ion.

În drumul său, din Buda spre ţară, căpitanul făcuse de altfel popasul plănuit, cu scopul de a-l vedea pe egumen. Acesta, pus la post, slăbise în aşa hal, încât abia mai putea fi recunoscut.

Tot la Arad se mai găsea şi Para. Jupâneasa, ştiindu-se înconjurată de ura comiţilor de Szentgyorgyi, ca şi a altor mulţi magnaţi transilvăneni, se refugiase aici, într-o căsuţă de pe malul râului Mureş.

Între altele, cu prilejul popasului, Ion îi vorbise Parei despre planul de-a o ascunde pe Oltea în schitul de maici, de lângă Cozia, cea dintâi aşezare monahală pentru femei şi fete din Valahia mică – lăcaş mânăstiresc în care noua domnie nu cutezase să pătrundă.

— Dumnezeu nu m-a învrednicit să am prunci, îi glăsuie înlăcrimată Para. Iar Oltea, tocmai acum când ar avea mai multă nevoie de-un sfat bun, duce lipsă de el… Amândouă am fost şi suntem încă greu lovite de soartă. Poate că însuşi Cerul o fi dorit ca eu să-i fiu ocrotitoare. Aşa încât te rog să mă iei cu tine în ţară. Şi lasă-mă să intru, împreună cu fata, în schitul de pe Olt. Nădăjduiesc şi eu că Radu nu va-ndrăzni să calce acolo, atâta timp cât stareţă la schit va fi doamna Maria Muşat.

— Aşa s-a întâmplat, mai povesteşte Ion, că – îmbrăcaţi în haine ungureşti şi având teşcherele de liberă trecere, din partea comitelui Szilágyi – am ajuns la Tismana. Între timp însă, aşa cum ştii, mânăstirea, fiind socotită drept cel din urmă lăcaş de apărare al credincioşilor măriei sale Vlad, împotriva noii orânduiri, a fost împresurată de oştile domniei. Ce a urmat nu cred că are rostul să mai repet. Pe Oltea am izbutit totuşi s-o scăpăm, şi am adus-o aici. Împreună cu ea, a venit şi jupâniţa Para. Pe amândouă aceste fiinţe urgisite ţi le încredinţăm, sfinţită maică a voievodului nostru, rugându-te să ni le iei sub aripa ocrotitoare a bunătăţii şi a milei tale!

Ion a încetat să mai vorbească. Bătrâna îl priveşte nemişcată, cu ochii ei tăioşi.

Prin ferestruica îngustă, ca de cetate, a chiliei, se zăresc munţii. Deasupra pădurii, soarele a aprins, ca un ultim semn de glorie a sa din acea zi, o vâlvătaie aurie.

Oltul fierbe pe undeva în coasta schitului, deoarece în zilele din urmă a plouat mult la munte. Iar vântul aduce din când în când cu sine nechezat de cai şi sunete de arme. Căci răzvrătiţii căpitanului Ion s-au adăpostit în pădure.

Pentru o clipă, căpitanul, în timp ce se uită la bătrâna aceea maiestuoasă care încă-l ţinteşte cu ochii ei de pasăre de pradă, are în sine îndoiala că-l va ajuta. Şi inima îi zvâcneşte dureros.

Dar stareţa bate din palme.

O altă maică se iveşte pe uşă.

Se apleacă în faţa stareţei. O întreabă ce poruncă are să-i dea.

Stareţa face cu mâna un semn. Pentru întâia oară, de când stătea de vorbă cu Ion, în ochii ei albaştri mijeşte o lumină. O lumină care ar putea să însemne un început de zâmbet.

Măicuţa slujitoare, al cărei chip aproape că nici nu se zăreşte din faldurile negre ale acoperământului de pe cap, se apleacă din nou în faţa stareţei şi iese.

Se întoarce însă grăbită, călăuzindu-l pe un călugăr încă destul de tânăr, cu o figură surâzătoare, plină de isteţime.

Spre uimirea lui, Ion bagă de seamă că, pe sub rasă, călugărul poartă veşmânt ostăşesc şi este înarmat.

Fără să stea pe gânduri, căpitanul îşi duce mâna la şold. Este gata să-şi apuce sabia.

Doamna Maria acum zâmbeşte de-a binelea.

— Omul acesta, grăieşte ea, se cheamă Ion Ţamblac. Călugăr, cărturar, oştean şi rudă apropiată a voievodului Ştefan…

Şi, dintr-o dată, căpitanul îşi aduce aminte. Grămăticul Farmă îi povestise de-un văr al doamnei Oltea – mama lui Ştefan, mult mai tânăr ca ea, şi cărturar vestit, pe numele Ion Ţamblac.

Acestui cărturar îi şi scrisese Farmă despre porunca dată de măria sa Vlad, ca voinicii lui Ion să plece peste Milcov şi acolo să slujească în oastea moldoveană.

— Prietene, glăsuieşte cărturarul Ţamblac. Venisem să cunosc cetele răzvrătiţilor domniei tale, când doamna Maria m-a vestit că norocul mi te-a adus în cale. Slăvitul nostru domn vă aşteaptă-n Moldova!…

— Norocul mi se pare că e de partea noatră! rosteşte căpitanul…

Ţamblac întinde mâna frăţeşte, şi Ion i-o prinde strâns. O nouă prietenie se închegase, în schitul de pe insula mare a Oltului, între doi bărbaţi vrednici.

Ion se întoarce pe urmă către doamna Maria:

— Îngăduie-mi, o roagă el, ca înainte de plecare, să-mi iau rămas bun de la Para şi Oltea…

— Lucrul acesta n-ar trebui să-l faci, băiatul meu, îi răspunde bătrâna. Nu le mai tulbura sufletul, şi-aşa destul de zbuciumat. Lasă-le în seama stareţei şi-a tihnei de la schit. Porneşte fără să-ţi iei rămas bun!…

Ieşind afară, Ion le zăreşte însă pe amândouă, aşteptându-l la uşă.

Para îl privea sfioasă.

A început să semene din nou cu fata pe care o scăpase din gheara lui Selim. În curând, ea va îmbrăca veşmântul monahal… Se va călugări. Dar Oltea îi sare căpitanului de gât.

— Să nu ne uiţi! îi suflă fierbinte la ureche. Şi îl sărută, lung, pe amândoi obrajii.

Luntrea pornise spre malul celălalt al Oltului.

Fetiţa îi trimitea căpitanului sărutări cu amândouă mâinile.

— Drum bun!… murmura Para.

Iar maica Eupraxia făcea rar semnul crucii asupra celor ce plecau. Şi glăsuia încet:

— Vă binecuvântez!…

Urletul lupilor s-a apropiat.

Orice alt animal prevăzător, ascultându-şi pornirile şi ştiind că o haită întreagă se năpusteşte asupra lor, n-ar sta în cumpănă, ci ar fugi.

Armăsarul îşi ridică gâtul înalt.

Îşi ciuleşte urechile.

Nările lui adulmecă, în sfârşit, adus de vânt, mirosul greu al fiarelor.

Nu mai nechează, ci geme ca un om.

«Stăpâne, stăpâne, parcă ar spune geamătul lui, sfârşitul a venit!…»

Viscolul îl izbeşte crunt. Pădurea îngheţată se clatină. Numai rănitul, aproape îngropat sub zăpadă, nu-şi dă seama în ce primejdie se află.

Ceata condusă de căpitanul Ion – alăturată, din porunca măriei sale Ştefan, unei oşti de hânsari22, comandată de cumnatul domnului, marele vornic Isaia – încearcă să-şi croiască drum spre Cavalerii Negri23.

La lumina flăcărilor uriaşe care au cuprins târgul, Ion, împreună cu Bucur, Năstase, Alexe, Gheorghe şi toţi ceilalţi flăcăi, aflaţi acum în oastea moldovenească, luptă neosteniţi.

Sute de trupuri săgetate sau descăpăţânate rămân în urma lor.

De două ori până atunci, marele vornic Isaia le-a poruncit muntenilor, prin câte un trimis, să nu se vâre prea adânc în mijlocul oştilor duşmane.

Ion însă n-a apucat să creadă în adevărul unui asemenea ordin. Nu i-a dat ascultare – ci a înaintat mereu.

Un singur nenoroc i-a lovit. Vânătorul de lupi Alexe a căpătat o rană. O suliţă vrăjmaşă i s-a înfipt în coaste, dându-i dureri cumplite.

Cu toate astea, el nu s-a prăbuşit, ci a rămas în şa. Gheorghe i-a legat rana, şi voinicul l-a urmat mai departe pe căpitanul lui.

În faţa lor se află, în luptă, mercenarii vestitului baron aventurier Giskra şi-un escadron de raiteri din Sighişoara.

Cu sabia în mână, călărindu-l pe Negru care-i ascultă poruncile cu o înţelepciune aproape omenească, Ion se azvârle în luptă. Face, ca de obicei, un cerc mare şi gol de jur împrejurul său.

Atâta că Isaia tocmai le trimisese iarăşi porunci aspre muntenilor să se înapoieze din mijlocul duşmanilor şi să se mulţumească numai să-i înconjoare pe Cavalerii Negri, care se retrăgeau, ocrotindu-l pe rege.

— Spune-i marelui vornic Isaia, îi strigă Ion trimisului, că nu mă pot supune poruncii sale. Sunt gata să dau seama de-această nesupunere. Nici nu pot înţelege cum de îngăduie marele vornic, acelora care-au intrat cu sila în Moldova, să se retragă-n voie. Noi am dori ca mai degrabă marele vornic să ne trimită vreo ceată-n ajutor…

Şi îşi continuă lupta.

Oştirile regale şi mercenarii generalului Giskra intraseră deci astăzi, paisprezece decembrie al anului şase mii nouă sute şaptezeci şi cinci24, în târguşorul Baia.

Regele Mateiaş, având în jur pe cei mai de seamă curteni şi generali, dictase tocmai secretarului său o proclamaţie către ţara Moldovei.

În proclamaţie îi înştiinţa pe toţi locuitorii că nesupusul Ştefan a fost învins şi că domn al Moldovei, prin hotărârea lui, va fi Petru Aron.

Deşi abia împlinise douăzeci şi cinci de ani de curând, regele Mateiaş dobândise până atunci vreo câteva victorii de seamă. Una, în Transilvania, unde îi nimicise pe o seamă de comiţi, care se răzvrătiseră. Iar alta în Boemia, înfrângându-l pe socrul său, regele Podiebrad, învinuit de «erezie» de Papa de la Roma.

Acum regele, fiindcă sosise cu bine la Baia, se socotea ajuns şi în cetatea Suceava.

În ascuns, Mateiaş îşi făurise, pare-se, planul de a reface străvechea Dacie. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, avea nevoie mai întâi să-şi asigure doi vasali credincioşi pe pământul Moldovei şi în Ţara Românească.

După ce se sfârşise scrierea proclamaţiei, marele şambelan îi poftise la masă pe rege şi curteni.

Se aşezaseră. Vinul curgea în cupe. Când, de pe uliţele târgului, au răsunat zgomote puternice şi ţipete de spaimă

— Ce se întâmplă? a întrebat regele.

— Serenisime rege, a răspuns Giskra – care la auzul acelor zgomote se şi grăbise afară, însă se întorsese la fel de repede – vă raportasem ieri că o iscoadă trimisă de mine îmi dăduse de veste…

— Că drumul spre capitala Moldovei este pustiu! râde Petru Aron.

— Oho-o-o!… Ştefan cu siguranţa a fugit, pitindu-se, de spaimă, sub faldurile hainei regelui Cazimir al Poloniei, surâde episcopul care îl însoţeşte pe regele Matei.

— Numai câteva cete de boieri ne vor mai sta în cale, rosteşte Ioan de Darocz, mare nobil maghiar.

Petru Aron rânjeşte:

— Îl uitaţi, mi se pare, pe Isaia, marele vornic şi cel mai însemnat comandant al oastei moldovene, îndată după Ştefan. Este de partea noastră…

— Cumnatul domnului? se minunează Ioan Darocz.

Petru Aron clipeşte:

— Îl urăşte, în taină, pe Ştefan!

— Atunci totul se va sfârşi cum nu se poate mai bine! exclamă, mulţumit, regele. Să bem o cupă cu vin de Tokay pentru victorie şi pentru intrarea noastră în Suceava. Cât mai e pân-acolo?

— Cam douăzeci de mile, maiestate! răspunde, întorcându-se către rege, baronul Mihaly.

Mateiaş îşi apropie cupa de buze şi-o bea până la fund.

Afară, printre zbuciumările şi urletele vântului, ţipetele şi celelalte zgomote ciudate cresc.

— Şi totuşi se întâmplă ceva! se miră regele Matei, lăsând de la buze cupa.

— Nu uitaţi, maiestate, grăieşte palatinul, că astăzi, în cinstea intrării noastre în Baia, li s-a dat oştenilor vin. Şi sunt nespus de veseli că victoria e numai la un pas!

— Aha! se înseninează iar regele.

— Victoria este, într-adevăr, neînchipuit de aproape, confirmă episcopul, binecuvântând masa.

— Nu, maiestate, întrerupe această veselie generalul mercenar Giskra. N-am apucat să-mi sfârşesc cuvântul…

— Ce vrei să spui? tresare Mateiaş, văzând chipul lui Giskra învineţindu-se – un semn neîndoielnic că generalul era îngrijorat.

— Începusem să raportez despre ştirea de ieri…

— Că drumul ce duce la Suceava este pustiu… zâmbeşte regele. Asta am auzit…

— Dar astăzi, îşi reia vorba generalul, altă iscoadă m-a încredinţat că toate pădurile din jurul acestui târguşor sunt vii…

— Ce vrei să născoceşti?… strigă Petru Aron.

— Nu născocesc nimic. Acesta-i adevărul, răspunde generalul…

Regele, la auzul acestor vorbe, se ridică din jilţ.

— Mă tem, continuă Giskra, întunecat, că Ştefan al Moldovei ne-a încercuit…

— Aduceţi-mi armura şi sabia! porunceşte Matei.

— S-ar putea ca, în noaptea aceasta, adaugă generalul, în timp ce chipul i se învineţeşte din ce în ce mai mult, să nu luptăm pentru glorie, aşa cum am fi vrut, ci pentru viaţa noastră. Mă simt dator să vă înştiinţez de acest lucru, serenisime rege!…

Un val de frig s-a răspândit parcă la auzul acestor cuvinte ale mult încercatului general-mercenar Giskra, în încăperea bine încălzită şi luminată de făclii. Regele, curtenii, episcopul şi Petru Aron se zbuciumă. Aleargă prin încăpere şi poruncesc care mai de care scutierilor să le aducă armele şi coifurile, să le îmbrace cămăşile de zale şi platoşele.

— Foc!… Foc!… se aud tot atunci strigăte deznădăjduite de pe uliţe.

A îndeput sa ardă târgul din toate cele patru părţi ale sale.

— Locuitorii moldoveni ai târgului trebuie sa fi fost înţeleşi cu Ştefan, zice Giskra. Se pare că îşi aprind ei singuri căsuţele de lemn, învelite cu paie…

— Să sune trâmbiţele!… Daţi cât mai repede alarma! ordonă Mateiaş. Trupele să se aşeze în bătaie. Şi să se pregătească tunurile. Voi conduce eu însumi retragerea.

Şi regele, urmat de palatin, de Petru Aron, de voievodul maghiar al Transilvaniei şi de ceilalţi curteni, se năpusteşte afară, gata să intre în luptă.

În vremea când toate acestea se petreceau în locuinţa din piaţa cea mare a târgului, dintr-un alt loc, aflat cam între apa Moldovei şi pădurea Şomuzului, un tânăr mai voinic decât regele, însă la fel de bălan ca el, dădea cele din urmă porunci boierilor care-l înconjurau. Acesta era Ştefan, voievodul legiuit.

Strigăte înfiorătoare izbucneau dinspre pădurile care înconjurau din trei părţi târguşorul… Şi cete de viteji25, de voinici26 şi hânsari, târgoveţi şi ţărani, cu armele în mâini, năvăleau spre parcanele orânduite de trupele regale.

Cât ai clipi, parcanele, alcătuite cu migală şi meşteşug din care şi căruţe în jurul târguşorului, încep să sară în lături, iar altele să ardă.

Puştile27 moldovene – purtate în căruţe – trosnesc neîncetat spre ulicioarele înguste, unde oastea regală învălmăşită – parte ameţită de vin şi parte abia trezită din somnul cel dintâi – fuge de colo-colo fără de nici un rost.

Cerul s-a înroşit, oglindind flăcările care au cuprins târgul şi se întind mereu. Caii înnebuniţi, cu coamele arzânde, nechează mânioşi şi, presimţindu-şi moartea, sar în două picioare, zdrobindu-i sub copite pe oştenii regali.

Ţărani bărboşi, purtând căciuli miţoase pe cap şi cojoace de oaie pe spate, aleargă peste tot. Cu lovituri de seceri, de coase, de topoare, cu măciuci şi săgeţi, ei împrăştie moartea.

Locul fiind prea îngust, tunarii regelui nu izbutesc să-şi pună marile lor bombarde în starea de a trage. Pe de altă parte, oastea nu mai poate fi ţinută în ordine decât în piaţa cea mare a târgului, unde mâna de fier a lui Giskra este încă stăpână, iar Cavalerii Negri alcătuiesc un zid în jurul regelui.

Fiind oastea moldoveană de patru ori mai mică decât aceea a regelui, Ştefan orânduise ca trupele regale să fie înconjurate pe trei laturi deodată. Să fie strânse în cleşte şi apoi măcinate la adăpostul nopţii.

Oastea lui Isaia, din care făcea parte şi ceata de munteni, trebuia să-i împingă pe Cavalerii Negri şi oastea mercenară către apa Moldovei, unde se afla Ştefan cu patru mii de oameni, pentru ca el să-i prindă şi-apoi să-i nimicească.

Pentru obrazurile alese care, de obicei, îşi caută cele dintâi scăparea, tânărul domnitor al Moldovei lăsase, în partea dinspre miazănoape a târgului, ca şi cum ar fi fost uitată, un fel de trecătoare îngustă, deschisă spre pădure.

Pe-aici, cine ar fi încercat să răzbată, ar fi căzut în săbiile a o mie de moldoveni conduşi de doi boieri credincioşi domnului: Oancea şi Bourean.

Ştefan nădăjduia că însuşi regele, înfricoşat, lăsându-l numai pe Giskra să lupte, va încerca să scape prin această ieşire – şi-aşa va cădea prins.

Într-adevăr, Ioan Garai, unul dintre sfetnicii de credinţă ai regelui, alergând disperat cu calul spre toate marginile târgului, descoperă această trecătoare.

Bucuros îl vesteşte pe rege:

— Pe-acolo, maiestate, către pădure, se află un loc deschis! Şi, strecurându-ne, vom putea scăpa teferi…

Regele, pentru o clipă, e gata să intre în trecătoare. Şi poate ar fi intrat, dacă Petru Aron nu l-ar fi prevenit:

— Măria ta, Ştefan e prea isteţ… Mă tem că drumul prin pădure duce către robie, şi poate chiar la moarte!…

Regele s-a oprit. Pentru întâia oară s-a clătinat în şa. Şi chipul lui frumos, sub casca de oţel, cu panaşul din pene de şoim, i s-a albit.

— Ce crezi că este de făcut? l-a întrebat, cu glasul şovăielnic, pe Giskra. Suntem prinşi în capcana domnitorului Ştefan…

Dar tocmai în minutul acela, un hânsar moldovean din cetele lui Isaia soseşte în goana mare.

— Măria ta, îl anunţă hânsarul pe Aron, armata regelui se poate retrage, luând-o spre asfinţit.

— Să ne încredem, oare, în vestitorul acesta? Sau e vreo nouă cursă a voievodului Ştefan? întreabă încă o dată regele pe cei din jurul lui.

— Mă pun chezaş cu capul că nu e nici o cursă! zice Petru Aron. Pentru că Isaia mi-a trimis prin oştean şi-acest inel de fier, precum ne-am înţeles…

Şi prinţul vânzător arată lui Matei un inel gros de fier, pe care Isaia i-l trimitea zălog.

— Câţi oameni am pierdut până acum? mai vrea să ştie regele Mateiaş.

