Corbul pârăşte pe Coronia şi zeul o ucide

Aici, nu peste multă vreme, s-a-nfăţişat un tânăr vrednic, care-a cerut mâna copilei. El venea din Arcadia şi purta numele de Ishis.

— Sunt bucuros ca să-i fii mire Coroniei, a spus Flegias către Ishis. Dar vreau să ştii, mai înainte, că primul soţ i-a fost Apolo. Şi dragostea a lăsat rod. Fata mea o să fie mamă.

— Nu are nici o-nsemnătate c-a fost soţia lui Apolo! a spus tânărul arcadian. Tu, rege, ştiu că eşti bogat. Ai cai nenumăraţi acasă, în marele-ţi ţinut Iapit. Şi-mi vei plăti căsătoria cu caii tăi. Te învoieşti?

— Mă învoiesc, a spus Flegias, lăsându-şi barba albă-n piept. Coronia, treci lângă Ishis.

Numai că-n acest timp, pe ţărmul unde vorbiseră cu toţii, era şi-o pasăre, un corb. Corbul era cu pene albe, cum spun poeţii că erau în vremuri depărtate corbii; şi el, văzând-o pe Coronia că se alătură lui Ishis, a şi zburat către Olimp şi a pârât-o lui Apolo:

— Soţia ta, Coronia, se drăgosteşte pe pământ cu un flăcău venit din lume!

Zeul, deşi o părăsise pe fata regelui Flegias, era gelos. S-a făcut galben şi a zvârlit încolo lira. A prins însă-ntr-o clipă arcul; a pus în struna lui săgeata cea mai tăioasă dintre toate şi a ţintit-o-pe Coronia.

Săgeata a pornit din arc, lucind ca focul prin văzduhuri, şi s-a înfipt în pieptul fetei.

— Mori, trădătoare ticăloasă! a grăit zeul cu mânie. Tu, care te-ai învrednicit să-mi fii-ntr-o bună zi soţie, vrei să mă uiţi pentru un om?

Coronia a scos un geamăt şi, ridicând ochii spre cer, a murmurat îndurerată:

— Apolo, tu m-ai amăgit, m-ai lăsat pradă deznădejdii, şi-acum tot tu arunci săgeata? Dar nu-mi iei viaţa numai mie. În sânul meu adăpostesc tot ce-mi era mai drag pe lume, odrasla ta mult aşteptată.

Şi poate mai rostea sărmana şi alte vorbe către slăvi, dar moartea s-a grăbit să vină şi să-i îngheţe pieptul cald.

— Coronia s-a stins din viaţă! a ţipat iar spre-Apolo corbul.

— Fii blestemat, i-a rostit zeul, tu ce-ai adus această ştire! La pene să te înnegreşti şi să vesteşti de-acum-nainte doar moartea şi nenorocirea. Şi glasul tău să fie aspru şi să trezească-nfiorare. Zboară şi piei din calea mea.

Corbul, din alb precum fusese, s-a cătrănit pe loc la pene1. S-a făcut negru ca mormântul şi glasul lui s-a preschimbat. A început de-atunci s-anunţe numai furtunile şi moartea. Când văd un hoit corbii s-adună şi croncănesc ca sub blestem.