Nimfa Dafne se preface într-un copac

Cum s-a spălat însă de sânge, Apolo a prins chef de viaţă, de dragoste şi desfătare… El şi-a pus ochii pe o nimfă, nimfa Dafne, copila râului Peneu.

Atâta că micuţa nimfă ceruse tatălui său, râul, dreptul de-a sta nemăritată, deşi mulţi regi şi mari eroi şi-ar fi dorit-o de soţie.

Ba, chiar un prinţ, pe care dânsa îl izgonise deseori, era atât de-ndrăgostit, încât şi-a lăsat părul lung, s-a îmbrăcat în straie de fată şi, izbutind să se apropie de-ncântătoarea Dafne, se mulţumea s-o vadă zilnic.

Apolo însă a aflat, şi-a hotărât s-ademenească, într-o zi, pe-acest prinţ la scaldă, şi-n acest fel să dea-n vileag că e un tânăr, nu o fată.

Prinţul cu plete lungi, de aur, a fost silit să se dezbrace, să intre-n apa râului.

Înşelăciunea prinţului a fost pe loc dezvăluită. Dafne, speriată, a fugit, plângând amar, să se ascundă. Iar nimfele ce o-nsoţeau au sărit la sărmanul prinţ, l-au doborât cu lăncile şi i-au zvârlit trupul în râu.

Apolo s-a veselit straşnic, văzând că prinţul a pierit, şi-a plecat în căutarea nimfei. N-a căutat mult, şi-a aflat-o într-un desiş umbros de fagi. Dafne, zărindu-l, a fugit să se ascundă şi mai bine, în timp ce zeul o urma, strigând mereu în urma ei:

— Fiică frumoasă-a lui Peneu, opreşte-te… opreşte-te… Nu-i un duşman bărbatul care aleargă azi pe urma ta… Ci sunt îndrăgostit de tine, eu, zeul care-mi logodesc adeseori glasul cu lira şi îi desfăt pe-olimpieni…

Dar nimfa nu-i asculta vorba, nici jurămintele fierbinţi. Fugea, ca-n zbor, peste coline. Părea o biată ciocârlie, care cântase pân-atunci şi se rotise în văzduh, dar şoimul cel mereu flămând îi auzise cântecul, şi-acum vroia s-o sfâşie pe cântăreaţa cerului…

Vălul căzuse de pe fată… Doar pletele o mai fereau de ochii zeului Apolo, pletele lungi până-n pământ. Teama îi da puteri s-alerge copilei râului Peneu; dar zeul îşi înteţea fuga şi era gata s-o ajungă…

Simţind în ceafă răsuflarea aceluia ce-o urmărea, şi fiind sleită de puteri, după o goană-atât de lungă, fata îi strigă râului:

— Ajută-mă acum, o, tată. Deschide-ţi apa să mă-nghită, sau schimbă-această frumuseţe, care-mi aduce nenoroc…

Abia-şi sfârşeşte fata ruga, c-o toropeală o pătrunde, şi-o scoarţă rece i se-ntinde pe sân, pe trupul delicat. Părul i se preschimbă-n frunze. Braţele iau înfăţişarea de ramuri lungi, tremurătoare. Picioarele prind rădăcini pe malul nisipos al apei. Din toată frumuseţea nimfei rămâne numai frunza verde şi sclipitoare în lumină.

Apolo o cuprinde-n braţe pe Dafne, prefăcută-n trunchi. Sub învelişul nou se simte cum bate încă inima înfricoşată a copilei. Zeul sărută trunchiul rece. Dar nici aşa, schimbată-n arbore, pe malul râului Peneu, ea nu-i primeşte sărutarea şi îi răneşte buzele, cu scoarţa aspră de copac.

— Chiar dacă tu nu vrei, Dafne, rosteşte zeul, vei fi de azi copacul meu. Frunzele tale au să-mi fie podoabă pletelor şi lirei şi tolbei mele cu săgeţi.

Copacul parcă îl ascultă şi-şi clatină frunzişul proaspăt, sub adierea liniştită a vântului de miazăzi.

Iar zeul încă mai sărută scoarţa cea aspră şi rosteşte:

— Pentru învingătorii-n lupte, semnul de cinste o să fie cununi din frunzele de laur! …6