— Eu socotesc că zece mii, răspunde generalul baron. De nu vom părăsi însă până în zori târgul acesta blestemat, nu va rămâne în viaţă niciunul dintre noi…

Pe când Giskra rostea răspunsul acesta, tocmai primise şi Ion noua poruncă, din partea marelui vornic Isaia, să se retragă din mijlocul duşmanilor. Dar căpitanul nu se supusese. Ba, dimpotrivă, îşi înteţise năprasnicul atac spre Cavalerii Negri. (Numiţi în acest fel nu numai pentru că purtau platoşe şi veşminte întunecate la culoare, ci fiindcă, dintre toate oştirile maghiare, erau cei mai viteji şi cei mai de temut răspânditori de moarte.)

Văzând că Isaia întârzie să împingă trupele regale către apa Moldovei, voievodul Ştefan îl trimite pe ruda sa, Ţamblac, să vadă ce se întâmplă.

Ţamblac vede şi înţelege totul… Se înapoiază să-i raporteze voievodului că Isaia îi lăsa să scape pe toţi câţi nu pieriseră în luptă.

Ion mai încearcă acum încă o dată să pătrundă, numai cu ceata lui, până la rege.

Dar ceata valahilor este prea mică, iar Cavalerii Negri prea mulţi şi bine înarmaţi. Nu izbuteşte. Şi-atunci rămâne o clipă locului, pe gânduri.

În minte îi vine, fără să vrea, bărbatul din a cărui poruncă se găseau aici. Bărbatul de care le erau legate toate nădejdile şi pe care regele îl ţinea prins, în temniţa din Vişegrad.

«Ce-aş mai putea să fac?» se întreabă, plin de descurajare, căpitanul…

Numai că, în aceeaşi clipă, îl zăreşte pe regele Ungariei, înconjurat de cavalerii lui, gonind cât îl ţineau puterile, pe-o vale.

«Ah! în sfârşit!» îşi spune Ion.

Îşi scoase arbaleta din spinare. Îşi pune o săgeată, din cele cu trei vârfuri, în jgheabul ei de fier. Ţinteşte. Apasă pe trăgaci. Cârligul se coboară, dând drumul coardei care fusese agăţată de el… Şi săgeata porneşte.

Săgeata găseşte drumul cel bun.

Vâjâind, zboară prin văzduh. Se înfige în spatele lui Mateiaş.

Alexe îşi ridică mâinile:

— L-ai nimerit!

— Sub umărul din stânga!… se bucură Năstase.

— A scăpat frâul! spune Bucur.

Într-adevăr, regele, dând un răcnet de spaimă, pierduse din mâini frâul…

— Lunecă! îşi dă seama Gheorghe.

Palatinul Ungariei şi zeci de cavaleri se reped să-l ridice.

Nu este însă nimic mai dureros pe lume decât să fii lovit de o săgeată, cu trei vârfuri în muche, trasă din arbaletă de un meşter ţintaş.

Muntenii, la semnul căpitanului Ion, mai trag fiecare din ei câte-o săgeată. Una îl nimereşte pe Giskra în picior. Alta pe palatin.

Regele îşi pierduse cunoştinţa. Sângele îi curgea pârâu.

Şi-aşa, în nesimţire, Cavalerii Negri îl ridică pe-o targă – încropită la repezeală din ramuri de copaci.

Pornesc din nou la goană, fiindcă dinspre pădure vine ca o furtună însuşi măritul Ştefan.

— Spuneţi-i regelui vostru, când s-o trezi, mai strigă căpitanul în urma Cavalerilor Negri, că darul cu trei vârfuri i l-au trimis oştenii măriei sale Vlad!…

La o masă grea, de stejar, Ion răsfoieşte cu nesaţ un maldăr de pergamente laice şi bisericeşti.

Alte vrafuri de cărţi şi scrieri de tot felul sunt grămădite în rafturile şi lăzile înşiruite pe lângă pereţi.

Biblioteca aceasta este a prietenului său, cărturarul Ţamblac – ruda domnitorului Ştefan – în casa căruia locuieşte de peste opt ani.

Zilele de răgaz din toţi aceşti ani, Ion şi le-a închinat numai cărţilor.

Mult timp a cercetat şi rafturile cu pergamente ale mânăstirilor Neamţu şi Bistriţa.

Îi place să citească şi să răscitească sutele de pagini pe care slovele străvechilor cărturari ai Moldovei sunt aşternute cu migală şi grijă.

Cu palmele la frunte, Ion se gândeşte cât şi-ar dori, după reînscăunarea măriei sale Vlad în Ţara Românească, să se ocupe, mai departe – în timpul rămas liber, ca şi aici în Moldova – de slove şi de cărţi.

Este o după-amiază liniştită.

Merele de sfârşit de iunie se rumenesc în grădină. Crengile pomului de la fereastra lui Ion sunt încărcate. Prin desişul frunzelor pomului, soarele prăfuieşte încăperea cu aur.

De-aici, din cerdacul odăii, Suceava se vede înecată toată sub verdeaţa grădinilor ce se răsfiră în evantai spre râu.

Dincolo de râu, se ridică măreaţă şi copleşitoare cetatea.

Pe ziduri stau nemişcaţi străjerii, cu suliţele în mâini, scrutând, neobosiţi, zările. De asemenea, pe dealurile înconjurătoare, în toate punctele de observaţie, se află alţi străjeri.

Moldova este bine apărată. Duşmanii ei se tem.

Domnitorul Ştefan spunea adesea că Ion şi ceata lui sunt cea mai bună pildă pentru oricine, în felul cum îşi slujesc ei ţara şi cum sunt gata să se jertfească pentru voievodul lor.

Îi plăcea totodată şi meşteşugul de cântăreţ al lui Ion. În toţi aceşti ani, căpitanul alcătuise, ce-i drept, o mulţime de cântece, unul mai frumos decât altul…

Chiar ieri, la ospăţul dat în cinstea trimişilor sosiţi din Mangop28, măria sa a dorit să asculte cântecul biruirii lui Mateiaş la Baia, şi-apoi pe-acela al nimicirii tătarilor.

În urmă cu patru ani, tătarii – nu cei ai lui Hagi din Crimeea, ci ceilalţi, din miazănoapte, ai hanului Mamac, s-au năpustit ca lupii, jefuind şi arzând, luând robi şi pradă cu nemiluita.

Au fost însă întâmpinaţi, aşa cum se cuvine, de domnitorul Ştefan. Ion şi ai lui l-au însoţit.

Înspăimântaţi, tătarii au încercat să fugă. De-aici începea cântecul…

Ion povestea în stihuri, însoţindu-se cu lăuta, lupta dată de Ştefan. Înfrângerea tătarilor, într-o dumbravă încărcată de flori. Cum însuşi fiul hanului – cel care condusese năvala – fratele lui şi o mulţime de mârzaci au fost prinşi şi legaţi în ştreanguri.

Deodată, cânta Ion, a răsunat un tropot sălbatic. Zece mârzaci călări ai hanului – ale cărui palate erau făcute din corturi groase de pâslă, urcate pe căruţe, trase de boi sau cai – au intrat în dumbravă.

— Necredinciosule Ştefan, i-au strigat ei, fără să descalece. Hanul nostru Mamac, stăpânitorul lumii, îţi porunceşte să le dai drumul fiului, fratelui şi mârzacilor săi. Altminteri se va-ntoarce, îţi va pustii ţara, iar pe tine te va-nălţa în ţeapă, chiar în mijlocul ei…

Ştefan le-a ascultat în linişte ţipetele trufaşe şi apoi le-a răspuns că, în copilăria lui – petrecută la conacul părintesc din Borzeşti – a avut drept bun prieten un băiat de ţăran. Odată, el însuşi, prietenul acesta şi alţi copii din sat se jucau prin pădure. Au năvălit însă tătarii. Copiii au fugit. Vrăjmaşii n-au pus mâna decât pe unul singur. Acesta era prietenul lui Ştefan. Şi pe copilul acesta hanul Mamac l-a săgetat.

— La înmormântarea lui, mi-am jurat, spunea domnul, să-l pedepsesc şi eu cândva pe hanul cel crud, lovindu-l în acelaşi chip, cum m-a lovit şi el ucigându-mi tovarăşul de joacă, prietenul cel mai bun. Numai că anii au trecut, şi eu aproape îmi uitasem jurământul făcut la-ngropăciune. Dar iată, acelaşi han Mamac îşi trimite de astă dată fiul ca să mă jefuiască, să-mi răpună norodul sau să mi-l facă rob. După aceea, tot el îmi porunceşte, prin nişte soli obraznici, ce trebuie să fac, făgăduindu-mi ţeapa…

— Osânda ţi-o vei primi, n-ai grijă!… strigă mârzacii.

— Până atunci, deocamdată, le dă răspunsul domnul, pentru acel copil nevinovat, omorât la Borzeşti, hanul îmi va plăti… prin însuşi fiul lui, căpitanul năvalei…

— Cum poţi să îndrăzneşti? se mânie mârzacii.

— Legat de patru cai, va fi rupt în bucăţi…

— Mamac te va răpune! urlă mârzacii.

— Fratele hanului, în schimb, va fi închis în temniţă. Şi dacă numai vreo umbră de tătar se va ivi în zare, îi vom reteza capul…

— Amar… amar va fi de tine! ţipă mârzacii.

— Iar voi şi toţi ceilalţi mârzaci – în afară de unul singur, cu nasul retezat, pe care i-l voi trimite lui Mamac să-i povestească tot ce-a văzut şi tot ce-a auzit – vă veţi urca în ţepi!…

— Iertare!… Iertare!… strigă acum mârzacii. Jurăm să-ţi fim şi să-ţi rămânem robi supuşi, tot restul vieţii, numai nu ne ucide…

Însă voievodul îşi ridică mâna. Pedeapsa aspră, dar dreaptă, se împlineşte.

Dumbrava rămâne pomenire.

— Şi, din acea zi, îşi încheie Ion cântecul, tătarii nu l-au mai tulburat pe măria sa Ştefan!…

În încăpere, pătrunde Ion Ţamblac.

— Îţi aduc o scrisoare!

Ion face ochii mari:

— De la cine?

— De la cine-o aştepţi!…

— De la Oltea?

Cărturarul surâde:

— A adus-o chiar adineauri un călugăr de-al nostru plecat cu treburi la Cozia.

Ion nu mai are răbdare. Desface grăbit sulul… Din sul cade o cununiţă alcătuită din câteva flori plăcut mirositoare de sulfină.

«Scumpul meu Ion, începea Oltea. Peste foarte scurt timp, adică tocmai atunci când vei primi această scrisoare, de Sânziene, va fi ziua ta. Împlineşti douăzeci şi şapte de ani.

Ţi-am împletit, pentru această zi, o cununiţă de sulfină, ca în fiecare an, şi îţi urez prin ea tot ce-ţi doresc: sănătate şi împlinirea celor mai aprige dorinţe ale tale.

Să nu ai grijă de noi, continuă fata. Suntem bine. Iar maica stareţă şi maica Tiomida – jupâneasa Para – şi toate celelalte măicuţe şi surori se îngrijesc de mine ca de copilul lor.

Cred că îţi aminteşti că am împlinit şi eu şaptesprezece ani. De-aceea, cu câtva timp în urmă, doamna Maria se gândea că ar fi bine să intru în cinul monahal… Dar maica Tiomida s-a împotrivit cu înverşunare, zicând că pentru mine sunt mult mai potrivite cununiile de mireasă, decât vălul cel negru al monahiei. Şi că sfinţia sa chiar ştie cine-mi va fi mire. N-am înţeles ce-a vrut să spună şi nici n-am întrebat-o. Însă eu te visez pe tine, în fiecare noapte, şi-mi este tare dor.

Te îmbrăţişez de mii de ori, a ta Oltea.»

Fără să vrea – dând însă urmare unui imbold lăuntric – Ion îşi apropie de buze florile de sulfină.

Şi se surprinde gândindu-se că, poate, în mireasma aceea se află însuşi sufletul drag al Oltei. Şi că sufletul ei şi-al lui în acest fel se contopesc.

Dar ochii îi sunt atraşi, în acea clipă, de alte slove scrise pe partea care se îndoaie înăuntru a pergamentului.

«Câteva rânduri ţi le adaugă în încheierea răvaşului şi maica Tiomida», nota tot Oltea.

Iar maica Tiomida, cu litere stângace şi foarte tremurate, scria: «Nu am citit ce ţi-a scris fata. Nici ea nu va citi ce ţi-am scris eu. Fii fericit împreună cu Oltea. Şi fă-o fericită şi pe ea. Şi îţi mai spun că fata se găseşte totuşi în primejdie. S-a auzit că ar căuta-o Radu. Dar doamna Maria ne linişteşte, spunându-ne să n-avem teamă, nimeni nu va călca la schit. Eu nu ştiu ce să cred. Dar ţin să afli câte s-au răspândit pe la noi.

Supusa maică Tiomida.»

Sfârşind cititul rândurilor Parei, Ion se înnegurează.

— Ce este? se nelinişteşte Ţamblac.

— Oltea e în primejdie! spune Ion. Bine că am aflat la timp. Sunt nevoit să plec spre Ţara Românească.

— Când vrei sa pleci?

— Peste cel mult un ceas! Şi nici nu mai am vreme să mă duc la măria sa ca să-i cer învoirea. Este vorba de Oltea…

— De când vream să te-ntreb! O iubeşti mult?…

Ion îl priveşte pe Ţamblac în ochi:

— Am să-ţi spun totul, prietene. La început, dragostea mea n-a fost, fireşte, decât un simţământ cald, de ocrotire, pentru o fetiţă pândită de primejdii. Însă ea, crescând mare – şi deosebirea de vârstă dintre noi, într-un anume fel, micşorându-se – mi-a arătat cu totul alte simţăminte. Şi-ncetul cu încetul, am înţeles că Oltea şi eu suntem uniţi, de fapt, pe totdeauna, prin nişte fire nevăzute. Că numai o fată cum este ea mi-am visat. Că ea e singura şi-adevărata mea dragoste în viaţă…

— De e aşa, porneşte numaidecât spre Ţara Românească. Gândul meu cel mai bun te va însoţi. În ce-l priveşte pe măria sa, n-ai nici o grijă. Îi vorbesc eu, la timpul potrivit…

— Rămâi cu bine, dragă prietene!

— Iar tu întoarce-te cu bine!

Copitele cailor ţăcăne. După o goana nebună, din Moldova în Transilvania, şi de-acolo, pe Olt în jos, caii sunt istoviţi.

Dimineaţa senină de iulie e luminoasă şi veselă.

Oltul sclipeşte în soare.

Aproape de Cozia, acolo unde drumul se strâmtează şi trece printr-o vale, se vede un stejar rămuros. Sub stejarul acesta se spune că s-ar fi adăpostit, în drumul său spre Sarmizegetusa, împăratul Traian. Alături se află un cimitir.

În cimitir s-au adunat o mulţime de oameni. Câteva femei plâng.

— Ce s-a mai întâmplat? întreabă căpitanul Ion, de-a călare.

— Se face slujba pentru cei care s-au stins în ţinuturile persieneşti! răspunde un bărbat, ridicându-şi căciula.

— A poruncit măria sa Radu slugilor boiereşti, de ni i-au strâns pe feciori cu arcanele şi ni i-au trimis peste ţări şi mări!… mai glăsuieşte altul…

— Ca să-i înfrunte pe duşmanii înălţimii sale sultanului! ţipă ascuţit o femeie.

Un bătrân iese la iveală din mijlocul mulţimii.

— Mieii au fost trimişi în pustii locuri. Siliţi să lupte cu şacalii, spre folosul lupilor! spune el liniştit.

Toaca din cimitir bate.

Căpitanul îşi joacă înaintea mulţimii calul…

— Curând va veni clipa dreptăţii, spune el… Ucigaşul fiilor voştri îşi va primi pedeapsa!

Vântul murmură prin pădurea de sălcii.

— Aşteptaţi-mă aici, pe ţărm! le porunceşte Ion soţilor săi de drum, după ce s-au oprit în dreptul insulei mari a Oltului.

— Pe insulă nu se zăreşte nici o urmă de viaţă, îşi dă seama Bucur.

— Nimeni nu ne-a răspuns! grăieşte şi Năstase.

Căpitanul se azvârle, călare, în apă.

Armăsarul sforăie.

Câţi ani să aibă Negru? Pentru un animal de goană şi luptă este destul de vârstnic. Dar Negru a rămas voinic. Părul îi este lucios. Ochii scânteietori. Nici un cal tânăr nu s-ar putea încumeta să se ia la întrecere cu el… Să străbată Oltul…

Apa este crescută. Au fost ploi. Negru sforăie. Înoată mai departe.

Au trecut râul… Au ajuns pe mal, în insula mare.

Căpitanul priveşte descumpănit.

Clădirea pare pustie.

Uşa către chilia doamnei Maria este deschisă, de parcă ar fi fost izbită de vânt.

— Nu e nimeni aici? strigă Ion.

Abia acum, dintr-un bordei ascuns între sălcii, se iveşte un bătrân şchiop. A fost păzitorul schitului.

Se apropie de Ion tremurând.

Cu ochii lui slabi îl cercetează. Nu cumva este vreun om al domniei!

Capul şi braţul drept îi sunt oblojite. Pete mari, ruginii, de sânge, îi întunecă albul fâşiei de pânză.

Bătrânul se prăbuşeşte la picioarele calului căpitanului bolborosind:

— Nenorocire!… Nenorocire!…

Căpitanul descalecă. Îl ridică pe bătrân. Îl sprijină.

— O mare nenorocire s-a petrecut ieri… aseară… continuă să bolborosească bătrânul… De ce n-ai venit mai devreme?…

— N-am putut… N-am ştiut!… răspunde căpitanul…

— Aseară, târziu, au plecat!…

Bătrânului îi curg lacrimi din ochi. Lacrimile i se scurg în barbă.

Lui Ion i s-a strâns inima.

— Spune-mi ce s-a întâmplat!

— Au fost aici… domnitorul Radu…

— Însuşi domnitorul Radu?

— Şi Ali-beg!

— Şi Ali-beg?

Câţiva nori întunecaţi au umbrit soarele. Cerul începe, dintr-o dată, să se mohorască.

— Cu-o ceată de călăreţi boiereşti şi năvrapi.

Prin pletele sălciilor, vântul foşneşte întristat.

— Doamna Maria l-a certat pe vodă: «Cum de ai cutezat să calci, împreună cu otomanii, pe insulă?»

— Au îndrăznit totuşi să calce pe insulă!…

— Ali-beg atunci a rânjit şi i-a amintit domnitorului că ei veniseră din porunca sultanului.

— Din porunca sultanului?

— Sultanul aflase că jupâniţa Oltea se ascundea la noi. Şi hotărâse o pedeapsă. Pe doamna Maria s-o închidă în palatul domnesc din Bucureşti. Iar jupâniţa Oltea să fie gata…

— Să fie gata?…

— Să plece la Stambul!…

Căpitanul s-a îngălbenit ca ceara.

— Şi Radu ce-a spus?

— Radu se învoise cu toate…

— Dar maicile? Surorile?

Bătrânul slujitor plânge şi îşi arată rănile:

— Am încercat, dar n-am izbutit să le apăr, căpitane Ion!… Jupâniţa Oltea s-a repezit cu un pumnal în mână la Radu. Un oştean boieresc a vrut s-o săgeteze. Dar jupâneasa Para – sau maica Tiomida, pe numele ei monahal – s-a azvârlit înaintea săgeţii…

— Săgeata a ucis-o?

Slujitorul se îndreaptă către un fag de lângă biserică!

— Aici am îngropat-o!…

Un mormânt proaspăt se vecie la poalele copacului. Pe crucea de la căpătâiul mormântului, slujitorul a scris cu litere stângace: «…ucisă în floarea vârstei de un oştean al domnitorului Radu, sosit aici, la schit, împreună cu turcii.»

Pe celelalte maici le-au ridicat pe cai, sub ochii domnitorului Radu, ai slujitorilor valahi şi ai doamnei Maria. Le-au pornit, Dumnezeu ştie unde!…

Singurele cărora li s-a dat, la plecare, cinstea cuvenită, au fost numai doamna Maria, ca maică a voievodului, şi jupâniţa Oltea – deoarece ea trebuie să fie dusă sultanului. Ele nu au fost luate pe cai. Ci le-au urcat într-un rădvan.

