Apolo îşi caută loc de templu

Zeul – după aceea – a coborât în lume şi a cutreierat prin ţări nenumărate, căutându-şi loc de templu. Şi, tot umblând pe drumuri, Apolo a ajuns în nişte locuri stranii, stâncoase, mohorâte. Pasămite sosise în muntele Parnas. Aici sunt nişte vârfuri de piatră cenuşie, ce parcă stau să cadă într-un abis de smoală clocotitor de vuiet. Şuvoaiele de aer – un aer cald şi umed – ţâşnesc necontenit şi vorbele rostite se-ntorc iute-n ecouri, sunând din stâncă-n stâncă2.

Pădurea-i misterioasă. Frunzişul ei şopteşte. Un izvor îşi prăvale apa sa cristalină spre valea-nnegurată, sărind peste pripoare.

Şi-n munte-i o strâmtoare afundă, mocirloasă, unde trăia atuncea – precum spunea legenda – un şarpe numit Piton. Trupul acestui monstru era lung cât un munte, cu-o sută de grumazuri şi o sută de guri, care azvârleau flăcări, duhori înecăcioase.

Duhorile acestea înţesau tot văzduhul şi oameni, fiare, gâze, păsări sau alte fiinţe, dacă treceau pe acolo, se stingeau, otrăvite.

Şarpele se născuse dintr-o mocirlă verde. Mocirla rămăsese din apele vărsate acolo, prin potopul orânduit de Zeus.

Piton primise-n taină poruncă de la Hera să-l pândească pe-Apolo, când va trece prin munte, şi să-i răpună viaţa. Hera-l ura pe fiul cel nou-născut al Letei, pentru că soţul său, preaputernicul Zeus, ţinea mai mult la dânsul decât la fiii ei: Hefaistos şi Ares.

Când a ajuns Apolo în muntele Parnas, dihania uriaşă s-a avântat spre dânsul, dornică să-l ucidă. Dar zeul şi-a întins arcul. A tras prima săgeată. Erau doar patru zile de când văzuse lumea, şi-ntâia lui săgeată a şi nimerit monstrul.

E drept că şi săgeata fusese făurită de fierarul din Lemnos, Hefaistos, schilodul, cu mare meşteşug. Cum i-a pătruns săgeata în carnea mucedă, şarpele a simţit că i-a venit sfârşitul. A încercat să scape şi să se furişeze într-o peşteră adâncă. Dar n-a mai izbutit…

Chinuit de dureri, Piton s-a zvârcolit prin verzile mocirle în care vieţuia. A sărit în nisipul cel galben de pe maluri şi a lunecat iară, cu şuiere cumplite, în putreda băltoacă, în vreme ce veninul i se scurgea din boturi.

Monstrul s-a zvârcolit tot mai încet în apă. Ochii i s-au lăsat. S-au cufundat pe-ncetul, de tot, în întuneric. Aşa s-a prăpădit. Iar trupul său, lungit pe zeci şi zeci de stânjeni, i s-a uscat cu timpul, sub razele de soare …3

Şi locurile acestea unde-a răpus Apolo pe fiorosul monstru au fost numite Delfi.

— În Delfi se vor pune temelii unui templu şi-unui vestit oracol, a hotărât Apolo. Oamenii vor putea să-ntrebe şi să afle răspuns la întrebări, prin preoteasa mea, Pitia, înţeleaptă. Ea se va aşeza pe un trepied de aur, învăluit în pielea lui Piton cel răpus, deasupra unei grote adânci şi fumegânde, ce duce până-n ţara lui Hades, mohorâtul… Prin ea voi da răspunsuri. Dar oamenii datori sunt să-mi dăruiască aur şi scule preţioase şi zeci de bogăţii, răsplată pentru mine şi preoţii din templu4 … Mai poruncesc, de-asemeni, să aibă loc, în cinstea luptei mele cu monstrul, jocuri, serbări, concursuri, şi cântece, şi dansuri5 … Să fie veselie, iar eu să fiu slăvit…

După aceea zeul, pătat încă de sânge – de sângele lui Piton – a pornit să se spele, să-şi purifice trupul, în micul râu Tempe.