Troia este arsă până la temelii

Troiei îi sosise sfârşitul. Troienii-au fost surprinşi prin somn. Bărbaţi, femei, copii, cu toţii au fost trecuţi prin foc şi săbii. Pe uliţele pietruite curgea un râu roşu de sânge. Fumul se ridica-n coloane şi ajungea până la cer, în timp ce pe pământ curgea sângele-n valuri înspumate şi vaietele sfâşiau văzduhul pur al zorilor. Căci în palatele lui Priam, la acest ceas, cu o secure, spărsese porţile de-aramă feciorul marelui Ahile: Neoptolem, răzbunătorul. Priam, bătrân, bătrân ca lumea, tot încercase să mai lupte. Însă Neoptolem l-a prins de plete şi l-a îngenuncheat în faţă-i şi i-a vârât sabia-n piept. Pe-Astianax, fiul lui Hector, l-au azvârlit, din turn, cu silă, şi i-au sfărâmat capul de pietre. Pe Deifob, acela care luase de soaţă pe Elena, l-a ucis însuşi Menelau. Ba era gata s-o ucidă şi pe fugara lui soţie. Dintre bărbaţii de la Troia, doar câţiva au scăpat cu viaţă. Aceştia au fugit în munţi. Pe fetele şi pe surorile regelui Priam le-au luat roabe. Şi alte fete mai frumoase au căzut roabe de asemeni. Pe celelalte le-au ucis. Casandra, ce se-ascunsese în marele templu al Atenei, a fost smulsă de păr de Aias şi-mbrăţişată fără voie, acolo, în lăcaşul sacru. Aias a dărâmat în templu şi statuia mândrei Atena, de care se prinsese fata. Şi statuia s-a sfărâmat.

În vremea asta, Andromaca, soaţa lui Hector, era prinsă de crudul fiu al lui Ahile, Neoptolem, răzbunătorul. Cu toate plânsetele ei, Neoptolem a luat, ca sclavă, pe Andromaca, din palat şi a târât-o la corăbii.

Trei zile şi trei nopţi, întruna, aheii au purtat în care multele avuţii din Troia, ce le râvniseră atâta: aur, aramă, pietre scumpe, stofe de preţ, obiecte rare, statui şi câte şi mai câte. Toate le-au încărcat pe vase, ca să le ducă în Elada.

Şi nouă zile sau mai bine, Troia s-a mistuit mereu. Fumul gros s-a tot ridicat vestind popoarele vecine şi corăbierii de pe mări că Troia. Troia nu mai este. Au nimicit-o aheienii; au jefuit-o-n-întregime; şi-au ars-o până-n temelii.

Numai Hecuba rămăsese, după legende, ca o umbră rătăcitoare prin ruine. Aceea ce fusese soaţa regelui Priam cel puternic umbla cu părul despletit, cu hainele făcute zdrenţe, slabă, uscată şi zbârcită, căutându-şi fiii, fiicele, nurorile şi nepoţii. Şi ea, cu mintea rătăcită, urla şi şi-i striga pe nume. Plângea, acoperind cu lacrimi pietrele negre-ale cetăţii. Şi atât a plâns şi a urlat, încât se zice că Hecuba s-a preschimbat, pe voia Herei, într-o căţea, care s-a stins pe pragul casei, unde ea domnise-odată ca regină.

Note:

1. Troia se ridica pe dealul unde se află astăzi localitatea Hisarlâk, din Turcia. Lucrul acesta a fost susţinut în urma cercetărilor arheologice făcute de învăţatul german Heinrich Schliemann. În acest fel, s-a arătat că opera atribuită bătrânului aed orb, Homer, are şi o bază istorică, nu numai una legendară. Luând ca temei cântece foarte vechi, despre un război dus de către căpeteniile tuturor triburilor din Grecia împotriva bogatului oraş Troia, ca şi despre isprăvile unora dintre ei la întoarcerea în patrie, Homer a creat cele două mari poeme epice: „lliada” şi „Odiseea”. Tradiţia grecească antică plasa evenimentele povestite de Homer prin anii 1199- 1183 î. e. n. Adevărul este însă că baza istorică a „lliadei” o formează evenimentele legate de năvălirea cetelor aheiene în Troada. Aheii îşi aveau centrul în Argos, la Micena, şi alcătuiseră cultura aşa-numită. „miceniană”. Iar epopeea lui Homer oglindeşte evenimentele reale, petrecute în Asia Mică între secolele XlV-lea şi al XII-lea î. e. n., epoca marilor migraţii. Se pare că imensa bogăţie a Troiei şi poziţia ei geografică, de ţară care domina strâmtorile, şi deci negoţul dinspre Marea Neagră şi Marea Egee, a trezit lăcomia şefilor de triburi ahei, strânşi în jurul legendarului rege Agamemnon din Micena. Aceştia, împinşi, la rândul lor, din miazănoapte, de dorieni, au plecat din Elada cu oastea în Asia Mică şi au atacat, au jefuit şi au distrus Troia. Ca să justifice însă acest război crud şi ca să-i dea nobleţe, elinii – cu fantezia lor bogată – au născocit legenda despre răpirea Elenei cea frumoasă, răpire făcută la îndemnul unei zeiţe olimpiene. Cauza războiului, după legendă, nu mai era deci bogăţia mult râvnită a Troiei, nici încercarea de a coloniza şi alte regiuni de pe litoralul Asiei Mici, ci răzbunarea pentru o grea insultă adusă unui rege. Aezii şi mai ales Homer – despre care unii învăţaţi cred că nici n-a existat – om înfrumuseţat legenda, amestecând în luptele din faţa Troiei pe cei mai mulţi dintre olimpieni. Dar chiar aşa, sub haina de legendă, poemele bătrânului Homer au şi valoare documentară deosebită. Ele ne zugrăvesc cu autenticitate societatea troiană şi cea din Grecia continentală, în timpul când se trecea de la orânduirea gentilică, a păstorilor nomazi, la societatea împărţită pe clase. Iar Friedrich Engels a arătat că „pentru popoarele care se găsesc în stadiul orânduirii gentilice, dobândirea de bogăţii a şi devenit unul dintre scopurile principale ale vieţii; jaful le pare mai uşor şi chiar mai onorabil decât agonisirea prin muncă”? Iată de ce ne apropiem cu atâta interes de legendele acestea, care au pe lângă o importanţă istorică, şi una de documente ale vieţii sociale din timpurile acelea depărtate.

2. Povestea spune că Dardan era fiul lui Zeus şi al Electrei – fiica lui Atlas. Omorându-l pe fratele său, Iasio, fusese obligat să fugă din Elada în Asia, întemeind o aşezare şi o dinastie dardaniană. Din neamul lui s-au tras regii troieni. De aceea Troiei i se mai zicea şi Dardania, iar troienilor, dardanieni. Tot el a dat şi numele strâmtorii, fostă Helespont, în Dardanele. În schimb, de la Ilos, fiul lui Troş, acela care se trăgea direct din Dardan, i s-a spus Troiei şi Ilionul. Din această pricină, marea epopee a lui Homer, unde sunt cântaţi eroii războiului troian, a fost numită „Iliada”. Legenda fusese ticluită de elini în aşa fel, încât să se arate că Dardan, cu urmaşii săi Troş şi Ilos, erau şi ei elini. Deci Troia era o aşezare elină; aheii, debarcând în Asia Mică, soseau pe pământuri eline, nu cotropeau ţinuturi străine. Mai târziu, se pare că romanii au modificat legenda potrivit intereselor lor, arătând că Dardan venise nu din Elada, ci din Italia, în Asia Mică. În acest fel, Dardan nu mai era elin. El plecase din Italia şi Enea, strănepotul său, se va întoarce în Italia, după sfârşitul războiului, cu mâna de troieni rămaşi în viaţă.