Căpitanul îşi duce mâna la frunte:

— Şi jupâniţa Oltea?… Ce s-a mai petrecut cu jupâniţa Oltea?…

— Când a fost gata de plecare, m-a rugat, dacă te-oi mai vedea, să-ţi spun că eşti întâia şi singura ei dragoste. Iar de va fi trimisă în harem, va muri, rugându-se pentru domnia ta…

— Şi doamna Maria cum a plecat?

— Blestemându-l pe domnitorul Radu să piară de sabia domniei tale!

— Blestemul se va împlini!

Copitele cailor fac să ţâşnească, din pietrele drumului, mănunchiuri de scântei. Căpitanului Ion îi flutură părul…

Un bordei aproape îngropat în pământ se ascunde, sfios, sub streaşina pădurii.

Căpitanul îi face semn lui Alexe. Acesta se îndreaptă, călare, într-acolo.

La intrarea bordeiului, s-a ivit o femeie îmbrăcată în zdrenţe. Alexe îşi opreşte lângă ea calul… Încearcă s-o liniştească. Femeia îi arată, cu mâna, ceva în zare.

Căpitanul Ion şi soţii lui de luptă înţeleg ce-a vrut să spună femeia. Nu mai pierd vremea. Pornesc. Alexe taie cruciş câmpul, ca să-i ajungă. Străbat lunca înflorită a Neajlovului. Trec prin pădurea bătrână şi întunecată – de lângă balta plină de stufărişuri a Comanei, pe marginea căreia, în cinstea biruinţei sale asupra lui Amza-paşa, măria sa Vlad a ridicat, în ultimul an de domnie, vestita lui mânăstire-cetate.

Mânăstirea – cu zidul său împrejmuitor puternic – îl face pe Ion să se oprească o clipă.

Prin locurile acestea, cu unsprezece ani în urmă, când era încă numai un copil, l-a însoţit pe domnitorul său în luptă. Şi astăzi… Ce departe sunt toate! De parcă s-ar fi scurs o veşnicie!…

În depărtări, se vede ridicându-se turnul de strajă al cetăţii Giurgiu. Sub razele roşii ale asfinţitului, triumfătoare, sclipeşte semiluna.

Oştenii lui Ion se apleacă pe cai. Un nor galben de praf, care a şi început să se risipească în vânt, îi întâmpină.

— Dacă nu-i ajungem la timp, vor intra în cetate! strigă Ion.

Îşi biciuiesc caii. Bidiviii sunt numai spumă. Nici nu li se mai văd picioarele. Atât aleargă de repede.

Cetăţii i se descoperă, treptat, tot mai mult, partea de jos a zidului.

Norul de praf care, înspre cetate, este din ce în ce mai des, se târăşte – dincolo de porţi. Cei din urmă călăreţi otomani au intrat în cetate.

N-a mai rămas decât praful galben şi înecăcios.

Străjerii otomani, în veşmintele lor colorate, cu suliţele în mâini, stau nemişcaţi pe ziduri, cercetând depărtările.

La poalele pădurii, care mărgineşte drumul spre Giurgiu, Ion şi ceata lui s-au oprit.

— Trebuie să prindem o limbă!… ordonă căpitanul…

Cu sabia în dreptul grumazului, un oştean de-al lui Radu, doborât de pe cal şi ţinut în braţe, ca într-o menghină, de Năstase, răspunde la întrebările căpitanului.

— Unde e jupâniţa Oltea?

— Acolo unde sunt întotdeauna închise fetele menite haremului sultanului, în palatul cel mic al doamnei. Tot acolo se vor aduce, peste câteva zile, încă alte şase sau şapte fete. Vor fi trimise toate, laolaltă, în curând, la Stambul…

— Îi slujeşti pe turci?

— Îl slujesc pe măria sa Radu!

— Pentru ce?

— Măria sa mă plăteşte…

— Îţi vom plăti şi noi!… spune Bucur.

Ion face semnul plecării. Răzvrătiţii încalecă. Trag de hăţuri. Bucur opreşte însă pe câţiva lângă el… Îl smulge pe oşteanul valah din menghina lui Năstase şi îl dă oamenilor săi, arătându-le creanga unui copac.

Oşteanul în leafă se smuceşte să scape. Dar unul dintre cei cărora a fost încredinţat i-a şi pus frânghia pe după gât.

În palatul cel mic al doamnei Maria-Despina, la o fereastră zăbrelită, se află Oltea.

Trupul subţire al fetei a şi fost îmbrăcat într-un veşmânt turcesc.

Soarele, gata să apună, îi mângâie părul bălai şi-i rumeneşte buzele de culoarea şi cu mireasma căpşunilor, uşor întredeschise peste dinţii albi.

Fata nu este înfricoşată. S-a înălţat pe vârfurile picioarelor lungi, străduindu-se să privească afară, peste pervazul de lemn.

Plopii se zbat neliniştiţi… Dâmboviţa luceşte în soare.

O turmă şi-un păstor, cu câţiva câini şi-un măgăruş, se târăsc pe câmpie, dincolo de râu.

Deodată, soarele începe să azvârle şuvoaie de sânge la suprafaţa apei.

Din foişorul înalt, la porţile palatului, achingiul şi valahul de strajă se prăvălesc pe scări.

Povestesc, turburaţi, ceva, celor din ogradă.

Aga, căpetenia străjii otomane, dă o poruncă. Toată ograda se goleşte de oameni.

Nu rămâne la porţi decât un slujitor al palatului.

Porţile se deschid încet.

Ascuns după o perdea, dintr-o încăpere de jos, aga îl întreabă pe un valah:

— Cine-ar putea să fie?

— Mi se pare că numele lui e Bucur!

— Şi nu e urmat de nimeni?

— De nimeni!…

De după o cotitură de drum, printre copacii groşi, pe malul râului, se iveşte Bucur.

Slujitorul de la poartă îl priveşte, cu chipul boţit de mirare şi spaimă.

Bucur îl măsoară de sus şi până jos:

— Unde e aga, căpetenia străjii?

— Cine îl caută?

— Un sol al căpitanului Ion…

— Pentru ce?

— Să stăm puţin de vorbă…

— Îl chem cât ai clipi!… răspunde slujitorul, luând-o la fugă înainte, pe aleea mărginită de plopi, intrând în palat şi vestindu-l pe aga: Spune că este un sol al căpitanului Ion şi-ar vrea să stea de vorbă cu înălţimea ta…

— Nu stăm cu el de vorbă, decât după ce-l legăm! rânjeşte aspru aga.

Călare, cu sabia în mână, Bucur înaintează prevăzător. Murgul îi joacă în buiestru.

La fereastră, Oltea s-a ridicat pe vârful picioarelor.

— Bucure! apucă să strige fata.

Glasul îi este înăbuşit de o palmă neagră şi mare care-i acoperă gura. Braţele fragede îi sunt strânse la spate şi legate cu un ştreang de mătase.

Cel care a făcut acest lucru este eunucul de strajă: un arap mătăhălos, urât, cu buzele groase şi ochii holbaţi. A pătruns în încăpere, pe nesimţite, cu papucii lui moi. În ogradă, Bucur nu pare să fi auzit strigătul fetei.

Calul său trece mai departe, pe drumul străjuit de plopi, până la scările palatului. Descalecă. Vrea să se urce pe trepte.

Numai că, fără veste, din toate colţurile grădinii, de după tufişuri şi copaci, se ivesc oşteni de-ai lui Radu şi turci.

Lupta se dă pe scări.

Două capete otomane au şi zburat. Un oştean de-al lui Radu a fost străpuns.

Bucur se luptă vitejeşte. Cu sabia, cu pumnalul, cu picioarele. Numai că alţi peste douăzeci de oşteni, valahi şi osmanlâi, se azvârl asupra lui. Copleşit de duşmani, e legat fedeleş.

— Aşa vă trataţi voi solii? îl întreabă Bucur pe aga.

Acesta îi arată o ţeapă înaltă ce se ciopleşte în ogradă. Ţeapa îi va străpunge, desigur, trupul… Îi va sfâşia măruntaiele. Bucur se înfioară. Încearcă totuşi să-şi ţină firea.

Cu o lovitură de picior, este rostogolit până înaintea căpeteniei gărzii palatului, căruia i s-a adus un divan mic în ogradă.

Străjerii valahi de o parte, cei turci, de alta, privesc.

Bucur, silit să se ridice în genunchi, îi înfruntă, cu semeţie, pe călăi.

Întunericul învăluie tot mai mult, în umbrele lui, palatul… Plopilor le tremură frunzele. Râul goneşte, mânios.

Oltea este ţinută de eunuc la fereastră, ca să nu scape nimic din pedepsirea lui Bucur.

Ochii, umbriţi de gene lungi, ai fetei, s-au lărgit de spaimă.

Fata încearcă să ţipe, însă arapul, cu palma lui neagră şi mare, îi striveşte buzele, zăvorându-i izvoarele vorbirii. Cu toate astea, ea izbuteşte să-şi salte puţin capul şi să-l muşte de degete.

Arapul, urlând de durere, o trage de cosiţe. O loveşte cu pumnul, silind-o să îngenuncheze.

Amândoi se tăvălesc pe podele, într-o luptă ai cărei sorţi se văd dinainte de partea cui vor fi.

— Ghiaur spurcat! scrâşneşte, în ogradă, căpetenia gărzii. Spuneai că eşti sol… Vorbeşte acum: ce vrei?…

— În numele căpitanului meu, am venit să ţi-o cer pe Oltea.

Aga se ridică şi îl loveşte pe Bucur cu piciorul în gură.

— De unde ştie căpitanul tău că este la noi Oltea?

Bucur se sileşte, cu buzele învineţite şi însângerate, să râdă:

— I-au destăinuit vântul… şi apele pământului nostru… Căci toate ţin cu noi…

Aga îl mai izbeşte o dată cu piciorul:

— Unde e căpitanul Ion? Mărturiseşte, câine! Este singurul mijloc ca să-ţi scapi viaţa…

Şi otomanul îi arată ţeapa.

S-au adus câteva făclii. Flăcările îi luminează faţa celui prins şi silit să stea în genunchi, în faţa căpeteniei otomane.

Umbrele flăcărilor s-au lungit. Au ajuns până la zăplazul înalt.

O umbră se preschimbă în om. Acesta a sărit peste zaplaz. L-a prins pe străjer de gât. Străjerul se face ghemotoc.

Alte umbre se furişează şi se târăsc de-a lungul zidurilor palatului.

Încă un străjer oftează, gâtuit. Umbrele urcă pe scările cotite de lemn, spre foişor.

Străpunşi de pumnale, cei doi străjeri sunt aruncaţi din foişor, dincolo de porţi.

Ivărul lung al celor două porţi, care fusese tras după prinderea şi cetluirea lui Bucur, lunecă parcă de la sine înapoi. Porţile se întredeschid.

Bucur începe să fie dezbrăcat. Tragerea în ţeapă şi chinurile trupului osânditului trebuie să poată fi urmărite mai lesne.

— Vorbeşte, solule, cât mai e timp! îl ia în batjocură aga.

Bucur se zbate. Se zbate însă zadarnic. Zeci de braţe îl ţin nemişcat la pământ, în vreme ce în ogradă se petrece înjositoarea ceremonie.

În încăperile de sus, arapul şi Oltea încă se luptă. Masa cu zaharicale s-a răsturnat pe podea. Oltea i-a sfâşiat, cu unghiile, obrazul…

Dar ce umbră este aceea care se caţără, agăţându-se de fiecare ieşitură din zidurile palatului?

Agăţat de grilajul ferestrei, bărbatul se leagănă în văzduh.

Va cădea?… Nu se mai ţine decât într-o mână. Va cădea! Nu. S-a apucat şi cu cealaltă de grilaj. Braţul i s-a încordat.

Trupul mătăhălos s-a prăvălit asupra fetei. Faţa arapului, mare, unsuroasă, toată zgâriată, luceşte de mulţumire. Arapul se ridică în genunchi. Îi propteşte fetei palma stângă în piept. Cu cea dreaptă o izbeşte peste obraz.

Înălţându-se în mâini, bărbatul cată prin fereastră. Sprijinindu-şi picioarele pe două ieşituri ale zidului, începe să smucească de gratii. Nu izbuteşte să le desfacă. Se caţără pe-o brână, până la fereastra alăturată, lipsită de gratii. Sparge, cu cotul, geamul… Năvăleşte peste arap. Îl apucă de gât şi-l strânge, până ce acesta se învineţeşte.

Oltea i se aruncă la piept:

— Ai venit? Eram încredinţată că vei veni… Dar Bucur… Jos e Bucur!… tremură ea, înspăimântată.

Ion o îmbrăţişează duios:

— N-ai nici o grijă. Bucur a intrat înainte, singur, anume, ca să atragă luarea-aminte asupra lui, şi noi să putem trece, liniştiţi, peste ziduri…

— Dar îl scăpaţi?

— Îl scăpăm! râde Ion. Numai că trebuie să ne grăbim.

Şi Ion desface de la brâu un colac de frânghie. După ce leagă un capăt al ei de gratii, cu fata în braţe, începe să coboare.

La poalele zidului se află Năstase.

Ion i-o încredinţează pe Oltea:

— Trece-o peste zid şi du-o cât mai degrabă în locul ştiut!…

— Te-aştept! îi şopteşte Oltea.

Năstase o trage pe fată de mână:

— Să fugim!…

De trupul lui Bucur se apropie monstruoasa unealtă, în vârful căreia a fost înfipt tăişul de fier al unei lănci.

În încăperea de sus, arapul îşi scutură fruntea. Târâş, în patru labe, ajunge la uşă. Acolo, un şnur de mătase e agăţat de un cârlig de lemn. Trage de şnur, cu toate puterile. Clopotul de alarmă se zbate. Se zbate îndelung, scoţând sunete asurzitoare.

Ion şuieră, în ogradă, puternic.

Alexe şi Gheorghe, urmaţi de toţi ceilalţi răzvrătiţi, se ivesc la porţi.

Căpetenia gărzii otomane sare de pe divan. Dă câteva porunci scurte.

Străjerii lui Radu şi otomanii pun mâinile pe arme.

Ion se avântă spre locul unde Bucur aşteaptă să fie tras în ţeapă. Îl dezleagă. Ţeapa e frântă de Alexe. Gheorghe îl atacă pe aga. Bucur şi-a îmbrăcat cât ai clipi veşmintele şi luptă ca un leu.

Seara s-a coborât. Cu greu se mai deosebesc duşmanii de prieteni.

Gheorghe a doborât pe căpetenia otomană, după ce-l urmărise printr-o mulţime de săli ale palatului.

Deodată, de dincolo de ziduri, răsună un tropot.

— Ce este? se opreşte Ion, ridicând capul şi ascultând.

— O urdie turcească! îi dă răspunsul, din foişor, unul dintre cetaşii de strajă.

Bucur îl loveşte pe-un slujitor de-al lui Radu. Apoi îl întreabă pe oşteanul din foişor:

— Urdie mică, sau mare?

— Cam trei sute de achingii!

— Strângeţi-i pe răniţi şi să-ncercăm să ne croim drum printre cei care vin! hotărăşte Ion.

Cu sabia în mână, el se avântă în faţă, spintecând rândurile achingiilor care sosesc dinspre pădure.

Urdia s-a oprit. Rândurile călăreţilor turci se destramă. Se iscă învălmăşeală. Ceata lui Ion a trecut.

Sunt în pădurea Cotrocenilor, lângă moara cea mică de pe pârâu.

— Unde este Năstase? întreabă căpitanul…

— Năstase a fost rănit! se aude o voce. L-am adus eu pe cal…

Ion simte că i se aşează o pânză cenuşie de ceaţă pe ochi.

— Dar Oltea?

— Fata nu este nicăieri.

Gheorghe se bate cu palma peste frunte.

— Înseamnă că Năstase a fost lovit, înainte de a fi apucat s-o treacă pe Oltea peste zid!

Ion a descălecat. Se îndreaptă către malul pârâului. În lumina lunii, strălucind galbenă pe cer, priveşte apele limpezi care mişcă, fără încetare, roata veche de lemn a morii.

Căpitanului i se pare că, în argintul apei, vede chipul frumos al fetei. Oltea se zbate în braţele eunucului mătăhălos care-o loveşte cu pumnul în obraz.

Un peştişor curios a sărit spărgând în zeci de unde suprafaţa apei. Chipul fetei iubite a pierit.

— Mă tem că Oltea a fost pierdută pentru totdeauna! mărturiseşte cu tristeţe Bucur.

În cortul mare, alb, din pânză de in, cu flamură albastră deasupra, pe-un jilţ înalt, de lemn, stă voievodul Ştefan.

— Deci suntem în cele din urmă ceasuri ale zilei de sâmbătă, douăzeci noiembrie, a anului şase mii nouă sute optzeci şi unu de la facerea lumii (1473), murmură liniştit voievodul…

Afară larma taberii, orânduite pe malul pârâului Potoc, în apropiere de Milcov, s-a domolit. S-a făcut noapte. Străjile, prin strigăte înăbuşite, îşi dau de veste una celeilalte că totul este în cea mai deplină ordine.

În faţa cortului domnesc, s-a ivit căpitanul Ion. Poartă o platoşă de fier şi o mantie albă deasupra.

— Întră, îi spune, zărindu-l, pârcălabul Hărman, aflat în seara aceea de strajă. Măria sa Ştefan te aşteaptă!

Halebardele se feresc în lături. Perdeaua de la intrarea cortului se trage.

Două făclii mari, cu răşină, ard într-o parte şi în cealaltă a cortului. Între ele, pe un scut, sunt agăţate armele voievodului: sabia, buzduganul, pumnalul, arbaleta şi tolba de fildeş, bătută în nestemate, plină cu săgeţi.

— Apropie-te! îi porunceşte voievodul…

Ion face câţiva paşi. Îngenunchează înaintea lui Ştefan.

— Ridică-te!…

Şi căpitanul se ridică, aşteptând celelalte porunci.

Voievodul îl priveşte lung.

— Ştiu că eşti gata să mori, în luptă, pentru norodul, ţara şi domnitorul tău! surâde voievodul…

Pe chipul frumos al lui Ştefan făcliile azvârl o lumină de aur.

— Ţara Românească este stăpânită de turci printr-un domn vândut lor, măria ta. Norodul suferă o apăsare străină. Iar cel care ar putea să-l elibereze este ţinut în temniţă, pe nedrept, de unsprezece ani.

— Inima mea-l plânge pe acest fără de seamăn erou, căpitane Ion. Şi cugetul meu îl osândeşte pe vânzător. A venit însă vremea ca vânzătorul să fie doborât de pe scaunul domnesc al Ţării Româneşti!…

Căpitanului i se înviorează chipul…

— De când aştept această vreme, acest cel dintâi pas spre reînscăunarea dreptăţii, măria ta! Va urma, mai târziu, al doilea…

— Şi cel de-al doilea pas cine-l va împlini?

— Chiar eu, măria ta!…

— Nu uita însă că Radu este totuşi un domn… un Basarab…

— Radu este un uzurpator, înscăunat de străini, răspunde curajos Ion.

— Crezi că ai dreptul să-l pedepseşti tu?

— Eu împlinesc un jurământ. Iar braţul meu s-a înarmat în numele măriei sale Vlad, acela care întruchipează pentru noi, în acest veac, întâia şi cea mai arzătoare năzuinţă a noastră… Aşa cum întruchipezi şi măria ta…

Măria sa zâmbeşte văzând înflăcărarea tânărului:

— Şi care este această întâie şi cea mai arzătoare năzuinţă?

— O ştii, măria ta, mai cu temei ca mine. Neatârnarea de nici un neam străin…

— Pentru împlinirea acestei neatârnări, sunt gata să v-ajut. Îl vom goni pe Radu. Şi-l vom urca, deodată, în scaun, pe Laiotă… Pe urmă vom vedea…

— Să fie cum crede măria ta că-i bine…

— Otomanii şi Radu sunt dincolo de Milcov.

— Ceata mea este gata! Aşteaptă numai semnul…

— Mâine, duminică, în revărsatul zorilor, pornim!

