Zeul Hades se îmblânzeşte

Îi povesteşte-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănţuise pentru întreaga viaţă de nimfa Euridice. Speranţele-nflorite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu Himeneu, cel ce-mplineşte legea sfântă-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-şi avea palatul; şi-şi aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă – cum cerea datina – ci răspândise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întâmplări ce urma să-i lovească.

Îi cântă Orfeu apoi de clipa neuitată când şi-a văzut iubita căzută la pământ, fără de răsuflare; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac.

Toţi câţi ascultă cântul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-şi stăpânească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleşite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal şi-a uitat foamea şi setea deopotrivă; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, şi Ixion, acela ce se-nvârteşte veşnic pe-o roată de aramă înlănţuit cu şerpi, rămâne nemişcat.

Întreita Hecate îşi şterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Şi Cora-Persefona îşi lasă fruntea albă pe umărul lui Hades, străpunsă de tăişul amarnicei mâhniri din viersul lui Orfeu.

— Gândeşte-te, tu, Hades – mai glăsuieşte el, pe blând acord de liră – dacă un zeu viclean ţi-ar răpi într-o zi soţia mult iubită, n-ai suferi ca mine? Nu ai pleca s-o cauţi? Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea.

În timp ce zeul tace, soaţa-i, Persefona, întinde către Hades o mână rugătoare şi-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l uneşte pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu – pierzând mireasa în ziua nunţii sale – este sfâşietor.

Şi zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mişcat către Orfeu.

— Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmându-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiţi.

— Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gâtuit de marea bucurie că-şi va recăpăta pe scumpa-i Euridice.

Şi Hades îi mai spune:

— Când vei urca, Orfeu, spre celălalt tărâm, să nu-ntorci cumva capul, să nu-ncerci s-o priveşti.

— Deşi mă arde dorul şi clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă aşa ţi-e vrerea, mai spune iar Orfeu.

— Dacă te vei întoarce şi vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pământ, o pierzi pe totdeauna, a adăugat la urmă zeiţa Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poţi recăpăta.

— Aşa. Aşa voi face! a glăsuit Orfeu.

Deci, mulţumind lui Hades şi Corei-Persefona, călăuzit pe Hermes a plecat spre pământ. Ştia că îl urmează şi nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.

Mergea cântând din liră şi rostind mândre stihuri; şi-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui: „E tot atât de albă? Mai este drăgăstoasă? Nu s-a schimbat cumva? „.

Şi inima-i o dată cu lira lui cânta cântec de biruinţă şi dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pământul nostru. Mai erau câţiva paşi. Ce spun? Numai un pas. Şi Orfeu trecea pragul din peşteră afară.

Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală şi nu e-n urma lui?

Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lângă Hermes. Vrea să-i spună ceva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu braţele deschise către el – parcă l-ar fi strigat – alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna. 6