Atica este inundată de zeul mărilor

Cum a aflat Poseidon de-alegerea făcută, s-a ivit dintre valuri, în mâini avea tridentul şi-n ochii verzi ca fierea o ceaţă de-ntuneric. Nisip avea în barbă şi scoici purta în plete.

A făcut semn spre ape, şi ele-au clocotit ca un cazan cu smoală. Şi-a îndreptat tridentul spre Atica, cu vârful ţintuit către Atena, oraşul lui Cecrops.

Aici, în vremea asta, treceau fecioare-n cete, pe o colină-naltă, Acropola3, spre-altarul unde cinsteau pe fiica iubită a lui Zeus, Atena, înţeleaptă. Treceau, în văluri albe, cu facle-aprinse-n mâini. Şi altele cu daruri.

Dar ce să vezi? Urgia de ape răvăşite la semnul lui Poseidon trecuse peste ţărmuri şi pătrunsese-n ţară. Se îndreptau năvalnic către noul oraş şi potopeau în cale văi, ţarini şi livezi, şi nu cruţau nimica din tot ce întâlneau.

— Un alt potop? … O, Zeus! … Femeile-s de vină! … Prin ce pedeapsă dată femeilor să-l îmblânzim pe zeul purtător de trident? strigau în cor bărbaţii.

Şi fiind ei mai puternici, au hotărât pe dată să le ia orice drept, în viitor femeia nu mai putea să fie egală cu bărbatul4. Ea nu mai avea voie să vie-n adunări sau să-şi spună părerea, necum să hotărască în treburi privitoare la ţara sau oraşul în care locuia.

Aflând cu ce osândă le-au urgisit bărbaţii pe fete şi femei, puternicul Poseidon s-a potolit. Puhoaiele de ape s-au mai retras; dar tot erau sub valuri oraşe şi câmpii. Şi, ca să-l mulţumească pe zeu îndeajuns, au ridicat bărbaţii pe-Acropolă, din piatră, un altar lui Poseidon, numindu-l „al Uitării”. Rugau astfel pe zeul furtunilor şi-al mării să-şi uite supărarea pe-Atena şi pe ei, şi îi făgăduiau că-l vor cinsti cu sârg. Vor fi plugari şi meşteri, dar şi năieri spre larguri bogate în ispite, şi-or merge şi la luptă, precum dorise zeul.

Poseidon s-a-mpăcat. Apa s-a liniştit, s-a întors spre ţărmuri. Totul s-a refăcut cu sprijinul Atenei, deoarece oraşul era tot al zeiţei cu ochii azurii. Zeiţa i-a-nvăţat pe-atenieni – se spune în vechile legende – arte şi meşteşuguri: sculptura, arhitectura, pictura, măiestria de-a face broderii şi ţesături de mână.

Atena era însăşi o ţesătoare bună şi le făcea veşminte zeilor din Olimp. Tot ea i-a mai deprins pe harnicii-atenieni să cultive măslinul, ba a şi hotărât că o ramură verde din pomul de măslin va fi simbolul păcii. Femeile eline, când înceta războiul, ascultându-i porunca fluturau în mâini ramuri şi frunze de măslin.

În cântece se-arată că ea, Palas-Atena, i-a învăţat pe oameni să mânuiască roata olarului, mistria, cuţitul de dulgher şi să facă corăbii cu trei rânduri de vâsle: trireme ateniene ce-au plutit apoi, din ţărm în ţărm, pe-ndepărtate ape, purtând pe punţi eroii. Pe-aceşti eroi Atena îi învăţa să fie viteji, dar şi prudenţi. Căci nu vine izbânda, oricâtă vitejie ai arăta în luptă, de n-ai înţelepciune şi dacă n-ai prudenţă5, îi sfătuia zeiţa. Pentru aceste daruri şi sfaturi preţioase, cei vechi ne povestesc că şi Palas-Atena, fiind mare olimpiană şi fiică a lui Zeus, cerea închinăciuni, supunere deplină.

Nu-ngăduia pe nimeni care-o nesocotea, ori nu i se pleca, sau nu îi slăvea harul, virtuţile, puterea şi arta la ţesut.