— Dă-ne nouă, muntenilor, măria ta, îngăduinţa să fim în cele dintâi rânduri!…

Voievodul se uită ţintă la căpitan, cu ochii lui albaştri:

— Aveţi îngăduinţa!…

Ion îşi apucă mânerul săbiei şi-l strânge.

— Şi-n câte zile, dacă pot îndrăzni să-ntreb, socoteşte măria ta că vom pătrunde în cetatea de scaun a ţării?

— În patru sau cinci zile, vom păşi în palatul domnesc. Acolo te-aşteaptă cineva!…

Lui Ion îi bate inima repede, mai repede decât oricând.

— Cine, măria ta?

Voievodul Ştefan îi pune palma pe umăr:

— Aceea pe care ai căutat-o atâta timp zadarnic şi-o socoteai pierdută…

— Măria ta vorbeşti de Oltea?

— O iscoadă de-a noastră a aflat că fata se găseşte în palatul domnesc. Ali-beg a lăsat-o lui Radu, pentru o mai bună pază.

— Măria ta… de-am ajunge mai iute!

— Cu-atâta vom ajunge mai repede, cu cât ne vom pricepe mai bine să biruim duşmanul…

— Vom ajunge sau vom muri, măria ta!

Nu mai ningea.

În schimb, gerul se prefăcuse într-un cleşte, sub a cărui strânsoare dureroasă copacii începuseră să trosnească.

Lupii ajunseseră foarte aproape; dar încetaseră să mai urle.

Se opriseră undeva, în desişurile codrului înzăpezit, şi pândeau. În chip cu totul de neînţeles – aşa cum spune şi cântecul în care ni se povesteşte această neobişnuită întâmplare, armăsarul, cu ţinuta lui semeaţă şi dârză, înfricoşase fiarele.

Negru le auzea, cu toate astea, fălcile clănţănind, şi uneori zărea câte-o pereche de cărbuni aprinşi aţintindu-l…

Piciorul îi înţepenise şi şchiopăta uşor. Aceasta însă nu îl împiedica să se rotească, în jurul trupului oşteanului, sforăind neliniştit.

Deodată se opri tulburat. Îşi ciuli urechile. Adulmecă aerul şi necheză prelung.

«Nu vă apropiaţi. Sunt gata de luptă!» părea că îi previne pe lupi.

Stăpânul rămase la fel de nemişcat, la picioarele lui.

Armăsarul îl privi iar cu ochii săi mari, negri, catifelaţi şi cu un fel de înduioşare aproape omenească.

Îi linse rana obrintită. Se aplecă mai mult şi îi pipăi, cu botul umed, faţa.

Stăpânul încă mai trăia. Armăsarul îi apucă între dinţi gulerul mantiei. Se încordă şi începu să-l tragă.

Trupul lipsit de vlagă al rănitului se mişcă. Buzele lui îngheţate rostiră un cuvânt.

Calul se opri.

— Oltea! repetă rănitul cuvântul rostit mai înainte.

Armăsarul îşi privi iarăşi un timp stăpânul nemişcat. În cele din urmă se hotărî. Îl apucă din nou de gulerul mantiei. Îl trase mai departe, încet, prevăzător.

Berbecii lovesc în porţi. Câte patruzeci de oşteni ţin în mâini un berbec. Când izbesc, porţile se cutremură. În totul sunt şase berbeci. Toţi lovesc în acelaşi timp.

Dreptul de a intra cei dintâi pe porţile cetăţii l-au căpătat voinicii lui Ion.

Cu trei zile în urmă, duminică, la douăzeci şi unu noiembrie, în zori, oştile moldovene, în frunte cu domnitorul Ştefan, au trecut Milcovul…

În locul ce se cheamă Izvorul Apei, măria sa Ştefan a trimis mai întâi purtători de cuvânt călări.

Unul era cărturarul Ţamblac.

Celălalt, grămăticul Farmă.

Unul din partea moldovenilor. Celălalt purtând gândul muntenilor luptători pentru neatârnare.

Un trâmbiţaş a dat sunet. Sunetul s-a răspândit cu vuiet prin văzduh, peste pământ şi apă.

Cărturarul Ţamblac, ridicându-se în scări, i-a strigat domnitorului Radu că, spre folosul său şi cu ţelul de-a nu se mai vărsa sânge nevinovat, de-o parte şi de alta, să părăsească, urmat numai de trei boieri credincioşi, câmpul de bătaie. Să treacă, dacă pofteşte, prin Bucureşti. Să-şi ia averea şi familia. Să plece unde-o şti.

A luat, după aceea, cuvântul grămăticul Farmă, cerându-le oştenilor domneşti şi boiereşti să iasă de sub ascultarea lui Radu.

— Radu nu este altceva decât o unealtă a turcilor, care vă stau în spate. Prin glasul lui vorbeşte Mahomed. Şi cei care îi vor rămâne credincioşi vor fi pecetluiţi ca vânzători de neam. Niciunul nu va fi cruţat…

Mai multe steaguri de călăreţi, la auzul acestor cuvinte ale lui Farmă, şi-au luat zborul, sosind în tabăra lui Ştefan.

Dar tot atunci, comisul Mihail a făcut semn unui arcaş.

Acesta şi-a pus o săgeată în arc. A ţintit-o spre Farmă. Săgeata însă l-a nimerit din greşeală pe trâmbiţaş.

De mânie, grămăticul, fără să şovăie, deşi obişnuit mai mult cu pana de scris decât cu armele, şi-a pus de asemenea, în arbaletă, o săgeată. Cu toate că boierul care făcuse semnul uciderii încercase să fugă, a tras în urma lui.

Mihail a ridicat mâinile. S-a prăbuşit cu faţa în ţărână, strigând ceva neînţeles de Farmă şi Ţamblac.

Paşa, conducătorul oştii turceşti, pe nume Evrenos, a răcnit şi el, tare, pe limba lui, ceva.

Radu cel Frumos tremura ca varga. Zărindu-l pe căpitanul Ion tremura.

— Nu vei scăpa! i-a strigat Ion lui Radu.

Între timp, domnitorul Ştefan care văzuse totul de pe înălţimea unei movile şi-a ridicat sabia. Sabia lui a strălucit, în lumina zorilor, ca o flacără.

Cele douăsprezece cete ale sale, fiecare alcătuite din câte o mie de oşteni, s-au mişcat, ca un om.

Urdiile turceşti, de ieniceri, spahii şi achingii, şi cetele boiereşti şi domneşti ale lui Radu le-au întâmpinat, duduind.

Ciocnirea s-a sfârşit cu biruinţa lui Ştefan, iar Radu, care toată vremea dăduse dosul, de teama căpitanului Ion, cu oastea câtă îi mai rămăsese, nu s-a putut opri până la Bucureşti.

Acolo, s-a zăvorât în dosul meterezelor de lemn şi pământ, apărarea cetăţii încredinţând-o marelui logofăt Stan şi marelui vornic Dragomir.

Berbecii nu încetează să lovească în porţi.

Nori de săgeţi şi lănci coboară asupra celor care i-au mai rămas credincioşi voievodului Radu.

Din dosul meterezelor se aud strigătele locuitorilor Bucureştilor care, sătui de turci, le cer oştenilor lui Stan şi Dragomir să se predea.

A început cel din urmă asalt.

Oastea moldovenească şi cetele lui Ion străbat prin şanţul umplut cu apă. Sar peste valul de pământ. Ion ia cu asalt meterezele.

Porţile au fost sparte.

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir, ceilalţi boieri şi mâna de oşteni credincioşi lor se recunosc învinşi.

Steagul alb s-a înălţat pe porţile palatului domnesc şi flutură în vânt.

Ion a intrat cel dintâi în palat, deschizând drumul lui Luca Arbore, un boier moldovean, şi căpitanului Ţamblac.

Căpitanul cunoaşte toate cotloanele palatului. Îi caută pe Radu cel Frumos şi pe Oltea.

Dar domnul vânzător a fugit. Pasărea mincinoasă a scăpat.

La adăpostul întunericului, s-a strecurat printr-o ieşire tainică. A izbutit s-ajungă la Giurgiu, unde s-a pus sub ocrotirea stăpânilor lui turci.

A fugit părăsindu-şi boierii, oştenii, topuzul (Măciucă scurtă, îmbrăcată în argint şi bătută în nestemate, ce se da, ca semn al puterii, de către sultan, domnitorilor supuşi lui, odată cu sabia, tuiul şi calul împărătesc) de voievod, ba până şi familia (pe doamna şi cele două fetiţe ale lor, una dintre acestea, Maria-Voichiţa, fiind de o mare frumuseţe).

Chiotele oştenilor moldoveni şi-ale voinicilor lui Ion zguduie bolta.

Bucureştii îl primesc pe măria sa Ştefan.

Îl primesc cu slavă.

Toate clopotele bat. Toate clopotele cântă.

Numai că, alături de domnitorul Ştefan, nu călăreşte măria sa Vlad, ci Laiotă Basarab.

Mitropolitul şi toţi boierii ţării, plecaţi şi umiliţi, îi întâmpină, în timp ce Ion aleargă pe sălile palatului domnesc, strigând:

— Oltea!… Unde eşti, Oltea?…

Într-o odăiţă din partea cea mai dosnică a palatului, Oltea îi dă bătrânei foste doamna Maria cele din urmă îngrijiri.

Numai datorită rugăminţilor sale – până la săvârşirea ei – mai rămăsese Oltea în palatul domnesc.

Căpitanul pătrunde în odăiţă.

— Ioane!… se ridică fata de lângă bătrână. Buna noastră doamnă Maria… şi izbucneşte în lacrimi.

În clopotniţa bisericii domneşti bat clopotele puternic.

Bătrâna îşi întoarce ochii albaştri, înfundaţi în găvanele vinete de sub frunte, către noul venit.

— Îl blestem pe fiul meu Radu! Îl blestem!… scrâşneşte ea crunt.

Mulţimea vuieşte pe uliţe.

Dinspre biserica Sfântului Gheorghe, măria sa Ştefan şi Laiotă Basarab-Bătrânul, urmaţi de cincisprezece boieri moldoveni şi munteni, pornesc către palat, trecând pe malul Dâmboviţei.

Neguţători, meşteşugari, dar şi ţărani din satele împrejmuitoare, bărbaţi, femei şi copii aleargă pe uliţe.

Se aud cel mai adesea strigătele:

— Trăiască măria sa Ştefan!

Iar rar şi fără vlagă răsună:

— Trăiască măria sa Laiotă Basarab!

Şi, cu mai multă însufleţire, mulţimea aclamă:

— Trăiască viteazul Ion!… Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!…

Cine n-a auzit, cine nu cunoaşte, cine nu ştie câte lupte a dat şi câte isprăvi a săvârşit credinciosul căpitan al lui Vlad?

— Trăiască Ion!… Căpitanul Ion!… Căpitanul Ion!…

Clopotele bat!…

Laiotă Basarab-Bătrânul îşi întoarce capul spre căpitan.

Oricine îşi dă seama că Ion nu-l va sluji pe Laiotă Basarab, pe care el îl socoteşte doar un locţiitor ai domnitorului legiuit. Laiotă Basarab cată cu ură spre Ion.

Clopotele bat!… Clopotele bat!…

Din mijlocul mulţimii, Oltea îl priveşte pe Ion. Îşi flutură mâna.

Căpitanul o zăreşte.

Bat clopotele… clopotele…

Amândoi, Oltea şi Ion, au îngenuncheat la mormântul fostei doamne Maria din insula mare a Oltului.

Copacii şi tufişurile au fost potopite sub zăpadă.

Ion este înveşmântat în mantia lui albă. Capul gingaş al fetei i se odihneşte pe umăr.

Biserica şi chiliile sunt pustii. Şindrila de pe acoperiş este smulsă de vânt. Zăpada pătrunde în chilii.

— Iartă-mă, măicuţă, se roagă căpitanul la mormântul bătrânei foste doamne a ţării, că nu am putut încă să împlinesc pedeapsa ce se cuvine aceluia ce şi-a vândut tara, şi-a întemniţat fratele şi şi-a ucis mama.

Cerul este apăsător, plumburiu.

Urmele luptelor ce s-au dat între turci şi oastea puţină şi slabă a lui Laiotă Basarab, după plecarea lui Ştefan la Suceava, se văd pretutindeni.

Rânduri dese şi lungi de ţepe se ivesc din zăpadă, ridicând în văzduh pe pârcălabii şi dregătorii lăsaţi de domnitorul Moldovei în toate cetăţile muntene.

Înaintea căpitanului, s-au ivit, călări, Bucur, Alexe, Gheorghe şi Năstase – acesta din urmă cu braţul înfăşurat într-o pânză de în şi cu urme de răni pe chip.

Flăcăii îi arată căpitanului o ţeapă, în care a fost tras Farmă. De gât, călăii i-au atârnat un ceaslov, cu tartaj de lemn, pe care a fost zugrăvit un diavol…

— Radu cel Frumos, după ce a fost readus în Bucureşti de ieniceri, a poruncit ca tragerea în ţeapă să se facă într-un asemenea fel, încât grămăticul să se chinuiască, pe puţin, trei zile… îi povesteşte Alexe.

Ion îl priveşte ţintă:

— Sărmanul grămătic!

— Suflet fără prihană! murmură Năstase, şi câtă carte latinească ştia!…

— Ce? Numai latinească? rosteşte Gheorghe. Dar nemţească, bulgărească şi-a altor neamuri nu cunoştea?

— Singura lui năzuinţă a fost libertatea… mai glăsuieşte Bucur.

— Şi singura credinţă: adevărul! încheie vorba Ion.

Groapa a fost săpată. Grămăticul zace, lungit, în mormânt.

— Odihnească-se în pace! spune Ion.

Fiecare dintre voinici ia în pumn câte un bulgăr de ţărână şi îl aruncă peste trupul lui Farmă.

— Odihnească-se-n pace! murmură toţi.

Este duminică. Clopotele de la biserica domnească parcă se jeluiesc.

Pe porţile cetăţii, voievodul Radu iese, însoţit de un agă, marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir şi-o gardă mare de oşteni valahi şi otomani.

Marele logofăt Stan, marele vornic Dragomir şi alţi boieri mari ai lui Radu, după victoria lui Ştefan, se prefăcuseră că trec de partea lui Laiotă-Bătrânul…

Însă reîntorcându-se Radu cu turcii, îi juraseră iarăşi credinţă fostului lor stăpân.

Caii păşesc domol, în sunetele ţarţamurilor şi al tacâmurilor de argint şi aramă, cu care sunt împodobiţi.

În urma domnitorului şi a suitei lui vin şapte sănii cu coviltir, trase de câte şase perechi de cai albi, de asemenea împodobiţi cu pene colorate şi cioltare29 din piele şi postav.

Cea dintâi sanie poartă, în sipete de fier, birul – în totul zece mii de galbeni zimţuiţi, sultanini.

Mahomed, în aceste împrejurări tulburi, nu vrea să mai aştepte şi cere, de la bun început, aurul…

Restul de sănii sunt încărcate, până la coviltir, cu fel şi chipuri de daruri, cu blănuri de vulpe, jder, helge şi sobol, pânză de în şi cânepă, săbii, scuturi de fier, platoşe, hamuri, frâie, ceşti de argint, cuţite, filigene, ibrice şi alte podoabe preţioase.

Cele mai multe dintre toate aceste daruri sunt menite sultanului şi marelui vizir.

O parte dintre ele, ca şi cei patruzeci de cai, din cea mai bună rasă românească, aceea de Craiova, vor bucura însă inimile lui Ali-beg şi Soliman Hadâmbul…

De altfel, nu Ali, ci Soliman, beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor trupelor din partea europeană a imperiului, a fost acela care l-a izgonit pe Laiotă-Bătrânul, cel înscăunat de Ştefan, readucându-l în locul lui pe Radu.

Hadâmbul, friguros, îmbrăcat în trei rânduri de blănuri, şi Ali-beg, acela ce se socotea stăpân al Ţării Româneşti, îl aşteptau în dimineaţa aceasta pe domnitor la Giurgiu, cu darurile şi tributul anual…

Radu se bucură acum, nu numai de ocrotirea sultanului, a marelui vizir şi a lui Ali-beg, ci şi a beglerbegului Rumeliei, vestitul şi atotputernicul Hadâmb.

Iar Soliman Hadâmbul i-a făgăduit că, nu peste mult timp, oştile împărăţiei vor intra în Moldova. Ştefan va fi răpus. În locul lui, vor aşeza în scaun pe un nou domnitor, supus sultanului, dacă nu cumva vor preface acest colţ de pământ în paşalâc turcesc. Iar Radu îşi va putea recăpăta tezaurul, pe doamna şi cele două fete, luate de Ştefan al Moldovei şi duse la Suceava.

Tabulhaneaua cântă. Tumbelechiurile30 bat.

Radu – dorind să-i facă plăcerea lui Soliman Hadâmbul – a poruncit să i se cânte, pe drum, numai din instrumentele turceşti.

Pe măsură ce alaiul lui Radu se depărtează spre Giurgiu, clopotele din Bucureşti se aud sunând tot mai stins… tot mai dureros…

Au trecut peste pârâul Sălaşu!… Se apropie de pădurea Ciocloavele.

Săniile scârţâie pe zăpada ce scânteiază, orbitor, sub soare. Tabulhaneaua cântă şi tumbelechiurile bat.

— Nu mai avem mult, şi-ajungem la Giurgiu! se bucură Radu.

Marele logofăt Stan îşi plescăie limba:

— Hadâmbul trebuie să ne fi pregătit un ospăţ!…

Marele vornic Dragomir râde.

— Aducem aur, nu glumă!…

Alexe a şuierat la semnul lui Ion.

Cei dintâi călăreţi, care deschid alaiul lui Radu, se opresc.

— S-a auzit un şuier! rosteşte marele logofăt.

Ochii lui Dragomir s-au albit.

Aga, comandantul spahiilor din garda lui Radu, strigă ceva, pe turceşte.

Pădurea bătrână şi înzăpezită, în locul acela pe unde trece şleaul, face o cotitură.

În partea din faţă a şleaului, se iveşte Bucur. Un mănunchi de călăreţi îl urmează.

— Prinde-i! îi strigă, gâtuit, Radu lui Dragomir.

Dragomir ridică sabia. Cincizeci de oşteni îl urmează. Toţi pornesc în galop.

Dar alţi răzvrătiţi se arată, în frunte cu Alexe, trecând peste pârâu. Pe aceştia îi urmăreşte marele logofăt.

Din spate, se arată însă Năstase, cu un alt mănunchi de voinici.

— Pentru luminăţia sa sultanul! în numele semilunii! porunceşte aga.

Vodă a rămas descumpănit, lângă căruţe, rotindu-şi calul de colo până colo, păzit doar de cincisprezece oşteni.

S-ar întoarce la Bucureşti. Sau, mai bine, ar porni în goană spre Giurgiu. Nu vrea să lase căruţele de izbelişte.

După o scurtă luptă între cetaşii lui Bucur şi-ai lui Alexe, cu oştenii lui Stan şi Dragomir, răzvrătiţii dau semne că sunt înfrânţi.

Pornesc către pădure, cu caii în galop.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu voinicii lui Năstase. Aceştia sunt urmăriţi, prin hăţişuri, de turci.

Zgomotele harţei se depărtează. Radu se înfioară. Îşi duce mâinile la tâmple. Nici nu-i vine să creadă că a putut să aibă loc o asemenea neaşteptată întâmplare.

Să fie oare chiar răzvrătiţii lui Ion? Dar căpitanul, după câte aflase el, se afla în Moldova!

Ori?… îşi ia mâinile de la tâmple.

Se uită spre pădure.

Dinspre pădure, venind în trap grăbit, îl zăreşte pe Ion. Este urmat numai de Gheorghe.

Lui vodă i-a pierit răsuflarea.

Îşi ridică mâinile, cu palmele deschise către duşmanul său:

— Ne-am războit destul, căpitane Ion!… strigă el…

La început, Ion nu-i răspunde. Pasul calului său nici nu se iuţeşte, nici nu încetinează.

Grumazul armăsarului este îndoit ca o coardă.

În mâna dreaptă, Ion ţine sabia şi, în cea stângă, frâul…

— A venit vremea să dai seamă pentru toate faptele tale!

