Menelau porneşte spre patrie, împreună cu Elena

Menelau se-mpăcase cu soaţa lui, Elena, regina ce fugise cu Paris de la Troia. Se zice că bărbatul fusese hotărât să-şi ucidă nevasta, ce-l făcuse de râsul întregii omeniri. Însă mândra Elena, reîntâlnindu-şi soţul, biruitor, la Troia, căzuse în genunchi, în faţa lui, umilă. Pe faţa ei frumoasă, lacrimi curgeau şiroaie şi îşi cerea iertare, cu glas întretăiat de plâns şi de suspine:

— O, rege, fie-ţi milă, nu ucide pe fiica puternicului Zeus şi a reginei Leda. Fapta am săvârşit-o din voia zeilor. M-a-ndemnat Afrodita, şi Eros, fiul ei, m-a săgetat în piept cu-o săgeată muiată în fiere şi venin. Am suferit destul. Mai bine te îndură şi ia-mă iar la Sparta. Îţi voi fi credincioasă. Asta pot să ţi-o jur.

Astfel rostea odrasla lui Zeus şi a Ledei. Iar faţa ei era nespus de-ncântătoare. Deşi trecuse vremea, îşi păstra frăgezimea şi era mai frumoasă decât în tinereţe. Ochii ei cei albaştri îi muiau inima regelui Menelau. Simţea cum se topeşte toată mânia-i cruntă ca primăvara gheaţa, când iese soarele şi-o schimbă în pâraie vesele, zgomotoase, pe văile din munţi. Iubirea renăştea în pieptul regelui. Dragostea izbucnise din nou, năvalnică, pentru soţia lui care îl părăsise.

E drept că prin legende se spune că zeiţa iubirii, Afrodita, văzând-o pe Elena că-i în primejdie, se coborâse iute din înaltul Olimp, cu carul din petale de flori de trandafir, cel tras de porumbiţe, însoţită de Eros, zeul înaripat. Iar Eros, la porunca zeiţei Afrodita, trăsese o săgeată, de astă dată-n pieptul regelui Menelau şi îi reaprinsese dragostea-n vâlvătăi, pentru soţia sa, preafrumoasa Elena.

Şi, cum, necum, bărbatul şi-a zvârlit sabia, pe care-o pregătise ca să-şi ucidă soaţa. A luat-o pe Elena în braţe şi-a dus-o la corăbii. Apoi a dat cu fală semnalul de plecare corăbierilor săi:

— Vântul este prielnic, a grăit Menelau. Ridicaţi pânzele corăbiilor noastre, şi să pornim spre casă. Doar în puţine zile vom vedea iarăşi Sparta şi palatul dorit, din care am plecat acuma zece ani.

Aşa crezuse el că în puţine zile se vor întoarce-n Sparta. Dar nu era aşa. Pentru că, mai întâi, Apolo – ce ţinuse cu Troia în război – a săgetat cârmaciul1 corăbiei regale, pe lângă capul Sunion. Vroia să-i mai lovească cel puţin înc-o dată şi să-i împiedice pe-aheii ce-i ura s-ajungă în Elada. Menelau şi oştenii i-au ars trupul pe rug şi i-au făcut o slujbă, cum era datina. Apoi, c-un nou cârmaci, au plecat mai departe.

Dar le-a trimis Poseidon o furtună grozavă. Flota s-a risipit. Corăbiile aheie, în cea mai mare parte, s-au sfărâmat de stânci. Regele Menelau şi soaţa lui, Elena, au fost siliţi de Ares să rătăcească, apoi, vreme de şapte ani, prin ţări îndepărtate: Cipru, Fenicia, Libia şi Egipt, şi cu mare greutate au izbutit, la urmă, să-şi mai revadă Sparta.