Apolo o amăgeşte pe fiica regelui Flegias

Și acest zeu frumos şi tânăr zări, odată, la fântână, pe fata regelui Flegias – stăpânitor peste Iapiţi. Fata, Coronia pe nume, umplea o amforă cu apă. Braţul molatic ţinând vasul, talia subţire, graţioasă, umărul neted şi rotund, pe jumătate dezvelit, umplură ochii lui Apolo cu o lumină pătimaşă. El se ascunse-ntre copacii unei păduri alăturate. Îşi înstrună pe dată lira şi începu să sune dulce.

Vă-nchipuiţi ce-a simţit fata, auzind astă melodie, ce-i desfăta obişnuit numai pe zeii din Olimp. Ba, după legende, lângă Apolo au venit şi toate cele nouă muze şi se-ntreceau care de care să cânte mai armonios, însoţind lira cea duioasă.

Coronia, ca ameţită, auzind viersul lui Apolo, a scăpat amfora din mână. Şi amfora s-a spart pe pietre. în timp ce fata, prinsă-n vrajă, păşea domol pe iarba udă, tot mai spre inima pădurii, unde o aştepta Apolo.

Şi-a mers; a mers printre copaci, urmând cântarea minunată, până ce a văzut în faţă o poieniţă smălţuită cu mii şi mii de flori bogate şi în culori şi în miresme. Aici i-a răsărit frumosul fiu al lui Zeus şi al Letei. Şi el purta o haină scumpă. Pe pletele cârlionţate avea o panglică de aur şi pe spinare ţinea arcul, care sclipea mai să-i ia ochii.

Coronia a stat uimită.

— Cine eşti tu? a şoptit ea, cu ochii ţintă la Apolo.

Zeul nu i-a răspuns nimica. A lăsat doar să-i cadă lira pe pajiştea înmiresmată şi a cuprins-o pe fecioară.

Din depărtări se auzeau cântările armonioase, pe care le rosteau în cor muzele, fiicele lui Zeus, în cinstea nunţii lui Apolo cu fiica regelui Flegias.

Târziu, când s-a trezit copila din vraja zeului Apolo, s-a văzut singură-n poiană. Amurgul o învăluia într-o mantie albăstrie. Un vânt subţire ţiuia printre copacii din pădure şi florile îşi plecau fruntea, parcă deodată veştejite.

Coronia, plângând încet, fără suspine, s-a-ndreptat către palatul regelui.

— Unde ţi-e amfora cu apă? Spune-mi de ce-ai întârziat? a-ntrebat regele Flegias. Şi ochii tăi de ce sunt uzi de lacrimile deznădejdii?

Iar fata a căzut pe lespezi. A spus părintelui său tot. Cum i-a cântat zeul Apolo cu lira sa mângâietoare. Cum, printr-o vrajă neştiută, tot el i-a rătăcit simţirea. Şi cum, la urmă, a pierit, lăsând-o singură-n poiană.

— O, zei necruţători! a strigat tatăl. Vă trebuia încă o jertfă! Însă, Apolo, vreau să ştii că fiica mea, Coronia, nu va rămâne, cu nici un chip, soţia ta.

Şi regele a poruncit să i se afle fetei sale numaidecât un mire vrednic. Iar ca ruşinea îndurată de casa lui să i se uite, a plecat în călătorie cu soaţa sa şi cu copila. S-au dus spre Epidauria, un oraş care se-ntindea pe lângă marea argiană.