Pe vodă îl năpădeşte o sudoare rece.

— Ceea ce-a vrut să facă Vlad a fost o nebunie!… bâiguie el…

Căpitanul se întunecă:

— Să nu rosteşti numele lui… Tu nu ai dreptul… Pentru noi numele acesta este sfânt!

Radu simte că totul se sfârşeşte.

Ion a ajuns înaintea voievodului, la numai douăzeci de paşi.

Din depărtare – dar slab ca o părere – abia se mai aude zgomotul luptei.

— Te fac boier… mare spătar… mare logofăt… îţi dau tot ce doreşti… bolboroseşte Radu. Lasă-mă-n viaţă!… Şi nu va fi pe lume un om mai fericit decât tine…

— Ia sabia în mână şi apără-te!

Radu înţelege că nici o cale de scăpare nu se mai află.

— Loviţi-l!… ţipă el, atunci, spre cei cincisprezece oşteni, gata să se răstoarne din şa de-atâta încordare.

— Daţi-vă la o parte, le porunceşte Ion. Şi nu vă legaţi soarta de vânzătorul acesta căruia, astăzi, i-a sunat ceasul!

— Adevărat! Voievodul acesta n-a fost decât o slugă a duşmanilor ţării!… rosteşte unu!…

— Jurământul în faţa lui nu are nici un preţ, recunoaşte altul…

— Şi nu de frică… ci, pentru împlinirea dreptăţii… trecem de partea ta, căpitane Ion!

— Nu mă părăsiţi! Nu!… ţipă Radu şi, arătând căruţa unde se află birul, adaugă: Vă voi scălda în aur!…

Doar trei oşteni i-au rămas credincioşi. Aceştia sunt dezarmaţi şi cetluiţi în ştreanguri.

— De vreme ce nu ai altceva mai bun de făcut decât să lupţi, apucă în mâini sabia! îl sfătuieşte Ion. Poate mă birui, şi-atunci rămâi în viaţă…

Dar Radu, ca şi odinioară, îşi întoarce calul şi fuge.

Căpitanul îl urmăreşte.

Azvârle laţul… Îl prinde. Îl trage de pe şa.

Domnul se ridică. Îşi smulge de pe gât laţul… Porneşte mai departe pe jos, în goană, clătinându-se.

— Nu mă omorî! strigă el… Nu mă omorî! Calcă-mă în picioare. Fă-mi orice, dacă vrei, dar nu mă omorî…

Ion îl loveşte cu biciul…

Picioarele lui vodă se împleticesc.

Altă plesnitură i se încolăceşte pe ceafă.

Voievodul fuge. Ar vrea să aibă aripi.

Pe câmpia ninsă, umbrele celor doi, a lui Radu pe jos şi a lui Ion, călare, lovindu-l cu biciul, se depărtează mereu.

Toţi, prieteni şi duşmani, îi privesc uluiţi.

Radu a obosit. E tot plin de sudoare.

Chipul frumos al domnitorului s-a schimonosit. O dungă adâncă, vânătă, i s-a săpat pe frunte. A căzut în genunchi:

— Iartă-mă!… iartă-mă!…

Dinspre pădure, ceata de răzvrătiţi se întoarce. Niciunul dintre oştenii marelui logofăt, marelui vornic şi nici dintre otomani n-a scăpat. Trupurile lor zac în pădure.

Voinicii înconjoară, într-un cerc larg, locul unde Ion se găseşte faţă-n faţă cu Radu.

Ion a descălecat. Scoate de la oblânc o altă sabie şi i-o întinde lui Radu.

Acesta o ia în mână. Pe urmă o azvârle. Se ridică şi-o ia din nou la fugă.

Se clatină. Cade. Se ridică. Şi din nou fuge.

Ion se ia după el… Merge pe jos, cu sabia în mână, urmându-l fără grabă.

Toţi călăreţii vin după el, la pas.

Şi Radu fuge… fuge… fuge…

Dinspre movila înconjurată cu valuri de pământ a Bucureştilor se aud rar, rar de tot şi încet, sunete de clopot, ca pentru îngropăciune. Sunt clopotele de la biserica domnească.

Şi Radu fuge… fuge… fuge…

A ajuns până la malul prăpastiei, din marginea pădurii Ciocloavele.

Priveşte în urmă.

Cu sabia în mână, Ion se apropie de el…

Radu i-a întors spatele. Nu ştie încotro s-o mai ia.

Îşi pierde cumpăna. Se dă de-a rostogolul… Ajunge până jos, unde se izbeşte de-o piatră…

Clopotele bat!… Clopotele sună!…

Unul dintre cei trei oşteni rămaşi credincioşi – care fuseseră dezlegaţi între timp, după ce li se luaseră armele – se coboară în prăpastie şi îi închide ochii.

Bucur arată săniile:

— Şi cu ele ce facem?

— Birul către Poartă şi tot restul de avuţie le vom ascunde într-un loc ştiut numai de noi. Vor fi de trebuinţă măriei sale Vlad.

Lumini parcă smălţuite în toate culorile curcubeului îi joacă rănitului sub ochi.

O coroană de aur se rostogoleşte pe zăpadă. Luceşte orbitor. Este coroana măriei sale Vlad.

Ion se repede s-o prindă. Aleargă după ea.

Coroana se rostogoleşte. Se rostogoleşte pe-o vale.

În vale se află Radu. Acesta deschide braţele. Coroana i-a căzut în braţe. Ion, Bucur, Alexe, Năstase şi Gheorghe l-au înconjurat pe Radu. Dar, ca într-un fel de cerc magic, nu se pot apropia de el…

Muzicanţi nevăzuţi au început să cânte. Radu, Ali-beg şi Soliman Hadâmbul s-au prins de umeri şi joacă. În jocul lor s-a ivit Laiotă Basarab. Joaca pare un fel de sarabandă drăcească.

Laiotă Basarab, rânjind, îi smulge coroana lui Radu. Coroana îi scapă şi se rostogoleşte, din nou, pe vale.

Căpitanul Ion, singur, cu o sabie al cărei tăiş este tocit de luptă, aleargă după coroană.

Departe, mic în zare, îl vede pe măria sa Vlad, îmbrăcat în negru.

Coroana se rostogoleşte. Se rostogoleşte. Ion vrea să-l vestească pe măria sa Vlad.

Coroana se rostogoleşte, însă, mai departe.

— Coroana dăruită de oropsitul neam valah măriei sale Vlad!… Coroana!… şopteşte rănitul…

Totul i se învârteşte însă sub ochi.

Măria sa Vlad şi Ion călăresc alături, pe marginea unui lac. A venit vara. Frunzişul bogat al sălciilor se pleacă deasupra oglinzii lacului.

— Ochii iubitei mele seamănă la culoare cu lacul acesta verde, bătut de soare, spune Ion.

Domnitorul râde. Râde şi Ion.

— În fiinţa Oltei sunt înmănuncheate bunătatea Roxanei, frumuseţea Voienei şi gingăşia Parei! urmează Ion.

— Aşa este! dă din cap voievodul…

Amândoi călăresc în galop, pe colina plină de miresme şi flori.

Armăsarul îl trage pe rănit, încet, cu răbdare. Trupul acestuia lasă o urmă adâncă prin zăpadă. O urmă pătată cu sânge. Gulerul oşteanului îi scapă calului din dinţi, îl apucă din nou. Şi iar îi scapă.

Lupii vin mârâind, lingând cu limbile lor lacome şi roşii zăpada însângerată.

Păstrează mereu aceeaşi depărtare, nescăpându-i însă din ochi.

Rănitului i se pare acum, în fierbinţeala lui, că se află la o încrucişare de drumuri şi se desparte de Oltea.

Fata i-a întins o cununiţă din floare de sulfină.

— E ziua ta, spune ea. Ţi-am împletit, ca-n fiecare an, o cununiţă…

— Vei fi mireasa mea! îi răspunde el…

— Tu nu ştii, urmează ea şăgalnic, dar eu încă de mică mă gândeam că am să fiu a ta…

Ion o sărută blând pe obraji şi pe ochi.

— Când mă întorc, facem o nuntă mare…

Oltea se înveseleşte.

— Eu voi purta o rochie albă şi flori de lămâiţă. Iar tu veşmântul de oştean…

— Măria sa ne va fi naş!…

Dar iarba şi frunzele copacilor au dispărut. Totul e alb şi nins.

— Şi dacă măria sa nu va putea veni? se îngrijorează Oltea. Dacă regele Mateiaş nu-i va da drumul din temniţă?

— Domnitorul Moldovei s-a întâlnit cu regele Mateiaş. Egumenul a mărturisit tot. Papa şi principii creştini recunosc nedreptatea care i s-a făcut măriei sale Vlad. El se va-ntoarce să împlinească visul de totdeauna al neamului valah…

— Când va ieşi din temniţă?

— Se poate să fi şi ieşit.

— Îl va goni pe Laiotă?

— Laiotă i-a vândut, ca şi Radu, pe valahi, turcilor. Trebuie să plece.

Fata se strânge la pieptul logodnicului său:

— Rămâi încă puţin!… Spune-mi, ai mai iubit vreo fată?

Ion o sărută pe gură.

Oltea i se smulge din braţe. Buzele îi sunt roşii şi umede. Cosiţele i s-au despletit. Ochii îi scapără. Îl priveşte, ca o pisică sălbatică.

— Ai mai iubit?…

— Nu, râde Ion. Pe nici o altă fată n-am iubit-o aşa cum te iubesc pe tine…

— Juri?

— Jur!…

Printre norii bolovănoşi de pe cer, soarele a făcut o spărtură. Copacii ninşi au căpătat veşminte de lumină şi aur. Ion a prins-o de mâini pe fată. O învârteşte în soare. Oltea râde… râde… râde…

Negru nechează scurt. Zăpada parcă a început să ardă sub razele soarelui cu dinţi.

Joaca se curmă.

— Trebuie să plec!

— Trebuie… trebuie… se alintă fata. Câteva minute mai mult sau mai puţin…

— E târziu! spune căpitanul…

— Întoarce-te cât mai degrabă! îl imploră ea, săltându-se pe vârful picioarelor şi sărutându-l…

Pământul, aerul, soarele, copacii, zăpada şi Negru se învârtesc cu ei amândoi.

Ion îi desface de după grumaz braţele şi se apropie de Negru.

Armăsarul freamătă mulţumit.

Găpitanul sare în şa.

Norii au acoperit din nou soarele.

— Te aştept!… îşi flutură Oltea năframa.

Calul porneşte în galop, azvârlind în urmă, cu copitele, bulgări prăfuiţi de zăpadă.

Căpitanul întoarce capul… Oltea se face tot mai mică, fluturându-şi mereu năframa, ca aripa unui porumbe!…

— Oltea!… Oltea!… Oltea!… şoptesc buzele lui.

Armăsarul izbuteşte să-şi ducă stăpânul o bună bucată de drum, urmărit îndeaproape de haită.

Lupii se iveau când ici, când colo, sticlindu-şi ochii de după copaci.

Erau nouă lupi cenuşii, între care două lupoaice şi doi pui mari, de toamnă, bălţaţi.

Unul dintre lupii cei mari urlă. Urletul lui sună aţâţat.

Armăsarul îşi lasă şi el o clipă stăpânul… Şi, ridicându-şi capul, parcă mirat, nechează.

Cu coada în vânt şi gâtul încordat, porni în trap spre lupi.

Aceştia dădură înapoi, mârâind. Numai unul dintre cei doi lupani, luându-şi inima în dinţi şi făcând un ocol, încearcă să ajungă, prin spatele copacului, la rănit.

Toţi ceilalţi lupi, care ştiau pesemne despre ce era vorba, încetaseră să mai mârâie şi, aşezându-se pe labele de dinapoi, aşteptau. Lupanul se târî… se târî… şi, dintr-o dată, se repezi.

Vru să-l înşface pe bărbat de braţ. Dar, în aceeaşi clipă, armăsarul, care simţise duhoarea puiului de lup, se întoarse, îl izbi cu picioarele în cap. Îi sparse ţeasta. Şi lupul, dându-se pe spate, începu să chelălăie ca un căţel…

Întreaga haită se porni să urle.

Lovindu-l încă o dată cu copitele din spate, armăsarul îl azvârli pe lup până în mijlocul haitei, pe care-o părăsise.

Înfuriaţi, fiindcă lupanul fusese greu rănit, dar neputându-se stăpâni – aşa cum se întâmplă, de obicei, cu acest fel de fiare, când una dintre ele este pe moarte – ceilalţi lupi începură să-l sfâşie. Pânda se terminase printr-un ospăţ.

Mârâind mânioşi, însă plini de plăcere, lupii se îndestulau cu carnea celui mai tânăr dintre ei.

Folosindu-se de acest răgaz, armăsarul apucă gulerul mantiei în dinţi şi începu să-şi târască stăpânul mai departe.

Trec, în galop, prin Bran.

Măria sa Vlad priveşte cu tristeţe zidurile cenuşii şi înalte ale castelului, în acest loc, cu paisprezece ani în urmă, a fost întâmpinat de generalul mercenar Giskra.

De-aici – datorită uneltirilor fratelui său Radu, cel vândut turcilor – a fost purtat sub pază până la Vişegrad.

Pârcălabul cetăţii îl aşteaptă pe domn, la porţi, cu pâine şi sare. Un ospăţ a fost pregătit. Trâmbiţele sună, puternic, onorul… Măria sa face însă semn că nu se opreşte.

— N-avem vreme… prea lungă ne-a fost aşteptarea!… îi spune el lui Ion, care se află alături.

Calul său galopează mai departe.

Tit – slujitorul voievodului – şi Mihailo – scutierul său – cată şi ei încruntaţi către zidurile de piatră ale cetăţii.

Bucur e căpetenia gărzii măriei sale Vlad. Şi Gheorghe – noul grămătic. Alexe ţine loc de medelnicer şi paharnic. Iar Năstase duce în mână steagul, pe care e ţesut, cu fir roşu de aur, vulturul legendar al lui Negru Vodă.

Urmează restul de valahi şi ceata de oşteni străini – cei mai mulţi dintre ei fiind sârbi – având în fruntea lor pe căpitanul Iacşici.

În ultimii doi ani, de când e iarăşi liber, domnitorul valah l-a ajutat pe rege să străbată multe primejdii.

A luptat contra lui Mahomed în Serbia; la Şabaţ. Apoi – împreună cu Vuç, alt vestit luptător – în Bosnia, la Srebrenica şi în alte nenumărate locuri, biruindu-l pe Ali-beg, aducând prăzi bogate şi băgând spaima în turci.

Faima lui de viteaz s-a răspândit din nou pe tot cuprinsul lumii. Papa şi dogele Veneţiei l-au încărcat cu laude. Şi mulţi bărbaţi destoinici au alergat îndată, cerându-i să-i primească sub flamurile lui.

Dar, greul luptei, alături de măria sa, l-au îndurat, la drept vorbind, tot numai voinicii lui Ion.

Iată de ce şi măria sa Vlad îi ţine mereu în preajmă şi în cea mai mare cinste pe căpitanul Ion şi pe vitejii lui.

Acum gonesc cu toţii spre casă. Se apropie ceasul mult aşteptat. Ion nu se gândeşte decât la Oltea. Doi ani au trecut de când n-a mai văzut-o.

Rareori a putut să-i scrie. Însă la Buda, de fiecare dată, în ziua de Sânziene a primit – trimisă cine ştie cum şi cu câte greutăţi – câte o cununiţă din floare de sulfină.

«Oltea!… Oltea!…» şopteşte inima lui.

Un cântec se înalţă.

Voinicii cântă în cor. Îşi cântă năduful acestor ani:

Amară străinătate, Mult eşti tu fără dreptate.

Am umblat ţările toate

Şi de bine n-avui parte.

Din tinereţele mele, Trăiesc în lume cu jele.

Jelui-m-aş munţilor

De dorul părinţilor.

Jelui-m-aş brazilor, Vai! de dorul fraţilor;

Jelui-m-aş florilor

De dorul surorilor!

Jele, jele, câtă jele, De dorul mândruţei mele!…

Măria sa Vlad spune:

— Îi veţi întâlni acum pe toţi cei dragi ai voştri, şi după biruinţă veţi fi fericiţi laolaltă cu ei…

— Vom birui! Vom birui! strigă voinicii.

Până să se adune şi cetele transilvănene, în frunte cu Ştefan Báthory, căpitanul regesc şi voievod al Ardealului – potrivit înţelegerii, la Dragoslavele – măria sa şi căpitanul Ion, înveşmântaţi în haine simple, ostăşeşti, aleargă înainte, spre Rucăr.

Chiar la marginea Rucărului are loc o nuntă.

S-a strâns aici tot satul…

În ogradă, druştele31 tocmai au luat floarea miresei din păr şi, în semn de bună rodnicie, au pus-o pe-o strachină cu grâu, lângă o ploscă gâlgâind de vin.

Au început să cânte:

Bine-ţi pare, Nune mare, Că-i mireasa

Ca o floare.

Toţi sunt gata să se prindă în horă, când cei doi călăreţi se opresc la poartă.

Măria sa şi Ion sar de pe cai. Intră în ogradă.

— Bună ziua, oameni buni, rosteşte voievodul…

Măria sa, în timpul acesta lung de când a părăsit ţara – deşi nu are în totul nici patruzeci şi şase de ani – s-a schimbat mult. După atâta suferinţă şi luptă este de nerecunoscut.

Obrajii i s-au tras. I s-au scobit. Iar nasul, uşor încovoiat, a început să-i semene cu pliscul unui vultur.

Pletele lungi nu-i mai sunt bălaie, ci cenuşii-cărunte. Buza de jos îi este uşor plecată, semn al amărăciunii şi durerii.

— Bună să-ţi fie inima, luminăţia ta, îi răspunde stăpânul casei.

— Petreceţi! glăsuieşte voievodul…

Bărbatul îi arată mireasa:

— E nunta fetei mele!

Ochii voievodului scânteiază:

— Şi ca la orice petrecere, după poruncă, aţi închinat, de bună seamă, o ulcică şi în cinstea voievodului vostru Laiotă!

— N-am închinat! îi răspunde, încruntat, omul…

— Şi n-aţi strigat, tot astfel cum sună poruncile domneşti: «Trăiască sultanul Mahomed!»?

Bărbatul se cutremură, dar îl priveşte în faţă pe voievod.

— Trebuie să-ţi mărturisesc cu mâna pe inimă, oricine ai fi, luminăţia ta, că n-am făcut nici această strigare.

— De ce? întreabă voievodul…

— Deoarece buzele mele nu pot rosti decât ceea ce inima le porunceşte…

Glasul voievodului se moaie:

— Şi inima voastră ce vă porunceşte?

— Să păstrăm credinţa celui plecat de-aici, în urmă cu paisprezece ani. El ne-a făgăduit că se va-ntoarce, şi noi îl aşteptăm…

Voievodului îi tremură glasul:

— Pentru ce-l aşteptaţi? A fost aspru cu ţara…

— Aspru, dar drept. Şi ţara ştie că, într-o vreme de cumpănă ca aceasta, numai un cuget şi o sabie de foc ca a lui pot să o scuture de năvala lăcustelor.

Acum Ion nu se mai poate stăpâni. Îşi desface mantia şi lasă să se vadă, pe platoşa de fier, vulturul Ţării Româneşti, zugrăvit cu roşu aşa cum îl purtau toţi luptătorii măriei sale Vlad.

Oamenii încremenesc.

Bărbatul, stăpânul casei, cercetează mai bine chipul măriei sale Vlad, şi dintr-o dată îl recunoaşte. Ochii i se umplu de lacrimi. Cade în genunchi şi spune:

— Doamne, bine-ai venit! Suntem ai tăi!

— Suntem ai tăi! strigă toţi bărbaţii, vârstnici şi tineri, câţi s-au adunat acolo, la nuntă.

Obrajii slabi, numai piele şi os, ai domnitorului, s-au aprins.

Bărbatul – stăpânul casei, mirele – părăsindu-şi mireasa – şi toţi ceilalţi tineri şi bătrâni îşi caută caii. Se înarmează cu ce găsesc la îndemână mai repede prin ogrăzi şi pe lângă vetre: topoare, furci şi coase.

