Laocoon înţelege şiretlicul aheilor

Să nu faceţi una ca asta! a glăsuit atunci un preot al zeului Febus-Apolo, ce se numea Laocoon. N-aveţi încredere-n ahei! Eu socotesc că-i vicleşug.

Şi a pus mâna pe o lance. A aruncat-o drept în cal. Din cal s-a auzit un zgomot. Zgomot de săbii şi de scuturi.

— Auziţi sunetul de arme! a mai rostit Laocoon.

Însă troienii n-ascultau, pentru că, din Olimp, Atena, prin vrăji, le-ntunecase mintea.

Tocmai atuncea s-a găsit pe ţărmul mării, în desişul de păpuriş, un oştean grec, pe trup cu urme de frânghii. L-au adus regelui troian.

Oşteanul a-nceput să spună c-aheii au plecat spre casă, sătui de-atâta război; dar, la plecare, Agamemnon a vrut s-aducă zeilor, drept jertfă, un bărbat din oaste, ca să le fie drumul lin. Şi l-au ales tocmai pe el, fiind duşman al lui Ulise. Însă el s-a desprins de ştreanguri şi s-a ascuns în păpuriş, pân-au plecat corăbiile.

— Dar acest cal? Ce e cu calul? a vrut să ştie apoi Priam.

— Calul a fost făcut anume! a dat răspuns şiretul grec. Ştiţi că Ulise a furat paladiul din Troia voastră. Fapta aceasta ruşinoasă a supărat-o pe Atena. Ca să o poată îmblânzi, să nu le facă rău pe mare, precum i-au sfătuit prorocii, au construit calul acesta. Dacă-l veţi duce în oraş, el vă va ocroti de rele.

— Nu e adevărat. Vă minte! a mai strigat Laocoon.

— Vă jur pe zei că e aşa! a rostit mincinosul grec, ce purta numele de Sinon.

Aici ar fi să adăugăm că-ntr-adevăr Sinon era oşteanul cel mai de credinţă al regelui de la Itaca. Şi chiar Ulise îl lăsase pe coasta asta din Troada, să-i amăgească pe troieni, căci era tare bun de gură.

— Nu-l credeţi! a mai glăsuit Laocoon cu voce tare. În acest cal ne e pieirea.

Cum a rostit el vorba asta profetică, s-au arătat, pe faţa mării, doi şerpi uriaşi, cu creste roşii. Din ochii lor azvârleau flăcări. Şi şerpii s-au târât pe ţărm, unde Laocoon, bătrânul, şi cu doi fii se pregăteau tocmai s-aducă o jertfă zeului Apolo.

Şerpii fuseseră trimişi de zeul mărilor, Poseidon, la rugăminţile Atenei, duşmana-nverşunată-a Troiei. Iar şerpii s-au încolăcit pe cei doi fii nevinovaţi. Laocoon a vrut să-i scape. S-a repezit şi, disperat, a-nceput el lupta cu monştrii; dar cei doi şerpi, mai groşi ca braţul şi lungi de două ori cât omul, muşcându-l l-au înveninat, apoi i-au sugrumat, pe rând, pe el şi pe cei doi feciori31.

AHEII IES DIN CALUL DE LEMN.

Aşa a fost răpus bătrânul, pentru că îşi iubise Troia şi se luptase pentru ea.

Însă troienii au luat moartea sărmanului Laocoon drept semn că zeii porunceau să vâre calul în oraş. Şi, bucuroşi, cu gălăgie, au început să-şi spargă zidul. Şi-au spart ei zidul ca nebunii. Zidul acela întărit, clădit de doi zei olimpieni, care le apărau oraşul de-aheii cei răzbunători. Căci altfel calul n-avea loc, pe porţi, să intre în cetate.

Planul făcut de preaisteţul rege al insulei Itaca reuşea astfel pe deplin. Ulise biruia din nou.

Troienii, în triumf, au dus calul de lemn pe-acropolă, făcând greşeli după greşeli, şi apoi fericiţi cu toţii au petrecut până târziu, istovind amfore cu vin, danţând, râzând şi făcând planuri să-nceapă ei acum război cu-aheii cei fugari pe mare.

Şi îmbătaţi de vin şi planuri, şi obosiţi de cânt şi danţ, troienii au plecat, la urmă, prin case să se odihnească.

O! Câte visuri înfloreau în minţile atâtor nobili din preabogatul oraş Troia! O! Cum dormeau de mulţumiţi!

Când, s-au zărit flăcări uriaşe. Zgomot de arme a sunat şi gemete înfricoşate, de oameni spintecaţi de săbii, s-au auzit de peste tot, din casele nezăvorâte.

În toiul nopţii, când troienii dormeau atât de fericiţi, Ulise şi ceilalţi ahei au părăsit calul de lemn şi, furişaţi pe uliţe, au şi dat foc oraşului.

Şi tot atunci s-a întors flota. Prin zidul spart au năvălit cetele crunte de ahei, în fruntea lor cu Agamemnon.