3. Statueta aceasta de lemn, reprezentând-o pe zeiţa Atena cu o lance în mâna dreaptă şi un caier cu lână şi un fus în cea stângă, era, potrivit povestirilor antice, înaltă cam de 1, 50 m. Ea se numea paladiu-fecioara şi era ocrotitoarea oraşului.

4. Alegoria ne arată, cum presupun unii mitologi, că la zidirea cetăţii Troia s-ar fi folosit, întâia oară, în construcţii, mortarul. Până atunci se puneau numai pietrele una peste alta. La Troia, după cât s-ar părea, s-a întrebuinţat cimentul, amestecat cu nisip şi apă. Cimentul se usca la soare şi lega pietrele mai bine. De aceea au lucrat Poseidon (zeul care întruchipa apa) şi Apolo (căldura soarelui).

5. Ca să-l pedepsească pe Laomedon pentru lipsa lui de cuvânt, Apolo a trimis ciuma în Troia, iar Poseidon, un monstru. Acesta trebuia s-o primească pe Hesiona, fiica lui Laomedon, ca jertfă. Heracle s-a oferit s-o scape pe Hesiona, ca altădată Perseu pe Andromeda, dacă i-o va da de nevastă. Regele i-a promis-o. Heracle a ucis monstrul. Dar Laomedon nu i-a mai dat-o pe fiica lui de soţie. De aceea Heracle, după ce a scăpat din sclavia lui Euristeu, s-a dus cu armele asupra lui Laomedon şi l-a pedepsit.

6. Podarce însemna: pas uşor, pentru că acest fiu al lui Laomedon era un alergător de frunte. Pe urmă i s-a zis Priam, adică răscumpăratul, pentru că fusese eliberat din robie, în schimbul unor daruri de preţ.

7. Numele adevărat este Hecabe, dar, fiind prea puţin cunoscut, se foloseşte cel dat de romani, Hecuba.

8. Se crede că fetele au fost în număr de douăsprezece.

9. Şi în folclorul românesc se găsesc basme ca „Aflatul”, „Făt-Frumos cel găsit pe munte” ş. a., unde pruncii nedoriţi sunt aruncaţi prin păduri sau pe stânci, dar sunt găsiţi, salvaţi şi aduşi din nou în casa părintească.

10. În româneşte. – „învingătorul”.

11. Motivul cu vrăjitoarea care strică petrecerea sau nunta, uneori vârând discordia, alteori răpind mireasa sau scufundând palatul, îl găsim iarăşi în basmele şi legendele noastre. (Vezi de pildă basmul „Vălul miresii” din volumul „În ţara legendelor”).

12. Scena alegerii celei mai frumoase zeiţe, dintre Hera, Atena şi Afrodita, a fost pictată pe zeci de vase din vechime. În pictura modernă, pe tema aceasta, a creat o mare operă Rubens. Într-un decor exuberant, Paris îi dă mărul discordiei încântătoarei Afrodita. Artistul a ştiut să pună pe pânză, în culori măiestre, ameninţarea sumbră. Pentru că în văzduh pluteşte zeiţa Eris. Ea are în mâna stângă un şarpe, care închipuie veninul ce otrăveşte inima şi face să se nască ura. În mâna dreaptă ţine torţa. Torţa care aprinde vrajba şi o aţâţă tot mai mult. Din clipita aceea Paris – făcând marea greşeală de-a prefera desfătarea, dând la o parte înţelepciunea şi puterea – a şi dezlănţuit urgia. A început ruina Troiei, oraşul înfloritor, unde domnea regele Priam. O pictură asemănătoare, de o mare valoare, pictată de Giorgione, s-a distrus la Dresda, în timpul războiului.

13. Într-un basorelief din secolul al III-lea î. e. n. se vede cum Afrodita, în schimbul mărului de aur, o convinge, ţinând-o de umăr pe soţia regelui din Sparta, să-şi trădeze căsnicia. Mai la o parte stă Paris. Lângă el este zeul Eros. Zeul îl face mai frumos şi mai atrăgător pe Paris, încât Elena îl îndrăgeşte şi, fără minte, este gata să-şi părăsească soţul, ţara, şi să alerge după zvânturatul tânăr din Troia.