— Suntem ai tăi! strigă într-un glas oamenii din Rucăr.

— La Dragoslavele trebuie să fi sosit căpitanul regesc, îi înştiinţează Ion pe ţărani. Iar dinspre Milcov soseşte domnitorul Moldovei!… Victoria va fi a noastră!…

Unul după altul, satele din munţi şi de pe dealuri se adună în jurul domnitorului Vlad.

— Victoria e a noastră!… Vai de vânzătorii de ţară! vesteşte tuturor Ion.

Lupta hotărâtoare se dă la ieşirea din Câmpulung.

Aici îi întâmpină Laiotă, cu turcii.

În bătălie, mai mult de optsprezece mii de ieniceri de-ai lui Ali-beg îngraşă câmpul pustiit de toamnă şi rămân pradă corbilor.

Laiotă fuge iepureşte întâi către Târgovişte, apoi spre Bucureşti.

Străvechea capitală a Ţării Româneşti se predă. Pârcălabul Cristian întinde pe-o pernă de brocart, măriei sale Vlad, cheia Târgoviştei.

A sosit şi măria sa Ştefan cu cei cincisprezece mii de oşteni: viteji, voinici şi hânsari.

— Spre Bucureşti! strigă mulţimea. Spre Bucureşti!…

Din Bucureşti, uitându-şi până şi sangiacul32 de spaimă, Laiotă fuge mai departe.

Şi se ascunde în Giurgiu – adăpost, la nevoie, al tuturor celor ocrotiţi de Poartă.

Au bătut clopotele din Târgovişte!

Acum răsună clopotul cu sunet de aur de la biserica domnească din Bucureşti.

Este în douăzeci şi şase noiembrie.

«Am biruit!… Am biruit!…» cântă în sine Ion, întorcând capul să-l vadă pe măria sa Vlad, în vreme ce intră în Bucureşti.

Şi i se pare că însuşi astrul zilei s-a coborât pe pământ.

«E mândru ca un soare… Ca un soare este măria sa!»… cugetă Ion.

Coloana pătrunde măreaţă în Bucureşti, cu toate steagurile valahe, moldoveneşti şi transilvănene desfăşurate în vânt.

În frunte, deschizând drumul, urmaţi de cincisprezece stegari, sunt cărturarul Ţamblac şi căpitanul Ion.

Îndată după ei, vin douăzeci de cimpoieri şi fluieraşi călări.

Aceştia cântă tot timpul, spre bucuria norodului, cântece româneşti, în timp ce toate clopotele din Capitala ţării – urmând pilda aceluia de la biserica domnească – au început să bată.

Pe uliţe, s-a adunat mulţimea din întregul oraş şi satele învecinate. Şi curge în şuvoaie fără sfârşit.

— Trăiască voievodul nostru Vlad! strigă toţi, când domnul se iveşte, călărind laolaltă cu Ştefan al Moldovei şi Ştefan Báthory.

Voda e înveşmântat într-o mantie scurtă, cu margine de blană şi cu şireturi prinse în pietre de olmaz, pe plăcuţe de aur.

Cizmele îi sunt roşii.

Pe cap are o căciulă din catifea albastră, cu un surguci de pene şi pietre preţioase.

De un brâu scump, sub mantie, i-atârnă sabia.

— Cât e de slab, se-ndurerează mulţimea, şi cât a suferit!

— Doar ochii îi sunt la fel ca-n anii tinereţii! adaugă cei mai vârstnici.

— Trăiască voievodul nostru Vlad! Trăiască şi măria sa Ştefan, domnitorul Moldovei, fratele său de sânge şi gânduri! Şi Ştefan Báthory, căpitanul crăiesc!

Şi trâmbiţele sună, prelung şi ascuţit, în timp ce se perindă garda voievodului – luptătorii lui Ion – cu vulturii roşii pe platoşe; călăreţii Moldovei; apoi transilvănenii şi, fără rânduială, călăreţii ţărani, adunaţi de prin sate.

Copiii însoţesc cu ţipetele lor acest alai domnesc, vesel, strălucitor şi foarte zgomotos ce intră în oraş.

Oştile – toate – au făcut un popas în piaţa bisericii Sfântului Gheorghe.

Călare, în mijlocul oştenilor, măria sa Vlad îi mulţumeşte lui Ştefan Báthory, care de-aici se întoarce în Transilvania, ca să-i vestească regelui Mateiaş că totul s-a împlinit aşa cum se cuvine.

Din oastea lui, nu mai rămâne în Bucureşti decât o ceată de călăreţi români, care-au cerut ei înşişi să slujească în garda măriei sale Vlad.

Acuma, toate clopotele dau glas în cinstea celor doi domni viteji, al Moldovei şi-al Ţării Româneşti, Ştefan şi Vlad, care străbat mai departe oraşul, călări, în uralele răsunătoare ale mulţimii.

În faţa bisericii domneşti, toţi marii boieri, în afară de doi, îi întâmpină. Mitropolitul îi primeşte cu cinste. Măria sa Vlad este uns, pentru a doua oară, domn.

Clopotele bat… bat!…

Poporul cere apoi, într-un glas, la porţile bisericii, ca Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş să-şi jure între ei dragoste şi frăţie pe veci.

Cei doi domni se îmbrăţişează. Îşi jură unul celuilalt credinţă, legându-se să rămână prieteni, la bine şi la rău.

— Hotărăsc, porunceşte măria sa Vlad, trei zile de petrecere şi veselie, pentru oşteni, târgoveţi şi ţărani, pe socoteala noastră!…

Uralele mulţimii nu mai contenesc. Şi clopotele bat.

— Şi voi, se adresează măria sa cetelor de ţărani, toţi cei care v-aţi ridicat din sate, ne-aţi însoţit pe drum şi-aţi luptat pentru noi la Câmpulung, Târgovişte şi Bucureşti, după aceste trei zile de petrecere puteţi să vă întoarceţi acasă. De cei răpuşi şi de familiile lor se va îngriji domnia. În ce-i priveşte pe rucăreni, ei vor primi, în semn de pomenire pentru statornica lor prietenie şi dragoste faţă de noi, toţi munţii câţi se înalţă în zare, ca să le aibă drept vetre şi locuri de păşune.

— Îţi mulţumim, măria ta! glăsuieşte stăpânul casei unde fusese nunta.

— Şi celui dintâi fiu ce mi s-o naşte, dacă se învoieşte măria ta, strigă şi mirele, care-şi lăsase nevasta înlăcrămată – îi voi da numele de Vlad.

— Iar eu îi voi fi naş acestui fiu al tău! răspunde domnitorul…

Mulţimea umblă pe uliţe în cete şi se veseleşte.

Şi unora nici nu le vine să creadă. Au uitat gustul libertăţii, al neatârnării şi mândriei în paisprezece ani.

Cum? Nu vor mai fi otomani în ţară? Nu vor mai fi siliţi să se ploconească înaintea fiecărui turban şi-a fiecărei perechi de şalvari întâlnite pe uliţă? se întreabă ei unii pe alţii.

Ali-beg nu va mai trece, călare, prin cetate?

Şi nu se va mai strânge tot ce-i mai bun prin ţară pentru înalta Poartă?

Nu, multora nici nu le vine să creadă!…

În dreapta bisericii domneşti, pe latura dinspre râu, s-a deschis pentru cele trei zile de sărbătoare un mare iarmaroc.

O mulţime de meşteşugari: pielari, ciubotari, croitori, lemnari, zidari, apoi neguţători, ţărani – fie moşneni, fie rumâni, dintre cei de pe moşiile din împrejurimi, împreună cu cnezii şi vătămanii lor – oşteni, călugări şi boiernaşi de-a doua mână s-au adunat aici.

Din nişte butoaie mari, fiece om de rând, mirean ori călugăr, fără să scoată nici un ban din pungă, are dreptul să se adape cu câte-o ulcică mare de vin, rubiniu sau alb, din cel de Drăgăşani.

În iarmaroc, totul se vinde cu cinste şi dreptate. Tâlharii sau cei care foloseau înainte măsuri măsluite au pierit ca prin farmec.

— Luaţi seama! Luaţi seama!… râd oamenii. S-a-ntors măria sa Vlad, duşmanul minciunii şi-al înşelătoriei. Cine umblă cu furtişaguri poate s-o păţească!

Mărfurile sunt totuşi puţine în târg. Se apropie iarna. De trei ani încoace vânzolelile şi luptele s-au ţinut lanţ. Oamenii sunt prevăzători. Şi-au ascuns bucatele în gropi. Nu se ştie niciodată ce poate aduce fiecăruia ziua de mâine.

A venit tot poporul la târg. Dintre marii boieri însă nu se zăresc decât prea puţini. Cu toate că i-au jurat credinţă, nu îl iubesc pe măria sa.

Alaltăieri, după slujba de la mitropolie, s-au adunat, de altfel, cu toţii în casa marelui postelnic Manea. Au fost de faţă egumenul Sisoe – căruia i se dăduse voie să se întoarcă din Arad şi să ia parte la slujba de la biserica domnească – şi o mulţime de dregători, din domniile lui Radu cel Frumos şi Laiotă Basarab.

Ce-or fi vorbit nu se aflase încă la palat.

— Măria ta, ar trebui să fim mai cu băgare de seamă! îl sfătuise bătrânul Tit pe măria sa Vlad.

— Câtă vreme sunt liber, am sabia la brâu şi pe voi, credincioşii mei slujitori, alături, nu mă tem de nimic! îi răspunsese însă voievodul, râzând încrezător.

În târg se mai aflau, în mijlocul mulţimii, nenumăraţi măscărici, pehlivani, înghiţitori de foc sau săbii, cântăreţi şi câţiva oameni care purtau numele neobişnuit de… actori.

Aceştia bătătoriseră zăpada pe o bucată de loc cam de trei staturi de om în lăţime şi două în adâncime. Unul, înalt, slab, cu grumazul lung şi o privire îngrijorată, făcea pe Laiotă Basarab, altul, bătrân şi gras, pe Ali-beg şi cel de-al treilea pe sultan.

Fostul voievod Laiotă Basarab îngenunchease înaintea sultanului. Ali-beg îi dădea un blid.

— Na, îi spunea sultanul, un bătrân stafidit şi fără dinţi. Pentru că ne-ai dăruit ţara şi pe fraţii tăi, Ali-beg îţi dă blidul acesta de linte; dar pentru că n-ai fost în stare să-ţi păstrezi scaunul şi te-ai lăsat gonit de Vlad, iată ce primeşti de la mine…

Şi Mahomed, ridicându-şi piciorul, îl izbea cu putere pe Laiotă. Acesta cădea pe spate şi începea să se văicărească în hohotele ascultătorilor.

Între cei care se găseau de faţă, în cele dintâi rânduri – aşezaţi pe două jilţuri înalte – se vedeau Ştefan al Moldovei şi măria sa Vlad.

Ştefan – rumen la chip, cu pletele pe umeri, uşor încărunţite, îmbrăcat într-o haină lungă, din brocart argintiu, cu guler de samur şi încheiată cu un şirag de nasturi din pietre nestemate – râdea cu multă poftă, în vreme ce măria sa Vlad hohotea mai încet şi înfundat în sine.

Lângă cei doi voievozi stăteau de strajă căpitanul Ţamblac şi căpitanul Ion.

Tot ca şi altă dată la Râmnic, Ion şi voievodul Vlad se găseau într-un târg. Atâta că, înaintea măriei sale nu mai erau jucate păpuşile. Ci un alt soi de teatru fusese născocit.

Vlad Ţepeş nu mai era nici el tânărul acela bălai. Iar copilul de-atunci era azi căpitan.

Cu toate astea, Ion simţea că niciodată nu îi fusese mai drag decât acum bărbatul acesta dârz, care nu se lăsase doborât nici de vrăjmaşi, şi nici de suferinţă.

«În pieptul lui puternic, arde însuşi sufletul neînvins al neamului valah, cugetă Ion. Căci nici un fel de greutăţi sau piedici nu îl înfricoşează. Sub braţul său de fier, ţara va fi iar liberă ca pe vremea lui Negru Vodă şi a lui Tihomir!…»

Din gânduri l-a trezit mulţimea care se veseleşte nespus privind jocul actorilor.

Ali-beg s-a ascuns, şi sultanul îl caută, cu un toiag în mână.

— A venit rândul tău să-ţi trag o chelfăneală, răcneşte Mahomed. Mi l-ai pierdut pe Radu, şi-acum pe Laiotă… Aşa mi-i păzeşti tu?…

Mulţimea hohoteşte. Şi câte unul strigă:

— Un asemenea joc nu, nu s-a mai văzut!…

— Uite-l pe Ali-beg ascuns după copac!…

— Şi sultanul îl caută!

— Nu-l găseşti, Mahomed?…

Şi clopotele bat!… bat!…

Puţin mai la o parte, într-un mănunchi strălucitor de fete – fiind însă cea mai frumoasă dintre ele – se vede Oltea. Şi ea se veseleşte. În ochii ei cu firişoare de aur s-a strâns toată lumina acelei dimineţi.

«Ioane, îi spune ea cu ochii, cât sunt de fericită că te-ai întors!… Cât sunt de fericită!…»

Şi clopotele bat…

Măria sa Ştefan a hotărât să plece. Lasă în urma lui, aici, în Bucureşti, două sute de moldoveni conduşi de Ion Ţamblac.

Multe fapte de arme şi multe întâmplări i-au legat laolaltă pe cei doi tineri vrednici: moldoveanul Ţamblac şi căpitanul Ion.

Iată-i şi în dimineaţa aceasta trecând împreună, călări, pe podul de lemn dintre biserica domnească şi palat.

În urma celor doi tineri, tropotesc bidiviii vitejilor lui Ştefan, ai cetei de transilvăneni şi ai trabanţilor munteni.

Din dosul porţilor curţilor boiereşti – ca şi cu ani în urmă la Târgovişte – ţâşnesc priviri de ură ca săgeţi otrăvite.

Surlele sună tare, vestind trecerea gărzilor domneşti.

Glasuri voiniceşti cântă.

Astăzi va avea loc logodna căpitanului Ion cu jupâniţa Oltea.

S-au adunat la această logodnă moldoveanul Ţamblac, Tit, Bucur, Mihailo, Alexe, Năstase, Gheorghe, Iacşici şi toţi ceilalţi voinici din ceata care a ţinut sus steagul neatârnării faţă de turci şi al credinţei faţă de domnitorul Vlad, în anii de restrişte.

Iar clopotele bat… bat…

— Cât sunt de fericită! suspină, îmbujorată, Oltea, strângându-se la pieptul logodnicului său. Visul mi s-a împlinit. Cât sunt de fericită!… repetă ea întruna, parcă în neştire. Cât sunt de fericită!…

— Întreaga avuţie a fostului meu mare logofăt Lazăr se înapoiază jupâniţei Oltea, nepoata sa, glăsuieşte voievodul… O va primi drept zestre când va avea loc nunta – mirele fetei, căpitanul Ion. Să scrie lucrul acesta grămăticul…

Noul grămătic al voievodului, Gheorghe, ia pana, cerneala roşie – şi scrie.

Urale izbucnesc sub tavanul boltit al sălii de primire.

— Dar mai de preţ decât această avuţie este iubirea. Dragostea însemnează toată viaţa unei femei! îi spune domnitorul căpitanului Ion.

— Aşa este!… Aşa este!… încuviinţează bătrânul Tit, reamintindu-şi că şi el s-a bucurat cândva de o asemenea dragoste. Însă i-a fost zdrobită de achingiii care i-au pângărit şi i-au ucis soţia.

— Aşa este! Aşa este!… strigă voinicii, deşi cei mai mulţi dintre ei, aflaţi mereu în lupte, n-au prea avut parte de dragoste.

Domnitorul întreabă:

— Cine e svornicul33 logodnei?

— Eu! îi răspunde Tit.

— Şi care este cea dintâi îndatorire a logodnicului, după datină, ca să îşi merite pe deplin logodnica?

— Îndatorirea, după datină, este să cânte, ori din lăută, ori din gură, ceva care să placă tuturor…

Voievodul se întoarce spre Ion:

— Împlineşti datina?

— O-mplinesc!

Alexe îi întinde lăuta.

Este o unealtă veche şi lustruită, din lemn roşu de tisă.

Ion o strânge la piept. O are moştenire de la Bătrânul care l-a crescut. Strunele ei sunt ca argintul! Sunetul său de cleştar!

Lăuta dă glas. Strunele, la început, cântă durerea pe care au încercat-o vitejii la aflarea veştii înlănţuirii vulturului lor, măria sa Vlad.

Spune tu, soare, Şi spuneţi voi, stelelor, Câtă durere poate purta

Inima omenească?

Libertatea –

Însăşi libertatea

A fost înlănţuită!

Pământul sfânt al ţării

A rămas pradă

Duşmanilor.

Greu era pumnul măriei sale

Pentru vicleni, Ascuţită sabia lui

În faţa duşmanilor.

În ţepi se înălţau

Vânzătorii de ţară

Şi cei care îşi întindeau

Ghearele hrăpăreţe

Spre câmpiile, codrii, Munţii şi apele străbune.

Dar dulce era mângâierea

Voievodului

Pentru viteji.

Cele mai mândre

Şi mai înmiresmate

Flori

Erau sădite

Pe mormintele

Celor căzuţi în luptă!

Ridicaţi-vă!…

Luptăm pentru ca mamele, Iubitele, Florile şi apele noastre

Să fie limpezi, Să nu fie întinate, Pentru ca pământul

Şi flăcăii noştri

Să nu cadă-n robie.

Robia-nseamnă moartea, Înseamnă cea mai neagră

Şi cea mai grea dintre morţi.

Ridicaţi-vă!

Săbiile voastre să scânteieze, Săgeţile voastre să semene dreptate!

Căpitanul Ion cântă… Lăuta pare vie în mâinile lui. Ea geme, strigă, se îndârjeşte şi cheamă, la fel cu glasul celui care o ţine în braţe şi o stăpâneşte.

Trunchiul stejarului

Cuprins de flăcări

Se preface-n cenuşă.

Piatra, Sub viscolele năprasnice, Se sfarmă.

Numai inima, Inima-ndurerată, Inima biciuită

A neamului valah

Nu se preface-n cenuşă, Nici nu se sfarmă, Ci cântă

Şi cere dreptate.

Cere împlinirea dreptăţii.

Cântă şi cere împlinirea

De-a pururi

A dreptăţii!…

Măria sa Vlad s-a aşezat pe jilţ. Întâi, când cuvintele lui Ion au amintit înjositoarea lui înlănţuire, capul i s-a plecat, ca sub o zdrobitoare povară. Braţele i-au lunecat. Lanţul este o rană a sufletului, ce nu se poate lecui niciodată. Dar numai la auzul cuvântului libertate, ochii voievodului au început să ardă. Fruntea i s-a înălţat.

Glasurile bărbaţilor s-au adăugat, groase, vocii puternice a lui Ion.

— Cântă!… Mai cântă! i-a poruncit voievodul…

Şi Ion a intonat, mai departe, o mulţime de cântece. O parte dintre ele le cunoştea din pruncie, altele fuseseră alcătuite, în timpul acestor ani, fie de purtători de lăută rătăcitori, fie de unii viteji din ceata lui; dar cele mai multe le izvodise el însuşi, pentru că, în meşteşugul acesta, căpitanul devenise neîntrecut.

Rând pe rând, s-au ivit sub boltă, ţâşnind de-a dreptul din cântec, cu nimb de aur, câţiva dintre vitejii care-şi dăduseră viaţa, luptând în numele domnitorului lor, pe viaţă şi pe moarte.

Lacrimi picură lin, din ochii oştenilor, când buzele căpitanului Ion rostesc numele sfânt al grămăticului Farmă.

«Nu cu cerneală vom scrie de astăzi înainte, spusese el când începuse lupta, odinioară, la Tismana, ci cu sângele nostru!…»

Ion cântă, pe urmă, bucuria în care s-au scăldat vitejii când au aflat că vulturul lor se află din nou liber.

În stol s-au ridicat, zburând în urma lui.

S-au avântat asupra vrăjmaşilor.

Pe câmpiile din Serbia şi din Bosnia, pentru slobozirea acestor pământuri au luptat!…

Împreună cu regele Matei şi neînfricatul Vuç au luptat!

