Numai cântecul îi rămâne

Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de râul Aheron. Nu l-a mai luat luntraşul, cel care duce morţii în ţinutul lui Hades. Zadarnic s-a zbătut, a plâns, l-a implorat şi i-a cântat din liră.

Hades orânduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat.

Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munţii Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie; căci îşi reamintea de scumpa-i Euridice şi inima-i rănită se sfâşia mai mult.

De auzea-n pădure râsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu îşi trăgea haina pe faţă şi fugea. Ei bine, tocmai fuga le aţâţa pe-acestea să-ncerce şi s-atragă în mreje de aed.

Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cântecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormânt.

Dar se aflau pe-atuncea, în Tracia, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmăţat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credinţă pierdutei Euridice.

Şi cum se povesteşte, ele se tot iveau în faţa lui, cu sila, cântând sau dănţuind sau azvârlindu-i flori legate-n bucheţele. Îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală şi-l pofteau la serbări închinate lui Bachus – adică la orgii.

Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema – spunând că ele înjosesc numele de femeie – şi se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrânată, pe care-o dovedeau.

Atâta că nici ele nu s-au lăsat înfrânte. L-au urmărit în munte şi l-au încercuit.

— De nu primeşti, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să ştii că vei muri! i-au ţipat laolaltă.

— O, moartea, unde este? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice.

Şi auzind acestea, în ura lor turbată, ameţite de vin, bacantele acelea şi-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfârtecau ţapii sacrificaţi stăpânului lor Bachus.

Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru7.

La timp au sărit însă şi cele nouă muze, având pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viaţă şi l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp.

Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, şoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său şi lira au ajuns până-n Lesbos – o insulă în care a înflorit poezia8.

Muzele şi Apolo au luat această liră, care mişcase munţii, fiarele şi pe Hades şi au pus-o pe boltă.

Luceşte între stele. E constelaţia Lirei.

Iar poemele ¹² lui au rămas între oameni, veşnice ca iubirea jurată Euridicei!