14. Pe ţărmul apelor ce se află între insula Eubeea şi Grecia continentală.

15. Numele adevărat al lui Ulise este Odiseu. De aceea marea poemă epică a lui Homer, care-i cântă peripeţiile, pe drumul întoarcerii acasă, după sfârşitul războiului troian, se cheamă „Odiseea”. În literatură însă numele de Odiseu nu este aproape deloc folosit, fiind înlocuit cu cel roman, Ulise.

16. Şi în folclorul altor popoare se găseşte motivul acesta. Astfel, în legenda Nibelungilor, eroul german Sigfrid se scaldă în sângele unui balaur ca să devină invulnerabil. În timpul scăldatului îi cade însă o frunză de tei pe umăr, şi aici va fi locul unde îl va lovi mai târziu duşmanul.

17. Insula Sciros.

18. Atât numărul corăbiilor, cât şi acela al oştenilor au fost mult exagerate.

19. Bătrânul Nestor, înţeleptul, îl sfătuieşte pe Agamemnon să-şi organizeze oastea, spunându-i în felul următor: „Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire, Neamul pe neam să se-ajute la luptă şi ruda pe rudă. „

Şi zice înţeleptul Nestor astfel pentru că în epoca homerică unitatea socială de bază era ginta paternă, adică grupul de persoane ce avea un strămoş comun în linie directă bărbătească. Mai mare decât ginta era fratria. Iară mai multe fratrii formau tribul. Regele, basileul, avea şi-un sfat al lui sau un consiliu, format, în primul rând, dintre reprezentanţii cei mai bogaţi ai ginţilor. Iară în timpuri grele, basileul putea să cheme şi adunarea poporului sau a oştirii, să îi aprobe măsurile pe care le lua. De fapt, în adunarea asta, tot nobilimea hotăra. Nu-i rămânea poporului decât să-şi arate, prin strigăte, dezaprobarea sau aprobarea faţă de-aceste hotărâri.

20. Întâmplarea este povestită de Euripide în tragedia: „Ifigenia în Aulida”.

21. Elinii socoteau că nici un lucru de seamă nu se face fără sacrificiu. Cu cât era mai preţioasă jertfa, cu atât succesul era asigurat.

22. Taurida nu este altceva decât Crimeea.

23. „Iliada” nu cuprinde decât sfârşitul războiului troian, după cei nouă ani de asediu.

24. Homer ne cântă în versurile nemuritoare ale „Iliadei” cum Zeus a grăit spre zei: „. Eu sta-voi aici în Olimp pe o culme.

Şi voi petrece privind. Voi zeii ceilalţi după voie

Mergeţi la Troia pe câmp unde luptă troienii şi-aheii, Volnic e-oricine cum vrea să-i ajute pe unii sau pe-alţii.

Chiar dacă singur Ahile s-ar pune cumva cu troienii, N-ar putea dânşii cu el să se ţie pe loc o minută.

Se-nfiorau la vederea viteazului şi înainte, Darmite acum când el e turbat că-i uciseră soţul;

Mi-e să nu surpe în ciuda ursitei chiar zidul cetăţii”.

Asta vorbi Cel-de-sus şi aprinse nestinsă-nfocare.

Zeii îndată pornesc la război împărţindu-se-n două;

Merge la tabăr-aheilor Hera şi Palas-Atena, Zeul Cutremur Poseidon şi dăruitorul de bunuri

Hermes, isteţ ca niciunul. Fălos de putere, Hefestos

Vine şoldiş după ei şi-şi deapănă slabe picioare.

Ares, din coif strălucind, s-a dus la troieni şi pletosul

Febos-Apolo cu el şi Artemida cu tolba, cu arcul, Leto şi Xantos în urmă şi galeşa zân-Afrodita.

Până ce zeii statură departe de tabără, aheii

Nu mai puteau de mândrie, că leul Ahile

Iar se ivi la război dup-aşa îndelungă şedere.