În aşteptarea reîntoarcerii pe pământul strămoşesc au luptat!…

Ion cântă şi marşul glorios spre Ţara Românească, întâlnirea cu Ştefan al Moldovei Visurile mulţimii de-a-i şti întotdeauna împreună pe cei doi domni viteji, la bine şi la rău.

Cântecul face un popas.

Oltea e mândră de cel atât de scump inimii ei.

De nu s-ar ruşina de voievod, l-ar cuprinde pe logodnicul său de gât şi l-ar îmbrăţişa.

Ion îşi închină lăuta, după obicei, stăpânitorului ţării şi cere o anume îngăduinţă.

Măria sa i-o dă.

Căpitanul îşi înstrunează lăuta şi începe din nou să cânte.

Afară, sfârşitul de noiembrie suflă hain. Prin ferestrele înguste, pătrunde câte o pală de vânt, făcând să se clatine şi să se zbuciume flăcările roşii ale făcliilor.

Cântecul slăveşte acum dreptul la dragoste al celor tineri.

Tânăr a fost şi măria sa Vlad. Pletele lui bălaie au devenit cărunte. Până şi în părul auriu al căpitanului au înspicat câteva fire de culoarea florilor albe de cireş.

Câţi ani au trecut de când unui băiat, abia ieşit din copilărie, i-a fost furată surioara de suflet şi azvârlită în haremul sultanului?

Din palatul aceluiaşi sultan a izbutit s-o smulgă pe copila care, curând, îi va fi soţie!

— Oltea!… Oltea!… spun buzele şi inima lui Ion. Fată care porţi numele celui mai drag dintre toate râurile acestei ţări, fată a florilor, a livezilor, a bucuriei, dar şi a suferinţei. Pământul şi văzduhul părinţilor şi al părinţilor părinţilor noştri mi te-a dăruit!…

Cântecul s-a sfârşit.

— Îmbrăţişaţi-vă! le îngăduie voievodul… Bucuraţi-vă de această frumoasă şi neuitată zi!…

Fata şi-a împlinit atât de greu stăpânita dorinţă şi, iederă uşoară, i s-a agăţat de gât.

Îl sărută şi, ridicându-şi pentru o clipă capul, îi spune pe şoptite, la ureche:

— Nici n-am crezut că poate să fie pe lume atâta fericire…

— Şi-a câştigat, cinstite svornice, prin cântec, căpitanul nostru, logodnica? îl întreabă măria sa pe Tit.

— Şi-a câştigat-o, măria ta!…

Trei cimpoieri şi doi fluieraşi încep să cânte.

Năstase aduce bradul de logodnă. Inelele de aur, dăruite de domnitor, strălucesc în vârf.

Oltea se aşează sub brad.

Şi Ion îi împodobeşte cosiţele cu trei fire subţiri de mătase roşie, trei de argint şi trei de aur.

Pe sunetele cimpoaielor şi fluierelor, soţii de luptă ai logodnicului joacă în horă, în jurul celor doi tineri, şi cântă:

Mierla cântă în pădure, Cântă mult şi cântă dulce.

Să ştie de draga mea, Ar cânta numai de ea.

Alexe presară asupra celor doi logodnici boabe de grâu.

— Norocul să vă caute în viaţă, urează el, aşa cum caută păsările boabele de grâu.

Deodată, Bucur scoate la iveală, de sub mantie, boşca34 plină cu vin.

— Eu am sosit din partea oastei35 tatălui mirelui, grăieşte el…

Ion se gândeşte că el nu va afla niciodată cine i-a fost tată. Însă măria sa, parcă i-ar fi citit gândurile, spune:

— Locul de tată al mirelui, la această logodnă, îl voi ţine eu!…

— Măria ta! se pleacă Ion, mişcat, înaintea voievodului.

— Deci am venit, din partea oastei împăratului, repetă Bucur. Şi-am adus butea asta plină cu băutură şi legată cu douăsprezece cercurele de aur la gură.

Oaspeţii îşi primesc între timp ulcelele de logodnă, zugrăvite cu flori. Bucur rosteşte mai departe:

Şi-această băutură, Dulce la sorbitură, Să nu se mai sfârşească, Şi să vă-nveselească.

Cei doi logodnici să se iubească, Iar spiţa lor să înflorească.

Ulcelele de logodnă înflorite, după datină, încep să se umple cu vin.

Însuşi măria sa lasă la o parte cupa de aur şi ia în mână o ulcică.

— Trăiască cei doi logodnici şi spiţa lor să înflorească! urează voievodul, ca în cântec.

— Trăiască amândoi logodnicii şi spiţa lor să înflorească! strigă toţi oaspeţii, dând peste cap ulcelele cu vin.

În clipita aceasta, sub portalul înalt al uşii, s-a ivit unul dintre trabanţii de strajă.

— Măria ta, vesteşte el… Din turnul de pază al cetăţii s-a zărit un călăreţ venind. Poartă o sabie şi-o lance, cu tăişurile muiate-n sânge şi îndreptate-n jos!…

— Semnul războiului şi-al morţii! exclamă Ion Ţamblac, care se află la numai doi paşi de căpitanul Ion.

Oltea se prinde, ca şi cum ar fi gata să se înece, de braţul logodnicului său.

Clopotele au început să bată. Însă cu totul altfel decât înainte. Rar, într-o dungă.

Voievodului Vlad fălcile i s-au încleştat. Ochii i-au căpătat o lucire sălbatică.

— Să se adune sfatul domnesc! porunceşte el…

În sala mare şi întunecoasă, sprijinită pe şase stâlpi groşi ciopliţi în piatră, în jurul jilţului, nu se văd alţi boieri în afară de tânărul comis Rătundu – cu barba roşie zburlită; noul boier de sfat – Horea, sosit de la Braşov, şi Cristian, pârcălabul Târgoviştei.

Căpitanul Ion se apropie. Paşii lui sună sprinteni pe lespezi. Toţi cei din sală îl privesc nemişcaţi.

— Măria ta, glăsuieşte el… Nici un alt mare boier, în afară de cei care sunt de faţă, nu se mai află în capitala ţării!

— Au fugit la turci?

— Laiotă Basarab i-a chemat.

Căpitanul îi întinde domnitorului său un pergament. Domnitorul ia în mână scrisoarea. O citeşte atent.

— Laiotă scrie boierilor despre… dreapta oblăduire otomană şi despre ocrotirea lui Ali-beg…

Clopotele bat lung, tânguitor, a primejdie.

Pârcălabul Cristian al Târgoviştei face un pas. Îşi zvâcneşte trupul greoi înainte şi strigă:

— Când se va sfârşi, oare, şirul nelegiuirilor otomane?

— Cel mai greu vinovaţi, glăsuieşte voievodul, sunt aceia care îi slujesc pe vrăjmaşi!

De-afară se aude vuiet. O mare mulţime strigă:

— Nu-i vom lăsa pe Ali-beg şi Laiotă să intre-n Bucureşti!… Să pustiască oraşul!… Vom apăra cetatea măriei sale Vlad!

— S-au aprins focurile pe dealuri? Buciumele au început să sune? întreabă voievodul…

— Totul s-a îndeplinit potrivit poruncilor date! îi răspunde Bucur.

— Apărarea cetăţii de scaun, Bucureştii, o încredinţăm postelnicului Horea, pe care noi îl numim mare vornic! hotărăşte voievodul…

Horea se apropie de jilţul domnitorului şi îngenunchează.

Măria sa Vlad îl atinge pe umăr cu sabia.

— În ce priveşte Târgoviştea, aceasta se dă în grija boierului Cristian pe care, pentru credinţa sa neştirbită faţă de noi, îl numim mare spătar.

Noul mare spătar Cristian sărută poalele veşmântului voievodului.

— Pe boierul Rătundu îl facem mare logofăt. Domnia sa va apăra cea de-a treia cetate de scaun a noastră: Curtea de Argeş.

Rătundu se pleacă şi el înaintea voievodului.

— Câmpulungul se va apăra singur. Ali-beg nu va cuteza să se urce până acolo, după cum nu va înainta, credem noi, nici peste Olt, în Valahia mică!

— În Valahia mică nimeni nu poate să pătrundă, rosteşte, mândru, Bucur.

— Noi ceilalţi vom ieşi în întâmpinarea duşmanilor!

— Câteva gloate de ţărani s-au şi adunat la porţile cetăţii! îl înştiinţează Alexe pe voievod.

— În fruntea acestor gloate de ţărani, pedeştri sau călări, vei trece tu, Alexe! Cu ei îi vei hărţui pe duşmani.

Viteazul strânge pumnul:

— Îi vom hărţui ca pe fiare, măria ta!

— Trabanţii mi-i încredinţez căpitanului Bucur. Năstase îi va conduce pe transilvăneni. Pe moldoveni, Ţamblac. Iar prietenul nostru Mihailo, pe oştenii străini, care ne mai slujesc.

Ion se nelinişteşte:

— Dar eu, măria ta?

Domnitorul coboară cele trei trepte.

Face un semn.

Ion îngenunchează.

Îl atinge cu latul săbiei pe umăr.

— Te numesc mare ban de Tismana!

— Mare ban de Tismana, măria ta? Dar eu nu sunt boier…

— Vei fi de astăzi înainte. Strămoşii noştri pe toţi marii boieri nu şi i-au ridicat decât dintre viteji. Vei fi, în acelaşi timp, locţiitorul meu, la comanda micii noastre oştiri…

— Măria ta, aceia care-mi vor urma până-n adâncul veacurilor nu vor uita aceste cuvinte ale tale. Şi numele tău sfânt îl vor scrie, cu săbiile lor, pe trupurile tuturor vrăjmaşilor ţării.

— Îţi mulţumesc, mare ban Ion!

Voievodul îl îmbrăţişează. Însă pesemne că păsările morţii şi începuseră să se rotească în jurul sufletului măriei sale Vlad, pentru că atât timp cât îl strânse la piept, marele ban Ion simţi o adiere rece învăluindu-l şi i se făcu frig.

— Prietenul nostru Iacşici va porni către Buda, mai hotărăşte în încheiere voievodul, să-i ducă regelui Matei înştiinţare despre câte s-au întâmplat în Ţara Românească, după plecarea lui Báthory acasă. Şi, tot de-asemenea, vrednicul cărturar Ţamblac, pe care măria sa Ştefan ni l-a lăsat, cu două sute de viteji, ca să ne stea de strajă, va trimite şi el un olăcar, cu-acelaşi fel de ştiri, la scaunul din Suceava!

Clopotele bat… bat…

Fulgi mari şi nepătaţi curg în şuvoaie, din cer.

Pe zidurile cetăţii Bucureşti, bărbaţi fără veşminte ostăşeşti, însă cu armele în mâini, stau de strajă, aşteptându-i pe Ali-beg şi pe Laiotă.

Cei mai mulţi vor muri chiar azi, cu toate că cetatea nu va putea fi luată cu asalt decât peste trei zile, când nici un apărător nu va mai fi în viaţă.

Lângă porţi, în mijlocul bărbaţilor flămânzi şi înfriguraţi, Ion se desparte – pentru a câta oară? – de Oltea.

Pe umeri, fata poartă o scurteică. Peste cosiţe are o broboadă.

— Iarăşi ne despărţim!… suspină ea.

Ion o îmbrăţişează.

Cercuri albastre şi albe se rotesc. Fulgii coboară lin din cer. Şi clopotele bat… bat…

Înfruntând viscolul, zgribuliţi, înveliţi în cojoace sau numai în sumane de pănură, pe jos sau călărind nişte cai costelivi, ţăranii înaintează.

Copacii îşi clatină coroanele. Se zbuciumă în vânt, scuturând de pe ei zăpada.

Cârduri gălăgioase de corbi însoţesc gloata tăcută, vânătă-alburie, a ţăranilor, plutind răvăşiţi prin viscol şi croncănind.

Puţini dintre bărbaţi au săbii sau lănci. Cei mai mulţi, însă, ţin în mâini numai arcuri, făcute de ei înşişi, topoare sau seceri. Unii sunt foarte tineri. Iar cei care nu poartă bărbi sunt copii.

Dinspre o latură a pădurii, s-a ivit domnitorul Vlad. Este urmat de scutierul său Tit, de grămăticul Gheorghe şi marele ban Ion. Vin apoi moldovenii cu căpitanul Ţamblac, transilvănenii şi trabanţii lui Bucur. Coloana o încheie pâlcul oştenilor străini: maghiari, germani şi sârbi conduşi de Mihailo.

— Unde ne sunt iscoadele? îl întreabă domnitorul pe Ion.

— Aşteaptă dincolo de colţul pădurii! îi răspunde acesta.

Iscoadele, doi ostaşi de-ai lui Bucur, încă destul de tineri, au descălecat lângă colţul adăpostit al pădurii.

Văzându-l pe domnitor că se apropie, amândoi se descoperă.

Voievodul se opreşte îi aţinteşte cu privirea şi îi ascultă.

Oştenii au îngenuncheat în zăpadă.

— Măria ta, grăieşte unul dintre ei – în vreme ce viscolul le răvăşeşte părul – Ali-beg cu urdia lui şi cetele boiereşti ale lui Laiotă…

— În totul cam treizeci de mii de oameni, adaugă cel de-al doilea.

— Înaintează încet dinspre Giurgiu…

— Pe noul drum de la Călugăreni…

Voievodul şi-a lăsat în piept capul…

— Doresc numai să ştiu cam câţi valahi din cetele boiereşti se găsesc de partea lui Laiotă? întreabă el…

— Cam trei sau cel mult patru sute!

— Nici noi n-avem mai mulţi! se întristează Năstase. N-au apucat să se adune.

— Noi însă avem de partea noastră dreptatea şi adevărul ţării! se învolburează Tit.

— Şi nu ne temem de nimeni! rosteşte Bucur.

— Ba să ne temem, căpitane Bucur, glăsuieşte voievodul… Să ne temem de ceea, ce vor spune şi vor gândi, peste veacuri, urmaşii noştri, cu privire la felul cum ne-am împlinit noi îndatoririle în zilele acestea de restrişte…

Zăpada s-a făcut tare ca fierul şi scârţâie sub copitele calului.

În dinţi cu gulerul mantiei stăpânului, armăsarul se retrage cu spatele cât poate mai repede.

Capul bărbatului s-a lăsat într-o parte.

Mantia i s-a desfăcut. De sub ea se zăresc, lucitoare, platoşa şi cămaşa de zale.

Târându-l neîncetat, în acest fel, armăsarul izbutise s-ajungă până într-un loc, unde pădurea uriaşă de cer şi gârniţă se rărea, făcând loc unei bălţi. Din suprafaţa îngheţată a apei, se ridicau tufe împietrite de peştişoară, un fel de ferigă a apei.

La malul bălţii, se opri. Îşi săltă capul… Nările îi palpitară Ascuţindu-şi urechile, încercă să-şi dea seama unde rămăseseră lupii.

Duhoarea sângelui lupanului sfâşiat nu mai ajungea până aici. Sau vântul o ducea în altă parte. Urechile sale atente auzeau însă mârâiturile fiarelor.

Pe marginea acelei bălţi, răsăriţi cine ştie cum în mijlocul Codrului Vlăsiei, se vedeau nişte molizi tineri. Armăsarul porni mai departe, luând-o printre molizii aceştia de-a lungul malului balţii cu apa vânătă şi îngheţată.

Capul bărbatului se izbea de zgrunţurii ascuţiţi ai gheţii, ca şi de ramurile rupte de vânt şi risipite pe jos.

În momentul acesta, Negru mai mult simţi decât auzi zgomotul goanei fiarelor. Lupii îşi terminaseră ospăţul… Şi-acum, întărâtaţi, îşi reluau urmărirea.

Aplecându-şi scurt capul, Negru apucă iar gulerul mantiei stăpânului şi începu să se retragă mai repede ca până atunci. Rănitul, cu obrajii arzând şi buzele subţiate, oftă.

Lupta durează de-aproape trei zile.

Până atunci, oştenii domnitorului Vlad le-au pricinuit năvălitorilor pierderi dintre cele mai grele. Le-au ucis nouă căpetenii. Au dat foc carelor cu hrană. Le-au distrus sute de corturi. Iar dintre otomani au luat o mulţime de prinşi.

Nu se află popas care să nu-i coste pe osmanlâi şi pe slujitorii lui Laiotă o mulţime de morţi.

Sub poruncile aspre ale lui Ali-beg, oastea împărţită în trei înaintează, totuşi, spre Bucureşti, Curtea de Argeş şi Târgovişte. Dar numele banului Ion, al lui Ţamblac, al căpitanului Bucur, al lui Mihailo şi-al celorlalţi munteni, transilvăneni şi moldoveni din slujba măriei sale Vlad, pluteşte deasupra osmanlâilor, în marş, la popasuri sau în somn, ca tot atâtea înfricoşătoare umbre. Niciodată năvălitorii nu pot să ştie de unde, de cine şi când vor fi loviţi.

Oştenilor din cetele boiereşti ale lui Laiotă, care îi însoţesc pe năvălitori, când cad prinşi li se ciuntesc mai întâi nasurile, urechile şi buzele, apoi sunt traşi în ţepi.

— Vânzarea de ţară îi schilodeşte pe oameni. Şi schilodenia lor sufletească trebuie să se potrivească şi cu cea trupească! le-a poruncit alor săi măria sa Vlad.

Într-un luminiş îngheţat a fost adus Evrenos, căpetenia achingiilor din oastea otomană. Azi-noapte a fost răpit din cort de trabanţii lui Bucur. Evrenos-beg, este cea mai însemnată căpetenie a armatei turceşti, după Ali.

Fiind un oştean destoinic, Evrenos nu se teme că va fi tras în ţeapă. Sau, cel puţin, nu lasă să se vadă.

Ţeapa i se ciopleşte, câţiva paşi mai încolo, de către un ţăran din ceata lui Alexe.

Măria sa voievodul stă aşezat pe-un butuc din pădure.

— Aveţi cea mai întinsă împărăţie a lumii, îi spune el lui Evrenos. Şi nu vă săturaţi. Vă năpustiţi întruna asupra celorlalte neamuri!…

Evrenos îşi ridică fruntea!

— Ghiaurii nu pot înţelege. Noi îi eliberăm pe oameni de negura neştiinţei… Aceasta-i datoria dreptcredincioşilor. Să izbăvească lumea…

— Voi îi eliberaţi pe oameni, robindu-i, îngenunchindu-i, răpindu-le pământul! Cine vă dă acest drept?

— Învăţăturile profetului nostru, slăvit să-i fie numele!… Şi Evrenos se îndreaptă spre răsărit, făcând închinăciunea otomană la frunte, la buze şi la inimă. Pentru aceste învăţături, noi suntem gata să primim moartea-n chinuri din mâinile ghiaurilor. Căci ele-nseamnă adevărul…

— Fiece neam din lume are adevărul său, care-l îndrituieşte să vieţuiască liber şi după placul lui, pe pământul străbun.

— Oricât vă veţi lupta, noi vă vom nimici, căci suntem prea puternici.

— Cine se apără şi luptă, până la moarte, pentru dreptatea lui, poate fi învins, Evrenos-beg, însă nu nimicit. El va trăi în veci.

— Îi urăsc pe ghiauri. Pe valahi cel mai mult. Căci din pricina voastră se întârzie drumul spre inima Europei. Dar nu mă tem de voi. Trageţi-mă în ţeapă. Mă simt gata să mor.

— Ar trebui să mori. Ţeapa ţi-e pregătită. Însă sultanul tău, odată, mi-a cruţat un oştean curajos. Şi vreau să mă plătesc. Eşti liber, Evrenos!…

Bucur îi dă lui Evrenos un cal… Acesta îl salută pe domnitorul Vlad.

Şi, încă nedezmeticit, încălecă şi pleacă.

Numărul oştenilor măriei sale Vlad a scăzut. Dintre ţărani, ca şi dintre transilvănenii şi trabanţii lui Bucur nu se mai află în viaţă aproape niciunul…

Iar dintre moldoveni a mai rămas un sfert.

— Măria ta, îl întreabă Alexe pe domnitor. Am rămas prea puţini. Vom mai putea învinge?

— Nu! îi răspunde voievodul…

Năstase se nelinişteşte:

— Şi noi vom mai scăpa cu viaţă vreunul?