Dar pe troieni îi cuprinse un tremur grozav; fiecare

Tot se uita cu uimire cum iutele-Ahile în arme

Străfulgera între-ahei ca urgia bărbăţiilor, Ares.

Dar mai pe urmă când olimpienii iau parte la luptă, Nalţă-se Vrajba cumplită ce-ntartă mulţimea, şi ţipă

Groaznic Atena ba-ncoace la şanţ, după zidul ahaic.

Ba pe la ţărmul bătut de talazuri dă chiot puternic.

Urlă şi Ares în faţă-i asemenea negrului vifor, Ba pe troieni îmboldind cu ţipete de pe cetate, Ba de pe Dealul Frumos dă fuga spre râul Simois.

Astfel, acuma de-o parte şi alta zoreau fericiţii

Zei să se bată; chiar ei înde-ei îşi dau crâncenă harţă.

Bubuie straşnic în nouri al lumii şi-al zeilor tată

Sus din Olimp; Poseidon răzguduie jos în adâncuri

Nemărginitul pământ şi munţii cu piscuri înalte, Tremură poalele, crestele toate-ale muntelui Ida, Vasele-aheilor şi se cutremură-ntreg Ilionul.

Tremură Pluto în iad, al umbrelor Domn, şi de spaimă

Ţipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur

Cu zguduirea-i de sus să crape pământul

Şi pământenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul

Muced şi negru, scârbit şi de zeii: aşa zgomot făcură

Zeii când se încleştară-ntre ei pe câmpie. „

25. Jalea Andromacăi este unul dintre cele mai zguduitoare cântece din marea poemă „Iliada”. Ea a inspirat adeseori pe artişti. O tragedie, „Andro-maca”, a creat în antichitate Euripide; iar în secolul al XVlI-lea, pe aceeaşi temă şi cu acelaşi titlu, a creat o nouă operă tragică poetul francez Racine. Dealtfel, această operă a stabilit şi reputaţia poetică a renumitului scriitor francez.

26. Această înduioşătoare întâmplare a fost pictată pe un vas antic de-o frumuseţe excepţională, care se găseşte în tezaurul artistic al Ermitajului.

27. Amazoana s-ar tâlcui din limba vechilor greci prin „fără sân”, pentru că – aşa cum s-a spus – ele îşi retezau de mici copile unul dintre sâni, ca să le fie mai lesne când trăgeau cu arcul.

28. Muntele acesta ridicat de greci deasupra mormântului lui Ahile, ca şi monumentul de marmură, pe un promontoriu numit Sigeion, aproape de strâmtoarea Helespont, au stat acolo secole întregi, cum spuneau grecii, şi se vedea de la mare depărtare de către toţi corăbierii. Asta, însă, până într-o bună zi, când a venit o mare furtună. Valurile au năvălit pe promontoriu şi muntele s-a spulberat, urna a fost luată de valuri. Vn cântec vechi spunea că Tetis urzise dinadins întâmplarea aceasta, ca să poată aduce în apele mării urna fiului ei iubit.

29. Fata care ajunsese soţia lui Ahile se chema Deidamia.

30. Artistul care a făcut calul de lemn se numea Epeios.

31. Un grup de marmură vestit, intitulat „Laocoon”, sculptat în secolui întâi, înaintea erei noastre, de către sculptorii Agesandru, Polidor şi Atenondor din Rodos, ne înfăţişează scena aceasta cu un dramatism fără pereche. Laocoon, bătrânul preot, este în mijloc şi se luptă cu cei doi şerpi mai groşi ca braţul şi lungi de două ori cât omul, care îi strangulează fiii şi îl muşcă chiar pe el de mijloc. Fiii caută la el sprijin; dar lupta este pe sfârşite, oricât se încordează Laocoon. Mai sunt numai puţine clipe şi toţi trei vor fi ucişi de şerpii zeului Poseidon, trimişi la rugăminţile Atenei.