— Nu cred! grăieşte vodă.

— Atunci de ce nu-ncetăm lupta? De ce nu ne retragem? se miră Gheorghe.

Vlad Vodă întoarce capul:

— Pentru că soarta neamului nostru, în acest colţ de lume, pare să fie o necurmată luptă…

— Pentru păstrarea libertăţii! recunoaşte Bucur.

— Dacă am părăsi această luptă, ar însemna să părăsim şi gândul libertăţii!…

— Gândul acesta nu-l vom părăsi niciodată! strigă marele ban.

— Niciodată! repetă toţi ceilalţi.

— Niciodată! răsună parcă şi pădurea, ca un ecou.

— Niciodată! bubuie cerul acoperit de sutele de mii şi milioanele de zăbranice ale tuturor văduvelor, mamelor, fiicelor, surorilor şi iubitelor celor căzuţi, de-a lungul veacurilor, în lupta pentru apărarea ţării.

— Niciodată!… Niciodată!… tună pământul şi clocotesc apele. Niciodată!… Niciodată!…

— Ţara noastră întreagă pare că arde pe un rug, rosteşte cutremurător vodă. Dar flăcările acestea, ce-au să ne mistuie, vor lumina pământul şi vor arăta lumii că este la Dunăre un neam ce nu va-ngădui nimănui, vreodată, să-i smulgă libertatea!…

Luptă… sânge… şi moarte…

Banul Ion, cu mica lui ceată, atacă, dinspre pârâul Tâncăbeştilor, pe cei trimişi în urmărirea măriei sale Vlad.

În jurul său, voievodul împrăştie prăpăd. Movile de leşuri se ridică unele peste altele.

Sub vuietul ciocnirii armelor şi-al strigătelor de ură sau deznădejde, care tulbură liniştea străvechilor codri, cupele de lumină ale acestei ultime seri de luptă s-au spart.

Din ele a început să curgă sânge. Mult sânge. Iar sângele acesta rece al serii s-a amestecat cu cel fierbinte al luptătorilor, împânzind pădurea şi împurpurând, laolaltă, albul, mai înainte nepătat, al zăpezii.

Lupta se dă nu prea departe de cetatea măriei sale Vlad: Bucureştii, în codrul cel negru al Vlăsiei, între cele şapte foste sanctuare dacice părăsite, fiecare aflat în alt trup de pădure: Scroviştea, Tâncăbeştii, Piscu, Ciogâia, Ciolpanii, Cociocul şi Băltenii.

Măria sa Vlad, numai cu-o mână de oameni, a înfruntat temeiul oştirii otomane de sub conducerea lui Evrenos. (Deoarece tot Evrenos a primit însărcinarea să continue lupta.)

După aceste trei zile de bătălie necurmată, nici un oştean dintr-ai lui Laiotă nu mai trăieşte. Trabanţii şi transilvănenii lui Bucur i-au nimicit pe toţi. Şi, pe câţi i-au prins vii, i-au înălţat în ţepi.

Pretutindeni, se văd îngrămădite leşuri împietrite de ger în chipurile cele mai ciudate cu putinţă.

Unii zac în zăpadă, lungiţi pe spate, cu braţele deschise, ca şi cum s-ar găsi, într-o zi de vară, tolăniţi pe iarbă, aşteptând mângâierile soarelui.

Alţii se află îngenuncheaţi, ca înaintea lui Alah sau a lui Dumnezeu, parcă rugându-se fierbinte.

Unii stau îndesaţi, cu genunchii la gură, doborâţi de dureri, alţii încovoiaţi, cu gurile rânjite, încleştate sau strâmbe.

Ca un muncitor harnic, voievodul îi coseşte cu sabia lui udă pe câţi îi stau în cale. Cu câte-o singură mişcare a braţului, retează câte cinci capete deodată!

De cine se apropie el se poate socoti mort.

Numai că oastea măriei sale Vlad s-a micşorat întâi până la două sute de oameni. Pe urmă, a rămas numai cu o sută şi, în sfârşit, cu cincizeci de oşteni.

Oastea lui Evrenos care, la început, avea peste cinci mii de oameni, s-a micşorat, de-asemenea, cam până la cinci sute.

— Voi alergaţi şi-ncepeţi să-i loviţi pe turci de pe margini, le porunceşte voievodul lui Bucur, Mihailo, Năstase şi Alexe. Ion să-i izbească din spate. Aici le vom ţine piept eu, scutierul, grămăticul şi căpitanul Ţamblac cu moldovenii lui.

Lupta reîncepe cu şi mai multă furie.

Pe voievod rănile nu-l dor. Sângele, care-i curge şiroaie din trupul săgetat şi sfârtecat de răni, nu-l vede. Însă de sabia lui nu scapă nimeni.

Dintre valahii măriei sale Vlad mai trăiesc douăzeci. Însă nici otomanii nu au rămas mai mulţi decât vreo sută optzeci sau cel mult două sute.

Ion se sileşte să-i atragă spre sine pe cei care se îndeasă, cu laţurile în mâini, încercând să-l cuprindă pe domnitorul Vlad.

Deodată, îl aude pe Bucur strigându-l de departe:

— Vino în ajutor!

Bucur goneşte în galop.

— Măria sa a fost lovit de moarte!

Ion simte o sfârşeală.

— Tata, care-şi dăduse seama că totul e pierdut, l-a rugat pe voievod să înceteze lupta… mai povesteşte Bucur.

— Şi ce-a răspuns voievodul?

— E cea din urmă luptă. Şi trebuie să cad cu faţa la duşman…»

— Măria sa e-n şa?

— E fără cunoştinţă… Abia a mai putut să şoptească: «Înştiinţaţi-l pe Ion!…»

— Tu, Tit, Mihailo, Gheorghe, Ţamblac şi moldovenii lui duceţi-l la Gherghiţa36. Sub beciul cetăţuii se află a intrare tainică într-un tunel din vremea dacilor…

— Tunelul unde duce?

— În Transilvania.

— Şi tu ce-ai de gând să faci?

— Eu, cu Alexe, Năstase şi câţi mai sunt cu noi vom rămâne aici, stăvilindu-i pe turci să nu vă urmărească.

— Nu sunteţi prea puţini?

— Suntem câţi e nevoie!…

Ajungând în dreptul locului unde balta se îngustează, formând un fel de gâtuitură, armăsarul începu să-şi târască stăpânul pe gheaţă, urmat îndeaproape de haită.

De-aici, de pe gheaţă, pe malul celălalt, într-un desiş de arbori, se puteau zări ruinele fostului sanctuar dacic, care fuseseră transformate, cu câţiva ani în urmă, într-o bisericuţă.

Înspre acest lăcaş – singurul în care se găsea o fiinţă omenească: un pustnic – se îndrepta armăsarul…

Pustnicul, în acel ceas târziu de noapte, îngenuncheat pe-o lespede, se ruga.

Neslăbit nici o clipă de haita mânioasă a fiarelor, armăsarul îşi trage stăpânul pe coasta înzăpezită.

Trei dintre lupi o iau la goană. Făcând un ocol mare, ies înaintea calului, pe coastă.

Armăsarul lasă din dinţi gulerul mantiei stăpânului. Se repede la cei trei lupi.

Se întoarce cu spatele, fulgerător, şi începe să-şi arunce spre ei copitele. Unul, izbit într-un copac, îşi dă în grabă duhul… Pe altul îl nimereşte în pântec. Doar cel de-al treilea apucă să-l înşface şi să-i însângereze puţin piciorul… Numai că şi acesta este azvârlit, foarte departe, pe gheaţă.

Ceilalţi lupi se retrag, urlând.

Armăsarul îşi apucă din nou stăpânul, de gulerul mantiei, trăgându-l mai departe, pe coastă.

Rănitul a fost adus până pe treptele bisericii.

Armăsarul se culcă lângă el, cu capul îndreptat spre lupi.

Trupul fierbinte al animalului rănit îl dezmorţeşte pe bărbat. Din când în când, armăsarul îşi întoarce către el capul, şi respiraţia lui caldă şi aburită învăluie, dezmierdătoare, chipul oşteanului căzut.

Lupii s-au adunat în jurul treptelor bisericuţii.

Ridicându-şi mult capetele şi dându-şi-le apoi pe spate, fiarele întărâtate urlă.

Pustnicul, îngenuncheat, ascultă urletele înfiorătoare.

Carnea i s-a încrâncenat.

«Desigur, cugetă el, trupul meu îl râvnesc. Dar nu au cum pătrunde înăuntru până la mine.»

Mai bine de jumătate din noapte a trecut.

Lăsaţi pe labele dinainte sau ridicaţi în picioare, clănţănind de furie, cu capetele date pe spate, lupii urlă.

Pas cu pas, fiarele se apropie de treptele bisericuţei.

Îndârjiţi de preaîndelungata urmărire a celor doi răniţi, aţâţaţi de mirosul sângelui viu, ca şi de apărarea fără de seamăn a calului, scot din gâtlejuri nişte mârâituri lungi, groase, preschimbate într-un soi de chelălăituri, ca de vulpi sau de animale bătute.

«Să sfârşim odată cu ei!» se îndeamnă parcă unii pe alţii lupii.

Ar vrea să se repeadă, poate, cu toţii deodată, după obiceiul acestui fel de fiare. Însă armăsarul, care se află lângă, stăpân, împrumutându-i acestuia căldura trupului său, nu-i scapă nici o clipă din ochi.

Din privirile lui, lupii înţeleg pesemne că, începându-şi năvala, unii dintre ei vor pieri.

Chiar şi atunci când se întoarce către stăpân, armăsarul încă le mai veghează pe fiare cu coada ochiului. Şi, cum bagă de seamă că au de gând să-l atace, se şi ridică în picioare.

Dă câteva clipe un ocol, nechezând ameninţător şi azvârlindu-şi copitele spre lupi. Şi aceştia, în chip cu totul de neînţeles, deşi sunt numeroşi, schelălăie şi se retrag.

Este adevărat că, de îndată ce armăsarul se lungeşte pe trepte, lângă stăpânul său, fiarele încep să înainteze din nou.

Cu toată împotrivirea vitejească a animalului, cercul continuă să se strângă.

Calul, la rândul său, este din ce în ce mai sleit, atât din pricina frigului, cât şi a oboselii şi-a sângelui vărsat.

Iar pustnicul nu ştie ce se întâmplă afară. Nu ştie că, numai la câţiva paşi de el, un om vegheat de-un animal este gata să moară.

Făclia galbenă de ceară din chilie îşi aruncă razele ei jucăuşe, slabe, pâlpâitoare, pe chipul scofâlcit al celui care se află îngenuncheat.

Au început să se strecoare, printre coroanele înzăpezite ale copacilor, cele dintâi raze de lumină, ca nişte duhuri albe. Dar lupii sunt tot mai aproape. Ochii lor arzători s-au preschimbat în nişte mici flăcărui de sânge. Peste limbile roşii, colţii li se deschid tăioşi. Şi balele curg din boturi. Bale galbene, lipicioase, pătate de şuviţe – închise la culoare – de sânge.

Îşi muşcă singuri limbile, de lăcomie şi ciudă. Şi urlă. Urletele lor parcă ar spune: «Prada aceasta trebuie să fie a noastră!…»

Nu-i mai despart pe răniţi – omul în nesimţire şi animalul care îl apără – decât trei paşi de lupi.

Atâta tot!… Trei paşi.

Armăsarul ar vrea să se ridice.

Corpul însă îi tremură. Picioarele nu-l mai ajută.

Îşi linge rana de la piept şi îşi îndreaptă capul către stăpân. Poate că răsuflarea aceasta este cea din urmă cu care îl mai poate încălzi.

Nechează apoi spre fiare, ameninţător, aşa cum cel puţin ar dori. Dar până şi nechezatul său nu mai are putere. Glasul, altă dată puternic, sună jalnic, frânt.

Ochii i s-au umezit. De frig? Sau poate că, într-adevăr, aşa după cum spun vechii povestitori, armăsarul plângea?

Armăsarul nechează, tot mai încet, mai jalnic şi mai sfâşietor!

— Ridică-te, stăpâne!… pare să-l cheme el… Ridică-te!…

Negru a început să simtă răsuflarea fierbinte a lupilor aproape de picioarele lui. Picioarele lui îngheţate şi numai răni – pentru că, de fiecare dată, în cele din urmă rânduri când se mai ridicase, ciorchini de lupi se repeziseră să-l muşte. Şi numai cu puterea deznădejdii izbutise să-i mai lovească şi să-i îndepărteze.

Lupul cel mai bătrân, căpetenia celorlalţi, mârâie acum scurt, gros, ceva ca o poruncă.

Este, poate, semnalul să se repeadă cu toţii asupra celor doi răniţi şi să-i sfâşie. Bărbatul însă continuă să trăiască, neştiutor, în lumea amintirilor lui.

Luptă… Luptă cumplită… Marele ban Ion, Alexe, Năstase, trei moldoveni şi trei transilvăneni se află în mijlocul vrăjmaşilor.

Lumina lunii, scăpată pentru puţin timp dintre nori, fâlfâie argintie.

Răsună zgomote ale unor copaci doborâţi de furtună, ţipete sălbatice şi gemete îngrozitoare, neomeneşti.

Fulgere îi scapără marelui ban Ion din coif şi din paloş. Privirile sale sunt ucigătoare pentru vrăjmaşi.

Trâmbiţa lui Alexe răscoleşte tăcerile îndurerate ale codrului, trezindu-i pe zeii daci din somnul de milenii.

Copacii bătrâni se clatină. Se clatină pădurea? Se roteşte pădurea! Mai iute. Tot mai iute. Se învârteşte, înnebunitor, pădurea.

Făclii aprinse sau săbii înroşite în luptă se ridică. Ard. Pălălaia lor cheamă. Îi cheamă pe viteji la luptă. Pălălaia lor cântă. Îi slăveşte pe cei căzuţi.

Din ochii marelui ban Ion şi ai soţilor săi curge ura împotriva duşmanului, ca un râu mare, negru, cu învolburări scânteietoare. Lumina lunii se topeşte, în ceaţa roşie a furiei celor care îi înfruntă pe vrăjmaşii libertăţii patriei lor.

Transilvănenii şi moldovenii, laolaltă, au căzut potopiţi de turci.

Cu-o suliţă în piept, s-a stins Năstase. Alexe a murit mai greu. Câteva săgeţi l-au lovit în pântec. O bardă l-a izbit în umăr şi-o lance i s-a înfipt în şold.

În încleştarea aceea de spaimă, după o luptă de-un ceas şi jumătate, pe cei din urmă duşmani – cu toţii nouă – i-a lungit, unul după altul, în zăpadă, Ion.

Un urlet de triumf i-a scăpat, în clipa aceea, din piept.

Nu mai trăia nici un vrăjmaş care să poată porni pe urmele voievodului său, purtat spre cetăţuia Gherghiţa de soţii lui de luptă.

În ce-l priveşte pe domnitor, fără îndoială că se va lecui. Bătrânul Tit cunoaşte nenumărate leacuri. Şi nu numai o dată a smuls el morţii oameni aproape duşi.

Cu-atât mai mult, pe măria sa Vlad va găsi Tit mijlocul şi puterea să-l facă iarăşi teafăr.

Între timp vor veni, de astă dată negreşit, ajutoare, din partea măriei sale Ştefan şi a lui Mateiaş. Ali-beg va fugi. Şi Laiotă la fel…

— Către Gherghiţa!… Către Gherghiţa! S-ajung şi eu, cât mai degrabă! îşi porunceşte Ion.

Întoarce calul către Gherghiţa.

Totul i se roteşte în jur. Cine-l va sprijini? Nimeni nu mai trăieşte. A rămas singur…

Au rămas singuri în viaţă, în pădurea Băltenilor, din Codrul cel negru al Vlăsiei, numai Negru şi el…

Alexe şi Năstase unde sunt?

Opreşte calul… Coboară cu greu. Se clatină. Scoate, din buzunarul de la brâu, amnarul… Aprinde o făclie. Îi caută. Îi găseşte nu prea departe unul… de celălalt. Îi strânge în braţe. Atâţia ani de lupte împreună. Şi de credinţă.

Cât de neliniştit doarme Năstase! Alexe şi-a încleştat pumnii. Nici mort nu-i iartă pe vrăjmaşi. Ar fi în stare să se războiască, încă o dată, de la-nceput, cu toată oastea otomană.

Cu o lopată, luată de la oblâncul unui cal, Ion sapă amândurora o groapă. Se vor simţi mai bine laolaltă.

— Dormiţi în pace, fraţii mei!…

Totul se sfârşeşte. Îşi simte sângele scurgându-i-se din vine, prin zecile de răni care i-au brăzdat trupul… Dar cel mai rău îl doare izbitura din creştet.

Nu vrea să se îngrijească. Încalecă. Cu greu încalecă! Picioarele abia mai poate să le vâre în scări.

— Hai, Negrule!… Calul porneşte.

Nu zăreşte nimic. Oare să fi orbit? Şi, totuşi, i se pare că zboară. S-a prins cu braţele de gâtul armăsarului.

— Către Gherghiţa, Negrule!… Către Gherghiţa!… Du-mă la măria sa Vlad!…

Ce bine e să zbori!…

— Către Gherghiţa, Negrule… Către Gherghiţa!…

Lupii, la semnalul căpeteniei lor, s-au încordat zburliţi, cu boturile larg căscate şi colţii ascuţiţi muiaţi în bale vrâstate cu şuviţe de sânge.

Negru a nechezat sfâşietor.

Nu se mai poate apăra. Cu trupul lui îşi acoperă stăpânul…

Sfârşitul celor doi răniţi a sosit. Moartea s-a pregătit să-i prindă cu braţele osoase.

Ba nu. Încă n-a venit vremea. Căci pustnicul, în sfârşit, a deschis uşa să vadă ce se întâmplă afară. În mâna dreaptă, subţire şi descărnată, ţine o făclie.

Şi vede – nici nu-i vine să creadă – la uşa bisericuţii sale, pe treptele de piatră, zăcând, un muribund vegheat numai de-un cal, în faţa unei haite de lupi. Cu toate că au trecut atâţia ani, pustnicul îl recunoaşte pe Ion. A fost el însuşi, odinioară, trabant, în prima domnie a lui Vlad. Câţi otomani şi vrăjmaşi de-ai domniei nu i-a tras el în ţeapă! Până şi ţeapa netrebnicului paşă Hamza, care încercase să-l prindă prin înşelăciune pe domnitor, la Giurgiu, de el a fost strunjită.

Negru, sleit, îşi coborâse botul deasupra trupului stăpânului iubit. De copil l-a slujit, şi era hotărât să se stingă împreună cu el…

Gemea încetişor: «Rămâi cu bine, stăpâne drag!… Rămâi cu bine!»

Pustnicul îşi ridică făclia.

Cum ar putea să se împotrivească însă năvalei unei haite de fiare el – un biet pustnic fără vlagă?

Lupii, o clipă împietriţi de făclia din mâna pustnicului, sunt gata să se repeadă.

Atunci… Atunci răsună prin pădure un tropăit. Şi, în goana cea mai mare, apar trei călăreţi.

— Ion! strigă călăreţul din frunte.

Însă, cu toate că acest călăreţ este îmbrăcat bărbăteşte – cu cizme, coif şi paloş – glasul lui e de fată.

— Marele ban Ion este aici! se bucură al doilea.

— Bine că l-am găsit! rosteşte vesel al treilea.

Băiatul cel cu glas de fată se repede la Ion. Ceilalţi doi îi gonesc pe lupi, trăgând în ei cu arcul sau spintecându-i cu săbiile.

Apoi bătrânul pustnic şi fata îmbrăcată băieţeşte îl iau pe Ion în braţe, ducându-l în bisericuţă.

— Din fericire, rosteşte pustnicul, am nişte băuturi şi unsori cu care ţi-l ridic pe-acest voinic îndată. Ţi-l fac precum a fost. Şi calul lui la fel…

Cei doi voinici, care i-au izgonit pe lupi – unul din ei fiind Bucur şi celălalt Mihailo – s-au reîntors şi ei.

— Ion va trăi! îi vesteşte, cu lacrimile bucuriei în ochi, jupâniţa Oltea.